Dar dacă Donald Trump are dreptate?

Donald Trump a venit la putere promițând că va pune capăt războiului din Ucraina în 24 de ore. Greu de imaginat pe ce se baza președintele american. Poate credea că Putin va opri agresiunea ca o favoarea personală față de el. Sau planul de la început a fost să pună presiune asupra lui Volodimir Zelenski și să oblige Ucraina să capituleze în fața Rusiei. Întâlnirea din Biroul Oval va rămâne cu siguranță în istoria diplomației și se va preda studenților mulți ani de acum încolo, la cursurile de politică externă americană.

În martie, sub presiunea lui Trump, Zelenski a acceptat o încetarea necondiționată a focului. Numai că problema nu era Zelenski, ci Vladimir Putin. Într-un târziu, a părut să fi înțeles și Trump asta. În iunie, președintele SUA a început să-și exprime public frustrarea față de Putin. Schimbarea lui Trump a dus la un comportament și mai imprevizibil. A amenințat că va impune sancțiuni secundare țărilor care cumpără petrol rusesc. Apoi, la 14 iulie, i-a dat un ultimatum lui Putin ca să înceteze războiul amenințându-l cu sancțiuni masive. Două săptămâni mai târziu, la 28 iulie, Trump a redus ultimatul la „10 sau 12 zile”. Iar la 29 iulie a revenit și a stabilit data finală: 8 august!

Cu două zile înainte de data limită, Trump a impus o taxă suplimentară de 25% Indiei pentru cumpărarea și rafinarea de petrol rusesc, dar nu și Chinei, principalul partener comercial al Rusiei. Poate că a funcționat frica de China, principalul rival al SUA în Asia, care cumpără mai mult petrol rusesc decât India. În cele din urmă, vineri, 8 august, Trump n-a anunțat nimic în materie de sancțiuni la adresa Rusiei.

În schimb, președintele SUA a confirmat întâlnirea cu Putin care pare un fel de premiu acordat de americani liderului de la Kremlin pentru atacurile aeriene și terestre asupra Ucrainei. Un summit prezidențial în Alaska, într-un teritoriu cumpărat de la Rusia, în a doua jumătate a secolului al 19-lea, după războiul din Crimeea, fapt ce a prilejuit un festival de patriotism pe canalele televiziunilor rusești.

Emisarul Witkoff este confuz

Această schimbare de poziție este rezultatul întâlnirii de miercuri (6 august) dintre Steve Witkoff, trimisul special al lui Trump, și Putin. În cadrul acesteia, Putin i-ar fi propus ca Zelenski să renunțe la întregul teritoriu al provinciilor Lugansk și Donețk în schimbul armistițiului. Câteva ore mai târziu, Trump a afirmat că ar fi vorba de un schimb de teritorii. N-a spus exact care. Dar presa americană a dat pe surse că rușii s-ar retrage din Herson și Zaporojie, iar ucrainenii din Lugansk și Donețk.

De fapt, nu e foarte clar care a fost mesajul lui Putin. Pentru că de vreme ce emisarul lui Trump nu înțelege Rusia, nu știe limba rusă, nu știe obiceiurile administrației de la Kremlin, n-are cunoștințe despre Donbass și specificul regiunii, cel mai probabil n-a priceput mesajul care i s-a dat. Asta susține publicația germană Bild, care scrie că trimisul lui Trump, Steve Witkoff ar fi înțeles complet greșit unele declarații ale rușilor și le-ar fi interpretat ca o concesie din partea lui Putin. Mai precis, a înțeles greșit „retragerea pașnică” a ucrainenilor din Herson și Zaporojie, cerută de Putin, ca o propunere de „retragere pașnică” a trupelor rusești din aceste regiuni.

Afirmația Bild este susținută și de afirmațiile haotice ale părții americane la conferința telefonică între reprezentanții Washington-ului și altor capitale europene. Se părea că Trump, Witkoff, JD Vance și Marco Rubio înțeleg fiecare altceva. În cadrul discuțiilor, Witkoff a fost confuz și necunoscător al problemelor teritoriale ale Ucrainei. Dar a fost foarte ferm când a cerut ca europenii să nu fie implicați în proces.

