miercuri, ianuarie 20, 2021

Cuvântul ”trebuie” ar trebui evitat

Apar în ultima vreme tot mai multe articole pe tema educației. Faptul este foarte încurajator deoarece indică un interes tot mai mare pentru acest subiect. Astfel, crește diversitatea ideilor și se creează șanse în plus ca lucrurile să se îmbunătățească.

Am remarcat în textele publicate frecvența ridicată a unor cuvinte cum ar fi ”trebuie”, ”ar trebui” sau cel puțin ideea că s-ar impune să se facă anumite lucruri de către cineva. Acest fapt mi-a adus în minte un citat din ”Principele” de Niccolo Machiavelli: ”Într-adevăr, deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii trăiesc și felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie, mai curând află cum ajung oamenii la pieire decât cum să izbutească”.

Am un prieten care nu suportă cuvântul ”trebuie”. Dacă îl folosesc în prezența lui îmi aduce aminte prompt că, de fapt, nu trebuie (desigur, e vorba de aspecte mai degrabă logice decât fiziologice). De fiecare dată constat că nu pot să demonstrez necesitatea lui ”trebuie” și că el are dreptate. Când afirmăm că cutare persoană (altcineva!) ”ar trebui” să facă un anumit lucru este ca și cum am încerca să controlăm ceva ce nu poate fi de fapt controlat. Seamănă cu o situație utopică, în care toți cei vizați s-ar comporta așa cum (credem noi că) ”ar trebui” – un fel de dictatură perfectă menită să ducă la o stare ideală.

Cele mai multe dintre ideile exprimate de autorii diferitelor articole despre educație (care ar trebui să se aplice în scopul îmbunătățirii stării actuale) sunt într-adevăr cu sens și de bun simț. Totuși, paradoxal, faptul că ceva, de bun simț, ar trebui făcut este deseori irelevant în practică. Din contră, ceea ce contează mai mult este să înțelegem de ce lucrurile sunt așa cum sunt.

De exemplu, este de bun simț că ”elevii/studenții ar trebui să nu copieze/plagieze”. Dar este practic irelevant să repetăm asta. Mai relevant este să ne întrebăm de ce o fac, să investigăm mecanismele care duc la acest tip de comportament și să stabilim cât este de răspândită această practică. Este de bun simț că un demnitar care a plagiat ”trebuie să demisioneze”. Dar, ceea ce contează în practică este ce se întâmplă dacă nu o face, care sunt mecanismele care îl protejează pe cel care alege un comportament neonest. Este de bun simț că profesorul ”trebuie să caute în permanență să-și dezvolte competențele profesionale și pedagogice”. Este încă un exemplu de afirmație gratuită. Întrebarea este ce îi motivează pe profesorii actuali să depună un asemenea efort și câți sunt interesați să îl facă efectiv. Nu în ultimul rând este evident că universitarii ”ar trebui să publice preponderent cărți și articole de înaltă calitate”. Dar nici asta nu are importanță. Important este ce procent din lucrările actuale sunt într-adevăr de calitate ridicată și care sunt mecanismele care duc la apariția unui număr mare de contra-exemple.

Cuvântul ”trebuie” ar trebui folosit având conștiința modului în care acesta ne poate influența negativ gândirea. Problema cuvântului ”trebuie” este că ne conduce (pe nesimțite) spre o perspectivă superficială și limitată. În primul rând, acest cuvânt introduce ipoteza tacită că oamenii iau decizii raționale, pe baza unor argumente, principii și imperative logice. Or, în realitate, s-a demonstrat că nu este deloc așa. Din contră, de regulă, oamenii declară principii pentru a justifica ulterior o acțiune luată din alte considerente, mult mai obscure. Apoi, atunci când lucrurile nu se întâmplă ”așa cum trebuie” ne simțim frustrați și nefericiți. Aceste stări nu ajută la rezolvarea problemelor – din contră.  Altă problemă a cuvântului ”trebuie” este abordarea implicit centralizată: lucrurile funcționează bine dacă toți (sau măcar majoritatea) procedează ”cum trebuie”. Realitatea este însă că sistemul educațional nu este o mașinărie complicată dotată cu un sistem de control centralizat. Este mai degrabă un sistem complex, compus din actori/agenți care posedă un anumit grad de autonomie, adică au libertatea de a lua decizii locale, implicit de a face și ceea ce ”nu trebuie”. Esențial într-un astfel de sistem este să înțelegem ce opțiuni au la dispoziție și cum iau decizii diferiții actori implicați, în condițiile date. Dacă înțelegem aceste două aspecte putem descrie, cel puțin aproximativ, dinamica sistemului (eventual chiar printr-o simulare computațională). Doar dacă avem o înțelegere suficient de clară a problemei (și un model adecvat) putem începe să gândim moduri de a interveni pentru a obține rezultatul dorit.

