Când o țară nu mai are un stat adevărat, Biserica îi ia locul. Exact aceasta s-a întâmplat în Georgia în ultimele cinci decenii. Și tocmai de aceea schimbarea patriarhului acolo nu este un eveniment bisericesc, ci unul politic.
La 11 mai 2026, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene l-a ales drept nou Catolicos-Patriarh pe mitropolitul Shio, pe numele laic Elizbar Mujiri, cu 22 de voturi din 39. Întronizarea a avut loc a doua zi, pe 12 mai, în catedrala Svetitskhoveli din Mtskheta, veche inimă spirituală a Georgiei. Predecesorul său, Ilia al II-lea, murise în martie 2026, după aproape o jumătate de veac în fruntea Bisericii. Reuters l-a descris ca pe omul care a smuls Biserica Georgiană din ruinele epocii sovietice și a transformat-o în cea mai influentă instituție non-statală a țării. Acum această moștenire trece în alte mâini.
Pentru cititorul român, aceasta nu este o știre îndepărtată, venită dintr-un Caucaz exotic. Este un avertisment. În Georgia nu s-a schimbat doar persoana întâistătătorului. S-a schimbat unul dintre centrele de gravitație ale puterii naționale, într-o țară în care Biserica a ajuns să fie ceea ce statul nu a reușit să fie, prea adesea: păstrătoarea limbii, a memoriei, a continuității istorice și a încrederii publice.
Georgia este o țară mică, dar poartă o memorie istorică uriașă. A primit creștinismul în veacul al IV-lea și a supraviețuit valurilor succesive ale istoriei: perși, arabi, mongoli, otomani, imperiu rus, putere sovietică, haos postsovietic. Pentru georgieni, Ortodoxia nu a fost vreodată doar o credință. A fost o formă de supraviețuire istorică. Când statul dispărea, slăbea sau era confiscat de puteri străine, Biserica păstra limba, scrierea, locurile sfinte, memoria și conștiința georgiană de a fi un popor cu destin propriu.
De aceea, Biserica Ortodoxă Georgiană nu poate fi privită ca o simplă organizație religioasă. În imaginarul georgian, ea este adesea mai veche, mai stabilă și mai legitimă moral decât statul însuși. Ea a ținut națiunea în viață atunci când puterea politică se prăbușea, trecea în mâinile imperiilor sau se discredita în fața propriei societăți. Tocmai de aceea, schimbarea patriarhului în Georgia nu este un simplu eveniment bisericesc.
În Europa de Est și în Caucazul de Sud, Biserica Ortodoxă este adesea mai mult decât o instituție religioasă. Poate deveni infrastructura profundă a unei națiuni. Iar tocmai de aceea poate deveni și ținta unei vânători imperiale.
Imperiul nu distruge întotdeauna o Biserică națională. Uneori lucrează mai subtil: o face să conserve trecutul în așa fel, încât poporul să nu mai poată alege viitorul.
Paradoxul georgian
Ilia al II-lea a transformat un prestigiu ecleziastic multisecular într-o forță socială modernă. Influența sa depășea cu mult influența celor mai mulți politicieni. Binecuvântarea lui cântărea mai greu decât orice program de partid. Prezența lui conferea sentimentul că națiunea mai are un centru de gravitație, chiar și atunci când statul era sfâșiat de războaie, sărăcie, corupție și crize succesive.
Dar o asemenea forță are un preț. Biserica a salvat națiunea atunci când statul era slab. Însă atunci când Biserica devine mai puternică decât statul, lupta pentru controlul ei devine inevitabilă. Dacă imperiul nu poate distruge o Biserică națională, încearcă altceva: să o transforme într-un instrument de imobilizare politică a poporului.
Noul patriarh Shio al III-lea nu moștenește doar un tron multimilenar. El moștenește o autoritate morală colosală într-o societate în care credibilitatea instituțiilor politice s-a erodat profund, iar autoritatea bisericească rămâne una dintre rarele surse de legitimitate reală.
Reuters notează că Shio al III-lea vine la conducere pe fondul îngrijorărilor legate de influența rusă și al crizei de legitimitate provocate de direcția partidului de guvernământ „Visul Georgian”, acuzat de critici de derivă autoritară și de apropiere față de Moscova. Noul patriarh și-a făcut o parte din studii la Moscova, iar acest detaliu biografic nu dovedește, în sine, nicio dependență politică. Totuși, în Georgia de astăzi, o astfel de formare este inevitabil citită prin prisma războiului Rusiei împotriva Ucrainei, a ocupației Abhaziei și Osetiei de Sud și a presiunii neîntrerupte pe care Moscova o exercită asupra statalității georgiene.
Este esențial să nu simplificăm. A afirma că „noul patriarh georgian este un agent al Moscovei” nu ar fi analiză, ci caricatură propagandistică. Întrebarea reală este mai complicată și, tocmai de aceea, mai periculoasă.
