În preajma împlinirii unui secol de la semnarea tratatelor de la Trianon (care au sancţionat juridic dezmembrarea regatului maghiar la finele Primului Război Mondial), d-l Gáspár Miklós Tamás a publicat un text – tradus în mai multe limbi – în care medita asupra felului în care un istoric maghiar poate scrie astăzi despre acest eveniment decisiv pentru destinul Ungariei. Teza d-lui Tamás era aceea că dacă istoricul ungur scrie doar din perspectiva nostalgică a Ungariei Mari, dacă vede în toţi vecinii doar nişte naţionalişti care au profitat de o conjunctură istorică, dacă reactualizează scenariul mito-poetic al unui regat cavaleresc pedepsit de marile puteri, atunci el nu face decât dovada faptului că nu înţelege realitatea (nici cea de azi, nici cea de-acum 100 de ani) şi, pe cale de consecinţă, mai bine nu scrie şi nu vorbeşte despre Trianon. Povestea dezmembrarii Ungariei antrenează o întreagă istorie, vizează opt naţiuni şi – dacă e să fie spusă temeinic – presupune un examen şi o judecată de sine a elitelor maghiare. Textul a fost foarte bine primit în România; ideea fiind aceea că, uite, în sfârşit, un intelectual ungur de anvergură “dă dreptate” perspectivei româneşti asupra Trianonului, punând în discuţie “şovinismul” maghiar.
Însă, în mod straniu (sau poate nu) nici o figură publică a lumii româneşti nu s-a gândise (cu un an şi jumătate mai devreme) să iasă în public cu un “De ce să nu scriem despre Marea Unire”. Căci, în fond, şi noi avem aceleaşi probleme ca vecinii maghiari: o istoriografie care ne vorbeşte de “visul milenar al românilor” şi care nu se mai oboseşte să ia în calcul nici contextele internaţionale (de care, întotdeauna, am depins mai mult decât ne-am fi dorit), nici cele peste 10 naţii pe care le-a afectat, în mod direct, crearea României Mari. Ce gândeau sârbii despre integrarea unei (mari) părţi a Banatului în România? Dar evreii basarabeni? Şi – pentru că tot vorbim de vise – dacă tot nu ştim ce visau locuitorii meleagurilor acestora în anul 900 (pentru că nu avem aproape deloc surse cu privire la acea etapă a istoriei noastre), am putea spune măcar ce visau, atunci când reuşeau să doarmă, soldaţii români din tranşeele Marelui Război? Eu unul nu ştiu să se fi făcut vreo teză care să recupereze – din scrisori, amintiri, însemnări ale celor ce ştiau să scrie (nu foarte mulţi la începutul secolului XX) – imaginarul oniric al soldaţilor români de pe fronturile (la plural) Primului Război Mondial. Vorbind (aşa cum vorbesc istoricii noştri) de “visele lor”, nu-i privim ca oameni, cu viaţa şi problemele lor, ci ca indivizi interjanjabili, exponeţi ai “bunului român” prin intermediul cărora “poporul” îşi proiectează idealurile în timp.
Ne-am obişnuit cu o istorie– de manual (şi, mai ales, de film şi de benzi desernate) – teleologică, potrivit căreia realizările noastre istorice (1859, 1877, 1918, 1989, 2007) sunt finalităţi înscrise în destinul neamului nostru şi că întreaga noastră devenire nu e nimic altceva decât un drum (sinuos, dar încununat de succes) ce tinde către ele. Asta vrea să spună că, din totdeauna, unirea a fost “o idee motrice” a românilor. La fel independenţa, aparteneţa europeană, democraţia şi (deşi nu ne putem deocamdată lăuda cu ea) prosperitatea. Şi, încă ceva, foarte important din perspectiva oricărui conducător politic: momentul de acum, în care aceste “idealuri” sunt actualizate într-o mai mare măsură decât în trecut, e împlinirea întregii noastre istorii. Pe cale de consecinţă, cel care conduce naţia astăzi e deopotrivă suma şi depăşirea tuturor predecesorilor săi. În acest sens, imaginile butaforice ale lui Ceauşescu “încununând” galeria domnitorilor români (începând cu Burebista!), sau cele ale voievozilor ce i se alătură pe stadioane nu sunt nimic altceva decât reprezentarea figurată a unei idei pe care o purtăm în noi şi atunci când râdem de caricatura la care despotul comunist a împins scrisul istoric.