Palmaresul emisarului american este zdrobitor: cinci întâlniri cu Putin, fără interpret și consilier proprii. Majoritatea mesajelor au fost înțelese greșit. Putin n-a fost de acord nici cu încetarea totală a focului, nici cu o întâlnire trilaterală Trump-Putin-Zelenski, nici să-și retragă trupele din Herson și Zaporojie.

Ucraina, terenul de golf al lui Trump?

Comparația cu terenul de golf nu-mi aparține, am citit-o și eu pe rețelele sociale, la o postare a unui profesor american cu origini central-europene. Ea a fost stârnită de declarația lui Trump, din conferința de presă de luni, 11 august, cu câteva zile înainte de proiectatul summit din Alaska. Președintele SUA a afirmat: „M-a deranjat puțin faptul că Zelenski spunea că trebuie să fie aprobată de Constituție. El are aprobarea să intre în război și să omoare pe toată lumea, dar are nevoie de aprobare pentru a face un schimb de teritorii… pentru că vor avea lor niște schimburi de teritorii… pentru binele Ucrainei”. De parcă ar schimba între ele niște terenuri de golf. Sau de parcă ar cumpăra un teritoriu, cum e cazul provinciei Alaska, achiziționată de la Rusia de americani în 1867.

Problema se datorează și perspectivei diferite asupra teritoriului. SUA s-au construit ca stat prin cumpărarea de teritoriu, cele mai mari achiziții având loc în prima jumătate a secolului al XIX-lea. A cumpărat Louisiana de la Bonaparte (1803), Florida de la Spania (1821), de la Mexic (1848) a cumpărat teritoriul viitoarelor state California, Nevada, Utah, Arizona, Colorado, New Mexico. Chiar și de la Danemarca pe care administrația de la Washington o presează acum să-i cedeze Groenlanda, SUA a achiziționat în 1917 mai multe insule în Caraibe. Alaska cumpărată de la Rusia, despre care se vorbește mult în aceste zile, este doar unul dintre multele cazuri de acest tip. Asta este istorie, așa s-a construit SUA. Problema Însă nu este faptul că președintele celui mai puternic stat din lume, garantul securității globale, gândește în paradigme de început de secol XIX. Problema este că Trump face afirmații false, răspândește fake-urile Kremlinului, validează narativele lui Putin privind agresiunea împotriva Ucrainei.

De fapt, ultima lui conferință de presă, cea de luni, 11 august, e un amestec adevăruri elementare și lucruri cel puțin stranii. Nu ezită să repete că el are încredere în Putin, că e un „gest de respect” din partea acestuia să vină în America. A revenit enervarea pe Zelenski, care-i crește cota de popularitate președintelui ucrainean în propria țară și în capitalele globului, de la Canberra și Tokio, la Berlin și Madrid și afectează grav imaginea SUA în întreaga lume. Nu-și pune întrebarea cum poate negocia el, președintele SUA, fără nici un fel de mandat, teritoriile unui alt stat. Ca o concesie anunță că vrea să organizeze o întâlnire între Putin și Zelenski, la care s-ar putea să participe sau nu. Liderul de la Casa Albă repetă acuzația că Zelenski ar fi vinovat de declanșarea agresiunii Rusiei. Iar pretenția că acesta nu negociază teritoriile țării sale pentru că nu-i permite Constituția acest lucru i se pare lui Trump scandaloasă. Cine i-a dat ideea să-l menționeze pe Viktor Orban în conferința de presă, care i-a confirmat liderului de la Washington că Rusia „este o țară uriașă”, i-a făcut un mare deserviciu. Să citezi drept o autoritate în materie de Rusia pe un om acuzat că face jocurile lui Putin, i-a subminat și mai mult autoritatea lui Trump înaintea summit-ului din Alaska.

