Nu vă așteptați la un western. Totuși, povestea pe care v-o spun s-a întâmplat în Vestul încă Sălbatic al României și al spațiului academic românesc, care rămâne încă într-un soi de sălbăticie fără norme și proceduri clare. Există un fel de vulgată anecdotică cum că Regatul vechi e încremenit în premodernitate, ba chiar că Moldova ar fi cea mai rămasă în urmă, pentru că istoria a jucat prost cartea geografiei, iar spațiile alea moldo-vlahe au rămas mereu într-un Est Sălbatic al gândirii, care stă sub cupola turco-balcanică (unde totul se rezolvă cu peșcheș, într-o negociere când toate părțile trag din… ciubuc) sau, mai rău, sub cea a cizmei rusești (care rezolvă totul cu ruleta… rusească). Ardeleanul fercheș care sunt ar fi tentat să cadă pradă unei asemenea prejudecăți. Există însă pur și simplu un Vest Sălbatic al României, iar eu trăiesc în acel Vest Sălbatic cu minunate clădiri Secession, ridicate de cei mai iscusiți arhitecți evrei din perioada care acasă la francezi se numea „Belle Epoque”. Un oraș cu o cultură efervescentă și care, în ultimii douăzeci de ani, a cunoscut o dezvoltare fulminantă. Nu mai există nici cai, nici căruțe, nici „pub”-uri sordide cu pistolari. Există alte instituții, e drept, unele moderne (în care administrația locală a investit chibzuit) și încă altele uitate de vreme… (care nu stau sub tutela administrației locale, ci funcționează într-o altă logică – cea a Vestului Sălbatic). Instituții uitate de vreme, cam cum e universitatea, căci, nu-i așa?, universitatea este o invenție a primitivilor ălora din secolul al XIII-lea de la numele cărora unii progresiști au luat și înjurătura doctă „Bă, medievalule!”
În ultimii ani, am citit cea mai mare parte a legislației care reglementează învățământul universitar din România. Actele normative sunt scrise cu acribie juridică. Orice aspect e bine reglementat, ca să nu există zone gri, aspecte discutabile și „no man’s land” în care ar putea crește buruiana scârbavnică a mediocrității și imposturii. Totul este cuantificat, pentru că nimic nu poate și nu trebuie să scape. Și totodată am urmărit atent fenomenul universitar încă de când am terminat școlile, doar ca să constat că normele și cifrele securizează perfect sistemul așa cum este. Totul este cuantificat, deci nimic nu se schimbă. „Totul este cantitate” ar putea fi mottoul învățământului superior românesc: avem cei mai mulți absolvenți la specializarea X, avem Y articole în reviste Scopus sau ERIH+ ori Clarivate, avem Z absolvenți care și-au găsit loc de muncă. Dacă ai cifre bune, nu contează dacă îți ții orele, nici dacă ți le ții bine, nici dacă studenții tăi sunt buni de ceva atunci când școala îi regurgitează ca să facă loc altor cifre. Dar cifre musai să ai. Așa cum spunea un distins expert în educație din orașul meu, un absolvent de relații internaționale ajuns casier la Kaufland lucrează în domeniul pentru care s-a pregătit, pentru că și hipermarketul cu pricina e companie internațională. Și, uite-așa, numerele devin suficient de babane ca să lăcrămeze și ARACIS-ul. Nimeni nu se uită dacă în spatele cifrelor se mai găsește ceva, în afară de obezitatea morbidă a cuantificărilor care fac ca totul să fie și pe mai departe tot așa cum a fost.
De-a lungul anilor, am citit mereu cu mult interes articolele profesorului Mihai Maci, pe care îl știu de pe vremea studenției de la Cluj și apoi la Paris, deși noi ne-am cunoscut oficial ulterior, pentru că suntem concitadini. Articolele pe care le scrie cu rigoare clinică mi s-au părut mereu bine-venite, într-un spațiu în care încă negociem în stil mioritic aproape orice, inclusiv educația și competențele. Totuși, nu de puține ori mi-am pus întrebarea: Dar oare profesorul Maci are până la capăt dreptate? S-ar putea să hiperbolizeze, totuși? O fi având Domnia Sa mici puseuri poetice, pe care le au uneori filosofii, puseuri care îl determină să-l vadă pe micul vodă al imposturii un munte? Mărturisesc că uneori am nutrit acest gând, până recent când m-am înscris (din nou) la facultate… și mă văd nevoit să îi cer iertare public profesorului Maci pentru acest gând ascuns în tainița inimii. Dar și pentru lecția târzie pe care am învățat-o!
De la Cluj la Paris
M-am născut mileniul trecut și tot mileniul trecut am obținut cea dintâi licență. Pe a doua, am obținut-o în sistem Bologna, la aceeași prestigioasă Universitate clujeană, dar în mileniul subsecvent. Cu a doua licență, tot umanistă, deveneam un om oarecum recent și cetățean al unei noi societăți, de data asta bazate pe cunoaștere. Am o oarecare vârstă (puteți ghici, căci, așa cum v-am spus, m-am născut mileniul trecut!) care mi-a îngăduit să testez măcar cu degetul și alte spații academice. Când am ajuns pentru prima dată la Sorbona, aveam 24 de ani. Eram un băiețandru necopt, dar pasionat de școală și avid de cunoaștere. Acolo, am înțeles că un semestru de școală în Franța, unde studentul interacționează cu profesorul mai ales la ciclurile superioare, contează mai mult decât câțiva ani de studii în România, în care studentul își ia notele pe mici referate (copiate sau nu), adesea fără „feedback” din partea profesorului și deci fără vreo șansă de a-și îmbunătăți calitatea cercetării. Cel dintâi profesor pe care mi-l amintesc de la Panthéon-Sorbonne a fost un veritabil deliciu intelectual. Probabil undeva prin anii 1970, tânăr fiind, profesorul Rémi Brague fusese numit titularul catedrei de Filosofie medievală arabă și evreiască a prestigioasei instituții. Povestea spune că, ajungând în această postură, deși era cunoscător al limbilor latină și greacă veche (absolut necesare oricărui medievist), s-a înscris la INALCO, unde a învățat arabă și ebraică, tocmai ca să aibă acces la sursele medievale pe care le preda. Iar asta, pentru că e sub demnitatea unui specialist francez să opereze cu cârpeli academice și să facă cercetare urechistă din surse secundare sau din traduceri. Tocmai profesorul Brague a fost cel care mi-a deschis ochii, fără să și-o propună, asupra diferențelor dintre învățământul universitar francez și cel românesc, atunci când mi-a înapoiat prima lucrare. Scrisesem despre intelect în concepția gânditorului arab Avicenna. Mi-a dat o notă mare, dar lucrarea era adnotată cu roșu. În cele mai multe locuri, profesorul Brague îmi solicita lămuriri, argumente textuale și surse bibliografice consistente. Era prima dată de când terminasem liceul când un profesor (se întâmpla să fie unul de talie internațională) își lua timp să corecteze naivitățile unui biet student venit din estul Europei, care vorbea franceză cu accent ardelenesc, rula r-ul și avea încă mult de acumulat la nivel informațional. Și a făcut-o în cea mai delicată și totodată motivantă manieră. Corecturile de pe lucrare erau, cum ar spune generația Z, „eye-opening”. Înțelesesem că cercetarea în domeniul umanist nu se face nici cu speculații, nici în momente de inspirație poetico-metafizică și că nu poți inova nici în științele umaniste înainte să parcurgi bibliografia relevantă cu creionul în mână.
