Eșecul implementării programelor de bugetare participativă în România – în ultimii trei ani numărul orașelor mari care, cel puțin teoretic, implementau programul a scăzut de la 16 la 5, iar bugetele alocate de la aproximativ 40 de milioane RON la 3 milioane RON – indică o problemă mai profundă a relației dintre autoritatea publică locală și cetățeni: una marcată de neîncredere, de colaborare limitată și, adesea, de o dinamică mai degrabă conflictuală decât de cooperare.
Pentru cei care nu sunt familiarizați cu bugetarea participativă, aceasta este, în esență, un instrument de colaborare între cetățeni și administrația locală, conceput pentru a permite identificarea și propunerea unor proiecte sau investiții care nu se află neapărat pe agenda aleșilor locali, dar care sunt considerate relevante de comunitate sau, cel puțin, de cetățenii care se implică civic. Pe scurt, un procent din bugetul de investiții de la nivel local este decis nu prin decizie administrativă, deseori opacă, ci direct de către comunitate printr-un proces care implică propunerea unui proiect, verificarea eligibilității sale, promovarea lui și un vot public, al cetățenilor din comunitate.
În general, bugetarea participativă poate fi utilizată în mai multe moduri: fie pentru proiecte mici, la nivel de cartier, care răspund unor nevoi punctuale, fie integrat într-o viziune mai amplă de politică publică locală. De la amenajarea unor parcuri de proximitate sau locuri de joacă, la intervenții privind siguranța urbană sau soluții de tip micro-infrastructură. Unul dintre principalele avantaje ale bugetării participative este tocmai capacitatea sa de a aduce în prim-plan nevoi și idei pe care administrația nu le-a identificat, nu le-a considerat prioritare sau, pur și simplu, le-a ignorat.
În România, însă, bugetarea participativă este un instrument care, în mare parte, nu funcționează. Mai mult, implementarea sa deficitară a contribuit la erodarea și așa fragilei încrederi dintre comunitate, societatea civilă activă și administrația publică locală în multe comunități. Eșecul acestui instrument participativ ține mai degrabă de o problemă structurală, a modului în care administrația percepe colaborarea cu cetățenii. Bugetarea participativă intră în conflict direct cu o trăsătură profund înrădăcinată în cultura administrativă: convingerea că „administrația știe mai bine”. Ideea ca actori din afara aparatului administrativ să propună proiecte sau priorități care nu se suprapun cu agenda primarului sau executivului este percepută, adesea, ca un atac la legitimitatea acestuia.
Desigur, problemele nu sunt exclusiv de partea administrației. Multe dintre proiectele propuse pot fi considerate slab formulate sau neimplementabile (și unele chiar sunt), dar asta se întâmplă tocmai pentru că cetățenilor le lipsesc instrumentele și contextul necesare pentru a înțelege constrângerile administrative sau bugetare. Din păcate, nu avem acest exercițiu civic suficient practicat, însă aici ar trebui să intervină rolul esențial al bugetării participative (sau al oricărui alt instrument de colaborare): facilitarea unui proces real de co-creare, în care administrația lucrează împreună cu cetățenii pentru a ajusta idei, a clarifica ce este fezabil și a transforma propunerile în proiecte implementabile.
Această dimensiune de colaborare și co-creare nu lipsește doar din bugetarea participativă, ci reflectă o problemă mai largă a relației dintre comunitate și administrația publică locală din România. Bugetarea participativă este doar un instrument, mai bun sau mai rău, dar problema reală este lipsa apetitului pentru colaborare, pentru testarea unor moduri alternative de lucru, chiar și la scară mică, prin proiecte pilot care nu presupun resurse financiare sau administrative semnificative.
Este de altfel și un eșec major al administrațiilor locale pe ceea ce ar trebui să fie un obiectiv cheie: nevoia de a avea comunități informate și implicate. Din păcate, acest obiectiv lipsește la nivelul sectorului public și a fost preluat aproape integral de către societatea civilă și grupurile civice care împing, cu dificultate, nu doar proiecte și mici intervenții pe agenda publică, ci și educație civică. Administrațiile noastre, atunci când declară că instrumentele participative nu funcționează, uită să amintească faptul că nu au făcut aproape nimic pentru a susține aceste instrumente. Și dacă nu ai practica lor și nu știi cum să le folosești, cum ar putea cetățenii sau comunitatea să se implice? Bugetarea participativă are nevoie de suport pe termen lung, cu resurse dedicate, nu să fie tratată ca „încă o sarcină” birocratică, o povară suplimentară pentru administrații care nu au nici motivația, nici disponibilitatea de a o gestiona. Această atitudine este cu atât mai paradoxală cu cât orașele mari dispun deja de structuri dedicate relației cu comunitatea sau societatea civilă.