Astfel, cred că ar fi util să ne concentrăm mai mult pe studii care să scoată la iveală starea actuală reală a sistemului de educație, din diferite puncte de vedere. Motivația actorilor implicați (exemple pot fi găsite aici și aici) și regulile nescrise, cutumele din sistem sunt aspecte esențiale. Tentația de a trișa și condițiile care favorizează acest tip de comportament sunt alte aspecte ce merită analizate cu atenție (a se vedea și evenimentele recente din industria auto). O mai mare importanță cred că merită acordată identității, (in)disponibilității de a coopera precum și culturii organizaționale defectuoase. Aș mai adăuga aici și două publicații personale în legătură cu felul în care Teoria Jocurilor ne poate ajuta să înțelegem mai bine sistemele sociale: o lucrare despre dinamica onestității și alta despre modele de tip joc aplicate la sistemul educațional românesc. Cred că o mai mare implicare a psihologilor, sociologilor și specialiștilor în politici publice ar fi necesară.

Paradoxul din titlu nu este întâmplător: de fapt nu putem evita total să gândim în termeni de ”trebuie”. Dar putem fi mai conștienți de natura complexă a sistemului social. Abia după ce înțelegem mai bine de ce lucrurile sunt așa cum sunt putem să ne întoarcem cu mai multă eficiență la ceea ce ar trebui să facem fiecare dintre noi.

Cluj-Napoca, 16 Oct. 2015

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Face parte din aceiasi famelie cu „niciodata sa nu spui niciodata ori „e interzis sa interzici”.
    (Cei care au traversat Iepoca de Aur stiu ca „trebuie să” era sintagma favorita spusa de pingelica in cuvintarile sale fluviu.)
    Eu as zice: cuvintul „trebuie” sa fie folosit doar cind trebuie :P

  2. Verbul trebuie este unul din cele mai importante. De valoarea lui m-am lovit cind am folosit limbi streine. Trebuie sa ajung, trebuie sa cobor, trebuie sa schimb bani … multe treburi. Cine nu are treaba nu-i trebuie verbul. Trageti concluzia trebuitoare (care trebuie).

  3. Acest interesant text mi-a amintit o fraza a lui E.M. Cioran, care m-a interpelat de prima data cand am citit-o „ganditorii sunt ratati ai actiunii care se razbuna de propriul lor esec, prin intermediul conceptelor”. Departe de a fi doar o (auto)ridiculizare a „parerologului” de profesie, aceasta afirmatie invita la revizuirea discernamantului, propunand o doza suplimentara de luciditate – utila (!) oricui, oricand -, care s-ar putea formula prin intrebarea: pentru ca, cea mai eficienta metoda pedagogica este exemplul dat, ce legitimitate au afirmatiile (sfaturile) mele?
    Dupa parerea mea deci, daca cuvantul „trebuie” exista, si persista, in vocabular, inseamna ca este necesar. Excluderea (interzicerea ;) ) lui nu poate elimina intentionalitatea celui care este tentat sa-l foloseasca, ci doar o travesteste…ceea ce nu schimba cu nimic rezultatul! Ideea ar fi deci, ca auditoriul sa selectioneze cu maxima exigenta datatorii de lectii : cine are dreptul sa spuna ce „trebuie” sa se faca, si cine nu?
    Revenind la fraza lui Cioran, si in contextul reformarii invatamantului romanesc, intrebarea ar fi „ce realizari personale, remarcabile, are X sau Y (ministru temporar, inspector, profesor, anonim, etc.), care intentioneaza sa ne impuna noua ideile sale, spunandu-ne ce „trebuie” facut?” Mi se pare simplu si eficace…este pur bun simt!!
    Nu cred ca este utila cuiva vanatoarea obsesiva a celor care abuzeaza de cuvantul „trebuie”, sunt prea numerosi si, in plus, datorita permisivitatii ambiante, se multiplica exponential!!

  4. Nimic nou. „Trebuie” nu apare doar intextele despre educatie. Este un cuvant care a intrat in vocabularul (obligatoriu al) politicienilor demult, inainte de ’89. Dupa ’89 este folosit copios indeosebi in campaniile electrorale. Putini politicieni spun „voi face” sau „ma voi lupta sa”. Cu „trebuie” esti la adapost – poti prezenta viziuni pozitive asupra temelor de interes general, fara sa te angajezi sa faci ceva anume. Pentru unii, e suficient si acest „trebuie” nu va disparea decat atunci cand nu va mai impresiona majoritatea electoratului.
    Fara cresterea nivelului de intelegere si de implicare in viata publica a electoratului roman, nu vom putea sa asanam viata politica romanesca. Nu putem lasa tot greul pe umerii DNA.
    Si-mi aduc aminte de o declaratie recenta a domnului Ion Iliescu, care-si certa coechipierii ca nu sunt iubiti de intelectuali. Uitandu-ma la „intelectualii” din varful PSD (sau din varful partidelor importante ale Romaniei), nu-mi dau seama cum ar putea sa-i accepte intelectualii. Bineinteles, domnul Iliescu nu spunea ca intelectualii ar trebui sa conduca PSD, ci le reprosa pesedistilor ca nu s-au aratat pe la festivalul George Enescu. :)