Această întâlnire cu profesorul Brague m-a făcut să pricep că învățământul universitar în științele socio-umane trebuie să recupereze dimensiunea socratică. Profesorul Brague practicase, cu mine, un asemenea socratism discret, întrebându-mă în adnotările sale înroșite: „Aveți argumente?”, „Unde scrie asta în text?” Experiența asta m-a făcut să înțeleg de ce învățământul occidental produce cunoaștere, în vreme ce învățământul universitar românesc produce pastișe. Nu de puține ori, tezele de doctorat și cărțile publicate la noi sunt mici survolări ale bibliografiei mai mult sau mai puțin relevante, parafrazări, rezumate, care respectă poate regulile citării și ies astfel de sub incidența codurilor de etică universitară. Și tot experiența asta m-a făcut să fiu uneori abrupt cu unii colegi care au optat pentru un program doctoral în țară. Le-am spus mereu că singura garanție că vor scrie o teză de doctorat foarte bună sunt propriile lor exigențe. Le va fi greu, în România, să găsească un profesor care să îi ucenicizeze socratic și care să fie totodată suficient de exigent încât să nu le accepte reinventarea roții, chiar dacă roata aia are notele ei de subsol.
Sorbo(ma)neaua. Undeva în Vestul Sălbatic
De un număr de ani, după ce am terminat și doctoratul la Sorbona, m-am așezat într-un oraș care adăpostește o sorbonea provincială. N-are importanță cum îi spune orașului. Ar putea fi Palilula sau oricare altă urbe. În anii 1990, școala asta fusese mai degrabă manea, decât sorbonea, o invenție rapsodică, adică o formă fără fond. Articolele de presă cu scandalurile de corupție o arată din plin. Între timp, generația s-a schimbat; o parte din foștii anchetați sunt acum oale și ulcele. Uneori mi-e teamă însă că au lăsat un soi de „legacy” (cum ar spune generația Z).
Așadar, la întoarcerea mea în urbe, deși înțelesesem deja din nenumăratele scandaluri de corupție, cu diplome false, cu fraude din banii publici sau cu teze plagiate că sorbonelele românești se zbat încă în impostură și, poate, singurul cowboy adevărat este o femeie, în persoana doamnei Emilia Șercan, m-am încumetat să mă înscriu la un masterat de psihologie clinică la o asemenea sorbonea. Eram, cred, singurul candidat între două vârste (sau poate dincolo de miezul celei de-a doua vârste), cu pata profesională a unei licențe în filosofie și a alteia de litere. Comisia, alcătuită din trei doamne și tustrele, a ținut să-mi precizeze că programul nu îmi va aduce vreun drept de liberă practică[1], date fiind, după cum se înțelege, petele academice pe care le am, că ar fi mai bine să mă înscriu, la această fragedă vârstă, exact la licență (care, firește, nici ea nu îmi oferea vreun drept de practică în psihoterapie, dar care probabil m-ar fi introdus într-un malaxor academic ce m-ar fi ținut ocupat până spre pensie). După ce profesoarele au dat „skip” peste prima parte a proiectului (din motive de pauză de masă), am expus exact partea solicitată de onorata comisie. Mi s-au adresat întrebări. Și nu mi s-au adus corecții, dar asta – vorba întâi-stătătorului de la departament (care nu fusese în comisie) – pentru că „poate” lucrarea a fost atât de greșită, încât nu mai era nimic de corectat. (Nu se știe însă de ce onor comisia mi-a adresat întrebări de clarificare și aprofundare, dacă totul ar fi fost greșit.) Am luat un briliant 5,66, suficient de puțin ca, în conjuncție cu nota 10 pe care o aveam de la licență, să fiu printre primii picați. Eufemistic, acum nu se mai spune „picat”, nici „respins” – că „respins” provoacă „damage”, cum spun generația Z –, ci am ajuns pe lista de așteptare (ceea ce, să recunoaștem, sună mai onorabil). În anii 1980, se spunea „reușit fără loc”, probabil din aceleași motive de „damage” emoțional (pe care optzeciștii nu știau să-l numească cu o vorbă atât de „cool”). Fusesem singurul cu nota 10 la licență din lista de candidați, iar asta nu avea, socot, cum să fie bine. Eram filosof și filolog, un soi de corp străin în sanctuarul olimpian al psihologilor, doar mi se spusese clar că nu am competențele lor în absența licenței. O notă mai mare era probabil exclusă. E drept, în absența vreunui mijloc de control se poate spune orice: că lucrarea problematiza pe lângă, că filosoful n-a coborât din Lumea Ideilor în peștera factualității clinice sau, mai brutal și caragielesc, „catindatul bate câmpii” ori altele de acest fel.
Într-un asemenea spațiu, în care regulamentul de admitere al facultății spune – despre contestații – că se depun după ora 14:00 (fără niciun alt detaliu procedural!), pentru ca apoi să afli că nu se acceptă nicio contestație, pentru că în regulamentul general al universității scrie că probele orale nu se pot contesta, totul e posibil. Dintr-odată, spațiul factualității, măsurabil cu instrumente psihometrice ori teste dochimologice calibrate pe eșantioane reprezentative de populație, cu coeficienți α Cronbach corespunzători, cu studii de validitate și fidelitate, dispar într-o zonă irelevantă. E vorba de același regulament de admitere al facultății care prevedea, înainte cu câteva luni, că dosarul de înscriere la examen trebuie să cuprindă, printre alte documente, un „certificat de botez”. Am avut tupeul să întreb telefonic, la secretariat, de ce se cere un asemenea document. Ateii, agnosticii sau ne-ortodocși, ba chiar musulmanii nu au voie să se înscrie la facultate? Doamna secretară n-a știut să-mi răspundă. Tacit însă, documentul a fost corectat după apelul meu telefonic impertinent. Nu se știe dacă a mai trecut prin consiliul instituției, cum cere procedura (mai ales că legea cere ca regulamentele de acest fel să fie adoptate și făcute publice în forma lor definitivă cu multe luni înainte de examene), dar ce mai contează asta când, în România, normele și procedurile sunt aproximative?
Cum proba mea de admitere a fost una orală și, vorba latinilor, „verba volant”, nu există nicio instanță de apel. Nu există baremuri de evaluare publicate și nici nu se poate solicita, măcar pentru informare – din pricina absenței normelor privind contestațiile, din regulamentul facultății – niciun fel de detaliu legat de evaluare și de eventualele baremuri. Probabil comisia, de înalță ținută morală, se-nțelege, nu și-ar putea îngădui subiectivisme și totuși este straniu că o specializare pentru care cercetarea cantitativă, cu teste standardizate, este obligatorie nu poate oferi detalii nici despre cum arată baremul, nici despre cum arată punctajul candidatului pe acel barem. Am colaborat cu o universitate americană de pe coasta de est vreme de nouă ani. Fiecare notă (pentru orice lucrare de parcurs) era însoțită de un barem și trebuia justificată clar și în scris, iar studentul avea voie să ceară lămuriri, în cazul în care justificarea notei i se părea insuficientă. Avea drept de apel pentru nota finală și, pe lângă asta, dreptul de a reclama reaua voință a profesorului, prin instituția care se numește „avocatul studenților”. Nimic din toată transparența asta la sorboneaua mea!
Dacă ar fi existat un Rémi Brague în toată povestea asta, el ar fi șezut lângă mine și mi-ar fi explicat pe ciorna mea de ce proiectul meu este atât de catastrofic ori tâmp sau poate ridicol, precum sugera întâi-stătătorul catedrei, care s-a mulțumit să invoce sictirit și cu aplomb de nabab oriental un regulament care îi securiza colegii și pe el însuși împotriva oricărei verificabilități în ce privește rectitudinea examinării. Din păcate, aveam în față un funcționăraș universitar: nicio atitudine didactică, nimic profesional. După ce vrusese să mă expedieze defensiv încă de pe coridor, și-a ales, tot defensiv, scaunul cel mai îndepărtat din biroul decanului, care îl făcea inaccesibil. Tonul combativ era el însuși o defensă: dacă vrei să nu fii înfruntat, înfrunți tu mai întâi. În fața acestei atitudini, singura figură luminoasă din povestea mea este doamna decan, prinsă între frustrarea „catindatului” și sictireala întâi-stătătorului departamentului.
