Faptul că începând cu 2023 Universitățile din Romania au părăsit in corpore top 1000 Shanghai e mai degrabă un detaliu periferic al unui tablou fără istorie. Întâmplarea e, până la urmă, explicabilă. În raport cu creșterea alarmantă a deficitelor bugetare sau dansul hipnotic al metodologiilor de calcul pe care îl pretinde noua Lege a pensiilor, povestea ierarhizării instituțiilor de învățământ superior poate părea un moft de primadonă. Societatea românească are în mod evident griji mai urgente. Chiar și proaspăta Lege a învățământului superior (199/2023) promulgată sub patronajul matern al unui ministru cu merite politice indiscutabile s-ar fi strecurat ferită de indignări de operetă dacă nu ar fi iritat o parte a publicului cu pretenții intelectuale – în principal prin eternizarea în funcții a unor rectori a căror reziliență la butoane avea să ilustreze cu asupra de măsură că nimic nu funcționează mai armonic în mediul academic românesc în afara exercițiilor de vasalitate profitabilă. Cred că retorica pițigăiată contra „totalitarismului academic”, leit-motiv critic al unui document împănat cu erori mult mai grave, ar fi pierdere de vreme. Mi se pare inutilă orice glossă tematică atât timp cât (pentru oricine n-are răbdare cu ieremiade provinciale) e evident faptul că cei care ar fi avut autoritatea morală și instrumente practice de a schimba ceva nu au livrat până acum decât delimitări politicoase. Motiv pentru care nu-mi provoacă nici o plăcere plimbarea cu aer sfătos a unor sentințe care cântă prohodul educației în „biata țărișoară”. După cât am reușit eu să văd, clișeul pietrificării în funcții a gestionarilor de doctorate (despre care avem date clare și dovezi cu carul) îl scoatem de la naftalină doar atunci când se împiedică de el „interesul național”.
Reforma educației și „România educată” (proiectul prezidențial) au primit suficiente diagnoze critice încât orice analiză sociometrică sau grupaj de date nu ar face decât să dea apă la moară unor acuze de subiectivism interpretativ. Cifrele nu spun, până la urmă prea multe, fiindcă lectura lor se face mereu într-un unghi de fugă pe care îl putem (sau nu) lua în considerare. Fără să ridic aici pretenții analitice cu fundament științific, vreau doar să observ că, dincolo de diverse neajunsuri cu caracter specific (domenial), nu găsim în mediul universitar din România boli pe care societatea românească în ansamblu să nu le fi avut. Ca parte a acestei realități sociale – în oricare dintre Universitățile noastre (cu nume mai bun sau mai puțin respectabil) vom găsi plagiat, hărțuire sexuală, corupție, nepotism și, în general orice alte fapte pe care Codul de etică (obligatoriu prin lege și care face parte integrantă din Carta Universității) le încriminează. Mentalitățile cu care oamenii intră pe porțile Universitățile nu se opresc la barieră – ele predetermină colectiv alegeri intelectuale și, mai general, o atitudine față de studiile superioare. Simplist spus – nu cred că e rațional să avem față de universitate așteptări pe care societatea (prin majorități de necontestat) le trădează continuu. Universitatea nu e „un turn de fildeș” și ar fi o sminteală să ne așteptăm să fie așa fiindcă profesorii și studenții vin din stradă și (uneori prea abrupt) se întorc pe stradă.
Fără să forțez concluzii – e de bun simț să convenim că în nicio Universitate nu ne lipsesc reglementările, nici procedurile și, în general, avem un cadru legislativ onorabil pentru orice prezumptivă „ieșire în decor” a vreunui membru al corpului academic. Din păcate, o serie de cazuri de notorietate instrumentate recent („nu spui cine, persoane importante…”) nu fac decât să confirme clișeul conform căruia „aranjamentul bate regulamentul”. Cine a făcut măcar un pas pe culoarele unei Universități știe exact ce spun: Comisiile de Etică sunt complet decorative și potopul de regulamente (ROF, proceduri, circuite birocratice) nu fac decât să descurajeze orice neofit pus pe fapte bune. Procedurile sunt – primitiv spus – „biciul din cui” pe care toate societățile asimetrice (Coleman, S., 1982) l-au folosit pentru a impune „ordine” și consens ideologic. Avem un regulament pentru orice, dar asta produce efecte dacă cineva ne poate spune când el se aplică și când avem de-a face cu oarecari excepții.
Elita universitară din România e parte a unei societăți care a prăbușit încrederea și respectul pentru lideri. Ea se mișcă sincron cu imperativele unei clase politice care agită stindardul „interesului general”, dar a pierdut contactul cu asfaltul. Realități respinse cu documente înnămolite în cifre și inși complet decolați din ograda evidenței – asta e oferta pe care un sistem greoi și politizat o poate face societății romanești. Universitatea se mișcă administrativ într-un cerc vicios și asta merită să fie obiect al unei analize focusate: cei care promit (la nivel guvernamental) soluții vor un cec în alb și resping infatuat orice chestionare a competenței lor strategice. Ei cer disciplină și acțiune consensuală și, dincolo de deschiderea formală pentru dialog, privesc propriile decizii ca efect al unor modelări „științifice” de date. Nimic din toate astea nu poate „pune batista” peste eșecul masiv de sistem: cei mai buni copii nu aleg să studieze în țară, cercetarea științifică e subfinanțată cronic, criteriile formale de avansare în Universitate au înscăunat „birocrația luminată” în cancelarii. Lista problemelor e mult mai lungă – folosesc aici exemplele doar pentru a ilustra ceea ce întreg mediul academic știe foarte bine: că „împăratul e gol”. Atunci, de ce tac molcom profesorii din Universitate – de vreme ce niciunul nu pun pe masă (în afara unor respectabile excepții) argumente solide împotrivă?