În spatele tuturor acestora e ceva care prinde foarte puternic: o naraţiune cu/în care ne identificăm (aproape) cu toţii. Naraţiunea aceasta are marele merit că ne face dreptate: în logica ei suntem aşa cum am vrea să fim – buni, generoşi, viteji, luptând pentru mari cauze, victime în timp şi eroi în eternitate. Naraţiunea aceasta nu e nimic altceva decât povestea în care prindem imaginea ideală pe care o avem despre noi înşine. Iar dacă faptele o contrazic, cu atât mai rău pentru fapte! Toată istoria noastră veche stă în 375 de pagini de text (adunate în primul volum, cel din 1964, al “Izvoarelor privind istoria României”). Să mai adăugăm că, aşa cum a arătat-o bine Zoe Petre (în “Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi”), în cvasitotatlitatea lor, aceste texte sunt la a doua, a treia, a patra mână (şi ureche) şi că putem găsi în ele mai curând tropi ai retoricii clasice decât informaţii exacte cu privire la lumea dacilor. Alfel spus, primul – şi, poate, cel mai consistent – strat al acestor “măruturii” îi vizează nu atât pe locuitorii nord-dunăreni, cât mai curând felul în care se structura percepţia grecilor şi a romanilor cu privire la străini. O să mi se spună că, pe lângă acestea, mai sunt şi mărturiile arheologice (inclusiv inscripţiile). Sigur că da, însă nici acestea nu sunt chiar atât de multe încât să ne dea o imagine adecvată a trecutului nostru îndepărtat. Şi încă un lucru, foarte important: în general, în ţara noastră, lucrurile acestea – textele clasice şi cercetările arheologice asupra istoriei noastre antice – sunt publicate în câte o singură ediţie a unei lucrări academice care – practic – e de negăsit pentru publicul larg, fiind consultată (şi criticată) doar de specialişti. Cartea cu “Izvoarele…” la care m-am referit are o singură ediţie (cea din 1964) şi – din câte ştiu eu, nimeni nu şi-a pus problema retraducerii textelor de acolo, actualizării lor (dacă e cazul), dezvoltării (sau modificării) aparatului de note, unei selecţii a fragmentelor, unor ediţii de buzunar accesibile oricui etc. Fie-mi îngăduit să cred că nu pe ea se bazează imaginarul nostru comun referitor la daci şi la geţi. Mai mult sau mai puţin, acesta e hrănit de benzile desenate din Cutezătorii, de Povestirile lui Dumitru Almaş şi de peplumurile autohtone cu Burebista, Decebal şi Gerula. Or, să fiu iertat, într-o măsură încă mai mare decât textele analizate de d-na Zoe Petre, reprezentările comuniste ale lumii dacice păcătuiesc printr-o retorică (a “libertăţii”, “independenţei”, “continuităţii” şi “centralizării”) ce numeşte mai curând teme ale lumii în care au fost desenate/scrise/produse decât lucruri având vreo legătură cu străvechii locuitori ai acestor pământuri. A ignora acest lucru revine la a nega istoria, căci – dacă trecutul şi prezentul se suprapun – nu mai avem de-a face decât cu un roman al rătăcirii originilor (sub presiunea străinilor de ţară) şi a regăsirii lor (la imboldul “celor mai buni fii ai neamului). Se prea poate ca majoritatea cetăţenilor României de la jumătatea anilor ’70 să nu fi cunoscut şi să nu acoarde nici o valoare prologului istoric al “Programului Partidului Comunist Român de înfăptuire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism”, însă – graţie unei media care alia abil divertismentul, educaţia şi propaganda – mulţi oameni (de atunci, dar şi de azi) ar fi uimiţi să descopere că ideile de acolo sunt şi ale lor şi, mai mult, ar fi convinşi că “chiar aşa e istoria”.
O să se spună: atunci când avem de-a face cu un trecut atât de îndepărtat şi de puţin documentat, e fatal ca ipotezele şi naraţiunile – în doze diferite – să umple golul surselor şi să creeze contexte de semnificaţie acolo unde ar fi mult mai pertinent ca istoricii să-şi mărturisească limitele. Pe măsură ce ne apropiem de prezent, datele se multiplică, de aşa manieră încât lucrurile capătă o altă concreteţe. Din păcate, nu e deloc aşa. Cazul d-lui Mihai Demetriade o dovedeşte cu prisosinţă. Ne amintim povestea dânsului: cercetător la CNSAS, d-l Demetriade a publicat “Caietele” instituţiei (din 2017) un vast studiu despre Serviciul de Contrainformaţii Penitenciare, în care – între altele – fiind vorba de macabrul episod cunoscut sub numele de “fenomenul Piteşti”, argumentează că violenţa acestuia datorează la fel de mult contextului penitenciar comunist şi ethosului actorilor săi – crescuţi în cultul violenţei legionare, a practicilor sectare şi a cultului suspiciunii care cere “mărturisiri complete” (obţinute indiferent cum). Ceea ce spune d-l Demetriade e, în fond, faptul că violenţa absurdă de la Piteşti nu e un episod unic în istoria noastră (pe care să nu-l putem explica altfel decât printr-un mega-complot internaţional în care sunt distribuiţi Makarenko, Beria şi Stalin), ci, dimpotrivă aparţine unei “culturi a violenţei” (specifică ţărilor sărace şi slab educate), pe care deopotrivă pasionalitatea puristă şi obscuritatea combinaţiilor politice din interbelic o radicalizaseră până la a o transforma într-o unealtă teribilă de distrugere a adversarilor.
În ce mă priveşte, cred că această violenţă (acută nu doar latentă) e mult mai veche:
“La 18 martie – două zile după plecarea mea de la Balş – au fost foarte grav bătuţi învăţătorii Constantin Poenaru (cu 8 ani de serviciu, definitiv, inteligent, muncitor, fără nici o pedeapsă) şi Chiril Pretorian (cu 19 ani de serviciu, definitiv), cari n-aveau nici cea mai mică vină.