Și dacă Trump are dreptate?

Oare Trump să nu înțeleagă ce face? Nu mă încumet să speculez asupra capacității intelectuale a președintelui american, nici asupra nivelului său cultural. Însă, o explicație a atitudinii sale s-ar putea datora influenței lui Aleksadr Lukașenko, liderul de la Minsk, asupra diplomației americane.

Recent, revista Time a publicat un reportaj al corespondentului Simon Schuster care a acoperit până acum Rusia și Ucraina. Schuster a fost invitat de Lukanșenko la Minsk. El nu scria despre Belarus. Mai mult, Lukașenko i-a propus și un lung interviu video, cel puțin la fel de interesant ca articolul din revistă.

Corespondentul Time a înțeles miza acestei invitații. Americanii ar fi purtat un dialog confidențial cu Lukașenko care ar fi intermediat între Casa Albă și Kremlin. Liderul de la Minsk – mai scrie Schuster – i-ar fi consiliat pe oficialii administrației Trump cum trebuie să negocieze cu Putin. Lukanșenko i-a vândut lui Trump perspectiva premierului Nobel pentru Pace, asigurându-l că și Putin dorește să încheie războiul. Delegații americane ar fi efectuat cel puțin cinci vizite la Minsk și au deschis o cale secrete de comunicare între Washington și Moscova, prin Minsk. Fostul avocat al lui Trump, John Coale, s-a întâlnit de mai multe ori cu Lukașenko în numele guvernului SUA. El ducea la Minsk mesajele pe care Trump dorea să le transmită lui Putin. Americanii au folosit acest canal pentru a promova ideea unui summit între Trump și Putin. Articolul merită citit în întregime iar interviul video cu Lukanșenko trebuie văzut și el. Nu e intenția mea să fac un rezumat.

Important de reținut este faptul că, Lukanșenko a transmis către Casa Albă în toată această perioadă mesajul că Putin vrea pace și este gata să facă concesii. În întâlnirea cu corespondentul Time, autocratul de la Minsk a insistat asupra faptului că totul s-ar putea evapora dacă Trump nu se „comportă cu suficient respect față de Putin”. Mai mult, ar trebuie să-i facă ceva concesii lui Putin, ca acesta „să arate bine”. Lukanșenko i-a tot repetat ziaristului de la Time că „tonul și formatul negocierilor” sunt la fel de importante precum conținutul. Iar principala grijă a americanilor ar fi să protejeze ego-ul lui Putin.

Lukanșenko este un lăudăros. Acum doi ani a pretins că el a rezolvat criza Prigojin, negociind cu mercenarul rebel. Autocratul de la Minsk suferă de grandomanie. Chiar dacă nu trebuie crezut integral, sunt lucruri importante pe care el le-a subliniat în întâlnirile cu delegațiile americane. Cel mai important, obsesia lui Putin pentru aparențe.

În aceste luni, Trump a fost criticat aproape la unison. Cei care-l susțin spun că tocmai această conduită binevoitoare față de Putin era singura care-l poate conduce pe liderul de la Kremlin să oprească războiul. Chiar și cu prețul ocupării a 20% din teritoriul Ucrainei. Iar Trump ar fi manipulat șiret lucrurile pentru a se întâlni cu Putin. Și asta de dragul păcii. Susținătorii președintelui SUA spun că alternativa la o un summit Trump-Putin nu există, și nici măcar asta nu garantează suspendarea ostilităților. Oricum, Trump e singurul care nu are ce pierde, el se poate ridica de la masă și părăsi întâlnirea. În cazul lui Putin, însă, lucrurile stau diferit. Economia se află pe buza prăpastiei. Amenințat de scăderea prețului la petrol și de sancțiuni Putin va trebui să oprească războiul, măcar și pentru un timp scurt. Parte din elita rusească dă semne de oboseală și nervozitate. Perspectiva shopping-ului în China nu o entuziasmează prea tare, ea vrea să se întoarcă la Praga, Milano, Paris și Madrid. 