E învederat că orice elită care premiază gândirea disciplinată nu se mișcă în căutarea adevărului – scopul ei rămâne regularizarea spațiului de interacțiune publică. Cercetarea din Universități nu e străină acestui sincronism: preocupată exclusiv de accesul la resurse, ea înseși produce legitimitate pentru mecanisme care pot servi mai apoi ca pârghii de putere. Clișeul conform căruia „mai multă cunoaștere egal mai multă democrație” a fost rostogolit inerțial de o seamă de interpretări slabe care urmează în mod reducționist o veche idee platoniciană. O repunere decentă în context nu poate trece sub tăcere întâmplarea că societatea bazată pe cunoaștere (Drucker, P., 1990) finanțează generos cercetări pe care le poate folosi ca argument în discursul de autorizare a propriilor decizii. Universitățile din România au bani și primesc cu atât mai mulți cu cât se antrenează mai adânc în acest joc de complicități. Conceptul de autonomie universitară primește o lectură pe contrasens: rectorii au mână liberă și își edifică propria piramidă de vasalități care lichidează de facto orice încercare de contestare a sistemului asimetric de participare la procesul de luare a deciziei. Se vede cu ochiul liber că cine își impune voința doar pe baza articolului unui regulament o poate face foarte bine și înainte ca acesta să fi fost scris. În ciuda pretențiilor de obiectivitate, societatea procedurală (Borza 2022) nu e cu nimic mai onestă în raport cu interesele partizane: în definitiv – cine scrie procedura o face prezervând în subtext algoritmi care securizează propria poziție de dominare. Orice elită propune interacțiuni armonice, dar numai atâta vreme cât acestea stabilizează sociostaza (raporturile consacrate de putere). Tirania procedurilor este opera „stăpânilor fără chip” – în mod paradoxal aceeași care ne zâmbesc pe hol în fiecare zi. Regulamentul este doar scutul procedural în spatele căruia cineva a proiectat un scenariu în care propriile interese primesc un câmp acomodat de afirmare. Birocratizarea excesivă a Universității este una dintre cauzele scăderii standardelor de performanță pe care le înregistrează în ratingurile internaționale educația superioară din România. Îngropată în proceduri – Universitatea formalizează păgubos un proces care trebuie conectat în mod natural unei gândiri asumate. Se vede bine cum scandalurile publice care au afectat școli superioare de relativ prestigiu nu au putut fi împiedicate de proceduri scrise de persoane care treceau drept autorități în domeniu. Și nu e atunci deloc surprinzător că în spațiul public o seamă de voci din Universitate sunt privite cu suspiciune.
Faptul că Universitatea nu mai gândește e desigur o alegorie critică în tușă caricaturală. Dar ea nu e lipsită de un oarecare realism simbolic de vreme ce majoritatea covârșitoare a universitarilor vor admite fără obiecții de principiu că nivelul mediu al calității studenților a scăzut constant în ultimii 30 de ani. Universitatea înseși (centrată pe student?) fixată pe transmitere de abilități are tot mai puțină vreme pentru căutarea adevărului. În mediul academic nu mai respiră o comunitate de cunoaștere – profesorii fac „instructaje” (nu cursuri) fiindcă piața muncii cere și plătește inși care pot executat (la nivelul unor standarde) o anumită sarcină. Comunitățile de clarificare din Universități nu derulează activități (de niciun fel) în afara acestei scheme de principiu dictată politic. E legiferat faptul că în Universitate nu se face politică. Însă virajul conceptual al programului după care funcționează educația superioară e un reflex al acestui angajament. Chiar dacă nu vorbim în cazul anumitor comunități de clarificare de o rudimentară „punere a științei în slujba unui regim politic” (vezi nazismul sau comunismul) rolul lor în cadrul societăților procedurale nu e deloc lipsit de consecințe. Există autori care privesc preocuparea pentru analiza cantitativă ca pe un simptom al „colonialismului intelectual” eurocentric (Fals Borda, O. și LE Moro-Osejo, 2003) sau interpretează relațiile între lecturile algoritmice ale datelor de cercetare ca formule post-feudale menite să reproducă ierarhii premoderne de putere. (Habermas 1962, Neckel 2019, Borza 2022). Politizarea mediului academic (fie și prin simpla cooptare a conducerii universităților în guvern sau în Parlament) nu e un fapt lipsit de efecte: între membrii de rând ai corpului academic și cei care ocupă poziții de autoritate publică ia naștere o diferență de putere semnificativă. Pe fondul acesteia –spațiul de exprimare liberă a alternativelor de opinie este redus dramatic. Limitarea de câmp a discursului de contestare sărăcește grav viața academică. Universitatea tace atunci când între zidurile sale se înstăpânește frica. Nu ne putem aștepta ca un asemenea diagnostic să fie popular – dar previzibila lui lipsă de rating nu e nici pe departe o dovadă suficientă că ar fi fals.
Ce cred că poate fi la fel de grav și apare îngrijorător pe fondul posibilităților oferite de noile tehnologii (în primul rând creșterea puterii de computație) – problema alinierii (Bostrom, N. 2014) – mai precis rafinarea instrumentarului de desființare sistematică a discursului de contestare în comunitățile de cunoaștere. Universitățile concurează dintotdeauna, dar acum o fac în terenul unui consens metodic care le condiționează poziția de prestigiu. Știința geloasă are indicatori unidimensionali (impact, relevanță scientometrică) și nu mai lucrează aproape deloc în afara metodologiilor validate. Universitatea nu mai este de-acum un loc al dialogului polifonic, ci un cor indistinct ai căror membri nu își permit să rateze partitura. „Echipe de cercetare” publică studii colective și nimeni nu sesizează ridicolul situației in care avem „cercetători” care au 2 articole științifice pe săptămână (desigur numărul mediu de autori la aceste „producții științifice colective” este și el din 2 cifre) Posibilitatea de a cânta fals e redusă, la drept vorbind cine vrea poate chiar să mimeze participarea la concert – e suficient să miște buzele. Faptul că instrumente procedurale la îndemână (chat GPT, dar nu numai) permit aproape oricui să propună soluții pentru probleme care implicau până nu demult grade avansate de cunoaștere are efecte perverse. Pe baza unor „rețete” simplificate orice veleitar poate obține alternative imediate pentru nevoi (reale sau închipuite) care cereau în trecut un volum considerabil de efort. Odată cu generalizarea tehnologiilor moderne de calcul și pe fondul unei recalibrări normative a judecăților comune (facem mai degrabă „ceea ce e corect” și nu neapărat „ceea ce e bine” ) societatea se confruntă cu o provocare fără precedent: iluzia competenței generalizate subminează un model ierarhic se societate structurată categorial plecând de la „ce știe cineva”. Când aproape oricine poate să facă ceva (apelând mimetic la tutoriale) valoarea socială a actului înțelegerii (cum facem cevași mai ales de ce) se pierde.