Așa cum am spus, povestea de mai sus este o narațiune evident subiectivă. Ea reprezintă punctul meu de vedere, căci, în absența transparenței, n-am avut acces la un altul. Am scris așa cum am trăit, și nu adevărul absolut. Nu am așa ceva, când vine vorba de povestea asta. Și tot cum am spus, povestea asta s-a întâmplat într-o urbe din Vestul Sălbatic al universităților românești, dar putea avea loc în oricare dintre lumile posibile ale sorbonelelor noastre autohtone. Locul precis este irelevant, căci povestea mea vrea să atragă atenția asupra unui fapt îngrijorător: deși toate școlile superioare oferă diplome la fel de valide, formarea profesională mai ales la ciclul doi și respectiv trei nu este aceeași la toate școlile românești. Toate dau diplome valabile; nu toate dau aceleași competențe. ARACIS-ul stă bine la matematică: numără tot, normează tot, își face treaba cu sârg, dar niciodată nu (se) știe dacă cifrele alea asigură eficiența sau doar securizează mediocritatea sistemului. Până la urmă, dincolo de cifrele și punctajele la care se uită ARACIS-ul, toată lumea știe că cifrele pot însemna orice. Nici măcar cifrele pentru standardele minimale de ocupare a posturilor didactice nu înseamnă adesea foarte mult. Nu de puține ori, un post universitar se ocupă pentru că ești dorit, ești invitat să participi la concurs, ești agreat de rețea. Până la urmă, e și asta o chestie de „famiglia”, dar asta e întrucâtva normal: toți ne dorim să fim o familie la locurile noastre de muncă…
Diplomă de Palilula?
Mărturisesc că pelicula lui Silviu Purcărete, din 2012, despre acea Palilulă onirică este una dintre preferatele mele din toată cinematografia românească. Sminteala, nevolnicia și absurdul filmului mi se par o alegorie a Vestului Sălbatic care este România și, pentru mine, după recenta mea pățanie universitară, o alegorie a absurdului sistemului universitar românesc. Nu tot, ci a celui scufundat în Palilula. Înțeleg bine de ce există școli de mai multe ranguri în România, chiar dacă, din perspectivă legală, ele sunt echivalente, adică dau diplome de aceeași calitate (a hârtiei). Există facultăți care cer certificate de botez ca să te faci psihoterapeut, care nu oferă nicio posibilitate de apel asupra unei note și mai ales care refuză să fie transparente: „Nu ați fost corectat de comisie pentru că, poate, proiectul dumneavoastră a fost atât de greșit încât …” Firește, pentru că „poate”. Și acolo unde spunem că „poate că X”, are loc și un „poate că non-X” – ăsta fiind un principiu al logicii lui Aristotel (pe care întâi-stătătorul departamentului l-o fi disprețuind, așa cum îi disprețuiește îndeobște pe filosofi). Ce criteriu poate distinge între „poate că X” și „poate că non-X”, în absența unei metodologii? Totul este incert și neclar și plutește în spațiile goale dintre articolele regulamentelor universitare, pe care ARACIS-ul le numără spornic, ca să fie sigur că îi ies la număr după cum spune pravila educațiunii publice. Dar de ce n-am putea ști sigur cum stau lucrurile, dacă școlile noastre vor să formeze, nu doar să gestioneze studenți, note și alocații bugetare ori taxe de studii și de procesare, precum și salariile universitarilor? Bunul cel mai valoros pe care îl primești la sorbonelele din Palilua sunt diplomele, adică acele bucăți de hârtie în virtutea cărora, conform cantităților obeze și a cifrelor, cică ai avea competențe. Poate. Sau poate nu. Asta știe comisia, care e suverană pe barem. Dar sigur ai dreptul să exerciți o profesie, indiferent de competențele reale. Absența lor se acoperă cu hârtia de calitate din care e făcută diploma.
Nu, nu toate universitățile noastre sunt din absurdul Palilulei. La „frageda” mea vârstă, am ajuns la primul meu examen picat – și încă unul de admitere – la o sorbonea provincială animată de un ego hipertrofiat. Dacă ar fi să-mi îndrept copilul spre vreo școală superioară, i-aș indica, firește, a mea „alma mater”, de la Cluj, sau o altă școală din Consorțiul Universitaria. Desigur, dacă sunteți mai pragmatic decât mine și înțelegeți că banii n-au prea multe de-a face cu competențele, încurajați-vă copilul spre o sorbonea din Vestul Sălbatic, unde totul e „poate da” sau „poate nu”, unde nu sunt regulamente clare, unde trebuie să duceți „certificat de botez” la dosar (cred că nu e greu de obținut de la preot, cel puțin dacă sunteți ortodox sau catolic), unde comisia este suficient de opacă încât să nu lase să știe nimeni dacă odrasla voastră a știut sau nu, unde nimic nu e verificabil, ci totul e oral (cam cum e și folclorul) și nu se poate contesta.
Până atunci, îi lăsăm pe diriguitorii educației noastre naționale să aspire la o Românie bine educată, să contemple cifrele obeze care conservă mediocritatea și lipsa de transparență a învățământului românesc.
Iar mie îngăduiți-mi, cu modestie, să rămân cu cele trei diplome de UBB și două de Sorbona, fără să mai adaug mezalianța pe care mi-ar fi oferit-o patalamaua unei sorbonele de provincie.
[1] Informația că absolvenții de filosofie și de teologie nu pot obține competența în psihoterapie este eronată. Iată actele normative care contrazic această opinie:
– art. 15, alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii 213/2004, privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființare, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România, aprobată prin HG 788/2005
– art. 5, alin. 1 și Anexa Nr. 1C la Normele privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, aprobată prin Hotărârea, 63/2021.
Tocmai din acest motiv, unele instituții de învățământ superior din țară (de pildă, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca) organizează totodată cursuri pentru audienți în vederea urmării filierei de psihoterapie, în conformitate cu Anexa Nr. 1C la Normele aprobate prin Hotărârea 60/2021.
Este însă adevărat că recentul proiect de lege a psihologilor propus de Colegiul Psihologilor dorește să suprime posibilitatea calificării în psihoterapie a absolvenților de filosofie și teologie, totuși cu un termen suspensiv de trei ani pentru cei care se vor afla deja în formare la momentul intrării în vigoare a acelei legi (art. 149, din proiect).
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Moldovenii nu numai că nu sînt iubitori de învățătură, dar chiar le e urîtă aproape la toți.
(Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae)
******************************************************************
Ziarul Românul Arad 1913-1914
ANALFABETISMUL NOSTRU.
Cu toate, că şi noi am muncit şi jertfit acum de un timp destul de îndelungat pentru instrucţiunea poporului, totuş cu durere trebuie să mărturisim şi recunoaştem cu toţii, că noi Românii din statul ungar şi astăzi avem cel puţin 50—60% de analfabeţi, iar fraţii din România bogată şi independentă şi mai mult.
Şi oare, cari ar putea fi cauzele acestei boale naţionale, care se cheamă analfabetism? Ca unul, ce mă aflu de treisprezece ani în serviciul instrucţiunii poporului nostru, pot spune din experienţă, că între cauzele principale, cari au contribuit şi contribuie încă şi astăzi la numărul cel mare al analfabeţilor noştri, în rândul prim se pot număra indiferentismul şi antipatia poporului nostru românesc faţă de şcoală şi trebile ei.