Însă, în ultimele luni, Putin n-a dat nici un semn că ar dori pacea. Mai degrabă a semnalizat contrariul. Din februarie, Rusia a intensificat raidurile aeriene care au lovit mai ales populație civilă de pe întregul teritoriu al Ucrainei. Recordul a fost atins de Rusia în iulie, cu 6443 de rachete și drone. Deci, Putin nu pare să dorească pacea, orice ar spune Lukașnko americanilor.

Planurile Kremlinului nu s-au schimbat

Că Putin are alte gânduri, nu este nici o îndoială. În aprilie, când Witkoff l-a vizitat la Petersburg, a fost clar că nu dorește oprirea ofensivei rusești de la care are mari așteptări, chiar dacă SUA i-au propus în schimb ridicarea în mare parte a sancțiunilor economice și încheierea unor afaceri. Recent, la 1 august, Putin a afirmat că poziția lui este neschimbată, iar condițiile sunt cele enunțate în discursul său din iunie 2024, de la Colegiul Ministerului de Externe al Rusiei. Atunci, liderul de la Kremlin a cerut o nouă ordine globală. Iar în privința condițiilor de încetare a războiului: retragerea ucrainenilor din Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie, renunțarea oficială (adică schimbarea Constituției Ucrainei) a Kiev-ului la aderarea la NATO. Putin a cerut în același discurs de la 14 iunie 2024, ca orice acord de pace să abordeze „cauzele profunde” ale războiului și să prevadă demilitarizarea, denazificarea etc.

În ultimele șapte luni, la toate întâlnirile cu demnitari americani din administrația Trump, Putin a pretins ca Ucraina să cedeze întreg Donbass-ul și Novorossia, ca o condiție prealabilă pentru orice negocieri de pace. Utilizarea termenului Novorossia, pentru a se referi la zone neocupate din estul și sudul Ucrainei, este o tactică rusească de a revendica teritorii dincolo cele patru regiuni (Donețk, Lugansk, Zaporojie și Herson, incluse în Constituția Rusiei) și se referă la regiunile Mykolaiv și Odesa, supuse unui bombardament fără precedent în ultimele luni.

Putin vrea mult, de fapt vrea toată Ucraina, dacă nu o poate ocupa, prin operațiuni hibride speră să instaleze în curând un guvern obedient la Kiev. Deocamdată însă, ofensiva lui patinează în Donețk. Asta a devenit prioritatea lui imediată. Trump i-a oferit ocazia lui Putin să încerce să obțină prin presiuni americane o victorie militară pe care altfel n-o poate obține. La fel cum Putin a încercat s-o utilizeze pe Angela Merkel pentru ca aceasta să oblige administrația Poroșenko și apoi Zelenski să acccepte interpretarea rusească a acordurilor de la Minsk. Doar presiunea străzii la Kiev a salvat în toamna 2019 Ucraina de a începe o etapă politică ce s-ar fi încheiat cu transformarea ei într-un Belarus 2.0.

Ce vrea Putin să obțină acum?

Să-i facă pe ucraineni să evacueze principala linie defensivă fortificată din regiunea Donețk. Pe care trupele rusești nu vor reuși prea curând s-o cucerească, oricât s-ar strădui. Asta e miza propunerii făcută de Putin lui Witkoff la Kremlin, săptămâna trecută.

Centura fortificată a Ucrainei a constituit un obstacol major în fața trupelor rusești în ultimul deceniu. Ea este formată din patru orașe mari și multe localități mai mici care se întind pe o lungime de circa 50 km de-a lungul autostrăzii care leagă Konstantinovka – Sloviansk. Kramatorsk este centrul administrativ provizoriu al regiunii Donețk și este cel mai important punct pe partea de nord a centurii fortificate. În sud, apărarea este organizată în jurul Konstantinovka. Slaviansk este punctul strategic cel mai important al regiunii. De cucerirea lui depinde controlul Donbass-ului. Forțele ucrainene au început să construiască poziții defensive în jurul acestor orașe după ce le-au recucerit de la ruși, în vara 2014. Este o investiție de 11 ani, iar acum ucrainenilor li s-ar putea cere să abandoneze fără luptă aceste poziții fortificate.