Proiectarea Universității ca arbitru al unei piețe a prestigiului și calibrarea actului de gândire ca „sinapsă socială” (Cozolino, L. 2014) a permis nașterea unei „științe” care își extrage relevanța din succesul de public. Universitățile au devenit, în acest sens, bastarzi politici ai erei post-adevăr. Michel Foucault remarca încă înainte de anii 90 interacțiunea puternică între discurs, dinamica puterii și un anumit „regim al adevărului”. Această conexiune întreține în zilele noastre diverse forme de narcisism academic concretizat masiv în autism periferic și vasalitate intelectuală. Producția contemporană de rezultate științifice are loc în spațiul unor laboratoare care impun metode computaționale de interpretare a datelor și întrețin modele mecanice de măsurare a valorii sociale a cunoașterii. Această modelare procedurală interacțiunilor cu munca de cercetare are reflexe nemijlocite la nivelul mediului universitar și schimbă natura raporturilor omului modern cu adevărul. Nu sunt mulți oameni care fac legătura între propriile drepturi și libertăți politice și modul cotidian în care ne raportăm la cunoaștere și adevăr. Dacă această legătură există totuși – întrebarea „De ce tac profesorii din Universitate?” se dovedește mai importantă pentru viața cotidiană decât ar fi gata să accepte „logica stomacului”.
Așa cum am încercat să argumentez, democratizarea accesului la date nu reflectă un progres efectiv de cunoaștere capabil să asigure indivizilor performanți (în sensul înțelegerii) avantaje reale în competiția socială. Expresia „democrație a cunoașterii” (Inerarity 2013) circulă azi cu interpretări bazate pe o deplasare radicală de accent: e vădit faptul că interesul Universităților e îndreptat spre acea cunoaștere care produce efecte nemijlocite în planul interacțiunii sociale și numai în subsidiar spre o cunoaștere care fixează o înțelegere a lumii (ca act al spiritului) ori un raport temeinic cu adevărul. Indivizii și-au schimbat treptat poziția față de cunoașterea și cercetarea fundamentală tocmai pentru că valoarea socială a actului de descoperire a adevărului pare în continuă scădere. „Crahul adevărului” pe piața cercetării științifice nu e un diagnostic lipsit de consecințe în spațiul cotidian: democrația înseși are de răspuns unor provocări pe care societățile din trecut nu le cunoșteau.
Universitatea a încetat să fie un sanctuar al curiozității dezinteresate pentru natură, artă (și adevăr) deîndată ce comunitățile de cunoaștere tradiționale au devenit modeste „comunități de clarificare”. În rândul membrilor acestor comunități îndoiala (filosofică ori nu) e lipsită de popularitate. Gândirii metafizice i se cere să facă pasul înapoi sub pretextul că nu asigură randamentul și claritatea pe care o impune orice cercetare făcută după proceduri validate. Munca de cercetare pare ghidată de un unic principiu: spune ce-mi promiți că vei putea face cu știința ta sau, de nu, să taci pe vecie. O seamă de profesori din Universități tac, dar nu pentru că aceste obiecții le apar întemeiate, ci mai degrabă din pricina faptului că nu concep să asume riscurile pe care le atrage după sine un discurs deschis de contestare a unui model de a face știință care promite pe termen scurt recunoaștere publică și bani. În tăcerea acesta se decide până la urmă ce este și ce va deveni Universitatea.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cind aud de „generalizarea accesului la date” imi vine sa pun mina pe par. Da, oricine are acces la aproape orice date. Doar ca pot sa pui in mina oricui un tratat de Chimie, Rezistenta Materialelor, Mineralogie, Chirurgie Generala, etc si fara o pregatire adecvata nu va fi in stare nu sa faca ceva, sa inteleaga ceva din respectiva lucrare!
E insa amuzant ca LLM-urile si AI-u’ care tot vine de se prabuseste peste noi, bietii care n-om fi in stare sa scoatem gipititoru’ din priza, sint in stare sa scrie lucrari de sociologie, politica, economie si alte academice de-astea.
Grave și dureros de adevărate sunt aspectele semnalate, având în vedere mai cu seamă importanța excepțională pe care o are instituția universității în construirea socială și culturală a modernității. Este evident pentru orice persoană care gândește faptul că imaginația birocratic-procedurală surclasează categoric imaginația artistică în lumea de astăzi, în același timp în care competențele academice își vădesc neputința, parțialitatea, inactualitatea, arbitrariul, în funcție de variatele contexte în care sunt clamate, faultate, ignorate, relativizate. Tehnologiile, logica socială și instituțională ne fac să ne întrebăm dacă principiile și motivațiile care au determinat apariția universităților la sfârșitul Evului Mediu mai sunt suficient de relevante astăzi, când lumea se schimbă cu o rapiditate înspăimântătoare. În fine, privind dinspre societate, lucrurile se văd altfel: cunoașterea aprofundată pare dispensabilă, pentru că riscurile ce însoțesc minimalizarea treptată a acesteia sunt sau cel puțin par mai mici decât generalizarea comodității.
(PCR)-FSN-PDSR-PSD a reușit să distrugă națiunea română, începând cu școala primară, continuând cu liceul (BAC-ul e formalitate) și terminând cu universitățile – Spiru Haret, culmea revoluționară a pseudostudiilor universitare.
Rezultatul? circa 30% voturi la PSD, tot atâta la partidele grețos-naționaliste – AUR+SOS, restul stat cuminți acasă, că oricum voturile lor nu contează (au grijă președinții de comiții electorale să le anuleze în caz că totuși se prezintă la vot)….
Ne-am grăbit să acordăm autonomie universitară mediului academic.
A considera că mediul academic este viciat de tarele societății românești este o ipocrizie. Așa nu există nicio șansă de evoluție pozitivă, nici măcar dacă mediul academic ar primi bani cu nemiluita. Calitatea mediului academic este dată de calitatea oamenilor ce îl compun.
Nu văd altă soluție decât privatizarea unei părți cât mai mari din mediul academic. Mi se va zice că universitățile private sunt o catastrofă. Poate așa este, dar nu văd nicio altă soluție. Idem cu cercetarea științifică.
Ce mai mare greseala !!!