Pe bietul Constantin Poenaru l-au scos din clasă doi jandarmi (dintre care unul sergent) şi în faţa elevilor şi a sătenilor l-au luat la palme, pretinzându-i să stea drept, cu căciula în mână, milităreşte, în faţa lor. După ce i-au tras 7 – 8 palme, l-au dus la Balş, unde – sub ochii căpitanului de jandarmi – l-au bătut de 6 ori cu ciomegele pe spate, ţinându-l patru inşi de mâini şi de picioare.
În urmă şi-au bătut joc de el punându-l să joace şi jucând jandarmii peste corpul lui.”
(Raportul revizorului şcolar din Romanaţi către Ministerul Instrucţiunii, 22 mai 1907, în Ion Gheorghiu, Maria Totu – “Culegere de texte privind Istoria Modernă a României”, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1977, p. 310)
S-ar zice – mai ales din perspectiva ultimului paragraf – că e vorba de Piteşti; or, lucrurile povestite se petrec cu 43 de ani mai devreme. Ceea ce atrage atenţia e descărcarea paroxistică de violenţă – care are şi o componentă de carnaval al urii – ce se dispensează de orice judecată. Ideea e aceea de a pedepsi mai înaintea oricărei judecăţi şi, apoi, dacă e să fie (dar doar dacă), a transforma judecata într-o confirmare – prin mărturie – a necesităţii pedepsei. Oricât am încerca să punem asemenea lucruri pe seama străinilor (în speţă a comuniştilor ruşi), din păcate, ele au o (tristă) “tradiţie” pe meleagurile noastre.
Doi ani după publicarea studiului, d-l Demetriade dă un interviu la RFI d-lui William Totok în care îşi rezumă teza: titlul de “experiment” e unul hiperbolic (pentru că induce ideea că victimele de acolo şi – prin extensie – întreaga România “victimizată” e subiectul experienţe puse la cale de forţe diabolice din afară), nu totul a fost detaliat de Securitate, ci au contribuit şi “victimele” cu ceva, scenariul demascărilor trimite deoptrivă la cultul suspiciunii şi la violenţa menită a-i răspunde în mediile legionare (şi face referire la cazul unui legionar din exilul de la Rostock din timpul războiului – suspect a-l fi trădat pe Horia Sima – care a fost torturat de camarazii săi în mod analog studenţilor de la Piteşti). Mai concentrat şi focalizat doar pe cazul emblematic al spaţiului concentraţionar românesc, interviul a declanşat un val de indignare, în mod particular în mediile care “canonizaseră” rezistenţa la comunism şi martiriul celor care au trecut prin universul carceral al comunismului. E absolut limpede că unii dintre aceşti apologeţi ai “mărturusitorilor din închisori” judecă în logica dublei negaţii: pe de-o parte comuniştii i-au persecutat pe legionari, pe de alta comunismul s–a prăbuşit; aşadar “idealurile legionare” (perpetuate în subterană) au învins. Din păcate, multe din aceste “idealuri” au învins cu mult înainte de căderea comunismului: naţionalismul strident, antirusismul ostentatitiv, obsesia unicităţii şi a măreţiei României, tentaţia autarhiei economice, cultul “eroilor clasei muncitoare” (ca să nu mai vorbim de dacismul împins la patologie) din vremea lui Ceauşescu trimit mai curând la ideologia legionară (şi la cea carlistă) decât la “internaţionalismul proletar”.
Pe de altă parte, la fel cum nu toţi cei din libertate au fost “turnători” şi “colaboratori”, nici toţi cei din închisori nu au fost “martiri” şi “sfinţi”. Şi încă ceva, foarte important: faptul că cineva acceptă să sufere pentru o idee nu legitimează ideea în cauză. În definitiv, bună parte din germanii care au luptat la Stalingrad şi au făcut ulterior prizonieratul la ruşi (sau au murit, fie pe câmpul de luptă, fie în detenţie) au suferit pentru ideile care i-au dus până pe Volga. Dar asta nu înseamnă că acele idei erau bune. Suferinţa poate avea şi patosul încrâncenării (credincioşii îşi pot aminti că majoritatea ereticilor au murit, adesea pe rug, apărându-şi cauza) şi abisalitatea absurdului (când cel maltratat nu ştie nici el de ce şi pentru ce suferă). Poate în multe cazuri “mărturisirea” (consemnată postfactual) e o tentativă a omului de a da sens unei experienţe absurde raportându-se la “idealismul” tinereţii, purificat – prin decontextualizare – de tot ceea ce ar putea fi deranjant. Nimeni nu-i poate răpi unui om greu încercat tentaţia de a-şi semnifica cele mai marcante experienţe ale vieţii. Problema apare în momentul în care asemenea tentative se suprapun peste soteriologii politice şi/sau religioase. Atunci nu mai vorbim de căutarea unui sens al experienţei personale, ci de invazia sensurilor absolute: totul e clar, lumea se împarte – maniheic – între “ei” (“cei răi”) şi “noi” (“cei buni”), la mijloc nu poate fi decât o luptă eshatologică, “noi” avem întotdeauna dreptate (pentru că “suntem de partea Adevărului”) şi credinţa noastră numeşte “realitatea”, care nu poate fi altfel decât o hipostaziem “noi”. Pe cale de consecinţă, orice altă pretenţie de a cunoaşte lucrurile nu e decât “un complot al Răului”. Într-o asemenea logică persoanele se estompează şi oamenii devin agenţii unor forţe transistorice, iar biografile se lienarizează – pierzând profunzimea umanului – până la deveni hagiografii.
