„Instituțiile omenești tind să se îndepărteze de
intenția creatorilor lor de-a lungul timpului.
Și iată un alt motiv pentru care e bine să ai reguli clare.”
John Scalzi, Prăbușirea Imperiului
Am ajuns la acea vârstă la care memoria a apucat să înmagazineze o serie de experiențe personale care pot purta numele de istorie, dar încă nu a început să obtureze accesul (conștient) la ele. Prin urmare, este vârsta la care istoria pare parte din viața ta (altfel spus, ai „experiență”). Isidor din Sevilla ar spune că am atins maturitatea (gravitas), dar cred că estimarea este mult exagerată… Cert este că mă pot uita în urmă (fără mânie!) și rememora evenimente similare cu cele din prezent. Reacția oamenilor (și a autorităților) la evenimente similare este, de regulă, aceeași. Este ceea ce în termeni constituționali se cheamă „previzibilitate”. Deși viața este presărată cu incertitudini, sistemele de reguli (inclusiv cel juridic) încearcă să niveleze cât mai mult comportamentul uman pentru a-l face previzibil. În acest fel, putem face mai ușor planuri de viitor și putem să anticipăm evenimentele.
Exemplul cel mai simplu este cel al contractelor care se vor executa în timp. Eu promit astăzi că voi face ceva în viitor. Este posibil ca atunci când trebuie să fac ce am promis să nu mai vreau. Poate că nu mi se mai pare rentabil, sau sunt ocupat cu ceva mai interesant sau pur și simplu nu mai am chef. Totuși, sistemul de drept mă obligă să fac ceea ce am promis. Din această perspectivă, contractul este una dintre cele mai mari invenții ale omului – el acționează ca o veritabilă „capsulă a timpului”. Acordul de azi este baza acțiunilor de mâine. Pornind de la acest model contractual, interacțiunea prospectivă a evoluat și înspre grupuri de persoane. Au apărut astfel formele asociative, în care contractul este un cadru de reglementare pe care membrii organizației îl vor respecta pe întreaga durată a participării lor. De la Biserică și până la breslele medievale, aceste reguli de „corp profesional” s-au transformat cu timpul în veritabile statute ale membrilor – regimuri juridice recunoscute și respectate de toți cei care doreau să aparțină comunității respective. Iar principala sancțiune era excluderea membrului recalcitrant din clubul care respecta statutul în cauză.
Pe măsură ce Statul s-a consolidat în ultimele 200 de ani, modelul contractual (sub forma statutului) a fost folosit și în organizarea acestuia. „Contractul social” al lui Hobbes, Locke și Rousseau folosește tocmai acest model explicativ. Așadar, modelul (constituțional) de organizare statală este construit pe ideea de lucruri stabilite în avans pentru a fi aplicate în viitor. Unul dintre elementele esențiale ale acestui model este acela că deciziile din viitor sunt subsumate regulilor actuale. Este ceea ce numim astăzi „stat de drept” sau „domnia legii” și care are la bază ideea de previzibilitate. Cetățenii nu trebuie să fie surprinși de regulile pe care li se cere să le respecte. Ei trebuie avertizați de la început cu privire la „regulile jocului”, iar acestea nu se pot schimba pe parcursul jocului.
Toate aceste lucruri au fost de-a lungul timpului asociate cu funcționarea unui stat democratic (ca opus al voinței personale a suveranului – „L’Etat c’est moi!”). Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și (în siajul său) Curtea noastră Constituțională au repetat că previzibilitatea legii este un element sine qua non al domniei legii. Scopul legii nu este acela de a-l (sur)prinde pe om pe picior greșit și de a-l sancționa, ci de a ordona comportamentul uman în societate prin reguli clare și previzibile (care pot fi urmate de bună voie). Dacă pe o șosea unde viteza maximă admisă este de 110 km/h este amplasat un semn de reducere a vitezei la 50 km/h afișat imediat după o curbă care nu-l face vizibil de la distanță, iar imediat după curbă este amplasat și aparatul radar, conducătorul auto care este amendat pentru viteză excesivă poate să se apere spunând că nu era rezonabil ca el să anticipeze reducerea bruscă a vitezei de deplasare. Sau dacă pe un drum intens circulat apare brusc un indicator nou este excesiv să fie sancționați conducătorii care utilizează în mod obișnuit acea porțiune de drum imediat ce a apărut noua limitare.