În 2022 principala lovitură a rușilor a fost împotriva acestei centuri fortificate, pe care n-a reușit s-o cucerească. În septembrie, contraofensiva ucraineană a eliberat regiunea Harkiv și i-a alungat pe ruși din apropierea Slaviansk. Rușii și-au reorientat eforturile către Bahmut, pe care l-au cucerit în mai, însă n-au continuat să avanseze spre centura fortificată. Abia un an mai târziu, în vara 2024, rușii au reluat ofensiva în direcția Torețk.

Aceste fortificații din vestul regiunii Donețk au constituit un obstacol major în calea mașinii de război rusești în ultimul deceniu. Propunerea lui Putin (dacă va fi îmbrățișată de Trump) ca Ucraina să cedeze această poziție defensivă, pe care a consolidat-o timp de 11 ani, pe care trupele rusești nu au în prezent mijloacele de a o încercui sau cuceri, ar echivala cu o înfrângere strategică serioasă. Sigur că este puțin probabil ca Zelenski să accepte astfel de termeni, oricât de mari ar fi presiunile SUA.

Dacă rușii – cu ajutorul lui Trump – vor obține fără luptă estul Donețk, ei s-ar afla într-o poziție mult mai bună pentru a declanșa un nou atac, iar ucrainenii într-una mult mai greu de apărat decât linia actuală. Chiar dacă Kievul ar avea resurse financiare și umane ca să construiască o nouă linie defensivă la granița administrativă vestică a regiunilor Lugansk și Donețk, relieful nu le permite asta. Un eventual armistițiu de-a lungul frontierei Donețk presupune investiții masive în infrastructura necesară unei misiuni de monitorizare a armistițiului. Iar pozițiile rusești de-a lungul frontierei regiunilor Donețk-Harkiv și Donețk-Dnepropetrovsk ar oferi o excelentă rampă de lansare pentru viitoare ofensive  rusești. Doar aderarea Ucrainei la NATO (puțin probabilă) sau solide garanții de securitate pentru Ucraina și un mecanism robust de monitorizare (la fel de puțin probabile) ar putea forța Rusia să respecte acordul de încetare a focului.

Ofensiva din august: zile decisive pentru frontul din Donbass

Încă nu-și încheiase Trump conferința de presă la care a explicat viziunea sa asupra negocierilor cu Putin, că canalele telegram specializate în informații militare din Ucraina au confirmat faptul că trupele ruseștii au rupt linia frontului și au avansat pătrunzând pe o adâncime de 18 km (potrivit analiștilor OSINT), la nord de Pokrovsk și se îndreaptă în două direcții. Una către Kramatosk, înspre nord, a doua spre vest, către granița cu regiunea Dnepropetrovsk.

(captură ilustrație din interviul cu Iuri Fedorov, în emisiunea Breakfast Show, 12 august)

În următoarele zile s-ar putea decide soarta a 30% din teritoriul regiunii Donețk rămas sub controlul Ucrainei. Este puțin probabilă prăbușirea frontului ucrainean din Donețk, astfel încât rușii după ce taie aprovizionarea fortificațiilor din jurul Kramatorsk, să încercuiască trupele ucrainene din sectorul întărit Konstantinovka-Slaviansk. Și totuși, impresia lăsată de această incursiune ofensivă – anunțată la 11 august – realizată de câteva sute de militari ruși care s-au strecurat în spatele liniilor ucrainene este puternică și deloc favorabilă Kievului. Chiar dacă informațiile furnizate de Statul Major General al Armatei Ucrainene neagă o străpungere a frontului în zonă, militarii ucraineni confirmă creșterea în intensitate a atacurilor rusești și avansul inamicului.