Partea tristă constă în interferenţa unor asemenea perspective cu cercetarea istorică. Că un naţionalist poate crede că “românii sunt cei mai buni” şi că “tot răul vine de la străini” sau că un om religios consideră că oricine îşi afirmă credinţa (indiferent ce face) e superior cuiva care se declară ateu (iarşi, indiferent ce face acesta din urmă) sunt lucruri ce pot fi înţelese, atâta vreme cât rămân opinii particulare. Atunci când li se revendică statutul de “norme ale adevărului” şi când ştiinţei i se cere să probeze că “aşa stau lucrurile” intrăm pe un alt teren. Ştiinţa în general şi istoria în particular nu e un mijloc de a dovedi o ideea sau alta. Când face acest lucru, ea ajunge, inevitabil (şi cum bine s-a văzut în ultimul veac) o anexă a ideologiei. Ca orice ştiinţă, istoria se mişcă liber, într-un parcurs jalonat de izvoarele ei (în particular de cele documentare) şi de tradiţia cercetării domeniale ce se decantează în metodologia ei specifică. Finalitatea studiului istoric, pe un subiect sau altul, poate fi cu totul deosebită de ceea ce – la un moment dat – e codificat într-o naraţiune dominantă. Cu atât mai bine, asta înseamnă că – în acel câmp – cunoaşterea progresează.
E cu atât mai aberant ca cercetători care-şi fac în mod onest treaba – ca d-l Mihai Demetriade şi colegul dânsului, d-l Mădălin Hodor – să fie acuzaţi public de “negaţionism”, “impietate la adresa victimelor comunismului” şi, din câte înţeleg, să fie reclamaţi ca pasibili de sancţiuni disciplinare în cadrul instituţiei în care lucrează. Faptul de a pune documentele pe masă şi de a oferi o interpretare a acestora – indiferent dacă e în acord sau contravine unei opinii comune – e ceva ce ţine de meseria istoricului. Iar a pedepsi un istoric pentru că face asta revine la a cauţiona un control ideologic al meseriei şi al ştiinţei istorice. După 1989 am căzut cu toţii de acord că aşa ceva e inacceptabil. Ca atare, e cu desăvârşire inacceptabil ca doi istorici oneşti să fie acuzaţi public (şi încă acuzaţi de lucruri pe care nu le spun!) şi – cu atât mai puţin – să fie ameninţaţi cu sancţiuni instituţionale. Fie şi doar posibilitatea unor asemenea lucruri ar arunca o umbră grea asupra întregii cercetări istorice din România actuală.
De aceea – în ce mă priveşte – cred că putem să-i spunem d-lui Gáspár Miklós Tamás: trebuie să scriem, fiecare, despre Trianonul nostru. Trebuie să ne înfruntăm spaimele, îndoielile, visele, credinţele şi naivităţile pentru a ne cunoaşte identitatea profundă. Istoria ne învaţă cine suntem, doar dacă suntem dispuşi ne privim în faţă pe noi înşine. Dacă preferăm să ne abandonăm oglinzilor cosmetizate, istoria nu va fi nimic altceva decât o mise-en-abîme ce ne va multiplica – steril – imaginea de operetă. În schimb dacă vom avea curajul de ne căuta identitatea, cu tenacitate şi fără tensiunea pasiunilor de moment, s-ar putea să avem şansa de-a ne descoperi un trecut uman; adică deopotrivă complex şi fragil – aşa ca vieţile fiecăruia dintre noi. Şi, tocmai de aceea un trecut viu, ce se concentrează într-un przent problematic, ale cărui decizii ne deschid viitorul.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ca de obicei, un text superb.
Cati dintre noi nu avem rude, cunostinte, prieteni exaltati despre trecutul glorios al acestui neam, mandri nevoie mare de ortodoxia lor sau ca se trag din Decebla si Traian dar e de alta parte nu au niciun fel de cunostinta despre arborele lor genealogic mai departe de 3-4 generatii.
Este foarte probabil ca printre romanii verzi de la valea uzului sa fie macar cativa cu radacini maghiare intre stramosii lui.
Despre voluptatea pedepsei sau razbunarii inaintea judecatii se mai poata da exemple din zilele noastre:
– romii din giurgiu batuti in curtea lor de politisti
– bmw-ul si vatmanul
Un articol bun, mai bun as zice decat cărțile domnului Boia.
A-ti privi istoria cu obiectivitate, a o transa cu bisturiul si de a-i deschide toate rănile purulente este operațiune care nu se prea face nicăieri, as zice ca se face mai putin in țările care sunt mari puteri, poate cu excepția Germaniei.
Miturile istoriei nostre, de cel al primului stat centralizat al lui Burebista, stat care a durat poate 30 ani, careia nu știe unde ii era capitala, dar se stie ca nu batea moneda proprie, pana la mitul visului milenar al unificării prin faza „pohta ce-am pohtit” trebuie scuturate de incarcatura romantica sau de cea propagandistica.
