Dacă pretențiile maghiarilor de a lua Ardealul înapoi au mai curând o natură iluzorie, în schimb, oprimarea și discriminarea pe care o suferă aici este considerată o realitate evidentă. Ea conturează altă temă importantă prezentă în bancurile cu români și cu România lui Ceaușescu. Alteori, mai rar, această temă apare și în bancurile cu România de după 1989, mai ales din primul deceniu al acestei perioade.
Un banc spune că după ce lui János bácsi i s-a luat pământul, acesta ajunge muncitor într-o fabrică la oraș. Dar într-o zi e anunțat că va fi concediat. Îi roagă pe șefii lui să-l mai lase câțiva ani, până iese la pensie, dar aceștia spun că nu se poate, fiindcă nu e membru de partid. János bácsi cere atunci să fie primit în partid, ca să-și păstreze slujba. După un timp, iarăși se fac concedieri, iar șefii îi spun că nu pot să dea afară români, așadar trebuie disponibilizat un maghiar. „Atunci mă fac român”, spune János bácsi, și reușește să scape din nou. Mai trece un timp și este chemat din nou. „De data aceasta, chiar trebuie să pleci – îi spune șeful său. Am dat afară o grămadă de maghiari, acum mai trebuie să concediem și un român.”
După cum se poate vedea, persecuția aplicată personajului nostru are o motivație complexă, discriminarea pe criterii politice se împletește cu cea de natură etnică, iar absurdul regimului comunist pune capac la toate. Desigur, morala este că orice-ar face bietul ungur, el tot va avea de suferit până la urmă; nici dacă se face român nu scapă! Dar, după cum am mai văzut, pentru maghiari, oprimarea care derivă din caracterul comunist al statului se suprapune peste cea de factură națională. Chiar dacă există bancuri în care apar și șefi comuniști maghiari, mai ales în calitatea lor de colaboraționiști ai regimului, comunismul este clar asociat cu românii. Ungurii suferă din cauza comuniștilor și a românilor, în egală măsură, deoarece cele două elemente se confundă, din perspectiva maghiarilor.
Alteori, este acuzată discriminarea care operează exclusiv pe criterii etnice. În armată, soldații români primesc ordin să măture curtea, să curețe gazonul, în timp ce colegul lor maghiar trebuie să spele latrina. „Da, să trăiți! Am ghicit eu! ” reacționează soldatul maghiar, care știe la ce se poate aștepta.
Deși foarte mulți români nu admit în ruptul capului că maghiarii sunt sau ar fi fost vreodată discriminați în România, este semnificativ faptul că și în bancurile românești apare totuși figura ungurului persecutat, uneori chiar călcat în picioare de tovarășii săi români. Bancul cu maghiarul dat afară chiar și când se face român a fost preluat și de români, devenind astfel (și) un banc românesc. Din nou, se poate spune, pe de o parte, că nu este decât o glumă. Dar faptul că românii râd când aud un asemenea banc arată că aceștia recunosc veridicitatea unei atari situații, în care ungurul e dat afară de la serviciu pentru că e ungur; recunoaștere la care se adaugă satisfacția de a-l vedea umilit pe acesta, într-o manieră simbolică.
Pe de altă parte, cazurile în care se poate întâmpla așa ceva în realitate sunt mai rare, iar ele implică de obicei aspecte mai nuanțate. Un șef român poate să poarte pică unui subordonat maghiar din varii motive, folosind însă etnicitatea diferită a acestuia ca o scuză sau un pretext, așa după cum un ungur se poate teme oricând, pe drept sau pe nedrept, că și-a pierdut slujba doar din pricina limbii pe care o vorbește. Lucrurile sunt complicate, iar bancul scoate la lumină ceva din complexitatea raporturilor sociale, chiar dacă o face apelând la clișee, pentru că așa sunt bancurile…
Confruntat cu oprimarea la care este supus, maghiarul o contracarează apelând la armele umorului. De multe ori, el face acest lucru sub înfățișarea „bătrânului secui” (székely bácsi), cel care reușește să câștige bătălia simbolică purtată cu românul abuziv, căruia îi este superior prin tenacitate, minte ascuțită și o ironie mușcătoare, deși face pe prostul.
De exemplu, la un congres de apicultură, unde se discută în prima zi despre istoria apiculturii, bătrânul secui intervine pe nepusă masă, cu întrebarea: „Este adevărat că pentru fiecare secui care emigrează statul primește 10.000 de forinți?” Este invitat să stea jos, nu era vorba despre asta. A doua zi, se discută despre viitorul apiculturii. Bătrânul secui se ridică din nou și pune aceeași întrebare. Este chemat din nou la ordine. În fine, a treia zi, procedează la fel. „Înțelege odată! Este un congres de apicultură! Dar dacă tot vrei să știi, este adevărat!” i se răspunde cu exasperare din prezidiu. „Păi, am întrebat doar ca să fac o propunere, în acest caz ar fi mai bine să creștem secui în loc de albine…”, răspunde secuiul, cu aerul cel mai nevinovat.
În bancul de mai sus, care face aluzie la emigrarea pe scară largă a maghiarilor în Ungaria, un fenomen ce începea să prindă contur în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, preopinentul agasat al secuiului nu are chip; el este doar reprezentantul impersonal al regimului, care poate fi și un maghiar, la urma urmei. Dar sub regimul comunist, instrumentul cel mai calificat al sistemului opresiv era securistul (szekus), adversarul cu care bătrânul secui este chemat să își măsoare puterile și pe care va reuși să-l învingă.
Un prim banc de această factură ne arată o bătrânică din țara ceangăilor, vânzând la piață cergile ei de lână:
– Luați, dragii mei, luați, e marfă ca din vremurile bune de odinioară! Un agent în civil o ia pe femeie și o întreabă: – Ia spune, ce vrei să zici cu «vremurile bune de odinioară»? – O, suflețelule, era pe când băieții intrau și ieșeau la mine pe fereastră! – Bine, atunci mergi în plata Domnului!
Ironia vizează aici suspiciunea deplasată a agentului român, care e umilit atunci când se dovedește că bătrânica se gândea la isprăvile ei amoroase din tinerețe, și nu la fantoma stăpânirii ungurești pe care o vâna Securitatea. Dar în același timp era limpede că amintirea bunelor vremuri de altădată plutea peste tot, iar tentativele securistului abuziv și prostănac de a reprima credințele oamenilor erau învinse de tenacitatea și istețimea acestora, iar alteori, ca în cazul de față, pur și simplu de inocența lor.