Analiștii respectatului proiect DeepState dezvăluie faptul că situația este haotică, iar armata rusă a exploatat breșele găsite în apărare și a pătruns în adâncime pe mai mulți km iar acum încearcă să se consolideze rapid și să acumuleze forțe pentru a avansa în continuare. Este riscul încercuirii și asedierii localității Dobropolia. Din cauza străpungerii frontului spre nord, pare că se închide buzunarul creat în jurul Pokrovsk, care nu mai are mult înainte de a fi înconjurat. În cartierele orașului au început luptele de stradă, care pot dura luni de zile de acum încolo. Acest nou episod de pe front readuce în discuție problema lipsei de personal în armata ucraineană. Numai anul trecut s-au deschis 90.000 de dosare împotriva celor care nu se prezentau la armată. Asta nu este o criză a armatei ucrainene ci una politică, de încredere a poporului în conducători, care trebuie să-și găsească rezolvarea, dacă Kievul vrea să poate continua războiul cu Rusia.  

Acordul din Alaska un posibil Minsk 3

Viitorul Ucrainei s-ar putea juca în următoarele câteva zile. Esențiale pentru ca să mai putem vorbi de un viitor al ei sunt, în ordine: independența, suveranitatea și teritoriul. Dacă Ucraina își poate păstra independența și democrația, atunci unele concesii teritoriale de facto pot fi acceptabile. Însă, important este ca Rusia să nu poată limita libertățile Kievului, dimensiunea armatei ucrainene și nici dreptul Ucrainei de a adera la NATO și UE. Deși, pe termen scurt, o aderare la NATO este un proiect nerealist. Kievul nu trebuie și nu poate accepta nici o limitare care ar afecta capacitatea țării de a se apăra. Și, înainte de toate, Ucrainei trebuie să i se dea speranță, să i se confirme susținerea Occidentului pentru integrarea în lumea occidentală.

Nu există nici un dubiu că Putin va încălca orice acord de încetare a focului ( în cazul în care se va ajunge la așa ceva) și va relua agresiunea împotriva Ucrainei. Deci, Ucraina și Europa trebuie să se pregătească pentru viitoarea invazie rusească. Nu există nici un dubiu că Putin va încerca să-și atingă prin război hibrid principalul obiectiv care este transformarea Ucrainei într-un Belarus 2.0. Nu există nici un dubiu că Putin va încerca prin tactici de Political warfare (termenul rusesc este „Активные мероприятия”, măsuri active) să destabilizeze în următoarele luni Ucraina pentru a o arunca în haos.

Poziția Kievului este – de a nu accepta ocuparea unor teritorii – principială dar nerealistă în contextul actual. Este vitală păstrarea distincției dintre concesii teritoriale de facto și concesii teritoriale de jure. Recunoașterea juridică a anexărilor teritoriale ale Rusiei este inacceptabilă pentru Ucraina și ar putea arunca în aer întregul sistem de securitate europeană care se bazează pe inviolabilitatea frontierelor. Dacă s-ar încălca acest principiu ar fi sfârșitul Europei așa cum o știam.

Discuțiile din Alaska se pot încheia în două minute, cum a admis chiar și Trump, sau pot duce la negocieri diplomatice ruso-ucrainene care s-ar putea încheia cu un fel de Minsk 3. Adică o nouă pauză înaintea unei viitoare invazii rusești. Acest cerc vicios s-ar putea rupe doar odată cu dispariție locatarului de la Kremlin și cu venirea la putere în Rusia a unui lider care vrea să-și readucă țara în clubul țărilor civilizate. Până atunci, însă, pentru a evita o nouă agresiune rusească, pentru a nu se mai repeta 2014 sau 2022, este nevoie ca Occidentul să găsească o formulă de garanții militare acordate Ucrainei. Fără garanții de securitate solide, șansele Ucrainei să supraviețuiască în fața vor fi minime.

• Acest articol este varianta extinsă a celui publicat în revista 22 și intitulat „Aventurile emisarului american Witkoff la Moscova”, 12 august 2025.