O alta greseala, ciupercaria de universitati private care compromit formarea si in plus in sistemul universitar public, locuri cu plata!
Invatamantul universitar inlocueste inv pprofesional si formarea initiala DUAL!
Scoala nu este atragatore, sistemul de educatie preuniversitar este inchis, limitat in oferta de formare este in Moarte Clinica !
Marian Stas are un proiect Romania Civilizata 2030 care ar putea rezolva nulitatea actualului sistem
Presupun ca autorul nu face parte din nicio ierarhie universitara si isi permite sa fie critic. De fapt doar prezinta unele realitati ale invatamantului superior contemporan, pe care majoritatea le stim si uneori chiar le discutam intre noi, cu discretia cuvenita (indusa de coercitia ierarhica), sperand sa se rezolve cate ceva, in timp ce altii, poate majoritari, le stiu si le folosesc in interes personal sau de grup. Acesta nu prea mai este invatamant, ci doar educatie specifica (pentru cultivarea obedientei ca atitudine generala in societate).
Sper ca timpul, prin schimbarile politice si economice inerente, sa corecteze si aceasta disfunctionalitate a societatii actuale.
Puteti presupune ce doriti. Daca o sa căutati totuși pe Internet veti vedea ca privitor la ierarhia universitara sau titluri academice stau mai bine decat ar putea crede cineva din afara sistemului. Desigur nu e un argument destul de puternic ca asta să vă oblige la ceva.
Argumentul Dvs ma obliga sa va prezint scuze. Am dedus gresit ca ar fi inca o critica „de jos in sus” (justificata dar fara sanse) insa constat ca este „de sus in jos” deci ar avea sanse de succes. Pacat ca inca nu s-a constituit o „masa critica” in aceasta directie.
Va multumesc pentru gând. Trebuie să incepem de undeva – se spune că răul există în lume tocmai pentru că mulți oameni buni au ales să îl accepte și să tacă.
Foarte valoros articol! Spuse foarte plastic aceste simptome ale unui „colonialism intelectual” (va citez) ce se vrea instalat. Tăcerea e o forma de agresivitate, întrebați specialiștii.. O formă care trădează nepăsare, dacă nu cârdășia cu metehne, trădează bube mari sociale și individuale. Tăcerea e un simptom. Agresivitatea față de opiniile alternative e semn rău.
Probabil universitățile nu vor mai avea clienți, curând. Cum te ridici după ce cazi in propria cloacă coruptă? Și ce faci până îți revii? Crezi că viața te așteaptă cu flori sa te reinventezi, tu, universitate? Nimeni nu te așteaptă doi ani să revii curată, spălată. Oamenii găsesc soluții mereu. Tinerii sunt foarte isteți, vor merge în alte direcții. Cu orice preț, se vor salva, își vor salva capul de „crimăGânditul” și „crimăVorbitul” in care sunteți până la cot.
In sfarsit, un articol structurat _ Clar, Precis, Concis, Factual si Relevant _ in asa fel incat informatia transmisa poate fi foarte usor evaluata inclusiv din punctul de vedere al riscului pe care ti-l asumi daca doresti sa o folosesti in contexte legate direct sau indirect de subiectul pus in discutie de autor. Felicitari autorului.
Universitatea Bucuresti numai este de mult ceea ce ar trebui sa fie ca etalon intelectual, profesional, cultural. Dupa 1990 au devenit au intrat o serie de noi indivizi cu pregatire mediocra care in 10 ani au trecut de la asist. univ. si lector, direct la conferentiari si profesori. La randul lor au admis in jurul lor indivizi care sa le faca munca ca ei sa detina 2- 3 norme, contracte la plata cu ora, sa isi faca firme. Multi au avut articolele, cartile, tezele de licenta si doctorat citite de altii care le erau asistenti. Acum exista in mai toate facultatile din UB, indivizi care de 15 -20 de ani stau ca asistenti si lectori. Cercetarea inseamna multa munca si sacrificiu de timp si este platita tot mai prost. Nici facultatile nu au evoluat dupa piata muncii, termina mii de studenti care fac si muncesc cu totul altceva. Bani irositi. Dar exista si indivizi bine pregatiti care stiu meserie si stiu sa predea, adevarati dascali universitari. Dar sunt tinuti la carantina ca le strica imagina la ceilalti. In aceste conditii UB nu poate avea pretentia sa se ridice la nivelul unor renumite universitati europene.
Pe filantropi nu putem conta câtă vreme bogații nu citesc liste de cărți bune. Guvernul are însă bani mulți și ar putea aloca un miliard de dolari pentru achiziționarea online de carte academică occidentală, câtă vreme aceasta mai există în uriașele anticariate și depozite ale altora. Avem un deficit handicapant universitar acumulat de la 1918 încoace și nu se poate pirata orice, oricât de șmecheri ne-am crede.
Biblioteca e mai ales locul unde se scriu cărți!
” Birocratizarea excesivă a Universității este una dintre cauzele scăderii standardelor de performanță pe care le înregistrează în ratingurile internaționale educația superioară din România.” Da, desigur si este relativ surprinzator faptul ca nimeni nu protesteaza public impotriva acestui exces de birocratizare, birocratizare care este complet inutila si, mai mult, neproductiva si daunatoare mediului academic! Ma refer aici la cei care reprezinta valorile autentice din universitatile romanesti, putini, din ce in ce mai putini, dar ale caror proteste impotriva birocratizarii ar reprezenta totusi o voce publica puternica !
Reforma „Romania educata” ingroapa si mai adanc in birocratizare invatamantul romanesc de orice nivel !
Intre noi fie vorba, cauzele lipsei de performanta la nivel de clasament Shanghai sunt multiple, mizeria imbecila privind birocratizarea fiind doar una dintre ele. Oricum, ceea ce e clar, este ca rezultatele in viitor vor fi din ce in ce mai slabe, pentru multi ani de acum incolo si nu se intrezareste niciun semn de imbunatatire a situatiei. In curand multi dintre cei valorosi se vor pensiona sau vor pleca „in lumea dreptilor”! Ce ramane? Mai nimic! Cei care ar fi putut furniza valoare din generatiile urmatoare au plecat demult! E plina lumea universitara de prim rang din USA, Australia, Canada, UK de matematicieni romani de mare valoare, de exemplu!
Ați scris un necrolog. Din păcate nu e nimic fals din ce spuneți.