Şi într’adevăr, dacă observăm bine lucrurile cu durere trebuie să constatăm, că poporul nostru românesc nici astăzi nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă si să priceapă bine importanţa şi folosul cel mare al şcolii, al învăţăturii. Şi astăzi, după atâţia ani de când ne avem şi noi instrucţia noastră, în cele mai multe locuri se priveşte şcoala, ca un malum necessarium, ca o greutate, delà care nu poţi aştepta, cine ştie ce mult bine. Poporul nostru şi astăzi, în multe părţi, ţine morţiş la părerea greşită moştenită delà moşi-strămoşi, că el poate trăi şi fără şcoală, fără învăţătură.
Câte rele nu se nasc apoi din indiferentismul acesta al poporului nostru faţă de şcoală.
Şi de fapt, dacă băgăm bine seamă, vedem, că în genere poporul nostru nu îşi trimite copii bucuros la şcoală. Şi dacă şi-i trimite, asta o face numai de frica pedepsei, ce eventual i-o croieşte legea. Dacă îşi înscrie copii la işcoală, nu-i lasă să frecventeze regulat, nu le cumpără cărţile şi recvizitele de lipsă, nu se interesează, ce învaţă şi ce spor fac copiii lui în şcoală; de asemenea nu se mai îngrijeşte, de ei după ce au părăsit şcoala să mai ia din când în când cartea şi pana în mână, ca să nu uite cu totul. Deci nu e mirare, dacă pe lângă o astfel de atenţie şi îngrijire a părinţilor faţă de copiii lor, an de an mulţi rămân din aceştia sau fără leac de cunoştinţă de carte, sau cu cunoştinţă puţină, pe care azi, mâne uşor o uită cu totul.
Din Torontal.
Ţăranii noştri şi ţăranii străini.
— Corespondentă specială. —
NU sunt superstiţios, nu cred în credinţe deşerte, de multe ori însă îmi vine să cred, că ţăranii români din comitatul Torontalului, în unele privinţe par’că ar fi stăpâniţi de duhuri rele.
Curios lucru! Aceşti ţărani fug de lumină; fug de lumina culturei, care cu binefăcătoarele ei raze alungă groaznicul întunerec al minţii, Ei, în cea mai mare parte a lor, nu cetesc, se feresc de cărţi şi foi, ca de nişte duşmani de moarte.
De multe ori am avut tristul prilej să mă încredinţez despre aceasta, căci de câte ori numai ziceam către ţărani de ai noştri, ţărani bine situaţi materialiceşte, ca să aboneze „Poporul Român” ori „Foaia Poporului” — aproape totdeauna am bătut toaca la urechia surdului. A fost mare mirare, dacă vreodată, d. ex. din zece unul, cu chiu şi vai, după multă răsgândire, s’a hotărît să jertfească 2 ori 4 coroane pentru abonament.
Ce priveşte pe ţăranii străini însă, ei cetesc mai mult decât ai noştri. Aici în oraşul Panciova, unde tocmesc şi vre-o zece mii sârbi, ţăranii cetesc mai multe ziare sârbeşti, ziare, ce apar zilnic. Dar şi ţăranii sârbi delà sate cetesc mult,
Intr’o zi un ţăran sârb din comuna Doloave, comună locuită de Români şi de Sârbi, văzând la mine ziarul „Românul”, a zis în limba naţională, adecă sârbeşte: „D-ta eşti român căci văd că ceteşti ziarul „Românul” delà Arad. Surprins l-am întrebat, că de unde ştie el, că „Românul” apare la Arad? (Doamne câţi ţărăni români de aici, absolut nimic nu ştiu despre existenţa „Românului”!) Mi-a spus, că şi el ceteste un ziar de zi, care apare la Saraievo, capitala Bosniei, unde de multe ori a cetit despre „Românul”. Am stat de vorbă vre-o jumătate de oră cu acest simplu ţăran, care, cu o claritate uimitoare a vorbit despre acţiunea României din anul trecut, despre tratativele de pace dintre partidul nostru naţional şi contele Ştefan Tisza, despre prietenia ce trebuie să fie între regatul României şi a Serbiei; a mai vorbit apoi despre Ardeal, despre Bosnia şi Herţegovina. Mi-a spus şi aceea, că în comuna Doloave sunt mai mulţi ţărani sârbi, cari cetesc acel ziar din Seraievo.
Spusele ţăranului sârb m-au întristat mult. Mi-am adus aminte, că aici la noi, zeci de mii de ţărani de ai noştri nu cetesc nici chiar vre-un ziar săptămânal, că ei sunt cu totul nepăsători de faptele noastre naţionale. Ei sunt robii gliei. Ei nu ştiu altă ceva, decât să muncească pământul, să scoată aur din él, pe care apoi, mulţămită multelor deprinderi păgubitoare ale lor, să îl arunce cu amândouă manile in pungile tuturor veneticilor.
Cunosc pe un ţăran român — are avere de vre-o 50.000 coroane — din comuna mea natală, care auzind că sunt acasă, a venit la mine. Era trist, abătut, ca şi când cine ştie ce mare nenorocire l-a ajuns. Acest ţăran a început vorba:
– Am fost săptămâna trecută la bancă, căci am acolo o vecslă (cambiu) ca să plătesc camătă (interesele). Cu 50 fileri însă mi-au întors mai puţin din cele 20 coroane. Nici n’am avut vreme să întreb, că din ce pricină mi-au întors mai puţin, când părintele mi-a pus în mâni călindarul acesta. (Ţăranul mi-a arătat un exemplar din „Călindarul Românului”.) N’am îndrăsnit să nu îl primesc. Am venit acuma, să te rog pe dta, ca să îl ‘cumperi delà mine, căci eu nu am ce face cu el. Nu am vreme să cetesc…
Mă opresc aici. Nu fac nici un comentar. Îmi permit însă să întreb — cu toată umilinţa — că ce propagandă se face aici la noi, că ţăranii noştri să se împrietenească cu cetitul, ca să înţeleagă şi să se convingă despre marea însemnătate ce reprezintă ?
Alex. Ţinţariu
Ce inepții revoltătoare puteți circula. M-am oprit după primul paragraf dela 1700, care pare să vă producă o mare satisfacție. Moldovenii sunt cei care au produs minți dintre cele mai luminate ale neamului românesc, inclusiv Dimitrie Cantemir. Dintre colegii dela Politehnica, cei mai performanți erau în majoritate din județele Moldovei, deși evident erau și mulți veniți din Constanta, din Baia Mare sau Craiova.
Clasamentul celor mai bogați 10 romani ii are pe 8 dintre ei originari din Moldova, ceea ce este și un indiciu de dezvoltare intelectuală peste medie.
Cântați deci pe la alte mese!
Întrebați-vă DE CE, dintre toate beizadelele care și-au consumat tinerețile la Constantinopol, DOAR Cantemir a știut să profite de uriașa cantitate de cărți aflate acolo.
Orice statistici PERSONALE sînt irelevante (pînă la urmă și părinții mei erau moldoveni).
In comentariul domnului VASILIU MIRCEA PAUL nu despre mintile luminate era vorba, ci despre o majoritate de romani care aveau( si situatia este aceeasi si astazi ) un anume tip de atitudine relativ la educatie, valoare intelectuala, valoare profesionala, si in general, relativ la ceea ce inseamna valoare autentica. In fapt, domnul VASILIU MIRECA PAUL nu face nimic altceva decat sa citeze anume scrieri !
Afirmatiile dumneavoastra, adevarate de altfel, nu contrazic cu nimic ceea ce se scrie mai sus.
” Clasamentul celor mai bogați 10 romani ii are pe 8 dintre ei originari din Moldova, ceea ce este și un indiciu de dezvoltare intelectuală peste medie.” – Imi pare rau, dar intr-o tara precum Romania de astazi, in care ierahia valorilor este complet rasturnata, inversata, bogatia nu este deloc un indiciu de dezvoltare intelectuala.