Acest război asimetric cu opresorul român continuă și după 1989. De data aceasta, adversarul care va fi păcălit de secuiul hâtru este un agent SRI (fost securist), după cum precizează bancul în mod explicit:
Pe primăria din Odorheiu Secuiesc se arborează un drapel maghiar. Provocare. Un secui dintr-un sat vecin ajunge în oraș și se tot uită la steag. Un sereist (fost securist) îl împinge într-o parte și îl întreabă: – La ce te uiți, la ce te uiți? – Mă uit la steagul ăsta. – Și ce vrei, ce vrei? zice iar securistul. – Să putrezească acolo unde e! îi răspunde bătrânul secui interlocutorului mulțumit de cuvintele lui…
De data aceasta, securistul e prost grămadă, iar secuiul îl pune în inferioritate totală. El reușește să își exprime și adevăratele lui sentimente față de drapelul maghiar, pe care l-ar dori arborat pentru vecie în Secuime, dar în același timp îl păcălește pe securist, spunându-i acestuia ceea ce dorea să audă, deși adevărata semnificație a cuvintelor sale era cu totul alta. Morala este că voi ați pus de fapt steagul, ca să dați apoi vina pe noi, e provocarea voastră, dar planurile pe care le țeseți împotriva noastră nu vor reuși. Ne oprimați, ne luați la întrebări, ne suspectați mereu pe nedrept, dar noi suntem mai deștepți decât voi.
Victoria obținută de omul de rând în conflictul său simbolic cu aparatul represiv, posibilă datorită imbecilității atribuite polițistului primitiv și abuziv, este o temă universală. Ea poate fi întâlnită și în bancurile românești cu milițieni (unele dintre ele identice cu cele maghiare), continuate după 1990 cu ironizarea personajului Garcea de către trupa umoristică Vacanța Mare. În cazul maghiarilor însă, prostia milițianului se asociază cu caracterul opresiv al administrației românești. Nu este întâmplător faptul că în decembrie 1989 câțiva milițieni români din Secuime au fost masacrați de maghiari localnici, care îi considerau instrumente odioase ale regimului ce tocmai se prăbușea. Erau și milițieni, erau și români, iar aceste episoade tragice le-au dat din nou ocazia românilor să vorbească despre violența și sălbăticia care i-ar caracteriza pe maghiari. Pe de altă parte, incidente similare au avut loc și în zone locuite de români, de obicei în localități mai mici, în care oamenii au luat într-o manieră foarte directă răfuiala cu regimul, așa cum a fost la Cugir, unde milițienii au fost linșați de data aceasta de o mulțime majoritar românească, fără nicio conotație etnică.
Agentul provocator român apare și în alt banc de după 1989, în care acesta ia înfățișarea „vătrașului”, membrul organizației naționaliste Vatra Românească, identificat de multe ori de maghiari (dar și de românii aflați în opoziție cu regimul Ion Iliescu) cu membrii reciclați ai aparatului represiv și propagandistic al fostului regim:
Cine este vătrașul absolut? Cel care intră în UDMR, după care se spânzură, pentru ca UDMR-ul să aibă un membru mai puțin.
În pofida aparenței sale macabre, bancul este mai puțin ofensiv, deoarece el pune în evidență absurdul și excesul de zel al vătrașilor, care sunt mai mult caraghioși, decât periculoși.
Învinuirile aduse maghiarilor cu orice prilej, de Securitatea care îi supraveghează cu maximă vigilență, sunt ilustrate de un banc care are nevoie din nou de prezentarea unui întreg context istoric pentru a fi înțeles:
S-a aflat cine a aruncat în aer statuia lui Mihai Viteazul de la Sfântu Gheorghe. – Cine a fost vinovatul? – Béla! Securiștii spun: – Vedeți că un ungur a fost de vină?
Bancul evocă un episod misterios din 1984, rămas neelucidat până în zilele noastre, când în apropierea statuii lui Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe a fost detonat în plină zi un dispozitiv exploziv, care nu a produs însă daune semnificative monumentului. Maghiarii cred până în ziua de astăzi că a fost o provocare a Securității, mai ales că după aceea șefii locali maghiari ai aparatului represiv au fost înlăturați din pozițiile lor. Iar „Béla” este numele pe care l-au dat localnicii statuii Eroului Necunoscut din același oraș, înfățișat, desigur, sub chipul unui soldat român anonim. Ca urmare, bancul ironizează atât ascunderea adevărului din jurul acestui incident, cât și aruncarea responsabilității pe umerii maghiarilor, în condițiile în care nu se știe cine a fost vinovatul.
După cum am mai amintit, multe bancuri referitoare la viața maghiarilor din România abordează de fapt teme foarte serioase. Unele chiar tragice, așa cum este cazul de față, în care a existat și o victimă, un copil maghiar de 11 ani, ucis în explozia respectivă. Maghiarii din oraș au păstrat amintirea acestui moment, astfel că în anul 2022 primăria a dezvelit aici un monument în memoria victimei inocente din 1984. Iar piața amprentată de figura voievodului român – înconjurat, e adevărat, de credincioșii lui ostași secui – s-a echilibrat simbolic (sau s-a dezechilibrat, în funcție de perspectivă) cu un monument semnificativ pentru maghiarii majoritari din oraș.
Ultima temă care trebuie analizată, una dintre cele mai consistente și ramificate, este cea care privește înapoierea și deprecierea românilor. Am văzut că românii, în bancurile lor, insistă să îl extermine pe maghiar. Maghiarul, în schimb, pune accentul pe primitivismul și lipsa de civilizație atribuite românilor.
Însușirea negativă întâlnită cel mai frecvent în bancurile cu români, repetată în zeci de exemple și modalități, este hoția. „Cum începe cartea românească de bucate? Fură două ouă…”; „Ce face bomba atomică românească? Fură totul pe o rază de 25 de kilometri”; „Ce lipsește din avionul românesc? Orice se poate lua din el”. Până și copilul maghiar prins că a furat ceva se scuză spunând că a învățat câțiva ani la o școală din Craiova. Sau:
– Cum spunem dacă un copil fură? – Manie [Mánia]. – Cum spunem dacă un adult fură? – Cleptomanie [Kleptománia]. – Și dacă o țară întreagă fură? – România [Románia].
Unele bancuri leagă furtul de România lui Ceaușescu. Este adevărat că multe trăsături negative ale imaginii românilor la maghiari, așa cum ar fi delăsarea, înapoierea sau sărăcia atribuite României – la fel ca hoția –, au fost consolidate de modul specific în care era văzută România comunistă: o țară săracă și înapoiată, în care toată lumea fură și nimeni nu îndrăznește să spună nimic. Dar așa cum am văzut-o ipostaziată în bancurile amintite mai sus, hoția era legată în mod indisociabil de specificul profund al acestei țări și al nației românești.
Alte bancuri scot în evidență sărăcia și lipsurile României lui Ceaușescu, mai ales așa cum se vedeau ele din direcția Ungariei lui Kádár: „Când are o familie românească două kilograme de carne pe masă? Când sare câinele pe ea!”; „Când vede câinele românesc un os? Când are o fractură deschisă!” (în România nici măcar câinii nu au de mâncare); „Cum sunt încălzite spitalele din România? Sunt dezveliți pacienții cu febră!”