Și-au pierdut universitarii vocea? Cred că nu au avut-o vreodată. Nici nu își doresc sa se audă vocea lor. I-ar obliga sa devina comunicatori desăvârșiți, nu papagali repetitori. Și este greu!
Un bun comunicator ar trebui sa stăpânească fara greșeală domeniul lui. Când se expune, exista riscului de a primi întrebări conexe, ceea ce l-ar putea pune in încurcătură. Câți profesori universitari sunt deschiși, chiar la cursurile pe care le predau, la întrebări libere?
Un bun comunicator trebuie să înțeleagă ce transmite. Să facă ușor corelații, să „conecteze nodurile”, să accepte provocări. Pfff, dincolo de slide-urile ppt-urilor resuscitate de ani de zile.
Vanitatea și auto-suficienta? Eh, sunt multe de spus.
Nu este vorba de comunicare ci de management/ administrare. Pur și simplu „profii” nu știu să se auto-conducă.
@Lucifer, comunicarea este prima treaptă a cunoașterii. Daca nu poți să comunici ceea ce vrei, nu poți să te gestionezi cum dorești. Singurul lucru învățat în toții anii a fost, probabil: „să nu îți superi seful, oricine ar fi acesta”. Cutuma a rămas aceeași, de acum aproape 40- ani.
Profii nu știu să se auto-conduca pentru că nu știu să vorbească între ei, și chiar cu alții. :|
” Comunicarea” este de două feluri: pozitivă (în sensul găsirii unei soluții acceptabile) și negativă ( în sensul anarhiei organizaționale). Din nenorocire, în cazul instituțiilor de învățământ este valabilă „comunicarea” negativă….
Excelent articol !!! Încă un autor „greu” de la Univ. din Oradea!!! Chapeau !!!
Ghostwriting, o meserie f profitabila. ce e mai simplu decit sa platesti pe cineva ca sa-ti scrie lucrarea de diploma, doctorat, masterat etc. Cineva din sistem, cineva care are info respective.
Eram tinar ing. extrem de doritor de un ciubuc. Veneau la noi multi studenti in faza finala de diploma. Unii proveneau din familii cu bani. Le scriam (proiectam) proiectul de la cap la coada, inclusiv trasul in tus. Evident costa ceva. Cea mai grea treaba era sa n-o faci prea profesional ca sa bata la ochi. Uneori se intimpla ca aceia sa-ti devina, peste ani, sefi.
Meseria de „universitar” e f subiectiva, am intilnit, chiar in Ge, „mari profesori universitari” care au fost pur si simplu scuturati din industrie si s-au „realizat” in universitati. Desigru sunt exceptii, cei mai multi universitari, ma refer la Germania au acel ceva ce-i face sa fie ce sunt!
P.S Nu vreau sa povestesc dar am intilnit un prof univ in medicina, pur si simplu m-a fascinat! Jos palaria!
Multi profesori din Romania nu si-au pierdut vocea, pentru simplul motiv ca n-au avut-o niciodata. Chiar si autorul articolului, asa suparat cum este, in realitate este complet invizibil in lumea reala a profesorilor universitari. Poate sa creada ca este conferentiar, profesor, orice vrea el si ce au vrut cei din comisiile universitare care l-au angajat si promovat (poate avea si ordinul ministrului semnat si parafat), dar din cauza nivelului scazut pe care il are, in realitate poate sa fie doar profesor de liceu (sunt sigur ca exista profesori de liceu mult mai capabili si care nici macar nu pretind ca sunt altceva). Nu are importanta in ce tara s-ar afla sau ce conditii socio-politice ar exista in Romania. Tot invizibil ramane. Autorul articolului nu este in masura sa se planga, pentru ca este un mediocru. Din cauza unora ca el, universitatile au ajuns in halul in care au ajuns. De ce nu lasa locul celor care poate chiar au voce si vocatie? Dupa atatia ani in care nu a reusit decat sa fie un conferentiar cu 47 de citari, dintre care 38 de la un articol in Sustainability si publicatii doar in Romania si Ungaria, ar trebui sa isi puna intrebari existentiale: „Eu cui ii folosesc?”, „De ce ocup pozitia asta?”, „De fapt, ce stiu sa fac bine?”. Nu si le pune! Ma uit la „cifrele” de pe google:
https://scholar.google.com/citations?hl=en&user=Ec2EJ1IAAAAJ&view_op=list_works , si asta pentru ca pe scopus e si mai patetic: 2 publicatii – 27 de citari. Da, sunt niste „cifre”, dar cifrele astea pot spune mult despre tine ca profesor/cercetator. Daca sunt o persoana constienta si vreu sa studiez cu un profesor bun, nu o sa ma iau dupa barfe la colt de universitate: „du-te cu prof. X, ca e bun!”. O sa ma iau dupa cifrele astea nenorocite si dupa publicatiile pe care le are. O sa ma uit la jurnalele in care publica, si daca sunt MDPI, gen Sustainability, o sa spun „NU vreau sa il/o am ca profesor/oara”.
Daca toti acesti pseudo profesori nu s-ar mai incapatana sa ramana in mediul academic si ar lasa persoane capabile sa vina in locul lor, toate aceste discutii inutile ar disparea. Atunci probabil, Romania, prin universitatile pe care le are, ar incepe sa ocupe locul pe care il merita pentru o natiune care da profesori adevarati, dar din pacate, pentru alte tari.
Chiar asa sa fie?!! Dar cei cu vocatie au in realitate sanse sa acceada in mediul universitar?!! Faceti apologia corectitudinii dar dv cum ati actionat contra acestui fenomen prin care ajung in facultati, persoane mediocre cu dedicatie de la partide sau care sunt membrii in aceiasi familie?!! A critica de pe margine este lesne, a lupta contra sistemului corupt este f. greu. Cat au luptat unii si au si murit si nu au reusit nimic. Alianta impostorilor este mai unita decat cea a inteleptilor si asa este la noi si inainte de 1990 dar mai ales dupa.
Va salut, Dle Popescu! Citarile de care vorbiti Dvs au devenit o industrie. Nu numai MDPI este in cauza. Sunt multe publicatii care sunt industrializate si supuse unor grupuri de oameni care se citeaza reciproc. Sunt sanse foarte mari sa va duceti la un profesor cu indici Hirsch uriasi si nu mai stiu cate citari si sa nici nu discute cu Dvs pentru ca este prea ocupat cu inaltarea propriei statui din hartie pentru ca pe aceea are acces la niste fonduri cu care isi satisface niste nevoi si orgolii, de multe ori lipsite de modestie.