Mai mult, dacă pe o porțiune de drum urban este interzisă staționarea, dar porțiunea este folosită de ani de zile pentru parcarea autoturismelor, o implementare abruptă a interdicției poate fi considerată surprinzătoare. De aceea, cel puțin în ultimii ani, observăm cum Poliția apelează inițial la o simplă avertizare a șoferilor, punându-le o notificare de conformare în geam. Apoi oferă un ghidaj prin amplasarea unui agent în acea zonă care să nu permită staționarea. Abia după ce observă că nu mai există mașini parcate în zonă pentru o perioadă de timp orice contravenție va fi sancționată. Întâi se construiește obiceiul de respectare a regulii și apoi apar sancțiunile pentru cei care nu mai pot susține că nu știau care este regula. Pentru că regulile trebuie să fie interiorizate de către cei cărora li se adresează.
Așadar, predictibilitatea regulii (și a sancțiunii în caz de încălcare) privește și acele reguli informale, rezultate din uzul autorităților (fie el și unul contra legem). Concepția realismului juridic ne învață că dreptul nu este doar cel aflat în textele de lege („the law in books”), ci și (sau mai ales) cel din practicile autorităților („the law in action”). Așadar, modul în care autoritățile interpretează (și aplică) legea este la fel de important ca legea însăși. Nu poți să reproșezi cuiva că a făcut ceva despre care tu ai spus că nu e greșit (sau ceva ce tu ai tolerat mult timp) doar pentru că decizi ulterior că era contrar legii. Mai ales atunci când legea este neclară și are nevoie de o interpretare din partea autorității pentru a defini comportamentul (i)legal.
Războiul celor două turnuri
„Când doi se ceartă, al treilea câștigă.” Acest proverb poate fi înșelător. Vedem de multe ori cum atunci când doi se luptă, toți cei din jur pierd. Atunci când Germania a atacat Franța în Al Doilea Război Mondial, neutralitatea Belgiei nu i-a fost de folos în fața planului de atac-surpriză al generalului Guderian. Când Israel (susținut și de SUA) a atacat Iranul, statele din Golf au suferit toate de pe urma consecințelor conflictului generalizat. Mai aproape de români, atunci când Înalta Curte de Casație și Justiție s-a contrat cu Curtea Constituțională în privința „dreptului la recurs”, justițiabilii au avut de suferit.
Așa cum războiul imaginat de Tolkien în Cele Două Turnuri afectează viața tuturor celor aflați în jur (inclusiv a enților care nu doreau nicio implicare) tot așa, conflictele dintre diferitele autorități statale se pot răsfrânge asupra calității administrării afacerilor private. Uneori, cele două turnuri sunt aceeași autoritate la momente diferite. Acum câțiva ani, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a pornit o serie de controale tematice în sectorul bancar pentru verificarea unor contracte încheiate în perioada premergătoare crizei financiare din 2008. Sancțiunile aplicate vizau (între altele) practici care făcuseră obiectul unor discuții anterioare (la momentul acela) și se finalizaseră cu o serie de linii directoare fixate de aceeași autoritate pentru bănci în 2010. Băncile se conformaseră acelor cerințe ale autorității doar ca să se trezească după 10 ani că măsurile atunci implementate sunt repuse în discuție.