În pofida acestor lipsuri atroce, românii sunt apatici și nu îndrăznesc să se revolte: „Care e cea mai electrificată țară din lume? România: tensiunea este înaltă, dar rezistența este scăzută.” O idee susținută și mai expresiv de bancul care spunea: „În Ungaria, Polonia, poporul se mișcă. De ce la noi nu se întâmplă nimic? Pentru că mămăliga nu explodează”.
Alteori nu se vorbește numai despre sărăcie și frig, ci este evidențiată mizeria și lipsa de civilizație care ar caracteriza România, într-o manieră concurențială, în comparație cu Ungaria:
Care e diferența dintre Dunăre și Dâmbovița? Dunărea este un fluviu, care separă o metropolă în două părți, Buda și Pesta, și se varsă în Marea Neagră. Dâmbovița este un pârâu, care împarte o capitală în două bude și se varsă în metrou.
Era o glumă menită să lovească adânc în Celălalt, cu atât mai mult cu cât critica haosului bucureștean, amplificat de urbanistica epocii Ceaușescu, contura o imagine împărtășită chiar de români, în timp ce strălucirea capitalei maghiare, în contrast, putea fi tăgăduită mult mai greu.
Dar înapoierea nu era atribuită numai României, ci și locuitorilor ei. Ceaușescu îl invită pe Kádár la București, pentru a-i arăta cât de frumoasă e România. Plimbându-se într-un parc, văd un român pe vine, care își făcea nevoile. Kádár se arată scandalizat: ce rușine! După o vreme, Ceaușescu îi întoarce vizita și plimbându-se într-un parc din Budapesta dau și acolo peste un individ în aceeași postură. Ce rușine! nu se lasă mai prejos Ceaușescu, exprimându-și și el indignarea. Kádár se duce să îl tragă la răspundere pe făptaș, dar acesta îi răspunde, în limba română: nu știu ungurește!
Concurența dintre cele două națiuni este combustibilul care animă acest tip de bancuri. Maghiarii simt nevoia să dea o replică românilor, din poziția perdantă în care se află. Așa este, ne-ați luat voi Ardealul, dar atunci ne vom răzbuna la modul discursiv. Uitați-vă la voi în cel hal sunteți! Iar asemenea exhibări scatofile – care servesc de minune intenția de a-l mânji pe Celălalt în cel mai urât mod posibil – colorează, după cum am mai văzut, și alte imagini care îi implică pe români și maghiari.
Un exemplu care conturează foarte bine înapoierea românilor în comparație cu noi, maghiarii, este ilustrat de regățeanul, olteanul sau moldoveanul care vine în Ardeal, repartizat aici într-o fabrică de statul comunist. El este în același timp un intrus și un personaj extrem de primitiv, conturând una dintre cele mai antipatice ipostaze ale românului în ochii maghiarului. Într-un banc, desigur, putem să râdem de el. De exemplu, primind o locuință în Secuime, vrea să îi telefoneze mamei sale. Caută telefonul peste tot și găsește în fine dușul din baie, crezând că acela e telefonul. Sună, mirat că nu răspunde nimeni. Dar când ajunge acasă în Moldova, în vizită, se laudă cu locuința lui din Sfântu Gheorghe: „acolo beau apă din perete și fac c**a într-un porțelan…”
Altădată, o tânără muncitoare venită tot din Moldova le scrie fericită părinților ei că a reușit să își cumpere un „pikáp”. Aceștia îi vor răspunde, sfătuind-o să își cumpere ceva nu numai „pi cap”, ci „și pi cur, că și acolo ești goală”. Moldoveanul în fundul gol, care strigă „sârma” cocoțat pe vagoanele trenurilor foamei, cu care a venit în Ardeal (o imagine prezentă atât în bancurile românești, cât și în cele maghiare), reprezintă de altfel o țintă binevenită și pentru românii transilvăneni ori bănățeni. După cum se poate vedea, plăcerea oamenilor de a râde de Celălalt trece peste frontierele etnice. În cazul maghiarilor, corespondentul acestei situații este reprezentat de bancurile budapestane cu maghiarii ardeleni care vin în Ungaria și în care aceștia sunt tratați în modalități similare cu cele suferite de moldoveni din partea conaționalilor lor.
La modul mai general și, evident, tot în glumă, la fel ca în cazul bancurilor românești, conflictul simbolic cu aceștia poate să conducă și la formula extincției celuilalt, menită să evidențieze cât de rău ne înțelegem unii cu alții. Bancurile românești cu ungurul care merită să fie spânzurat, care tot intră și iese din furca românului, care este invitat să bea apă otrăvită dacă e ungur etc. își găsesc corespondentul în bancuri maghiare identice, în care românul este cel care ia locul ungurului. Este remarcabilă această capacitate de preluare a formulelor negative, de la unul la celălalt. Explicația acestui fenomen ține, probabil, de spiritul de concurență. Când auzi un banc tare spus de ceilalți pe seama ta, simți nevoia să formulezi o replică pe măsură. Dar acest lucru arată și cât de asemănător gândesc de fapt cele două comunități, cât sunt ele de apropiate, inclusiv la nivelul acestui mecanism al concurenței ironice. Pe de altă parte, după cum am arătat și în cazul bancurilor românești, caracterul excesiv al acestor bancuri sadice are și rolul paradoxal de a mai atenua de fapt asprimea imaginii. Hai să fim serioși, sunt niște glume!
După 1989, când hotarele libertății de expresie s-au lărgit enorm, în toate direcțiile, bancurile maghiarilor au putut să meargă mai departe, asemenea expresiilor similare românești. Am văzut ce le făcea Iancu ungurilor de pe statuie, în parodiile românești fără perdea. Ca urmare, maghiarii nu s-au lăsat mai prejos: „De ce este atât de înaltă statuia lui Avram Iancu de la Cluj? Ca să nu poată fi scuipată atât de ușor!” Gestul lui Csibi Barna, secuiul care în 2011 l-a spânzurat în efigie pe Avram Iancu, a fost precedat, așadar, de gluma de mai sus, amuzantă pentru cei care gustă acest tip de umor, mai ales în situația în care se află de partea potrivită a baricadei. În orice caz, un banc e preferabil întotdeauna în raport cu performarea efectivă a unui comportament de genul celui evocat mai sus. Iar una dintre funcțiile sale de bază este tocmai defularea discursivă a unor tensiuni sociale.