Vi se pare ca Becali este vreun exemplu de inteligenta? Bogatia si inteligenta nu sunt neaparat legate. Nici aici nici in alta parte a lumii.
Pe mine m-ati lasat perplex, …pentru o vreme, sper sa-mi revin.
Stiti, gluma aia, cu asemanarea dintre un inginer si un caine. Ambii au privire intelienta. Nu am cuvinte.
Bine ca le aveti dumneavoastra si ca mai sunt unii care le au, Cam putini, dupa parerea mea!
Poate ca pacatul necitirii si nescrierii il mostenim genetic, nici dacii nu scriau si nu citeau (spre deosebire de antecesorii lor protoeuropeni cu scrierea primitiva de la Tartaria) si nici nu au invatat carte in aproape doua secole de stapanire romana. Dar au tras cu urechea si si-au insusit limba latina, ca dupa vreo mie de ani trimisul Papei raporta la Roma ca la Dunarea de Jos traieste un popor care vorbeste latineste. Nici studentii mei nu isi iau notite iar la referate copiaza din Internet (noroc cu PC). Timpuri noi cu metehne vechi…
Foarte interesante si binevenite aceste marturisirii ale autorului. Acestea arata ceea ce se intampla in mediul universitar romanesc. Aceleasi racile existau si inainte de 1990 si ele exista si astazi. Toate asa zisele schimbari sunt de fatada, ca si legislatia. Mediul universitar autohton exclude ideea de meritocratie si de valori morale. Exista un numar infim de dascali din facultati care sunt profesionisti si daruiti cu talent pedagogic si de comunicare. Imaginea lor este blurata de marea masa a impostorilor. Restul niste nulitati care nu nimic de a face cu mediul universitar, ajunsi pe vechea schema a pilelor si relatiilor. Jalnic dar adevarat!!!
Erau mastere inaintede 90″ ? Procedura doctorala … era complicata si, dupa un anumit numar de ani . Apropos, imi amintesc ca la inceputul anilor 90″, un prof de la drept (decedat intre timp), s-a trezit cu un „idiot” ce luase examenul doctoral, si isi plangeau unul , la altul, pe umar : ” ce ma fac eu cu tine omule, ca am 10 generali veniti „pe exeptionala” (exceptionalii, veneau direct fara examen .. cu vechime, fonctii, vipusca dubla la pantalon,… etc. ? Din cate stiu (si, stiu bine) cred ca baiatul ala a facut lucrarile la vreo 3 dintre ei, si a dat bibliografie pentru inca vreo 3-4; profesorul se gandea sa ii dea doctoratul dupa veo 10 ani …, ca era eficient). A iesit la pensie ca avocat muritor de foame . Generalii s-au pensionat si au intrat in avocatura (tot „la exceptionala”, si pe baza doctoratelor). Pleznesc de bunastare, dupa declaratiilor lor, in presa … .
Ah, ați dat peste trio-ul T., H., R. care a cernut anul acesta oamenii de la master. Acolo locurile sunt prestabilite iar H. a fost pusă de sperietoare pentru a avea ei un motiv să respingă proiectele oamenilor pe care nu-i vor acolo. Așa – la modul subiectiv – pe criteriul ochilor frumoși. Ca să pricepeți ce chestii se întâmplă pe-acolo, anul acesta studenții au fost îndemnați să treacă drept a doua opțiune pe foaia de înscriere celălalt masterat – cel de educațională – care în mod faimos duce lipsă de studenți în fiecare an și în pericol să fie închis. Rolul comisiei e în mare parte să direcționeze fluxul de oameni spre acest masterat. Așa că dacă ai trecut ca a doua opțiune educaționala pe foaie, vei pica sigur la clinică; să intri automat la educațională și să îngroși rândurile acolo. Cam ăsta a fost rolul comisiei în acest an. Cât despre D., el e pus de scut acolo. Discuția cu doamna de la decanat a fost inutilă – vă asigur. Nu e la al treilea mandat pentru că ar ține partea studenților iar amabilitatea ei aparentă e doar show.
Părerea mea e că ați avut noroc că n-ați intrat. Mai încolo ați fi constatat cum studenții intrați în supervizare la cine trebuie iau doar note de zece și culeg bursele în timp ce absolut toți restul iau note sub 8 la examenul oral, fără excepție. După cum a fost cazul celor din ultima promoție în care au făcut studenții grup special pentru cei care nu erau în supervizare și și-au comparat notele, constatând cu surprindere că toți au fost cernuți pe considerentul apartenenței la un anume supervizor.
Dar îmi pare rău că a trebuit să constatați și dumneavoastră ce se petrece pe la noi.
M-a ferit Dumnezeu de astfel de profesori care dau 10 doar studentilor „agreati”. Profesorii mei erau foarte corecti, insa asta se intampla intre anii 1999-2003. Obtineai nota 10 daca stiai. Desigur, dupa terminarea facultatii si cand venea timpul sa treci de interviuri de angajare, „prioritate” aveau copiii profesorilor sau altor directori. As fi preferat invers, sa iau doar note de 7 si 8, iar apoi sa fi lucrat unde mi-as fi dorit. Observ ca situatia este si mai „dura” astazi, iar universitatile au devenit un fel de pepiniere de pile si relatii.
Nici la Copenhaga la o univ f respectabila (DTU, fosta DTH pe vremea mea) examenul oral nu a putut fi atacat, explicatia fiind ca poate fi atacat doar un viciu de procedura. Luasem 11 la engleza in loc de 13 (12 nu exista pe scara de atunci) si mi s-a explicat ca nu am avut un „påfaldende britisk accent” (accent evident britanic). L-am consultat pe un prieten britanic, profesor de Business English la universitate in Copenhaga, care a chicotit ca e o tampenie ce sustine dna profesoara, mai ales ca nu era un curs de elocinta. Am adaugat in argumentatia mea ca insasi dna profesoara are o problema chiar cu pronuntia unor cuvinte in engleza, ca de ex „usually”, pronuntat in mod tipic danez „ushually” (daneza neavind sunetul „j”/”zh” in engleza). Atunci mi s-a comunicat ca poate fi atacat doar un viciu de procedura.
Comentariul dumneavoastra nu are nicio relevanta relativ la contextul prezentat de autorul articolului de mai sus!
Totusi, e clar ca exista mai peste tot profesori care aplica „legea bunului plac” in evaluarea studentilor la probe orale. Diferenta dintre noi si „ei” este ca la noi sunt foarte multi profesori de tipul acesta. Ma refer la „profesori”, caci de la categoria IMPOSTORI, relevata clar de Agora, nu putem avea niciun fel de asteptari.
Sint obisnuit sa vad oameni care nu pot citi un text in intregime ori care inteleg cu totul altceva decit ce scrie in text. E si cazul dv.
Autorul scrie „pentru că în regulamentul general al universității scrie că probele orale nu se pot contesta” si acesta e motivul pentru care am dat si eu un exemplu de la o facultate occidentala cu acelasi regulament.
Domnule Cazacu, probabil ca „sunteti obisnuit” sa priviti lucrurile in mod restrans….adica un pic mai ingust, concentrandu-va numai asupra unor anume aspecte si neincercand sa distingeti amploarea fenomenului, ca eveniment ce caracterizeaza o stare de fapt locala, specific intalnita in mediul „academic” rural din Romania! Regret ca trebuie sa va spun asta, dar daca sunt atacat, este normal sa ripostez!
Relevanta acestui articol nu consta in faptul ca nu exista cale de a contesta un rezultat la un examen oral la Univ din Oradea! Relevanta consta in faptul ca un tip cu media de licenta 10 la UBB Cluj, detinator al unui master la Univ Pantheon-Sorbonne, este picat la o admitere la un master la o universitate de doi bani, precum fabrica de diplome de la Oradea, in contextul in care banuiesc ca domnul Farcas s-a prezentat la acest examen intr-un mod extrem de onorabil ! Intelegeti care e chestia aici? Si ca faptul ca si la Technical University of Denmark nu pot fi contestate notele la examene orale nu are nicio relevanta referitor la fenomenul prezentat in articol !?