Acum vedem ceva similar în privința Consiliului Concurenței și a băncilor, doar că pare că Banca Națională a României se plasează antagonic poziției autorității de concurență. Istoria are ironia să se repete dacă stai suficient de mult pe malul fluviului istoriei… Acum 18 ani, Banca Națională a României a avut inițiativa de a critica unele practici bancare referitoare la tranzacțiile interbancare și a penalizat acele operațiuni pe care le-a considerat „speculative”. Așa cum declara la un moment unul dintre bancherii implicați în miezul acelor eveniment, poate a fost o acțiune imorală, dar în niciun caz ilegală. De altfel, BNR nu a aplicat sancțiuni formale, ci doar a criticat modul de acțiune a anumitor bănci din sistem și, în timp, s-a observat „debarcarea” unor persoane implicate.
De ce este această istorie relevantă astăzi? Păi deși ea a privit o speculație pe cursul de schimb valutar în condiții de criză financiară globală, măsurile luate au afectat și dobânzile interbancare (pe baza cărora se calcula, atunci ca și acum, ROBOR). Acestea au avut creșteri bruște în câteva zile din acel fierbinte octombrie 2008, ajungând la valori neverosimile (99%). BNR a intervenit ulterior (după ce a calmat deprecierea leului) și a adoptat un nou mecanism de stabilire a ROBOR pentru a limita variațiile excesive. Trebuie precizat faptul că BNR este pusă să jongleze cu cel puțin trei portocale simultan: cursul de schimb, inflația și dobânda monetară. Ca la orice veritabil acrobat, este obligatoriu ca cel puțin una să fie mereu în aer… Când se concentrează pe una dintre ele, este posibil ca alta să scape de sub control, așa că rolul de supraveghere este unul extrem de complicat. În ultima vreme, din nou, BNR s-a concentrat pe doi parametri care au tendința să scape de sub control în perioade de turbulențe (geo)politice: inflația și cursul de schimb. Dobânzile fuseseră puse pe un făgaș previzibil.
Mai mult, și în 2008 acțiunile băncilor de pe piețele interbancare au atras atenția Consiliului Concurenței. Și atunci, ca și acum, a fost deschisă o investigație, iar rezultatul a fost că băncile nu au încălcat nicio regulă (de concurență). Investigația a durat peste 5 ani, așa că decizia a apărut în 2013. Băncile probabil că au înțeles că mecanismul de stabilire a ROBOR (ajustat de BNR după dezechilibrele de piață din 2008) este unul corect (inclusiv) din perspectiva regulilor de concurență. Între timp, indicelui (comercial) ROBOR i s-a adăugat din 2018 și un indice destinat consumatorilor (IRCC) tocmai pentru a mai atenua din influența ROBOR în piața financiară.
Ce ne arată această scurtă privire istorică? În primul rând că BNR nu este „apărătorul băncilor” cum se mai afirmă câteodată, ci supraveghetorul (comportamentului) acestora. Ori de câte ori observă excese în piață, BNR intervine și ordonează comportamentul băncilor comerciale. Uneori o face prin intervenții financiare în piață (deci cu instrumentele pieței, jucând pe terenul băncilor), alteori o face prin reglementări care se impun băncilor. Alteori o face, informal, excluzând din sistem anumite persoane (sau practici) considerate riscante. Băncile privesc mereu cu atenție înspre BNR (și comunicatele acesteia) pentru a înțelege ce se așteaptă de la ele. Atunci când intervin alte autorități (ANPC, Consiliul Concurenței), băncile încearcă să înțeleagă ce așteptări au aceste autorități și cum pot fi ele compatibilizate cu cerințele impuse de BNR. Cămașa este mai aproape de piele decât sumanul…
Cunoașterea în epoca specializării
Omul universal este mult mai rar astăzi decât era în Antichitate sau în Evul Mediu. Dacă Aristotel putea să trateze cu aceeași dezinvoltură Fizica și Metafizica, Leonardo da Vinci să acopere o zonă largă de la artă la inventică, Isaac Newton să penduleze între filosofie, fizică și matematică, Einstein s-a concentrat doar pe o mică parte a fizicii. Cunoașterea umană a evoluat exponențial în ultimele secole, iar mintea umană nu mai poate să o cuprindă pe toată. Prin urmare, ajungem fiecare să ne specializăm într-un anumit domeniu și riscăm să ignorăm domeniile mai îndepărtate. Același lucru se observă și la corporații. Marile consorții care făceau de toate de la ace cu gămălie la nave transatlantice au dispărut. Chiar și atunci când există legături de grup (precum pe piețele din Asia de Est) între societăți din domenii diferite, fiecare entitate a grupului se axează pe o anumită piață nișată.