După cum am amintit inițial, multe bancuri maghiare din ultimele decenii, adăpostite pe site-uri web din Ungaria, au devenit mai puțin filosofice, în comparație cu reflecțiile amare, ironice sau subtile ale maghiarilor ardeleni care au trăit sub comunism. Chiar dacă abordează teme mai vechi, ele recurg acum la trivialitatea aruncată în față fără menajamente, specifică noilor vremuri, la fel ca bancurile românești cu detalii sexuale pe care le-am analizat în contribuțiile anterioare. Tema continuității istorice românești, de exemplu, este abordată de maghiarii din zilele noastre într-o manieră similară cu cea imaginată de românii care cântă „sus e Iancu pe statuie”:
Academia Română de Științe a dovedit, dincolo de orice îndoială, că românii și romanii au origini comune. Pe baza cercetărilor s-a arătat că respectivul lup nu a crescut doi, ci trei copii: Romulus, Remus și Romanus. Dar Romanus nu a mai primit lapte, ci doar p**a lui taică-su, motiv pentru care ei se numesc daco-romani [în originalul maghiar: dákó-románok].
Poanta finală este asigurată de un calambur, deoarece în maghiară „dákó” înseamnă „tac de biliard”, aluzie la ceea ce a primit Romanus. Iar dacă jocul de cuvinte sau trimiterea explicită nu sunt totuși suficiente pentru publicul contemporan iubitor de imagini și mesaje cât mai rudimentare, unele site-uri care postează bancul rezolvă această problemă într-un mod vizual. Ele o înfățișează pe lupoaică alăptându-i pe cei doi gemeni faimoși, dar alături este plasat și tatăl lup însoțit de Romanus, plus o săgeată indicând ceea ce este de indicat, pentru ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea.
În pofida trivialității sale de dată recentă, bancul reia toate elemenele de bază ale vechilor imagini care vorbesc despre obsesiile istorice ale românilor, dovedind o bună cunoaștere a acestora: lupoaica, interesul științific românesc față de problema originilor, continuitatea daco-romană, alături de interferarea (mai mult sau mai puțin) amuzantă a unor sintagme ungurești în orice ungher al istoriei românilor, ca un semn al faptului că pretențiile lor de a fi hălăduit prin Transilvania fără maghiari sau înaintea acestora sunt total nefondate. Oricât de grosolane ar fi în expresie, asemenea elemente sunt tipice pentru consumatorul de media contemporan. Deși vorbește ca un birjar de altădată, fără nicio inhibiție, el poate să fie un personaj relativ informat, posesor al unor cunoștințe care astăzi se pot dobândi cu mare ușurință.
Deprecierea românilor și sublinierea înapoierii care i-ar caracteriza pe aceștia poate atinge cotele cele mai înalte, în acest mediu necenzurat, prin intermediul bancului xenofob, cel care ultragiază fără limite. După cum am văzut și în cazul românesc, umorul de această factură se bazează pe plăcerea de a spune ceea ce nu este permis, șocând convențiile sociale. De exemplu, un banc asociază misoginismul cu prostia atribuită românilor:
– Ce se întâmplă când o blondă [din Ungaria] merge în concediu în România? – Crește media IQ-ului și la noi, și la ei!
Cu alte cuvinte, știm că blondele – la urma urmei, o metonimie pentru feminitate – sunt cele mai proaste făpturi de pe lume (și ne place să spunem acest lucru); dar românii sunt chiar mai proști decât ele.
Insulta taie și mai adânc și e apreciată de cei care se amuză pe marginea ei atunci când țintește feminitatea celuilalt. La fel ca „unguroaicele udemereu”, care sunt asociate de români cu naționalismul maghiarilor, româncele sunt asociate de maghiari cu murdăria și caracterul rudimentar, de-a dreptul dezgustător, al neamului lor. De exemplu:
Care e diferența dintre o româncă și o pizza? Poți să iei pizza și fără ciuperci!
Sau:
Cum poate fi recunoscută mireasa la o nuntă românească? Are părul de sub braț împletit.
Ultimul banc leagă primitivismul românilor de condiția lor etnografică țărănească, o reprezentare tradițională a românilor în ochii maghiarilor, pe care o vehiculează uneori înșiși românii. Leana lui Costel, de exemplu, eroina trupei Vacanța Mare, corespunde perfect imaginii din bancul de mai sus.
Ultimul nivel până la care poate merge deprecierea românului este cel al animalității. Dat fiind faptul că Internetul este un mediu în care nimeni nu te poate opri, în care beneficiezi de 100% libertate și 0% responsabilitate, nu avem nici un motiv să nu ajungem și acolo:
Cine e virgină în America, Franța și România? În America fetele sub 16 ani, în Franța cele sub 14 ani, iar în România toate caprele care aleargă mai repede decât păstorul lor.
Că femeile cedează foarte repede la orice vârstă, mai ales în Occidentul frivol, asta o știm prea bine, deși nu are legătură propriu-zisă cu bancul, decât ca element de contrast, care să introducă în final o poantă la care nu ne așteptam. Dar cum este cu românul, asta chiar trebuie să le depășească pe toate!
Este remarcabil modul în care străvechile clișee referitoare la păstorul valah, pe care maghiarii le-au colportat din primul moment al conviețuirii lor cu românii, s-au transmis până astăzi. Ele au ilustrat mereu înapoierea acestor vecini exotici, punând în evidență superioritatea maghiarilor. Dar chiar dacă identificarea românilor cu ciobanii și cu apucăturile atribuite acestora ar fi trebuit să își piardă între timp relevanța, fiind contrazisă de realitățile secolului XXI, observăm că ea rămâne activă. Bagajul de simboluri, imagini și stereotipii moștenite din trecut reprezintă în continuare o resursă prețioasă pentru imaginarul contemporan, când vrem să spunem ceva semnificativ despre noi sau despre ceilalți, chiar dacă peisajul înconjurător s-a schimbat complet în ultima mie de ani. Ca urmare, românii tot păstori au rămas, iar dacă libertatea de expresie și manierele îndoielnice care caracterizează zilele noastre ne permit să-i trimitem să alerge după capre, precum satirii de odinioară după nimfe, cu atât mai bine!
Fără îndoială, mitocanul maghiar este la fel de mitocan ca mitocanul român. Ne putem întreba dacă formule precum cele citate nu sunt caracteristice doar unei minorități needucate din ansamblul populației; sau că ele sunt în primul rând niște glume, nu trebuie luate în serios! Într-un fel, așa este. Ar fi o greșeală, o generalizare nepermisă, să spunem că maghiarii sau românii gândesc despre vecinii lor la fel ca personajele din aceste bancuri. Cu toate că, după cum am văzut, cei care pot fraza în modul amintit se numără uneori cu milioanele. Pe de altă parte, nu este lipsit de importanță faptul că aceste reflecții sau aprecieri cu privire la Celălalt există, pot fi formulate, pot să stârnească râsul sau, dimpotrivă, să ofenseze și să rănească. Nu poți să știi niciodată când un maghiar sau un român va scoate pe gură asemenea perle, din cele mai felurite motive: ca să se amuze, ca să insulte, ca să mai treacă vremea… Reacția la prezența celuilalt și arsenalul verbal atașat acesteia reprezintă o rezervă culturală aflată mereu la îndemână, în depozitele imaginarului colectiv. Oricine și orice o poate scoate la lumină.