Inainte de a arunca cu citari este bine sa studiati foarte bine practicile din aceasta lume valabile la nivel global. Ca nu am inventat noi lucrurile acestea. Le-am preluat inventate de altii si le-am imbunatatit pe ici, pe colo. Daca ati fi fost in timpul inchizitiei si ceea ce facea acesta era considerata valoare v-ati fi raportat la acele practici. Acum, la sute de ani se vede cu ochiul liber ce a fost. Este posibil ca peste zeci de ani si aceste tone de lucrari sa-si arate adevarata valoare – maculatura. Nu trebuie sa picam nici in extrema cealalta. Dar sa daramam un om care gandeste corect ca nu are citari…….nu cred ca ar fi foarte bine. Anul acesta s-a intamplat un lucru bun. Premiul Nobel a fost acordat si unor cercetatori cu legaturi in industrie, care au poate, mult mai putine citari dar inventeaza si concep lucruri vandabile, utile sau care satisfac niste nevoi macar inventate. Este un semnal foarte bun pentru lumea academica si, sper, sa o aduca la realitate. De multa vreme, multe proiecte de cercetare in tara si in strainatate nu fac decat sa sifoneze bani din bugetele construite pe banii contribuabililor si produc doar lucrari si citari. Nimic altceva. Este o minciuna la nivel global care, in curand sper, va fi scoasa la iveala. De aceea sper sa reflectam mai mult la niste criterii subiective care, de multe ori, nu ascund stiinta si competenta. Sa stiti ca tehnologia pe care o aveti la dispozitie nu este bazata pe scientometrie. Ea este realizata de niste oameni dedicati, extrem de buni specialisti, cu un numar redus de citari sau chiar citari zero. Si sti de ce? Pentru ca, daca s-ar fi ocupat de construit statui nu ar mai fi avut timp sa construiasca ceea ce va ofera Dvs., confort. Cu stima. Un cetatean.
Buna si pertinent raspuns!! Nu citarile sunt cheia performantei?!!!
Nu!
Cautati pe Google Scholar laureatii Nobel de anul acesta la Medicina, Fizica si Chimie si pe urma sa vorbiti de 0 citari ale oamenilor dedicati. Si da, cautand si mai bine, „tehnologia pe care o aveti la dispozitie” este fundamental reflectata in scientometrie.
Da, cei cu premiul Nobel se identifica prin miile de ore lucrate pe o anume tema de cercetare. Iar ei scriu articole doar pe ce cerceteaza la concret. Scopul in sine nu este numarul de articole publicate in sistem ISI ci prezentarea succinta ale rezultatelor cercetarii. La noi alearga ca disperatii sa publice ISI, dar ce, cum, cand si cu cine anume au cercetat nimeni nu stie.
Da, citarile autorului sunt f.putine si probabil este relativ slab ca cercetator si profesor universitar. La noi exista f.putini cercetatori veritabili, iar sefii/directorii sunt in general niste mediocrii care vad asta ca pe un mijloc de a isi servi propriile interese, sub masca „preocuparii de binele universitatii/institutului”. Cercetatorii veritabili nu prea au glas in cacofonia generala de la noi, sunt marginalizati. IN loc, se promoveaza oameni mediocrii sau slabi pe interese de grup. Mediocrii sau cei slabi promoveaza pe unii ca si ei, pe care sa ii aiba in buzunar; nu vor promova niciodata pe cineva cu adevarat bun.
Apropo de ce zice alt cetatean, citarile nu sunt singurul criteriu in cercetare; cunosc oameni slabi care au f.multe citari, fiind in niste suveici cu alti tipi slabi ca si ei, si care se citeaza reciproc de multe ori. Pe de alta parte nici un numar mic de citari nu arata bine. Cercetarea buna se vede dupa rezultatele obtinute, calibrul jurnalelor unde au aparut, nr de citari dar citari serioase in jurnale bune, si conferintele invitate.
domnule Popescu, ati punctat destul de bine. Autorul are doctorat cu distincţia Magna Cum Laudae (sic!), deci ce sa mai comentam! U of Oradea? Pai si din acest motiv suntem unde suntem. Putinele fonduri alocate universitatilor sunt risipite absolut inutil in toate colturile tarii! Ma mic ca la Vaslui nu e universitate, cum oare au pierdut trenul acesta? Sanse de schimbare nu sunt, mediul universitar merge in ton cu restul societatii.
Păi nu faci decât să confirmi ce spune autorul : că universitățile sunt pline de înțepeniti. În altă ordine de idei, mi se pare mie sau articolul te-a cam durut? Nu trebuie să fii citat de nu știu câte ori ca să fii un bun pedagog, pur și simplu nu e relevant
Pentru mine testul eticii și moralității universitare picat cu brio de universitarii români este legat de cazul Alfred Bulai: nu am văzut niciun universitar român care sa protesteze împotriva judecării și linșării lui Alfred Bulai de catre un complet format din Mihai Gâdea, Victor Ciutacu, Anca Alexandrescu și câți or mai fi fost, in locul unei instanțe de judecată propriu zise. Sigur, asta spune totul și despre nivelul de conștiință și demnitate publică a universitarului român, altfel permanent angajat în nobile bătălii anti Ciucă, anti Ciolacu și alți trepăduși de duzină, cât și despre căderea în derizoriu și lamentabil a așa zisei justiții române.
Fac precizarea, sper inutilă, că nu am vreo simpatie pro Bulai sau pro Pieleanu, dar mi se pare monstruos că aceștia sau oricine din țara asta sa fie declarați vinovați de presă și nu de o instanță legal constituită. Și încă: universitarii români nu vor să realizeze că ceea ce li s-a întâmplat lui Bulai sau Pieleanu li se poate întâmpla săptămână viitoare oricăruia dintre ei, sub diverse pretexte reale sau inventate.