Imaginati-va ca belgienii ar veni astăzi cu un mit al visului unității, cand tara in sine a fost rezultatul uni joc al istoriei, o creatie brianica.
Cat despre tradiția violenței la români aici cred ca ma despart un pic de autor. Dacă autorul ar răsfoi pagini de documente din alte tari, similare celui de la 1907, citat de autor, ar descoperi episoade asemănătoare in majoritatea tarilor, unele considerate chiar foarte civilizate. Evenimentele recente dintr-o tara care astăzi este privită ca pilon al democrației ar fi trebuie sa-l fi pus in garda.
Violenta se manifesta peste tot acolo unde autoritatea statului o permite sau încurajează: in Romania moderna de la episodul 1907, la ciomagelile încasate de politicieni in anii 1920-30, relatate cu savoare de Argetoianu, la asasinarea legionarilor in 1938 si 1939 la ordinul lui Carol al II-lea, la crimele din timpul comunismului sau la intervențiile minierior in capitală in 1990.
Sunt convins ca autorul a auzit de crimele oribile facute de francezi in Algeria, de reprimarea violenta a manifestatiilor din Paris din 1961, de asasinatele ordonate de autoritățile britanice in Irlanda de N, si lista poate continua. Sa va dau insa un exemplu si despre complicitatea populatiei la crime: dupa masacrul de la Amritsar din 1919, Reginald Dyer, generalul care l-a ordonat, a fost demis la presiunea opiniei internaționale, in schimb in Marea Britanie s-a făcut o subscripție publică ca sa fie compensat pentru pierderea veniturilor sale. Kipling a scris ca omul si-a facut datoria.
Nu știu dacă vreun ofițer român a fost demis pentru violenta împotriva populației la 1907, 1938 ori 1939, dar nu cred ca in Romania s-ar fi făcut o lista de subscripție pentru cineva care a ucis sute de oameni.
Tot ce am vrut sa spun set ca in foarte puține țări se face o analiza serioasa a astfel de evenimente, ca, ca si la noi in Romania, totul este ascuns sub preș când sunt implicate autoritățile statului.
Rar poti citi asa un articol. E recomfortant in marea de incompetenta care ne sufoca, unde mai toti scriu „la ordin”
Istoria este scrisa de invingatorii pentru ca cei invinsi sa suporte toate pacatele neputintei lor . Asa este de cind lumea si pamintul , nimic nu este nou sub soare , iar viitorul nu poate fi cunoscut de nimeni .Cu toate acestea nu pot uita cuvintele poetului :
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
Este adevarat , in vremea comunismului istoria a fost interpretata , modificata , in scopul vadit si dovedit , de a maximiza maretia conducatorului mult iubit (asa era o lozinca ce aparea in toate ziarele si pe toate posturile TV , doua la numar , din acele vremuri ) si inscrierea figurii acestuia in marea galerie a domnitorilor tarii , incepind cu Decebal si Burebista si terminind cu Ceausescu . Statuetele ce se aflau in curtea Muzeului Militar Central au stat marturie , pina de curind ,acestei nevoi personale . Referitor la TRIANON , nu putem spune mare lucru , mari imperii din istoria cunoscuta a lumii s au format , au rezistat cit au rezistat si apoi sau prabusit .Asadar Ungaria (ca parte pierzatoare in acel conflict mondial ) nu are nici ce cere ,nici ce spune . Tot ceea ce vedem, ca aparitie in spatiul public ,este doar un joc politic de imagine ce doreste eternizarea actualui sef de stat la putere . UE a afirmat in clar, cum baza (una dintre conditiile de baza ) existentei ei o reprezinta non modificarea granitelor actuale . Momentul , mult asteptat , acela al federalizarii se apropie si restul nu va mai conta . Dar iesind din prezentarea textuala a autorului si cautind o alta tema de abordat , ce defineste ,in parte , existenta viitoare a tuturor oamenilor pe planeta si numim -PANDEMIA- si efectele ei – , ne gasim intr-o situatie extraordinar de favorabila ce va modifica atit intelegerea personala dar si pe cea colectiva a cetatenilor, ca factor civilizator de respectare a legilor .Dincolo de tragediile si de nestiinta nostra (deocamdata ) de a intelege acest virus (ca model de functionare)se distinge, ca aparitie in prim planul intelegerii comune a cetatenilor de oriunde ,nevoia imediata a tuturor de a respecta cutumele , legile tarilor si de a urma fara urma de impotrivire masurile de protectie sanitara . Aceasta situatie ,va schimba ,modifica , in bine existenta noastra . Dupa ce efectele pandemiei vor trece ,vor ramine in picioare doar efectele si obisnuinta nostra ,a majoritatii oamenilor planetari ,de a respecta regulile .
Recent NASA a ajuns la concluziile d-lui Mihai Demetriade : lumea de dinainte a fost rea, needucata.
Asa ca va schimba numele nebuloasei „Eschimosul” si al Galaxiei Gemenilor Siamezi.
– „”Eschimos”, spune NASA, ”este considerat un termen colonialist cu un trecut rasist, impus populației indigene din regiunile arctice”.
D-l Demetriade ne spune ca comunistii nu au facut decit sa continue a se comporta in firea lucrurilor existente la bastinasi.