Dar chiar dacă asemenea derapaje triviale satisfac plăcerea unui public suburban de a profera obscenități pe seama celuilalt, cele mai caracteristice bancuri maghiare pe teme românești, aparținând cu precădere ungurilor din Ardeal, fac altceva decât să-i înjure pe români. Evidențierea raporturilor de profunzime dintre maghiari și români, derivate din poziția în care se situează cele două comunități, reprezintă un subiect mult mai important. Una dintre piesele cele mai sensibile din acest punct de vedere, poate cel mai semnificativ banc unguresc despre români, sec și tare ca un vin bun (deși românii nu prea apreciază această podgorie), sună în felul următor:
Un copil ungur și unul român stau la hotarul dintre România și Ungaria. Copilul român zice: – Sâc, sâc, sâc, noi am primit Ardealul la Trianon! Urmează un moment de liniște. Copilul român zice iar: – Sâc, sâc, sâc, noi avem mai multe mine! Urmează iarăși o clipă de liniște. Zice iarăși copilul român: – Sâc, sâc, sâc, noi avem mai multe peșteri! Din nou un moment de tăcere. Zice copilul maghiar: – Bine, atunci eu mă duc să mănânc…
Toată filosofia existenței comunitare maghiare este prinsă în acest banc, care poate să stoarcă unui maghiar mai degrabă o lacrimă decât un zâmbet. Un surâs printre lacrimi. Ne-ați luat Transilvania, cu munții ei falnici și cu bogățiile ei. Râdeți de noi și vă savurați triumful. Și nouă ce ne rămâne de făcut? Să tăcem, cu o înțelepciune și o forță care vin din trecutul nostru pe aceste meleaguri, și să mergem mai departe. Nu trebuie să facem nimic dramatic sau spectaculos. Nu ne revoltăm și nu blestemăm. Trebuie să trăim, să mâncăm (asemenea pruncului portretizat de Labiș în Moartea căprioarei) și să ne vedem de ale noastre. Regăsim aici, condensată într-un mic giuvaer expresiv, chemarea la muncă și la supraviețuire a lui Kós Károly, formulată în 1921 în manifestul Glasul care strigă; disperarea năucă a lui Janovics Jenő, din toamna anului 1919, când era nevoit să abandoneze teatrul său mult-iubit în mâinile românilor și le spunea oamenilor săi că merge până mâine să joace popice, după care ne întoarcem cu toții la treabă; sau îndârjirea îndurerată a contelui Wass Albert, cel care voia să rămână de strajă pe crestele munților apărați altădată de străbunii săi, în timpul celui de-al doilea război mondial. Ciobanul român din Miorița își găsea un corespondent pe măsură în fatalismul activ, în resemnarea tenace a copilului maghiar, care tace și merge mai departe, prin viforul vremii, ca un simbol peren al neamului său din Transilvania.
*
Dacă bancurile românești exprimă în modul cel mai deschis triumful pe care românii îl exercită asupra maghiarilor, pe care îi anihilează, îi spânzură, trec cu mașina peste ei sau îi tratează biruitori de la înălțimea statuii lui Iancu, cele maghiare sunt ceva mai potolite, mai defensive și resentimentare. De data aceasta maghiarii sunt cei pasivi, sau eventual pasiv-agresivi, așa cum erau mai demult românii care moșteneau imaginea de iobagi din Evul Mediu. Maghiarii și-au însușit imaginea unor victime, o reprezentare care nu era deloc artificială, așa după cum acuzau românii care o criticau (ce se mai tot plâng fără motiv ungurii ăștia!). Bancurile respective erau sincere, iar maghiarii le spuneau aproape exclusiv între ei. Nici măcar Zsigmond Győző, editorul acestora, nu a socotit potrivit să le tălmăcească și în română (deși există o traducere în franceză). Bancurile respective plecau de la premisa că noi chiar ne simțim jigniți de români, chiar credem că ei râd de noi, se laudă mereu că au fost aici primii, în timp ce noi i-am tot asuprit, ceea ce înseamnă că suntem văzuți ca niște cetățeni de mâna a doua, ca și când am fi niște străini în această țară, despre care noi știm că e a noastră, pentru că aici ne-am născut.
Comparând bancurile românești cu cele maghiare, mulți ar putea să spună că primele sunt mai amuzante. E limpede cât de bine se distrează românii când ascultă scheciurile cu «unguruʼ Piști și ardeleanuʼ», postate de Vacanța Mare pe YouTube. Dar nu știm noi (sau voi) cât de bine s-au simțit și maghiarii ardeleni din Epoca de Aur, când spuneau la o întâlnire cu câțiva prieteni, în bucătăria de la bloc, bancurile lor cu Ceaușescu și cu români!
Dar ierarhizarea amintită are totuși un sens, dacă lăsăm la o parte orice subiectivitate. Bancurile românești sunt de multe ori mai tonice, pentru că ele au luat naștere în contextul biruinței repurtate împotriva inamicului istoric, care nu prea mai are ce să croncăne în ziua de azi. Ardealul e „aʼ nostʼ”, știm ce vă dăm dacă sunteți de altă părere și de altfel nici nu ne prea pasă dacă o aveți. După cum zice cântarea populară, „vai, săracii ungurii,/ cum li s-or rupt ciucurii,/ li s-or rupt pe cusătură/ și pe noi ne doare-n p**ă!”
Acest sentiment ne arată că, în realitate, românii nu se mai tem că ungurii le vor lua Ardealul. Ca urmare, indignarea pe care o manifestă față de ungurul iredentist nu e decât o retorică goală de conținut, rostogolită de politicieni și mestecată de public doar în lipsă de ceva mai bun. Ungurii reprezintă de fapt un subiect mult mai relaxant decât pare. Te face să te simți mai bine, să te răcorești un pic după stresul acumulat din alte motive, în timp ce problematica lor nu-ți aduce de fapt nicio bătaie de cap. La urma urmei, cu ce este afectat traiul nostru de zi cu zi dacă ungurii cer autonomie? Nu avem niciun stres major în această privință și de aceea putem să râdem nestânjeniți.
Pentru maghiarii ardeleni, ca minoritate, lucrurile stau evident cu totul altfel. Pe vremea lui Ceaușescu a fost chiar foarte rău, din toate punctele de vedere. Astăzi, obiectiv vorbind, se poate spune că este de o mie de ori mai bine, iar românii le tot repetă maghiarilor că nu mai au niciun motiv să se plângă și că UDMR-ul este la guvernare. Dar tot așa după cum mulți români consideră că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, nici maghiarii, în subiectivitatea lor, nu sunt impresionați de binefacerile zilei de astăzi, ci de refuzurile de care se izbesc din partea românilor, refuzuri pe care politicienii lor se străduiesc mereu să le sublinieze.