Dle LS,
Si la franceza s-a intimplat o chestie similara, adica care tinea de bunul plac al cenzorilor. Nu m-a deranjat deloc ca am primit 11 dar am obiectat ca nu mi se pare corect ca un coleg danez mai mult francez, nascut in Franta si cu bac francez, venit in Danemarca la 18 ani, sa ia 10 iar eu 11 (11 fiind luat si de o colega care nu putea vorbi franceza!). Mi s-a raspuns sa nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala si ca daca tot vreau sa stiu, colegul nu avusese o argumentatie foarte buna la lucrarea scrisa. Era insa vorba de un curs introductiv de franceza si nu de vreo analiza literara …
Poate ca are totusi vreo tangenta cu textul articolului …
Altfel am inteles cit se poate de bine care e tema mai ales ca am si printre rude un caz de nerecunoastere in Romania a unor diplome de Cambridge si MIT (masterat si doctorat) care insa au fost suficient de bune pentru o pozitie de lector la King’s College:)
Cu ginduri bune si mai putina incrincenare!
All the best!
Probleme nu sunt doar la univ din provincie, ci si la univ mari. Se pune accentul pe forma, nu pe fond, o mai veche meteahna romaneasca (balcanica). Pe diplome, note mari fara acoperire, etc. Studenti care iau note de 9 si 10 date pe…. referate si prezenta (asta la stiinte exacte, matematica), dar care nu stiu nimic, doar au copiat ceva.
Ce educatie e aia cand foarte multi studenti ies din facultate cu diplome si medii relativ mari, dar care in fond nu pot opera cu notiunile de anii 1-2 (nu mai vorbim de cursuri avansate) ?
Aici e o vina mai mare: a sistemului de educatie de la clasa 1 pana la clasa 12, o vina a parintilor care pun accent doar pe diplome si note de fatada, a elevilor care sunt destul de lenesi si au pretentii mari dar fara sa faca efort; apoi a unor profesori din univ care dau note mari ca sa atraga cat mai multi studenti (la master, doctorat).
Multe din diplomele de master si doctorat se dau destul de usor, si astfel ies oameni cu diploma doctorat dar care nu au nici cunostiinte solide de liceu sau de anul 1. Oameni care apoi merg sa predea la randul lor. Mai sunt unii prin univ care au zeci de asa-zise articole prin reviste slabe, la kilogram.
Apoi unii sefi se dau extrem de „importanti”, de parca ar fi pe mosia lor, promoveaza obedienti, etc.
S-au mai incercat unele reforme, de exp Funeriu, Miclea, macar s-au introdus niste criterii minimale pt posturile de prof/conf, dar reforma ar trebui sa fie mai generala si mai profunda.
Nevasta-mea e la o sorbonela. Preda in domeniul economic. O cunosc de 13 ani si n-am vazut-o vreodata macar citind o carte de specialitate in domeniul ei. In astia 13 ani a luat si doctoratul volens nolens la ASE pe care am aruncat eu vreo 3 mii de euro in total masa inclusa… Asta e universitarul romanesc :)
Din cât am citit, pe la anul 1800 proprietarii de pământ din Marea Britanie au dat afară pe iobagi și au păstrat doar câțiva ciobani ca în loc de plante să crească oi (pe „gazonul englezesc”). Asta a creat o mare masă de șomeri – mână de lucru ieftină care a alimentat ceea ce numim azi „revoluția industrială”. Acești oameni au aflat la modul dureros ce bine face învățătura la stomac. Impresia mea e că experiența lor a fost transmisă până la generațiile de azi. Societatea românească nu a trecut printr-o astfel de experiență dureroasă și bănuiala mea e că ăsta e principalul motiv pentru care nu apreciază învățătura.
Republica socialistă plătea secretari de partid ca să raporteze însămânțarile – dar nimeni nu verifica dacă suprafața însămânțată nu cumva depășește suprafața țării. Și secretarii de partid raportau „mărețe realizări” – că doar pentru asta erau plătiți, nu pentru însămânțări. Cam așa e și cu rapoartele din învățământ – sunt pline de numere al căror scop e să dea bine în ochii plătitorului – aritmetica și utilitatea nu contează. Oare cum se potrivește observația asta cu „dragostea de înțelepciune”?
Pe de altă parte, Ibn Senna era, nu-i așa, băiatul lui Senna – drept pentru care n-avea grija zilei de mâine. Dar tare mă tem că printre „îndrăgostiții de înțelepciune” de azi sunt mulți care sunt într-o relație de codependență cu ierarhia din ministerul învățământului care le dă bani de pâine. Părerea mea e că sunt în viață căi mai înțelepte decât codependența. Pentru ardelenii fercheși…
Băgai (de ceva timp) de seamă că după loviluție nu fu inflație doar la pozunar, ci și la glagorie, cu masterate și doftorate peste puterile unui om obișnuit. Că din ce vedem prin media cam fiecare șparlamentar are o colecție de diplome, dar cînd deschide gura și încearcă să ne aburească e vai și amar de limbaj, vocabular și sintaxă. Și deseori creierul le rămîne în urma gurii deși aceasta se mișcă în ritm de ardelean. (fără nici un apropo la autorul articolului)
‘Acestea arata ceea ce se intampla in mediul universitar romanesc.’
Da Agora, si esti surprins(a) ?
Asa e de ~ n-spe ani, de la asa de mult rumegata si laudata ‘lege a lui Funeriu’.
Dar constat ca nu mira pe nimeni faptul ca in acelasi context, 99.99 % dintre rectorii alesi (cf. ‘legii prea mult laudata a lu’ Funeriu’) sint din partea inferioara a mediocritatii universitare, alesi democratic si colegial doar pt. ca se aliniaza cerintelor masei mari de mediocri universitari. Oare asta chiar n-aare impact asupra manifestarii metehnelor romanesti din invatatmintul superior, adica mediocritate, mimetism, pupincurism si apetenta bolnava pt. functii ?
Agora & co: ceea ce vedeti nu este altceva decit rezultatatul direct si de asteptat a celebrei ‘legi a lu’ Funeriu’, care si-a batut joc de invatamintul superior din RO..deci ce-i atita mirare ? Exact ca in mecanica: dai drumul la caramida de pe bloc si ea cade. Relatia cauza-efect se aplica fidel in cazul discutat. Asadar..daca vreti sa schimbati, incepeti cu legea, nu cu birtfele, constatarile, filozofarile si progresismele ieftine. Faceti o lege care sa nu mai permita alegerea unor indivizi ca Cimpeanu (sic) in orice functii executive (inclusiv rector)..faceti legi care sa oblige selectia celor pt. asemenea functii (inclusiv de rector) exclusiv din bazinul f. restrins al celor cu adevarat capabili , creativi, profesionisti, cinstiti si inteligenti.. ar fi un bun inceput. Dar deja e prea mult, nu ?
Stimate domn, sunt cu totul de acord ca Legea lui Funeriu a avut multe hibe si nu prea a fost adaptata la „realitatea romaneasca” ( in sensul ca realitatea romaneasca insemna( si inseamna), printre altele, impostura si coruptie mai peste tot in sistemul de invatamant). Mai mult, nu a atacat aproape deloc reorganizarea invatamantului, care trebuie schimbat total incepand de la nivelul claselor primare. Sistemul nostru de invatamant, lasand deoparte impostrura si mediocriotatea care-l domina, e prost organizat, inadaptat la realitatea sociala si economica de secol 21 si nu este bazat absolut deloc pe banalul si eficientul principiu „omul potrivit, la locul potrivit”. Cred ca sunt indreptatit sa spun ca in legatura cu invatamantul, privind reformarea sa, am avut parte in reforma numai de personaje lipsite de viziune( ca sa nu zic de-a dretul prosti, si nu orice fel de prosti, ci prosti cu ifose – includ aici si pe Marga si Funeriu, cu toate ca sunt singurii, alaturi de Miclea, care au incercat sa faca ceva – dupa cum se vede a fost total lipsit de eficienta ce au facut….a fost ceva de suprafata, non-profund).