Eu consider ca nu Ungaria a fost dezmembrata, ci Imperiul Austro-Ungar. Si se poate discuta pe marginea Trianonului oricit: Tratatul ramine in vigoare.
…Forța Europei și a culturii sale […] constă în înclinația pentru critică și, mai ales, pentru autocritică […] Mintea europeană recunoaște că are limite, este sceptică, dubitativă, întrebătoare. Alte culturi nu au acest spirit critic […] ELE ARUNCĂ VINA PENTRU ORICE E RĂU ASUPRA ALTCUIVA, ASUPRA ALTOR FORȚE (CONSPIRAȚII, AGENȚI, STĂPÎNIRI STRĂINE DE UN SOI SAU ALTUL). Ele consideră orice critică drept un atac răuvoitor, drept o discriminare. […] În loc să se autoanalizeze, ele GEM DE RESENTIMENTE, COMPLEXE, INVIDII, CIUDE, MANII.
Drept consecință manifestă o incapacitate structurală de a progresa din punct de vedere cultural și nici nu pot genera prin ele însele voința transformării și a evoluției. (Ryszard Kapuscinski, jurnalist)
Popoarele/natiunile au nevoie de mituri ! Mai ales cele tinere, din statele nou constituite, ale celor umilite si desconsiderate mult timp, supuse unor vicisitudini istorice pentru care nu au fost vinovate;generatiile noi au nevoie sa depaseasca nedreptatile suferite de inaintasii lor !
Cazul se intalneste si la natiuni mari, consolidate de secole. Mi-au cazut in mana niste manuale de Istoria Frantei pentru elevii din clasele (mai) mici. M-am minunat ! Ca sa nu mai vorbesc de retorica americana, de inaltarea zilnica a Steagului, etc.
Deci fenomenul este necesar/util, cu o limita : bunul simt. Acestuia – depasit la noi de multe ori, si in trecut dar si in zilele noastre – i s-a adresat in multe dintre scrierile sale Lucian Boia. S-ar putea ca in unele situatii, in focul „demitizarii”, sa fi exagerat putin dar, pe ansamblu, opera sa este serioasa, documentata, argumentata, scrisa intr-o forma accesibila; de aici si enorma-i popularitate. Si liota de detractori, bineinteles…
Am citit si eu articolul lui Tamas si mi-a placut. Autorul are avantajul ca-i nascut la Cluj,unde a si studiat, stabilit de ani buni la Budapesta, are deci o perspectiva diferita de a majoritatii istoricilor romani si maghiari . De aici probabil plusul de obiectivitate; pe langa formatia filozofica si viziunea mai generala asupra lumii …
In privinta „visului de veacuri”, de unire a tuturor romanilor, desigur aveti dreptate, „demitizarea” poate fi oportuna. Ca si pentru italieni, nemti. etc. Aducandu-l insa „la zi”, la Momentul Trianon daca vreti, se impun niste … nuante. Daca in 1914 Regatul Romaniei era un stat independent si facuse pasi importanti pe calea modernizarii, situatia romanilor din teritoriile stapanite de imperii – Rusia si Austro-Ungaria – era diferita. Fara drepturi politice reale, mai ales in Ardeal si in Rusia, desconsiderati ca cetateni, cu o situatie materiala dificila – marea majoritate fiind tarani cu putin sau deloc pamant- fara scoli suficiente in limba materna si fara posibilitati reale de dezvoltare economica , culturala, de promovare sociala, dorinta lor de unire in Statul National era absolut legitima si justificata ! Si fusese pregatita sufleteste de doua generatii de inaintasi ! Obiectiile pe care le ridicati in privinta minoritatilor „conlocuitoare” nu mi se par justificate : colonizarile, mai vechi sau mai noi, nu se iau in considerare in astfel de situatii ! (In 1991 in Estonia rusii alcatuiau 40% din populatie; nu prea i-a intrebat nimeni !).
Mai atingeti o problema delicata situatia istoriografiei romanesti, a institutiilor care-ar trebui sa o gestioneze. Mi se pare „delicata” !? Ca sa te impui in mediul stiintific international de zi ar trebui sa oferim ceva mai mult … Nu-i vorba doar la a renunta la anumite „obisnuinte” din trecut, se cere un alt nivel de informare, de conceptie, de expunere, de prezenta in limbi de circulatie. Dar asta-i o alta treaba …
Oare, chiar ne mai doare istoria? Oare, chiar ne mai doare identitatea naţională?
Mie mi se pare că asistăm peste tot în Europa, inclusiv în România, la o repudiere a identităţilor cultural-creştine care au creat statele-naţiune, de fapt la o repudiere a istoriilor naţionale. În noile condiţii ale globalismului progresist, peste tot-Europa, America- se constată încercări de rupere de propria istorie considerată incorectă politic….
Propria Istorie a devenit un fel de (auto)acuză….cu identitate naţională cu tot….
Şi ce vrem să punem în loc? Popoarele fără istorie şi fără identitate carevasăzică…nu trebuie să existe….
Pro-europeniştii noştri cam asta vor: o topire a identităţilor naţionale într-o federaţie europeană integratoare, cu renunţarea la identitatea, istoria şi mai ales la suveranitatea statului-naţiune român.