În ceea ce-i privește pe maghiarii din Ungaria, ei chiar că nu suferă nimic din partea românilor, dar pot să fie sensibili în ceea ce privește soarta conaționalilor din Ardeal. Iar dacă insistăm să privim lucrurile dintr-o perspectivă istorică și concurențială, ei sunt perdanții în ceea ce privește Transilvania. Problematica Trianonului rămâne o parte importantă a identității istorice maghiare. Dacă românii sunt curioși să afle când le va trece această „boală” maghiarilor, răspunsul este că minunea se va întâmpla exact atunci când nici ei nu vor mai fi atât de preocupați de continuitatea daco-romană, de prioritatea lor în Transilvania, de Mihai Viteazul, Avram Iancu sau Alba Iulia. Pentru discursul oficial românesc de astăzi, așa ceva iese complet din discuție. Doar este vorba despre „adevărul istoric”, cel care trebuie spus mereu și nu poate fi schimbat! Dar și pentru maghiari, faptul că au pierdut în 1919 trei sferturi dintr-un teritoriu care fusese „al lor” și era plin de urmele trecutului și culturii maghiare este tot un adevăr istoric, care de asemenea nu poate fi uitat.
După cum se observă, miturile istorice ale celor două popoare (mai ales dacă ne gândim în primul rând la români și la maghiarii din Transilvania) sunt puternic interdependente. „Entangled myths”, cum ar spune englezii. Mitologiile istorice maghiare sunt condiționate de cele românești, și viceversa, iar persistența lor nu este determinată doar de rațiuni interne, ci și de concurența cu Celălalt. Când nu vor mai fi ungurii penibili și le va trece faza cu Trianonul? Când le va trece și românilor faza cu Alba Iulia! Și, sincer să fiu, ca istoric, nu știu când și dacă se va întâmpla acest lucru și nici dacă e bine ca el să se întâmple. Un cercetător nu poate decât să consemneze faptele pe care le observă și să explice cum și de ce funcționează acestea. Ca om, am și eu niște opinii în această privință, dar nu le voi etala în rândurile unui studiu istoric. Când vorbesc în calitate de istoric, nu am voie să fac acest lucru!
Cu toate acestea, în pofida amintirii Trianonului și a interesului față de Ardeal, în Ungaria de astăzi România și mai ales românii nu au cum să fie un subiect cardinal. Un anumit interes se poate activa, eventual, când o echipă românească de fotbal joacă la Budapesta. Când Novák Katalin, președinta Ungariei, a fost scuipată la Carei de simpatizanții unor organizații naționaliste românești, cu ocazia dezvelirii unei statui a lui Kölcsey Ferenc (autorul imnului maghiar, născut în zonă), iar onoarea româno-maghiară a fost salvată doar de umbrelele deschise de agenții de pază, sigur că presa de la Budapesta a relatat câte ceva, dar nimeni nu s-a gândit să declare război sau măcar să protesteze oficial. În lumea atât de complexă de astăzi, oamenii au învățat să contextualizeze inclusiv adversitățile româno-maghiare, ca o „chestie”, destul de oarecare, printre atâtea altele.
Din asemenea motive, bancurile ungurești cu români, în special cele aparținând maghiarilor ardeleni, nu mai au astăzi o priză deosebită, mai ales în comparație cu perioada comunistă sau cu primul deceniu de după 1989. Pe de o parte, în viața publică, maghiarii se întorc tot mai mult spre problematica propriei comunități, sunt mai puțini, iar interacțiunea tot mai limitată cu românii face ca și bancurile pe asemenea teme să își piardă din farmec. În mediile mixte, românii sau maghiarii care sunt colegi la serviciu mai pot să spună câte o glumă despre unul sau celălalt, dar în cele monoetnice oamenii au cu totul alte priorități decât defularea conflictului istoric dintre români și maghiari. De-naționalizarea spațiului public își spune și ea cuvântul. Dar pentru că problema maghiară este reîncălzită mereu de jurnaliști sau politicieni, într-o țară care numără aproape douăzeci de milioane de oameni, ungurii rămân totuși un subiect pe care presa și Internetul nu te lasă să-l uiți. Ca urmare, multe dintre bancurile discutate în paginile de mai sus generează în continuare, chiar în timp ce citiți aceste rânduri, click-uri, vizualizări, like-uri… Și poate chiar o pufnitură de râs, cu telefonul în mână!
Notă:
Cea mai recentă carte a istoricului Sorin Mitu se numește „Românii şi ungurii” și a apărut la Editura Polirom. Poate fi cumpărată de aici.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Sa fi fost 1997 cind o fatuca, contabila lucratoare la ceva muzeu ma intreaba:
– Tu esti ardelean, zi-mi cum e la Budapesta ca merg intr-o delegatie la un muzeu acolo si mi-e frica.
– Poftiiiim?
– bla, bla, ca ungurii, ca unguroaicele, ca Ardealul, ca Campia Turzii si ce-a patit la anii 1600 Misu Ban, atacant central din Craiova in echipa de secui – pardon, asta-i de la mine.
(Va aduceti desigur aminte de cei citiva zarghiti galagiosi in frunte cu suprema nulitate VCTudor secondat de Ghita Funar. Asta are macar scuza ca pare sanatos la cap. Pare. Banuiesc ca exista similari maghiari, maninca si gura lor o piine. Si niste c***t.)
– Habar n-am, n-am fost vreodata la Budapesta insa mi-au povestit citiva ca Budapesta e foarte frumoasa. Nu-mi inchipui ca se maninca fleica de romanca acolo.
La intoarcere povestea oricui statea s-o asculte cit de bine au fost primiti, ca mincare, ca arhitectura, curatenie, ca i-au dus si la Balaton. Ba chiar ca se ratacisera si i-a oprit Rendorsegu’, a vorbit translatorul cu el si i-ar fi condus el pina la destinatia lor budapestana.
(Peste ani mie Rendorsegu’ nu mi-a dat decit amenda de viteza pe autostrada: gasesc teribil de plicticos sa merg ore-n sir prin pusta aia fara sa se-ntimple ceva pina ajung in sfirsit la Paprika Csarda).