Dar sa spui ca legea Funeriu e vinovata pentru mediocritatea si impostura in care se zbate invatamantul romanesc mi se pare complet exagerat. Cauzele sunt altele. Iar principala cauza este incurajarea post 1990, cu o din ce mai mare amploare, a unor metehne mostenite din comunism. Mediocritatea si impostura ca mod de viata sunt specifice dominatiei partidelor „clasei muncitoare”, sunt boli exacerbate pana la a deveni endemice in societatile dominate de populismul de stanga. Problema grava nu este ca „metehnele” au fost aplicate cu succes de catre o clasa politica inepta, iresponsabila si extrem de slab educata si culturalizata, ci ca au fost sustinute, mentinute, dorite de catre o mare majoritate a romanilor, care au dat pur si simplu navala la beneficiile fenomenului numit „obtinerea de diplome fara acoperire” !
Corect!! Furia si ura contra Funeriu sunt deplasate. A incercat sa faca ceva dar nu a cunoscut in profunzime realitatea. Politizarea excesiva si sistemul pile, cunostinte si relatii sunt cauzele reale. Altfel cum mai aveau policienii de azi din toate partidele, diplome peste diplome si doctorate?!!!
Am citit cu interes textul, cam lung, ce e drept, pe de o parte, dar cu o lungime pe deplin justificată, pe de altă parte.
Din ceea ce am lecturat, am dedus și indus că experiența dvs este partajată și de alții, că sistemul universitar este viciat și nereformabil. În fine, toate astea.
Eu văd două soluții, însă nu știu cât de realiste sunt: fie plecați în afara României, fie reușiți să adunați o masă critică astfel încât să lăsați ceva tangibil celor mai tineri. Înțeleg că plecarea nu ar fi o opțiune, din varii motive (factorul de vârstă, dorința de a face ceva notabil în țară etc.). A doua ar fi să vă căutați aliați pentru a nu numai penetra sistemul, dar a și săvârși pătrunderea (scuzați imagologia oarecum sexualizată).
Altfel, frustrarea dvs, scrisă pe această platformă, nu riscă decât să atragă niște comentarii, cum ar fi al meu, dar nu va avea nicio rezultantă practică. E lăudabil că ne faceți conștienți de tarele sistemului universitar românesc, însă lipsa atacării acestor rele îl va face și mai rezistent, mai rezilient, mai imaginativ la orice încercări de reformare – un sistem care-și spune în barbă: ,,i-am ciuruit pe fraierii ăștia.”
Către domnul Vasiliu.Cu stima va citesc.era așa acum 1oo de ani.Ion Creanga avea un bunic David,din Pipirig care îndemna la învățătură de carte,,că nu e bine sa fie omul de tot bou”,adică doar de munca, ci să aibă ,,leac de carte’ care ușurează viața. Sa știți că e la mare cinste cartea în Moldova de când cu comunismul Am avut unchi și era de90 de ani bursier la școală ,dar nu își permiteau țăranii sa tina copii la licee înainte de 1945.Si azi sunt copii la tara care se zbat să învețe să plece la oraș ,la o meserie mai buna.Parintii ii dau la carte ,toți vor diplome azi Abonamente la ziare și reviste nu prea erau nici pe vremea lui Ceaușescu decât obligatorii.Nu ne mai știm azi istoria ,nu învață copiii la nvscoala despre cronicari ,.Da era vorba în ,,Amintirile lui Creanga despre ,,filozofii ‘cu lapte acru-n calamari,că nu au după ce bea apa ,că Eminescu zicea că mori de foame scriind versuri….daca nu ești poet de curte…
Și mai e ceva …Aceste ,,extensii din provincie ale universităților -,mama au fost înființate că sa creeze posturi pt cei ne titulari la Universitățile mari sau neamuri ,cunoștințe etc,sa fie absolvite de uni care au posturi la stat,dar nu au studii ,să crească veniturile celor care erau prost plătiți pe norma didactică etc Noi in Romania nu mai avem alta industrie decât asta de diplome,doctorate, școli ,hârtii fără rost…Îți pierzi tinerețea prin scoli fără să produci ceva ..
Da’ ce conteaza hartiile astea cand esti in partid, vrei sa „dai din coate”, „bagi la SiVi”, candidezi la ceva, la un „CEO in administratie” (ohoo! aia de la apele romane Dobrogea Litoral, au cate 2-3 doctorate si 3-4 masterate …, basca post doctorale cate vrei) Cand ai intr-o tara, analfabeti functionali ce decid in admisinstratie (fiscala judecatoreasca, … de orice fel) , singurul criteriu de recunoastere a valorilor, este tona de diplome …; cateodata si culoarea .
De ce v-ati dori sa intrati intr-un loc care nu e pe masura asteparilor?
Ca si cum va pare rau ca ati fost respins la un interviu pentru un job sub calificarea dumneavoastra.
Ati avut noroc ca v-au respins ei, altfel ati fi pierdut timp din viata, ca sa ajungeti la cocluzia ca nu va potriviti.
Daca aveti ceva de spus / de facut/ apucati-va de treaba, nu mai pierdeti timp sa cautati acreditari!
Viata e scurta, e pacat sa o consumam in dispute, in loc sa facem …
Asa e, Don Quijote, ai dreptate, dar tot raul a fost spre bine. A mai aparut astfel o persoana care condamna public mizeria din invatamantul romanesc. Macar atat. Ca de schimbat se pare ca nu putem sa-l schimbam! Nu exista masa critica!….in sensul ca cei mai multi nu vor sa se schimbe nimic!
Va felicit pentru articol… sunt pensionara, inginer de profesie, dar citesc cu multa placere, de multa vreme, rubrica CONTRIBUTORS, sa aflu ce mai zic oamenii cu Educatie pe bune…
Si satula de micimea zilnica ce ne inconjoara…
Insolita si nostalgica evocarea profesorului Rémi Brague. L am avut si eu profesor la Paris 1 in 93-94. I am facut si eu o lucrare (cum ne cerea din cind in cind…) in același stil. Ne a spus sa scriem despre un gînditor medieval de notre choix. Am avut tupeul sa argumentez, cu referințe, ca Neagoe Basarab a fost medieval (in spirit) si mi a dat nota 17… Cel mai mare si mai doct profesor pe care l am cunoscut, cursurile lui erau o adevarata sarbatoare… Mai am placerea sa l aud, din cind in cind, pe la emisiunile lui Finkielkraut de pe France Culture…
Demult deja, am făcut un doctorat în Elveția, redactat în franceză. Pentru recunoașterea titlului mi s-a cerut să-l traduc în limba română, la un traducător autorizat, am refuzat.
Nu mai sunteti conditionat de traducerea autorizata a diplomelor la echivalarea in Romania daca sunt in FR sau EN. DAR, daca le echivalati mai tarziu, veti avea surprize monumentale. Un master s-ar putea ca in acceptiunea Min Educatiei sa nu fie un master ca ei fac referire la legislatia existenta din Elvetia si Romania nu cea din anul obtinerii diplomei.
Oricum cel mai tare e la Registrul Comertului, cand dosarul e amanat pe motiv ca diploma din Geneva sau Genova „ca tot aia e” – cum spunea directoarea ONRC Bihor, nu e in traducere legalizata. Pai atunci de ce am mai facut echivalarea cu acte in regula la Ministerul Educatiei daca trebuie sa mai merg la traducator?