Nu există pădure fără uscături. Iar mediul universitar nu face excepție, are destul de multe uscături și aici nu-l includ doar pe „Bulău”, ci și pe alți eminenți cocoșați care dau doctorate pe bandă rulantă unor politruci parveniți, să nu le zic golani. Iar reacția tinerilor este sa se îndrepte spre „facultăți”, pardon, meserii care contează cu adevărat la buzunar: frizer, manichiurist, boltist etc. Iar faptul că aproape jumătate din tinerii care intră la facultate renunță in cele din urmă la cursurile universitare pentru a face ceva în viață spune totul despre un mediu academic care nu îi reprezintă și în care nu se identifică.
Presupun ca n-ati fost niciodata intr-o universitate din Romania (student sau angajat), caci altfel nu pot sa-mi explic postarea dvs. Astfel de situatii au existat de dinainte de revolutie in universitati, exista si acum cu ghiotura si vor exista si in viitor. Ca si spagile, chiulul profesorilor, diverselor lucrari copy/paste. etc.
Pare ca nu intelegeti nici care sunt alternativele, anume 2 mari si late:
1) se face scandal
2) se pune batista pe tambal
Versiunea 2 conduce la totul e perfect si plangerile se ingroapa in formalisme diverse.
Versiunea 2 implica poate un „linsaj” mediatic dar stimuleaza totusi o actiune. „oficiala”.
In particular in Ro daca asteptam sa se pronunte justitia sunt bune sanse de taraganare pana aflam ca fapta s-a prescris. Culmea este ca chiar si in aceste cazuri (sau chiar in situatia in care acuzatii sunt achitati), n-am prea vazut „linsati” care sa dea in judecata pe cei care i-au linsat. In unele cazuri au cerut despagubiri tot de la institutiile statului. Oare de ce?
Nu cred că există doar cele două alternativa menționate de dv. Ar trebui sa existe și o a treia, aceea în care cadrele universitare să facă ‘scandal’ și să facă presiuni pentru o decizie a justiției, oricare ar fi ea, și pentru incetarea proceselor la televizor. Nu pot sa nu întreb ce au făcut sau fac facultățile de drept și multele personalități universitare asociate lor, pentru decizii juridice și nu jurnalistice.
Puteti sa vă închinați la ce cifre vreti. Dar ceea ce spun in articol cu destulă consecvență e exact asta: că cifrele la care va referiti nu duc decat acolo unde vreti dvs. sa ajungeți. Adica la raportări si nimic altceva. Motiv pentru care n-am de gând să fac mai mult în direcția în care sugerați. V -ați pus problema că cineva ar putea fi chiar convins că cifrele despre care vorbiți chiar nu au valoare absolută?
Privitor la celelalte opinii – nu e o legătură logică între ce spun aici și critica „ad hominem”: ce e fals in ce spune cineva pe care dvs. ați ales să îl categorisiți fără macar să îi fi citit un rând din ce a scris?
Profesorii din uiversitati si-au pirdut vocea? Sa fie vorba despre profesorii aceia care la aparitia in monitorul oficial legii Miclea, au intrat in fibrilatii pentru ca nici ei, nici conferentiarii din esalonul urmator, nu satisfaceau crieriile introduse prin lege? Adica 2 bucati lucrari ISI/conf si 4 bucati lucrari ISI/prof in ultimii n ani, criteriu minimal? Eu cred ca dimpotriva, profesorii si-au impus punctul de vedere atunci cand cu ajutorul PSD, au modificat legea educatiei din nou, ajungandu-se la „Legea Hardau” (sic) care a inlocuit cerinta imposibil de satisfacut de impostorii cu functii, cu una mai lesne de satisfacut prin plagiat si cumetrie academica adica o lucrare ISI = 5 lucrari CNCSIS categoria B. Tocmai manipularea perfida a „autonomiei universitare” facuta la nivelul senatelor universitare, a permis re-introducerea criteriilor pe care Miclea le voia uitate/inlocuite. Eu zic ca nu profesorii si-au pierdut vocea, dimpotriva, si-au impus-o, prin aceasta perfida manevra de anihilarea a oricarei reforme reale in invatamant. „Profesorii” fac ce au facut in ultimii 35 de ani, isi apara pozitiile dobandite si criteriile de promovare prin care le-au dobandit. Aceleasi criterii care le-au permis accesul la fonduri de cercetare guvernamentale, fonduri care ar fi trebuit sa mareasca vizibilitatea internationala a universitilor autohtone. Ei uite ca nu numai ca n-au capatat mai multa vizibilitate, dimpotriva, si-au pierdut-o disparand din orice top…
eg: https://pubpeer.com/publications/75900C5772D39339DB913512348D12
In evaluarile serioase, se iau in considerare primul autor si autorul corespondent. Lucrarile astea scrise in „cooperative”, le-am vazut in special in fizica, stiinta materialelor, etc, sunt cam ciudatele? Vezi 10, 20, 50, 100 de autori la o lucrare de cateva zeci de pagini, cum au scris-o? Dadaist? Nu, zic, la CERN acolo, sunt echipe serioase de fizicieni, se munceste cu anii pentru un rezultat, e justificat, in alte cazuri insa, sa-mi fie cu iertare, nu cumpar.
In ultimii 34 de ani am asistat la degradarea continua a invatamantului. Pentru mine „firul rosu” sau „ata alba”, cum vreti sa-i spuneti, e vizibil si impletit cu politica. Originile exploziei universitare de dupa 1990 se gasesc in fenomenul „Piata Universitatii” unde la un moment dat, Consiliul Rectorilor de la aceea vreme si-a exprimat sustinerea pentru ideile din piata. Urat din partea lor, a zis Ion Iliescu, presedintele de atunci al Romaniei. „Ia sa infintam noi mai multe universitati, cu rectori obedienti care sa nu mai voteze adeziuni din astea.” s-a gandidt el. Si uite asa peste tot pe unde era un institut de 3 ani, o sectie de subingineri a unei universitati consacreate deja, au aparut universitati independente… Dar profesori. de unde luam? Rector aveau deja din prima zi. I-au momit pe fostili lor profesori de la uniersitatile „vechi” sa dvina profesori asociati pentru o vreme. Pana cand? Pana se acrediteaza „noua” universitate ca dupa aia ne ocupam noi, baietii destepti. Si uite asa, unii cu “Km 0 al democratiei” altii cu ochii pe fondurile ministerului, si in cativa ani, au reusit prin cumetria cu FSN/PSD sa traga fonduri de la stat in timp ce universitatile vechi, eventual si dintr-un judet “taranist” sa nu primeasca fonduri nici de reparat WC-ul. Banii erau oricum putini, in loc sa fie distribuiti la 10 universitati cate aveai din periada anterioara, ii imparti la 40, 50, 100… Si s-au apucat sa-si creasca cadrele, ca la asta s-au priceput intotdeauna, dupa chipul si asemanarea lor. Eu ti-l afc doctor pe al tau, tu il face pe al lui X, X il afce pe al me, ne citam unii pe altii de ne ies ochii din cap, daca gasim vre-un nepot care face vre-un master prin Franta, ne lipim sin oi de o lucre pe acolo…. Ei, toti baietii aia destepti au facut pui, si n-aveau cum sa faca vulturi, au facut tot papagali… Si uite asa, din victorie in victorie spre actualul „ïlustru anonim” cu intrebari existentiale… Mai bine ma opresc… Nu stiu unde au disparut oglinzle din tara asta.