PS – De departe cel mai cel restaurant antedecembrist in care am intrat vreodata inainte de ’89 a fost Continentalul din Cluuuj. M-a dus tata la prinz in ziua in care si-a luat Diploma de Doctor. Ei bine, superbul mobilier al restaurantului – prin comparatie cel de prin restaurantele bucurestene „mari”, alde Lido, Ambasador, Athenee Palace (Intercontinentalul a avut intotdeauna mobilier urit) si asa era niste timplarie ordinara – fusese donat de catre patronii omologului sau budapestan, azi Anantara New York Palace Budapest. https://www.anantara.com/en/new-york-palace-budapest/dining
Apropo de glume și simboluri, prin anii 90 spre 2000 apăruseră niște tricouri cu siglele partidelor politice de atunci: PDSR, PD, PNTCD, UDMR, etc., iar sub sigla fiecărui partid era o poziție sexuală între un bărbat și o femeie (sic!). La UDMR era “pe la spate” din câte îmi aduc aminte, iar noi glumeam cu prietenii și ne propuneam diverse “partide”. Astăzi, n-as mai ști ce poziție ar reprezenta un partid sau altul și nici direcția din care ne-ar f..te un partid. Pentru ca asta este soarta votantului și plătitorului de impozite: să fie f..tut constant de fiecare partid care ajunge la guvernare la fiecare 4 ani.
Ultimul dvs. paragraf este cea mai exactă descriere (mult peste tonele de pretinse analize politologice, revărsate de cine vrei și nu vrei pe toate canalele publice de comunicare – care, majoritatea, chiar atât sunt: canale pestilențiale, la propriu!) a existenței noastre, a votanților, din ’90 încoace. Subscriu!
Tricoul cu pricina a fost creatia graficianului plin de har, Mihai Stanescu.
Niste culegeri de bancuri care in loc sa te bine dispuna te intristeaza, iti arata sordidul din mintea si sufletul unor conationali de diferite etnii. As zice ca ar fi o propaganda mascata, nationalista, sovina si chiar contra poporului roman asa pestrit cum este el, amintinu-ne de ce si pentru ce ar trebui sa ne dispretuim sau chiar sa ne uram. Imi plac bancurile, dar nu acestea. De gustibus non est disputandum….
Domnul meu, apreciez materialul dvs.
Dar in clipa in care il tratati pe Wass Albert (criminal de razboi) ca personaj pozitiv, inseamna ca ceva ……
Pentru Mongolul: Da, Wass Albert a fost condamnat pentru crime de război și tot el a scris un roman in care vorbește foarte frumos despre români. Profesorul Ion Coja, personalitate marcantă a Vetrei Românești, este de părere că nu poate fi criminal cineva care scrie atât de frumos. Este opinia lui. Toate acestea sunt fapte, pe care eu, ca istoric (inclusiv al imaginilor) trebuie sa le consemnez, așa cum am făcut și în cartea mea pe aceasta tema. Nu am spus niciunde că Wass a fost un personaj pozitiv sau negativ. Am evidențiat doar ce cred oamenii despre el. Iar în privința procesului în care a fost condamnat de Tribunalul Poporului, care a pronunțat și sentinte corecte, și sentinte motivate politic, se poate pronunța doar un istoric care a studiat cazul respectiv. Pe mine m-a interesat aici doar că el este privit în mod pozitiv de multi maghiari (plus unii romani care îi apreciază literatura) și în mod negativ de multi romani, unii cu opinii foarte liberale, cum ar fi William Totok. Faptele lui sunt una, literatura lui alta, iar percepțiile despre unele sau altele, iarăși, sunt alt subiect. De acesta din urmă mă ocup eu, fara sa fac abstracție de primele două. Multumesc pentru comentarii!
Domnul meu, Ion Coja este fascist pe fata. Nu poate sa vorbeasca de rau alti fascisti.
In ce priveste condamnarile politice in 1945… lasati-o! Cu probele pe masa si se neaga. Tipic!
De altfel, sa lasam Wikipedia, cu trimiteri sa vorbeasca:”În mai 1946, atât Albert Wass cât și tatăl său Endre Wass, au fost condamnați la moarte în contumacie de Tribunalul Cluj, iar posesiunile le-au fost confiscate,[5] fiind responsabili pentru evenimentele care au avut loc în septembrie 1940, când un locotenent ungur, pe nume Pakucs, a arestat șase locuitori din Sucutard[6] și a executat patru dintre ei (doi români și două evreice) în localitatea Țaga.[6][7] Albert Wass a fost responsabil și pentru instigarea și provocarea măcelului de la Mureșenii de Câmpie, când soldați unguri, conduși de locotenentul Gergely Csordás, au ucis 11 persoane civile.[7]”
O condamnare este o condamnare, pina la decizia opusa. Nu a venit aceasta decizie. Deci…
Cei care-l lauda pe Vass Albert, sunt de aceeasi teapa! Si se solidarizeaza cu faptele lui.
In 1919, Ungaria nu a pierdut doar teritoriile locuite de romani, ci și pe cele locuite de sârbi, croați, slovaci.
Nici una din națiunile ne-maghiare din fostul Imperiu Austro Ungar nu a vrut să trăiască în conferederatii de tip Helvetic cu poporul maghiar. Oare de ce?… doar peste tot, ungurii au fost un factor civilizator, sârbii recunosc și azi ca Voivodina este mult peste restul Serbiei, din punctul de vedere al civilizației. Ca și românii despre Transilvania…
Totuși, aroganța atât de evidentă a ungurilor față de popoarele “minoritare” din Ungaria Mare a dus la acest rezultat: niciunul din aceste popoare nu a acceptat invitația ungurilor de a trăi împreună cu ei într-o confederație de egali, fie ea și de tip Helvetic. Ca nu aveau încredere ca puteam fi egali… justificat după 1000 de ani de stăpânire maghiară, plină de dispreț și intoleranță față de cei doar tolerați, niciodată acceptați ca vecini și eventual prieteni.
Autorul și redacția insistă cu această temă. Și asta mă pune pe gânduri. Oare, alianța PSD+UDMR este deja acceptată la nivelul intelighenției românești? Taman în mijlocul campaniei electorale se cântă despre frumoasa ” conviețuire” maghiaro-romana!….
Pentru Lucifer: Este ultimul episod, așa că nu voi mai insista. Motivul apariției este că acum am terminat de scris pe aceasta tema, fără legătură cu campania electorală. Sunt un simplu particular, nu fac parte din nicio conspirație oculta.
Dvs poate nu faceți parte din conspirații oculte, dar alții fac parte. Așa că poate, involuntar, le faceți jocul.
Ce fel de conspiratie e aceea care nu face absolut nimic, si se bazeaza doar pe contributia intamplatoare a unor oameni care nu au nici o legatura cu membrii conspiratiei?
Si mai ales de ce nu ar fi o alianta PSD+UDMR „deja acceptată la nivelul intelighenției românești”, dupa 28 de ani in care UDMR a fost constant fie la guvernare, fie partener din opozitie al guvernului?
https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Democrat%C4%83_Maghiar%C4%83_din_Rom%C3%A2nia#Istoric_electoral
Banc auzit de la un prieten român. Mă mir că dl. Prof Mitu nu l-a pomenit în serialul lui, de altfel pe cât de profesionist pe atât de adorabil – să nu-l fi știut? – că e cu tâlc multiplu.