O dată cu specializarea, s-au înmulțit și limbajele „tehnice”. Fiecare domeniu are propriul jargon de specialitate. Este suficient să citești o hotărâre judecătorească sau o scrisoare medicală ca să vezi că nu înțelegi mare lucru din ce scrie acolo. Același fenomen se extinde și în domeniile de activitate comercială. Profesioniștii își creează propriile limbaje adaptate domeniului. Înțelegerea unui contract sau a unei reglementări dintr-un anumit domeniu se poate dovedi opacă pentru nespecialist. Jargonul are avantajul preciziei pentru cei care-l stăpânesc, dar se poate dovedi înșelător pentru publicul larg (care de multe ori este „beneficiarul” datelor astfel comunicate). De aici apare un fenomen de difuzie în care anumiți termeni de jargon pătrund în limbajul comun, dar cu un sens diferit de cel specializat. Când cineva își spune că vrea „recurs” la o decizie nu înseamnă în mod necesar că se referă la calea de atac excepțională și nedevolutivă.
Același lucru se întâmplă și în zona economică, iar domeniul financiar-bancar este supus unei hiperspecializări. În definitiv, băncile tranzacționează mai degrabă cu încredere decât cu bani (fizici). Când citesc o știre despre „manipularea ROBOR”, oamenii au impresia că băncile i-au înșelat; încrederea populației în sistemul bancar se prăbușește. Iar comunicatele instituțiilor implicate (sau ale băncilor însele) sunt împânzite de termeni tehnici care pentru cei care le redactează par limbajul normal al profesiei lor. Din păcate, la noi nu s-a dezvoltat categoria popularizatorilor de informație, persoane care înțeleg atât domeniul tehnic pe care-l tratează cât și limbajul comun al omului obișnuit. Isaac Asimov, de exemplu, a avut o carieră lungă în acest domeniu, explicând oamenilor noile descoperiri ale tehnicii. Carl Sagan a făcut ceva similar cu privire la astrofizică, în copilăria mea, iar Neil deGrasse Tyson încearcă același lucru astăzi. Când însă o autoritate sugerează că bancherii s-au înțeles cu privire la stabilirea ROBOR „la o bere”, iar politicienii preiau acest mesaj și-l denaturează explicând că fiecare om care are un credit poate să dea banca în judecată pentru a cere bani pe 25 de ani în urmă, lucrurile intră pe o pantă alunecoasă.
Se tot vorbește despre educația financiară a populației, dar se face puțin în acest sens. Pentru a relua un anunț TV, „Citiți cu atenție prevederile contractuale. Acest tip de împrumut prezintă un grad ridicat de risc financiar”. Poate că ar fi util și un anunț care să spună că „orice împrumut presupune restituirea sumei împrumutate și plata în plus a unei dobânzi”. Să ne amintim succesul de care a beneficiat un anunț electoral cu mesajul „Tăiem toate dobânzile băncilor la creditul tău!”… Trebuie explicat fără încetare că orice credit (dat de un profesionist) trebuie să aibă asociată și o dobândă, pentru că instituțiile de credit cu asta se ocupă. Ele dau banii de azi pentru banii de mâine pentru un preț. Așa cum plătești firmei de închiriere pentru mașina pe care o folosești, tot așa trebuie să plătești și băncii pentru banii împrumutați.