Fiindcă de fapt AZI aceasta e problema: mai vrem să existe statul român?
progresist, neprogresist, Dumnezeu a facut oameni, nu romani, unguri, bulgari, sarbi, catolici, ortodocsi, budisti, musulmani.
Asta fie ca ne place sau nu.
Ideea este ca oamenii trebuie sa inteleaga ca nu trebuie sa se omoare pentru lucruri imaginare inventate pentru a-i segrega.
Înţeleg că vă repugnă ideea de popor, naţiune, stat. Şi cum vedeţi altfel lucrurile? Statele au fost create pentru apărarea/ securitatea popoarelor, dacă statul este desfiinţat CINE mai apără populaţia/ popoarele? Apropo, Dvs mai vreţi să existe statul numit România?
Nu imi repugna ideea de stat. Este totusi cea mai buna forma de organzare gasita de omenire pana acum.
Imi repugna doar distorsionarea de catre unii a notiunii de stat si confiscarea “valorilor nationale” doar de catre unii.
Ce să înţeleg din poziţia Dvs? Actualele state europene au fost întemeiate pe principiul un popor-o naţiune-un stat, formându-se aşa zis statele-naţiune. Poporul român( dar şi alte popoare) a luptat 1500 de ani să-şi facă un stat naţional. Înţeleg că Dvs acceptaţi statul ca formă de organizare/ conducere, dar nu acceptaţi statul-naţiune. Altfel spus, vreţi ca un stat românesc să fie condus de la Bruxelles, Paris, Berlin?
Romantismul mistificator n-a murit.
Draga Lucifer, eu am doi membri importanti ai familiei mele morti, unul in razboi celalalt in temnitele comuniste.
Ambii in numele acelorasi idei marete de independenta, “valori nationale” etc. confiscate si interpretate de unii si altii dupa propriul interes.
Cred ca intai trebuie sa vorbim despre umanitate abia apoi despre chestiunile mai marunte (ca roman, bulgar, sarb, ungur, turc, limba vorbita, culoarea pielii etc. ) care au darul sa ridice vanitatea la dimensiuni luciferice.
Zizou: umanitate, ce înseamnă umanitate?
De ce sa nu scriem despre viitor si mai putin despre trecut. Trecutul nu-l putem schimba insa cum va putea arata un eventual viitor depinde acum de prezent.
Personal este cineva afectat astazi in mod negativ de Trianon in Romania ? intreb si eu, la nivelul strazii, a comunitatilor locale nu se pot constata mari derapaje pe langa unele mici frictiuni insa fara importanta.
Harcov, si ? nu au instalat puncte de frontiera pe nicaieri iar celor cativa infierbantati n-ar trebui sa acordam prea multa atentie fata de lipsa atentei acordate in relatiile romano-ungare.
Tine cineva minte ultima intalnire la nivel cel mai inalt romano-ungar ? intalniri care ar trebui sa fie pe ordinea zilei a fiecarui guvern/sef de stat responsabil care doreste relatii normale intre vecini.
Visam la parteneriate cu puteri la „ani lumina” departare de Romania insa cu vecinii nu reusim relatii de parteneriat normale trecand peste trecut.
Ravneste oare Romania la teritorii ? Romania Mare ar putea fi si viziunea unor politicieni damboviteni , bine ca la acest capitol nu dispunem de indivizi in masura sa agite apele intratat incat sa devina o problema majora.
Granitele actuale europene sunt „sfinte” si nu mai pot fi mutate fara implicatii violente majore, care nebun din Europa ar dori acest lucru, nici macar Orban nu viseaza la ele.
Europa trebuie sa ramana unita in fata provocarilor care abia au inceput, urmatorii 100 de ani vor fi asiatici, iar lumea sa va „rupe” in blocuri distincte, America, Euroasia si Africa, politica globala jucandu-se in ce numim Euroasia din care face parte si Romania, este Trianonul ceva de luat in seama sau este mai important sa ne securizam ca natiune si sa cautam cat mai multe relatii economice din care putem profita si mari bunastarea noastra. De spre acesta e vorba si nimic altceva.
Istoricul ‘onest’ Hodor a declarat că:
„legionarii ăia drepți și buni erau doar niște căcați cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus”
Iar dumneavoastră susțineți că:
„Ca orice ştiinţă, istoria se mişcă liber”
Iar eu zic că progresul Istoriei de care vorbiți este in fapt întoarcerea la tribalism, la starea societății in care o ciurdină de mahalagii agresivi pun stăpânire pe Cuvânt și încep să facă Istoria, iară nu s-o (de)scrie. Scrisul e prea banal pentru un aspirator de idealuri înalte, iar cercetarea, studiul tare plicticoase fără spectatori, aplaudaci și, eventual, o galerie de fani.
Pesemne că scandalagii de anul trecut au simțit un dor, nu o durere (ar fi culmea să simtă ceea ce urmăresc să provoace altora), acum când notorietatea rebeliunii lor de salon a pălit, așa că au încep să răscolească iarăși in rănile neamului și o fac iarăși cu aerul mântuitorului științific, căci, după ce zgândăre cojile rănii, Istoricul in HalatAlb aplică Cataplasma cu Scuipat_Magic menită să exorcizeze demonii națiunii (‘violența’, ‘bigotismul’, ‘bovarismul’). Când performează astfel actul medical al ‘vindecării’ prin Istorie_fluidă, Omul_de_Știință_bugetat se autoexclude din națiunea imundă ce l-a amprentat existențial și se pretinde Celulă_Imunitară_Supremă a organismului social. Este, devine astfel Agent al Purificării pe care se face că o acuză. Mișto. Uite așa intrăm și noi in rândul lumii, cu faliții și vandalii noștri, poate mai mărunți, poate mai poltroni, dar sigur spectaculoși.