Se duce Ionel supărat la bunicul lui și-i spune: ”Bunicule, ne-am certat rău cu Pista, că el zice că ei, ungurii au fost aici mai repede decât noi românii. Bunicule, tu ești bătrân și înțelept, care-i adevărul?”.
”Măi băiete eu îți zic o poveste adevărată ca să înțelegi. Pe vremuri, demult, a venit o ceată mare de călăreți de undeva din Asia. Erau ungurii. Era vară căldură mare. Ei, obosiți, transpirați, la un moment dat au ajuns la un râu mare. Era Mureșul. S-au bucurat tare, s-au descălecat, s-au lepădat țoale și au întrat în apă ca să se răcorească. După un timp au ieșit din apă și au vrut să se îmbrace … dar nu-și mai găseau țoalele, dispărute toate. Amu, fătul meu, judecă tu singur, care au fost aici primii, românii sau ungurii?”
Povestea are și varianta în versuri:
Și-a venit la noi Attila
Să ne ia pământ cu sila,
Și a mers el tot călare
Până la o apă mare,
Fiindcă a transpirat la c___e
S-a dat jos să facă baie
Dar când a ieșit la mal,
Pwla haine, pwla cal!
Și mai poți atunci să zici
Că n-au fost români aici?!?!
Foarte bine expuse aceste „dispute” romano-maghiare,comentate intr_o manieră decenta,și nicidecum sa stârnească ura și pasiuni negative la cele doua comunități. Din contra!
Selecția de bancuri ungurești, vitriolante la adresa românilor, prezentate în cele două părți ale studiului universitarului clujean, întărește – și în acest registru – o constatare pertinentă a unui alt istoric, tot clujean. Sună cam așa: în vreme ce mai toate națiile din lume năzuiesc spre un viitor mai bun, numai ungurii luptă – din 1920 încoace, sub toate regimurile pe care le-au avut/le au -, cu toate mijloacele, pentru a-și confecționa un trecut mai bun.
Nu, nebunia lor fata de trecut este mult mai veche; cam de prin sec. XV-XVII; din 1920 este ura lor fata de Trianon.
Un trib turcic „zece săgeți”, venit dupa prada, calare, în centrul Europei … Si care acuma vor sa se reîntoarca în Uiguria (în Russia lor draga, de unde au plecat). Eu le doresc « drum bun »si le multumesc ca ne lasa noua casele lor …
Se spune că cel care povestește, se povestește pe sine însuși. În cele câteva articole dedicate temei, am cam văzut cum stă treaba şi nu cred că mai e ceva de zis sau de făcut. O singură remarcă, totuşi, cu privire la acea plăsmuire ( căci nu i se poate spune nici banc, nici anecdotă, nicicum altcumva ), pe care autorul, lăcrimând, o consideră un giuvaier şi anume disputa dintre copilul român şi cel ungur pe teme de Trianon, mine şi peşteri. În general, adulţii care au un dram de responsabilitate se feresc să introducă copiii în discuţii de acest gen; inocenţa copilăriei nu prea este congruentă cu bancurile sau cu răfuielile celor mari. Or, ce fel de oameni sunt aceia care, colportând o astfel de inepţie nefericită, se folosesc de copii pentru exhibarea obsesiilor lor neostoite?
”adulţii care au un dram de responsabilitate se feresc să introducă copiii în discuţii de acest gen; inocenţa copilăriei nu prea este congruentă cu bancurile sau cu răfuielile celor mari.”
Opinia asta corectă politic provine de la cineva care n-a trăit printre naționalități diferite. În lumea reală, copiii din clasele primare se bat între ei, împărțiți pe criterii etnice, iar bancurile reprezintă o metodă de a detensiona situația. Lumea se împarte întotdeauna în ”noi” și ”ei”, altfel nu funcționează.
În orice școală și în orice clasă există conflicte, iar aceste conflicte devin repede inter-etnice, atunci când peisajul demografic o justifică. Bancurile despre ceilalți sunt calea spre maturizare, o formă de despăgubire psihică pentru renunțarea la conflictul fizic.
Un secui bătrân merge la Sf. Gheorghe la Școala populară să se înscrie la cursul de limba ebraică. Îl întreabă duduia de la secretariat: „Bine, Géza bácsi, dar ce vă veni să vă apucați de limbi străine la vârsta dumneavoastră? Și ebraică pe deasupra?!” Géza bácsi zice „Domnișoară, eu mâine-poimâine mor, și ajung în Rai și poate mă întâlnesc cu Dumnezeu, și ca să mă înțeleg cu El”. Fata-l întreabă „Auziți, dar ce se întâmplă dacă în loc de Rai ajungeți în iad?” „Ei, acolo mă descurc, că ceva românește mai știu!”
Ma, io n-am nimic cu unguroaicele.
Ungurii n-au descălecat niciodată,au fost dați jos de pe cal de germani fie ei austrieci sau nemți,nu există o civilizație maghiară în adevăratul sens al cuvântului, poate undeva în literatură natural datorită limbii,din ce știu eu,ungurii nu au descoperit vreun gen literar. Cît despre muzică,arte în general inclusiv religie dominația germanică este cvasitotală , cînd ajungi într-o țară primul contact îl ai cu arhitectura,urbanismul în general,din păcate doar un specialist poate decela influențele nesemnificative ale arhitecturii așa zis maghiare.În câteva cuvinte Ungaria este țară cu o cultură și civilizație germanică de limbă maghiară .Oricum atitudinea ungurilor față de vecini este cel puțin hazardată,mai degrabă frizează patologicul,de altfel caracteristică nației, recunoscută că una dintre cele mai șovine de pe planeta Pământ.În anul de grație 2024, să ai revendicări teritoriale de la toți vecinii tăi,cum spuneam, frizează patologicul,de exemplu, ungurii, revendică tot teritoriul Slovaciei, negând chiar dreptul la existență a statului slovac. Dacă verificați mai atent harta așa zisei Ungariei Mari veți constata,cu stupoare, că revendică teritorii inclusiv de la Austria mamă.Oare ce s-ar întâmpla dacă toți vecinii Ungariei ar încerca să pună la colț acest oaie neagră a UE. Românii nu au nici o problemă cu ungurii, ungurii sînt cei care nu se împacă cu realitatea istorică,pentru noi sînt ca o pietricică în pantof,pe care la un moment, vei căuta să scapi de ea, dacă nu-și găsește un loc călduț între degetul mic de la piciorul drept și următorul deget,astfel încît să nu mai creeze bășicuțe în talpă.O întrebare de bun simț, cînd au câștigat, ungurii,ultima oară un război?Pentru a nu pierde teritorii,în disperare(patologică) de cauză,au devenit a doua țară din lume , după Rusia,care a instaurat un regim bolșevic(Bela Kuhn),vremelnic de altfel.