Diferența este că banca nu-ți dă (numai) banii ei, ci (și) banii altora (ai deponenților). Ea doar face o intermediere de mobilizare a resurselor financiare din economie. Fluctuația nevoilor și a resurselor unei bănci o obligă nu de puține ori să caute bani de la alte bănci. Așa apar împrumuturile dintre bănci. Cum băncile sunt profesioniști ai creditului, se presupune că dobânzile pe care le negociază între ele reprezintă un nivel de bază al dobânzii. Adică nu poți găsi bani mai ieftini în piață. De aceea nivelul mediu al acelor împrumuturi este considerat dobânda de bază. Totuși, rata acelei dobânzi depinde de cererea și oferta din piața respectivă. Atunci când, în octombrie 2008, unele bănci (străine) promiseseră că vor avea mulți lei după ce cursul de schimb va fi scăzut considerabil, acțiunile BNR de „sterilizare” (adică de cumpărare a tuturor leilor disponibili) le-a pus în poziția de a nu mai găsi lei în piață. Legile economice ale cererii și ofertei le-au pus în poziția de a plăti oricât pentru a obține acei bani pe care nu-i aveau. Iar cei care aveau lei au cerut prețuri foarte mari, adică dobânzile au crescut vertiginos (când cererea este mare și oferta mică, prețurile cresc). În plus, pe această piață (interbancară), băncile acționează uneori ca debitori, alteori drept creditori, ceea ce le face să fie atente cum cotează dobânzile ca să nu se întoarcă a doua zi împotriva lor. Este un fel de arbitraj de încredere. Băncile acționează cumva sub vălul ignoranței postulat de Rawls.
Astăzi, trăim o perioadă de mari turbulențe atât la nivel național, cât și internațional. Băncile sunt prudente și renunță cu parcimonie la banii „din mână”. Deci ar fi natural ca dobânzile să crească. Mai mult, inflația a ajuns iar cu două cifre. Altfel spus, dacă azi dai 100 de lei și primești peste un an tot 100 de lei, de fapt ai pierdut peste 10% din valoarea acelor bani. Logic ar fi să primești cel puțin 115 lei ca să nu pierzi nimic. Orice dobândă care este mai mică decât rata inflației ridică problema rentabilității respectivei activități. Unii poate își mai amintesc cum funcționau băncile în anii ’90 când aveam hiperinflație de 300% pe an. Unele bănci acordau (linii de) credit de 100 de lei clientului numai cu condiția ca acesta să depună la bancă… 100 de lei (depozit în garanție – „cash collateral”). Perioadele cu turbulențe economice se răsfrâng imediat în piața financiară.
Efectele unor decizii pripite
În lipsa explicării acestor elemente de bază, este facil să dăm vina pe bănci pentru necazurile noastre. Nu ar fi prima dată. În 2010, când o altă situație economică dificilă i-a făcut pe politicieni să reducă toate salariile din domeniul bugetar cu 25% și să mărească TVA-ul (vă sună cunoscut?), vinovatul de serviciu a fost (tot) sistemul bancar care nu a reacționat suficient de repede pentru a găsi soluții de adaptare a ratelor de credit. Atunci, marota a fost cea a clauzelor abuzive din contractele de credit. Bilanțul după 15 ani este că oamenii au primit mult mai puțini bani decât li s-a spus de către populiști la început.
Însă rolul instanțelor de judecată a fost inundat de cereri mai mult sau mai puțin justificate. Reacția sistemului judiciar a fost una de supraaglomerare care a condus la dezvoltarea unor practici neunitare. Până când cauzele au ajuns la ICCJ și și-au primit soluționări cât de cât clare (unele nu au fost rezolvate niciodată), frustrarea consumatorilor a crescut la cote alarmante. În final, tot băncile au căutat soluții negociate cu acei clienți care chiar se aflau în situații limită. Politicienii nu au reușit să găsească o formă echilibrată de soluționare a acestor probleme, iar legile date „pe genunchi” nu au avut efectele scontate în practică.