Marote, marote, marote. Mai bine cititi articolul lui Dan Ungureanu.
Avem mai sus un comentariu care ilustrează perfect ce spune autorul (printre altele): „știința” a devenit antrepriza unor „elite” în care excluderea și disprețul merg mână în mână…
Universitatea este despre cunoaștere + profesor + student, nu despre citări. ….
https://www.sciencealert.com/peter-higgs-says-he-wouldn-t-have-predicted-the-higgs-boson-in-today-s-academic-climate
PS
Pentru redacție: e ok să publicați comentarii în care un comentac spune despre un profesor că e … mediocru ?
Va multumesc pentru solidaritate. Dar este OK sa se publice orice opinie – este ceea ce apăr în text. Acuma, faptul că cineva nu e în stare să caute pe Clarivate numărul articolelor mele (despre care nu cred că sunt nici multe nci puține – dar sunt ale mele) nu este Ok. Nu am vanat niciodată punctaje, dar cu un minim de efort vă poate confirma Internetul că le am (sunt habilitat și in Filosofie la Cluj – a mea Alma Mater și în Științe politice UAiC Iași). Că cineva îmi sugerează să mă fac profesor – ei bine, chiar sunt, dar asta nu însemnă că azi am devenit altecva decat cel din urmă cu câțiva ani cînd eram conferențiar. Chiar nu contează ce titluri are cine spune ceva, să ne concentrăm onest pe ceea ce el spune. Trebuie să învățăm să ascultăm – asta propun și încerc să o fac, altfel riscăm să punem în practică tocmai teoria hegemoniei culturale pe care o acuz.
Cred că atunci când te iubește toată lumea – asta înseamnă că ai reușit să îi înșeli pe toți.
Nu inteleg mai nimic din text. Deci, sunt un analfabet functional. Care e problema domnului profesor? Salariile se dau? Se dau. Studentii isi iau diplomele? Isi iau. Ca nu avem universitati in Top1000? Nici Burkina Faso nu are. Universitatile noastre nu exista pentru a fi in frunte, ele exista sa asigure un loc de munca pentru cei care nu se descurca in domenii productive si competitive. Dixit.
O problemă la fel de gravă precum cele semnalate în articol e cea a aplicării discreționare a regulilor impuse, în teorie, tuturor.
Conducerea universităților nu se face vinovată doar de îmbrăcarea unei armuri algoritmice și birocratice, ci mai ales de aplicarea părtinitoare a respectivilor algoritmi, în interes propriu sau de grup.
Clarificarea și structurarea algoritmică a regulilor funcționării universităților, tinzând spre o acoperire exhaustivă, nu ar fi o atât de mare problemă dacă aplicarea respectivelor reguli – adică executarea acelor algoritmi – ar fi realizată în mod previzibil, determinist și egal, indiferent de situație și indiferent de actorii implicați.
Marea nedreptate este puterea conducerii de a selecta, prin puterea pe care o au și la adăpostul regulamentului stufos, ce reguli să aplice, în ce situații și cui anume.
„Elita universitară din România e parte a unei societăți care a prăbușit încrederea și respectul pentru lideri. Ea se mișcă sincron cu imperativele unei clase politice care agită stindardul „interesului general”, dar a pierdut contactul cu asfaltul. ”
Pe o linie melodioasă se poate spune că la noi există un plagiat (cu tipicul aferent) cu continuitate melodică de la „Another brick in the wall” cu un perete plin fără sens de diplome de carton până la poziția superioară a unui „Comfortably numb” (Pink Floyd) dat de presupusele titulaturi doctorale, scrise pe „fruntea-fațada” cartoanelor, acordate pe baza „sprijinului reciproc garantat” de biznis (mai bine spus – bișniță).
Continuând pe aceeași linie melodică a „corurilor îngerești” de la „The Division Bell” (Pink Floyd) cu intruziunile „Agnus Dei” (Passion, Kristian Stanfill) vedem și auzim un „Between Two Points” (David Gilmour – cu vocea fiicei lui, Romany ) definit prin corurile melodiei „How Great Thou Art” ( Hillsong UNITED, feat. Lauren Daigle).
Așa ceva este mult prea greu a înțelege unei societăți puternic corupte de tot felul de alte învățături, iar unui/unei AI ii va da mereu un blank screen sau blue „message: ERROR …”
Undeva a apărut un „White Flag” (Dido) cu un mesaj terestru al multor adepți „Wish You Were Here” (David Gilmour).
Unii de pe la noi cred că locația unde a fost concert remarcabil este ceva degradant pentru noi (datorită conștiinței limitate), loc în care cântă manele „fără număr, fără număr” un plagiat artistic preluat din vecinii din SW dar adaptat pe tipicurile noastre.
Ce ziceți de un Hauser 2018?!
Csardas – https://www.youtube.com/watch?v=Sk2yoOY8CTU sau Waltz No. 2 (Shostakovich) (https://www.youtube.com/watch?v=p_fprzrHvIM) sunt frânturi a ceva ce la noi sunt combătute, puse la zid, atunci cand alții ridică un ”White flag” (Dido), se rup și își doresc un „Wiked Game” (Hauser) încântător (https://www.youtube.com/watch?v=0C-dNgypA5M) în fața unor plagiate fără număr din carton.
Universitatile sunt adevarate „pepiniere” ideologice in care este format „omul nou” progresist (stangist).