Există numeroase exemple de bugetare participativă funcțională în orașele vestice, în care instrumentul nu mai este folosit doar la scară mică, ci integrat în politica de investiții a autorității locale. De la țările nordice până la orașe ca Paris, Valencia sau Lisabona. În România, însă, cu mici excepții, cu precădere programele din Timișoara și Oradea și mici inițiative de bugetare tematică pentru tineri (Cluj-Napoca în mod special), programul nu a funcționat.
Și nu a funcționat pentru că în general este perceput ca un program “al nimănui”. De multe ori, programele participative vin ca inițiative ale consilierilor locali și sunt privite cu scepticism de către executivul primăriei. Aproape toate marile orașe au programe de bugetare participativă adoptate prin Hotărâri de Consiliu Local, cu alocări anuale, dar numai 5 programe au fost și derulate în 2025, dintre care 2 foarte limitate tematic, iar 1 foarte opac. E foarte greu ca programul să funcționeze dacă nu este asumat de conducerea autorității locale și nu are responsabili desemnați. Mai mult, programele de bugetare participativă trebuie să se bazeze pe regulamente clare, elaborate și dezbătute transparent între comunitate și autoritatea locală, cu etape clar definite. Regulamente care trebuie să fie și respectate, altfel încrederea în program se reduce semnificativ, adică exact ce s-a întâmplat în România.
Și, extrem de important, etapele programului trebuie tratate cu seriozitate. Repet, cu implicarea administrației locale la fiecare pas. De la campania de promovare la etapa de depunere a proiectelor (unde ideal ar trebui să avem inclusiv ateliere de scriere și co-creare), apoi la etapa de eligibilitate a proiectelor propuse (cu verificarea tehnică a fiecărui proiect) și, în final, etapa de vot și, din nou, de promovare a proiectelor eligibile. În final, etapa de implementare și monitorizare, unde trebuie să avem responsabili desemnați pe proiect și care să colaboreze cu inițiatorii.
Nu este un proces simplu, dar așa arată minimal un instrument de colaborare. Asta dacă ne dorim să și funcționeze. Din păcate, în România nu a funcționat pentru că etapele de mai sus nu au fost niciodată respectate de majoritatea administrațiilor locale. Și avem nevoie de cât mai multe programe de colaborare, fie de bugetare participativă, fie sub orice altă formă, nu doar pentru a crește încrederea între comunitate și administrație, ci și pentru a ne asigura că avem instrumentele și contextul de a crește și educația civică, și implicarea civică. Și, desigur, o politică de investiții la nivel local în care comunitatea să aibă un cuvânt de spus.
Orasul meu e plin de indicatoare informative pe care scrie: „Spre PALATUL de Justitie” , „Spre PALATUL Administrativ” , „Spre PALATUL de Finante”… Si pe cladirile cu pricina scrie mare mare acelasi lucru. PALATUL bla bla bla. Asta ca sa inteleaga tot natul unde sunt noii nobili in fata carora trebuie sa mergi cu capul plecat si cu caciula in mana. Va dati seama cam ce au in cap „alesii”? Cu astia vreti sa faceti dumneavoastra „bugetare participativa”?
Avem cooperare reala intre cetateni si autoritati. Ei cu japca pe noi si cu forta ANAF, politie, lege, etc. Noi cu smecherii, , evaziune, matusi , bani la saltea. Ne descurcam cumva sa supravietuim „autoritatilor” adica gheara inarmata a sistemului politruci/militieni/securisti care storc cit pot, dupa model fanariot. Restul is pamblicarii gazetaresti.
Scuze, nu inteleg termenul.
Adica cetatenii dau bani si rezutatul este al Primariei, sau cum?
Devin cetatenii actionari pe obiectivul respectiv?
Poate vreti sa ma dumiriti si pe mine!
Bugetarea cu proiecte sustinute de cetateni nu este viabila pentru ca nu exista mecanism democratic. Cum se cheltuiesc banii primariilor sta in pixul primarului si consilierilor ai partidelot. Cetateanul nu se regaseste nicaieri. Inainte de adoptarea unui buget anual ar trebui sa fie un site cu propuneri si argumente date de locuitori. Cele mai bune, selectate ca investitii. Sau referendum on line pt fiecare proiect. La noi cetateanul nu se regaseste nicaieri si nici unde. Consilierii ar trebui alesi dintre cetateni ce locuiesc si muncesc in localitate si nu ai partidelor.