Așadar, (tot) istoria ne arată că instigarea la pornirea de litigii în masă nu va conduce în mod necesar la „pedepsirea” băncilor. În definitiv, bilanțul litigiilor privind clauzele abuzive, adaptarea contractelor sau darea forțată în plată nu este favorabil consumatorilor. În schimb, s-a dovedit extrem de nociv pentru aglomerarea rolului instanțelor judecătorești, ceea ce s-a repercutat într-o funcționare deficitară a justiției și la acumularea de resentimente împotriva puterii judecătorești.
În locul unor decizii pripite și „gospodărești”, poate că a venit totuși timpul să ne gândim la o strategie pe termen lung. În loc să cerem Băncii Naționale să „apere” cursul de schimb, putem elimina măcar această portocală din jonglerie. De ceva vreme politicienii au încetat să mai vorbească despre convergența cu zona euro și trecerea României la moneda unică europeană. În spatele acestei tăceri stă dorința de „suveranitate” monetară a guvernanților. Dar deținerea unei monede proprii nu este un obiectiv în sine, ci doar mijlocul care le permite să jongleze ei înșiși cu bugetul național fără constrângeri (raționale). Atunci când ai fi parte din zona euro, regulile impuse de către Banca Centrală Europeană nu te-ar mai lăsa să scapi total de sub control deficitul bugetar prin aruncarea cu bani în campaniile electorale. Clamata „suveranitate” este de fapt o mască pentru dorința de a nu respecta regulile economice de bază. Amânarea sine die a integrării în zona euro a fost o alegere a politicilor populiste care aruncă cu bani în perioadele electorale. Iar consecința este că acum nici măcar nu mai îndeplinim criteriile tehnice ale convergenței. Și asta în condițiile în care economia României este „euroizată” de facto… Fata mea cea mică nu înțelegea de ce de multe ori vorbim despre prețurile produselor în euro și nu în lei. Și a trebuit să-i explicăm că majoritatea produselor din economia României sunt raportate la moneda europeană fie pentru că sunt importate din state europene, fie pentru că vânzătorii au sentimentul că moneda europeană este mai stabilă și nu riscă să piardă din fluctuația (a se citi, deprecierea) monedei naționale.
Cine arestează Roboru’?
În anii tranziției, o personalitate culturală devenită peste noapte politician populist a fost prinsă pe picior greșit atunci când ziariștii au întrebat-o despre ce să facem cu (piața bursieră alternativă) RASDAQ. Răspunsul a fost: „dacă numitul Rasdaq a furat, să fie arestat!”. Actualul război al declarațiilor declanșat de decizia de sancționare a drastică a băncilor de către Consiliul Concurenței pare să se plaseze într-o logică similară, cel puțin în cultura populară.
Avem o decizie neașteptată a unei autorități cu privire la modul în care a funcționat o piață hiperspecializată timp de peste 15 ani. Decizia este surprinzătoare pentru că aceeași autoritate nu găsise nimic de reproșat acum șapte ani. Evident, trebuie așteptată motivarea, dar simplul fapt că sancțiunile aplicate au fost maxime sugerează că încălcarea regulilor pieței ar fi extrem de gravă. Până acum, singurul element concret pare a fi faptul că toți actorii pieței vedeau în timp real prețurile cerute de fiecare dintre ei. Nu știu de ce, dar mi-aș dori ca orice piață să fie transparentă în acest fel… Dacă acesta este reproșul, mă aștept să se ceară vânzătorilor din piața Matache să nu mai afișeze prețul la roșii (sau, dacă l-au afișat, să nu-l mai schimbe după ce văd ce fac colegii de la celelalte tarabe).
Apropo, în cauza cu Rasdaq, după ani de zile, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat o hotărâre de nepedepsire pe motiv că… acea piață nu exista (ca piață bursieră). Așadar, nimeni nu a trebuit să aresteze Rasdaq-ul…