  5. „ceea ce contează mai mult este să înțelegem de ce lucrurile sunt așa cum sunt.”

    Exact! Eu am tot scris pe aici ipoteza mea conform careia invatmatnul nu se dezvolta pentru ca in realitate nimeni nu are nevoie de absolventi competenti.

    Cei care sunt competenti aleg sa plece din tara, pentru ca e mai simplu decat sa schimbi ceva aici, mai ales cand esti in inferioritate numerica.

    \in parallel s-a dezvoltat in biata Romanie un standard fals, adica semidoctii au impus prostiile lor drept adevar de necontestat. Fiind multi si in pozitii de conducere, semidoctii stabilesc aceste referinte, moment in care scoala devine inutila.

    Sau, mai pe sleau spus, cine ar putea sa schimbe invatamantul este sau plecat in strainatate sau incapabil sa inteleaga ceva.

    Nu exista nici presiune pentru schimbarea de jos in sus si nici competenta suficienta pentru schimbarea de sus in jos.

    Parintii sunt cei mai multi ei insisi rezultatul sistemului bolnav , ca si cadrele didactice.

    Proresul tehnic a asigurat mancare si casa pentru toata lumea, indifferent de cat este cineva de competent sau de invatat.

    Pe scurt, ne vom balaci in aceasta mizerie pana cand un eveniment exterior – prin definitie imprevizibil – ca rupe cerul vicios si va face reforma invatamantului prin forta lucrurilor de neevitat.

  6. Dl Cremene, cum descrieti dvs dinamica sistemului de invatamant romanesc printr-o simulare computațională?

    TREBUIE sa ne spuneti si noua, ca suntem tare curiosi.

    In simularea computationala luati in calcul si ca sistemul blocheaza cu toata forta asimilarea de best practice din alte tari? Dar faptul ca a fost infiltrat de zeci de mii de absolventi de spiru haret, romano-americana, ecologica si alte universitati din acestea de „prestigiu” la care oamenii se prezinta sa se inscrie, sa plateasca taxa si apoi sa ia diploma. Simulati si „contributia” acestor elemente la dinamica sistemului?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Marcel Cremene
Marcel Cremenehttp://reteauadeidei.blogspot.ro/
Este conferențiar la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Departamentul de Comunicații. Predă cursurile: ”Comunicații Mobile”, ”Dezvoltarea de aplicații pentru telefoane mobile” și ”Software pentru prelucrări de semnale și imagini”. Pe partea de cercetare este interesat de sisteme adaptive și de complexitatea sistemelor distribuite. Conduce un laborator de cercetare numit ”Sisteme Adaptive”. Având o deschidere multidisciplinară, se preocupă și de domenii cum ar fi: ”Game Theory”, ”Evolutionary Computing” și ”Behavioral Economics” – fapt ce i-a permis să integreze direcțiile sale de cercetare tehnice cu preocupări sociale și filozofice precum și cu preocuparea pentru îmbunătățirea sistemului de educație. Blog personal: http://reteauadeidei.blogspot.ro/

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Navalnîi a fost judecat în secția de poliție. Doar pe vremea lui Stalin se mai putea întâmpla așa ceva. Interviu cu analistul Armand Goșu

Duminică seara, la revenirea în Rusia, Aleksei Navalnîi a fost arestat, la punctul de control al pașapoartelor, din...

De la numerologie la ”România Educată”

Religiozități arhaice în contemporaneitate   O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care...

Cu stiletto pe pârtia de ski sau cum mint politicienii că… depolitizează educația

Politicienii, noi și vechi, vor să… depolitizeze educația cu grația unei doamne care, după șampania de anul nou, o ia pe pârtia de ski...

Ministerul Culturii e gol!

Răspunsul Ministerului Culturii la semnalul de alarmă tras de cineastul Alexander Nanau poate părea năucitor, dar în realitate nimic nu-i nou sub...

Transgenderii, „Dezastru al unor oameni fără Dzeu”?

Îi mai țineți minte pe CpFeii ăia cu mîna pe cruce și familia-n gură care puseseră de-un referendum acum vreo doi ani...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.