Nu vorbim despre un ordin direct venit de la Moscova, nici despre o subordonare secretă. Vorbim despre acea zonă gri în care biografia personală, formația teologică, afinitățile doctrinare, continuitatea structurilor ecleziastice, agenda socială conservatoare și interesele puterii politice încep să se miște în aceeași direcție. Într-o atare situație, un om se poate considera cu toată sinceritatea patriot georgian și apărător al Bisericii, dar limbajul, prudența și instinctele sale politice pot lucra, în mod obiectiv, nu pentru eliberarea țării de sub presiunea imperială, ci pentru înghețarea alegerii ei istorice.
Pentru Moscova, aceasta este uneori mai valoroasă decât un agent cu numele în fișă. Agentul declarat poate fi demascat și compromis. Cu totul altfel stau lucrurile cu un lider bisericesc care nu vorbește în numele Rusiei, ci în numele „tradiției”, al „păcii”, al „prudenței”, al „identității spirituale” și al „prevenirii schismei”. Un astfel de limbaj poate părea național și pastoral. Dar în momentul decisiv, el poate paraliza o societate tocmai atunci când aceasta trebuie să aleagă limpede între libertate și dependență.
De aceea, întrebarea principală adresată lui Shio al III-lea nu este dacă primește instrucțiuni de la Moscova. Întrebarea principală este ce fel de memorie bisericească va întruchipa: una care ajută poporul georgian să-și apere libertatea, sau una care îl îndeamnă la „prudență”, în timp ce țara alunecă, treptat și aproape imperceptibil, înapoi în orbita postsovietică.
Ce înseamnă Georgia pentru România
România nu este Georgia. Se află în Uniunea Europeană și în NATO, beneficiind de garanții instituționale pe care Georgia nu le are. Dar România trăiește în același mare spațiu al geopoliticii ortodoxe: Republica Moldova, Ucraina, Marea Neagră, influența rusă, memoria bisericească, identitatea națională, trauma postcomunistă.
Biserica Ortodoxă Română este și ea mai mult decât o confesiune. Ea participă la limbajul prin care națiunea se definește pe sine: este prezentă în morala publică, în educație, în instituțiile militare, în ceremoniile statului, în memoria anticomunistă, în dezbaterile despre familie și identitate. În România, ca și în Georgia, Ortodoxia nu răspunde doar la întrebarea „în ce credem?”, ci și la întrebarea mai adâncă: „cine suntem ca popor?”.
Tocmai de aceea Georgia contează pentru București. Nu ca spectacol caucazian îndepărtat, ci ca o formă extremă a unei probleme care există deja mult mai aproape de granițele românești.
În Republica Moldova, Ortodoxia este de multă vreme un câmp de confruntare între București și Moscova. Acolo funcționează două structuri bisericești principale: Mitropolia Moldovei, subordonată Patriarhiei Moscovei, și Mitropolia Basarabiei, aflată în comuniune cu Biserica Ortodoxă Română. După invazia rusă în Ucraina, apartenența bisericească este tot mai frecvent percepută ca parte a unei opțiuni geopolitice, nu doar spirituale.
În 2025, Reuters a publicat o investigație privind felul în care structuri rusești ar fi utilizat preoți ortodocși din Republica Moldova pentru a influența alegătorii: călătorii în Rusia, daruri, carduri bancare, canale parohiale de Telegram și mesaje antioccidentale. Patriarhia Moscovei a negat orice intenție politică, dar oficiali moldoveni și occidentali au încadrat fenomenul ca parte a ingerinței ruse în treburile interne ale țării.
Acesta este punctul în care Biserica încetează să mai fie „religie privată”. Un preot de sat poate inspira mai multă încredere decât un ministru. Un canal parohial de Telegram poate fi mai eficient decât o întreagă campanie electorală. Limbajul teologic se poate converti, aproape pe nesimțite, în limbaj politic: Europa ca amenințare morală, Rusia ca protector al valorilor autentice, tradiția ca refuz al viitorului.
Ucraina: jurisdicția bisericească drept problemă de securitate națională
Ucraina a oferit cea mai dură variantă a acestei probleme. După ce Biserica Ortodoxă a Ucrainei a obținut autocefalia de la Constantinopol în 2018-2019, chestiunea bisericească a devenit unul dintre marile conflicte ale Ortodoxiei mondiale. După invazia rusă la scară largă din 2022, ea a căpătat deopotrivă dimensiunea unei probleme de securitate națională.
Pentru Ucraina, ieșirea de sub tutela Moscovei în plan bisericesc este parte a ieșirii din „lumea rusă”. Pentru Moscova, pierderea Ucrainei în plan ecleziastic înseamnă pierderea unui element central al propriei mitologii imperiale. Fără Kiev, narațiunea moscovită despre o „Sfântă Rusie” unitară își pierde deopotrivă centrul geografic și cel simbolic.
România are în chestiunea ucraineană și un interes propriu, specific: soarta comunităților ortodoxe românești din Ucraina, îndeosebi din Bucovina de Nord. De aceea, Biserica de la București se mișcă cu precauție calculată: nu dorește ca românii ortodocși din Ucraina să se dizolve nici în logica moscovită, nici în cea național-ucraineană. Nu este o poziție promoscovită. Este o poziție românocentrică. Dar ea ilustrează, în sine, faptul că în spațiul dintre Dunăre, Nistru, Nipru și Caucaz, harta bisericească a devenit parte integrantă a hărții de securitate.