Ministerul? Nu ştiu cum a ajuns, dar în anii 90 am încercat şi eu sportul ăsta al echivalării. Iniţial mi-au pierdut echivalarea. Nu se mai găsea nimic în dulapul lor. Efectiv într-un dulap. Apoi, aflasem că aveam echivalarea, dar ca să îmi dea hîrtia ce nu o deţineau – habar n-am din ce motive – am mai depus o dată actele, am mai plătit o dată taxa enormă la vremea respectivă, cu promisiunea că vor elabora hîrtia fără alte discuţii. Minciună. Au trecut totul prin comisie şi mi-au dat o echivalare la ceva ce nu exista în România. Dar o licenţă din Englitera nu au echivalat-o cu una autohtonă. În ciuda faptulei că existau două precedente ale unor foşti colegi de aceleaşi studii. Abuz? Prostie? Incompetenţă? Probabil cîte ceva din fiecare. Nu mi-am mai echivalat nici doctoratul.
S-auzim numai de bine!
Societatea romaneasca sensibila la mitul egalitatii, a acceptat fara rezerve aceasta posibilitate de a face un salt social prin intermediul acestor Sorbonele din care au de castigat atat „profesorii” cat si tinerii amatori de diplome care s-au tarait prin scoli profesionale echivalate cu cateva clase de liceu. Calitatea invatamantului „superior” se poate aprecia si prin analiza unor indicatori de „performanata” Unul dintre acestea il constituie numarul mare de facultati si masterate pe care un tanar studios din generatiile recente, le finalizeaza intr-un interval relativ redus. Ori Tinerii studiosi de azi se situeaza la nivelul geniilor, ori generatiile ante 89 erau mai saracuti cu inteligenta. Goana dupa masterate si facultati ar trebui sa constituie un semnal de alarma pentru viitorul economic al tarii, dar cine sa o faca, din moment ce agentia ? de clasificare a universitatilor a disparut sub asaltul Sorbonelelor si a „profesorilor”lor.
Altfel spus invatamantul romanesc –tot – este un domeniu de excelenta pentru tot ce inseamna coruptie: nepotism, clientelism, ipocrizie, impostura, incompetenta , uzurpare.
N B: Util de studiat cazul cuplului B+B, sociologi cu evolutie fulminanta de la bucatar si respectiv magazionera de lenjerie, la decan si respectiv profesoara universitara . Dinu Paturica merge mai departe.
Ca sa nu par o vendetta personala, cred ca ar fi util sa faceri si o continuare comentând mai in clar răspunsul universitarii din oradea :
https://www.ebihoreanul.ro/stiri/reactia-universitatii-din-oradea-la-acuzele-absolventului-de-sorbona-care-a-picat-la-admiterea-la-masterat-187991.html
I don’take sides, stiu ca sunt bube multe acolo dar ceva lipseste pt. A-mi forma o opinie.
” Candidatul n-a respectat criteriile realizării unui proiect de cercetare, criterii care pot fi găsite nu doar pe site-ul nostru, ci în orice articol ştiinţific, în orice limbă”, a sintetizat BIHOREANULUI prof. univ. dr. Simona Trip, care a făcut parte în comisia de evaluare. ”
Numai un idiot poate emite o asemenea bazaconie: ” criteriile realizării unui proiect de cercetare, criterii care pot fi găsite nu doar pe site-ul nostru, ci în orice articol ştiinţific, în orice limbă „, un idiot pentru care articolele stiintifice autentice sunt scrise conform unor „criterii” – probabil emise de vreun „organ” de partid, partidul fiind comunist, evident, pentru ca ei, comunistii, sunt mari specialisti in elaborat norme si criterii – tara de idioti!
@LS. Sunt multe tampenii in invatamantul superior romanesc si multe universitati slabe populate de personaje sordide. In special in domenii precum sociologie, stiinte politice, filozofie, psihologie, comunicare, etc.
Dar nu as zice „tara de idioti”, nu trebuie sa generalizam.
In stiinte exacte, de exp in matematica, nu prea s-a auzit de cazuri de fosti comunisti in functii sau personaje foarte murdare (desi poate sunt si acolo).
De celebrul Matei Ani, matematician din anii de tristă amintire, ați auzit? Este adevărat că în matematică sunt foarte puține cazuri dar contraexemple există. Ca să nu mai zic de un fost ministru al educației, absolvent de matematică, parcă pe nume Pop, care era de o prostie nemărginită. Asta ca să mai echilibrăm balanța.
1. Un posibil motiv pt. Alegerea unui master la o univ din ro in loc de ceva pe lângă Sorbona reala : https://www.letudiant.fr/etudes/3es-cycles-et-masters/la-selection-en-m1-fait-chuter-le-taux-de-poursuite-d-etudes-en-master-de-psychologie.html
2. Un al doilea posibil motiv – lipsa studiilor de specialitate, obligatorie pe alocuri dar doar recomandata in unele parti, coroborata cu diverse aspecte din articolul link 1 – ma poate duce la gândul ca autorul a considerat ca sansele de a fi admis la master recunoscut la nivel european, care sa duca implicit la drept de practica intr-un domeniu valoros, sunt mult mai mari in Ro. https://diplomeo.com/trouver-master-psychologie
Dansul nu are studii de specilitate si prin urmare sanse mai mici de a fo admis direct la un master psi.
Asta cu sansele. Apoi intervine intr-adevăr si varianta in cate s-ar fi putut lovi de de absurditatile invatamantului universitar romanes dar ma cam indoiesc!
https://www.facebook.com/share/v/yppZBKMGuBQ4N4D3/
O observație în legătură cu comparația din mediul academic din perspectiva disciplinelor sociale și umaniste în antiteză cu științele naturii și matematica. Spre surprinderea mea, am aflat la un moment dat, din partea unui membru al familiei mele, că un candidat la doctorat în științele sociale trebuie să producă un proiect de cercetare în fața unei comisii pentru a fi acceptat sau respins. Lucrul acesta, parte a culturii acceptate în aceste domenii, este aproape de neînchipuit în științele naturii și matematică. În matematică, acceptarea unui candidat pentru programul doctoral se face pe baza potențialului pe care candidatul îl poate dovedi prin cursurile și notele pe care le-a luat/primit și prin realizările în cercetare, dacă acestea există dar nu sunt neapărat necesare. După acceptare, împreună cu coordonatorul și în special prin propunerile acestuia, doctorandul se îndreaptă către un subiect, proiect, probleme pe care vrea să le abordeze ca parte a programului de cercetare. După foarte mulți ani petrecuți în lumea academică, învățământ și cercetare, eu sunt foarte sceptic că un candidat la programul doctoral are suficientă maturitate pentru a formula un proiect de cercetare mai înainte de a parcurge o primă etapă de învățare la nivel de studii doctorale. Sunt extrem de rare cazurile în care un doctorand găsește prin forțe proprii un proiect de cercetare adecvat și în orice caz, nu aceasta este norma. Mai mult, în matematică, o lucrare de doctorat se bazează pe cel puțin o lucrare științifică pe care doctorandul a publicat-o sau care este acceptată spre publicare într-o revistă de specialitate de încredere. În acest fel, veți auzi foarte rar de scandaluri de plagiat sau impostură în științele naturii și matematică, prin comparație cu alte domenii unde aceste scandaluri abundă.
Sunt conștient că punctul meu de vedere poate părea nepotrivit pentru științele sociale și disciplinele umaniste dar cred că argumentele pe care le am sunt suficient de puternice pentru a arunca cel puțin o urmă de îndoială asupra stării de fapt actuale. Veți spune probabil că la domenii diferite corespund metode diferite. Poate că da sau poate că sunt adevăruri care transcend diferențele la acest nivel.