Rusia înțelege aceasta mai bine decât Occidentul
Politica occidentală greșește adesea pentru că tratează religia ca pe o chestiune strict privată. La Bruxelles, Berlin sau Washington, factorul religios este perceput de regulă ca fundal cultural, folclor sau particularitate internă a unor societăți îndepărtate. Rusia nu gândește astfel.
Moscova știe că în societățile ortodoxe Biserica poate conta mai mult decât partidele, poate fi mai stabilă decât presa și mai apropiată de oameni decât orice administrație de stat. După anii 2000, Biserica Ortodoxă Rusă a devenit nu doar instituție religioasă, ci și purtătoarea ideologiei „lumii ruse”: credință, istorie, victorie, familie, limbă, civilizație și dreptul Moscovei de a fi centrul tuturor celor pe care îi socotește parte a spațiului său istoric.
Aceasta nu înseamnă că fiecare Biserică Ortodoxă este un instrument al Moscovei. Dimpotrivă: Ortodoxia națională poate fi un baraj solid împotriva imperialismului rus. Biserica Română acționează astfel în Republica Moldova, oferind o alternativă reală la orbita moscovită. Și Biserica Georgiană a fost, de-a lungul veacurilor, păstrătoarea poporului georgian, nu un releu al politicii ruse.
Dar tocmai de aceea lupta pentru ea este atât de importantă. Imperiul nu vânează în primul rând ceea ce este slab. Vânează ceea ce ține un popor în viață.
Nu un război secular împotriva Bisericii
Din toate acestea nu rezultă că răspunsul ar trebui să fie un război împotriva Ortodoxiei. Pentru România, Republica Moldova, Ucraina și Georgia, o astfel de abordare ar fi totodată o eroare istorică și o sinucidere politică.
Ortodoxia este prea adânc împletită în aceste societăți cu limba, familia, înmormântările, calendarul, memoria populară, suferința anticomunistă, viața rurală, mănăstirile, sentimentul demnității și conștiința continuității istorice. Nu poți impune retragerea Bisericii în sfera privată. În aceste țări, memoria bisericească nu a fost niciodată privată.
Problema nu este rolul public al Bisericii. Problema este: cui servește acest rol?
Biserica poate fi spațiul demnității naționale, al rezistenței față de imperiu, al ajutorării celor fugăriți de război, al apărării limbii, al solidarității și al memoriei martirilor. Dar poate deveni, la fel de bine, limbajul supunerii politice, al isteriei antioccidentale, al xenofobiei, al nostalgiei imperiale și al legitimării puterii abuzive.
Întrebarea fundamentală nu este „Biserică sau secularism”. Întrebarea este: cui slujește memoria bisericească, libertății unui popor sau captivității lui?
Concluzia românească
Pentru România, lecția georgiană nu este că Biserica ar fi periculoasă. O astfel de concluzie ar fi nu doar primitivă, ci și profund falsă. Lecția este alta: cu cât statul este mai slab, cu atât Biserica ajunge să-i ia locul. Iar atunci când Biserica devine ultimul stat, lupta pentru ea devine o chestiune de securitate națională.
România nu-și poate permite să privească Ortodoxia ca simplă tradiție sau ca problemă internă a vieții bisericești. În Republica Moldova, ea este deja un teren de competiție între București și Moscova. În Ucraina, a devenit parte a unui război pentru independență. În Georgia, poate deveni factorul decisiv care va arăta dacă țara își va menține orientarea europeană sau va recădea în capcana postsovietică.
Patriarhul Daniel l-a felicitat pe Shio al III-lea pentru alegerea sa. Este un gest firesc de diplomație interbisericească. Dar în spatele unui astfel de gest trebuie să existe o claritate strategică mai profundă: Georgia nu este pentru România doar o soră ortodoxă de la celălalt capăt al Mării Negre. Este o oglindă în care se poate vedea ce se întâmplă cu un popor atunci când Biserica devine principalul depozitar al identității naționale, iar imperiul decide să cucerească tocmai acest depozitar.
Europa de Est și Caucazul de Sud au intrat într-o epocă în care chestiunile bisericești nu mai pot fi lăsate exclusiv în seama oamenilor Bisericii. Nu este vorba despre amestecul statului în credință. Este vorba despre recunoașterea unui fapt deja constituit: credința, memoria și identitatea națională au devenit componente ale războiului hibrid.
Georgia se află astăzi între Europa, Rusia și propria ei memorie bisericească milenară. Shio al III-lea poate deveni patriarhul rezistenței naționale. Poate deveni un custode ponderat al tradiției. Poate deveni figura sub care Biserica va aluneca prea aproape de putere și prea concesivă față de Moscova. Deocamdată, răspunsul rămâne deschis.
Dar pentru România, o concluzie este deja limpede. În această parte a lumii, Biserica poate fi ultimul refugiu al națiunii. Tocmai de aceea imperiul încearcă să intre acolo primul.