Corect și bine spus! Mulțumiri autorului.
Stimate domnule Maci, il creditati pe domnul Demetriade cu o profunzime care nu ii apatine. Studiul despre care vorbiti, pe langa faptul ca este stufos, lipsit de concepte, pur descriptiv, se refera la istoricul structurii penitenciare. Referirea la violenta legionara exista doar pe parcursul a cateva randuri. Au fost incercari de atragere a domnului Demetriade in dezbateri, care sa-i permita argumentarea tezei, dar dumnealui s-a eschivat, trimitand cu obstinatie la studiul acela, ce nu se refera decat marginal la violenta legionara. Demetriade nu a putut sa dezvolte, deoarece acest lucru ar fi presupus serioase cunostinte si teoretizari ale problemei. Domnul Demetriade poate doar sa descrie ce citeste in documente, capacitatea teoretica, care necesita antrenament in studiul istoriei, ii lipseste. Chiar dumneavoastra ii negati aici teza, cand spuneti ca violenta era a intregii societati, nu doar a legionarilor. In plus, legionarii de la Pitesti erau tineri, nu au cunoscut perioada legionara decat in copilarie. Cum ar fi putut ei sa fie puternic indoctrinati. Mi se pare clar ca au obtinut etosul legionar la mana a doua, cel mai probabil prin lecturi. Sa nu mai vorbim despre transformarile produse de un mediu penitenciar violent asupra si celor mai, in aparenta, normali oameni. Astfel de studii ar trebui citite de domnul Demetriade pentru a-si argumenta teoria!
Multumesc pentru acest foarte bun articol!
Problema oricari natii este ca o intelegere obiectiva a istorie de catre “masele largi populare” ( presupunand ca o astfel de intelegere e posibila) ar duce cel mai probabil la slabirea sentimentului de mandrie nationala. In momentul in care intelegi obiectiv istoria , intelegi inevitabil ca ai tai nu sunt chiar asa de buni, harnici si viteji, si nici “ceilalti” atat de haini, hulpavi si barbari precum ii prezinta manualul “nostru” de istorie. Iar asta ar face orice popor mai matur, mai greu de manipulat si mai preocupat de (non)performanta guvernantilor decat de presupusele intentii malefice ale dusmanilor.
Ca urmare nici un guvern din lume nu are interesul sa promoveze o istorie obiectiva ( dar depun eforturi imense sa para ca asta fac). Desigur , cu cat tara e mai inapoiata si guvernul mai inept, cu atat manipularea istoriei e mai grosolana ( de ex Romania ceausista fata de Romania de azi , ca sa nu neccomparam cu altii)
Asa ca ostracizarea domnului Gáspár Miklós in tara sa, sau a domnilor Mihai Demetriade şi Mădălin Hodor si a altora in tara noastra nu sunt deloc surprinzatoare, si sunt sigur ca ei stiau foarte bine acest lucru inainte sa-si publice lucrarile. Cu atat mai mare este meritul lor ca fac ceea ce fac, si dumneavoastra ca ii sustineti!
Bine ati revenit cu acest frumos eseu istoric. ! Dl. Adrian Cioroianu, pe care l-am cunoscut personal si care afirma ca istoria este mereu o fascinanta poveste. In fapt, una este istoria ce am invatat in liceu si alta ce rezulta din documentele vremii. Slaba dezvoltare economica si sociala a Daciei, pozitia de tranzitare a marilor migratii explica de ce nu am avut scriere si au scris altii despre noi.
Sant de acord ca istoria trebuie scrisa sine ira et studio …. si sa tratam si temele incomode ,
dar sa-i dai ca ex pozitiv pe Demetriade si Hodor , mi se pare cam mult . Ca si aluzia ca romanul e un fel de M Jourdain al istoriei
care s lucrurile care dor domnule intelectual (ce meserie i asta, si cine va asigura subzistenta pentru gindurile profunde (nici o ironie) ce va framinta noptile ?). ce importanta mai are ca romania (ca spatiu) e populata de gitani si urangutani ? lasati i domnule n pace, isi vor gasi echilibrul, hotul cu hotul, smecherul cu smecherul, manelistul cu manelistul, gipsanul cu gipsanul, pamintu i mare si mult loc sub soare, eu nu stiu, dar asa estimeaza specialistii (aia cu multe doctorate)
Problema celor doi cercetatori ai arhivelor securitatii e sa nu se fi contaminat de minciunile, falsurile si intoxicarile din dosare.
Daca e asa, atunci se pune legitima intrebare: de ca sa platim pe cineva care sa ne scoata la lumina dupa zeci de ani plasmuirile pe baza carora au fost condamnati la moarte executantii „reeducarii” de la Pitesti?
Iar comparatia cu corectia legionara aplicata unui presupus „tradator” al lui Horia Sima, desfasurata in „carantina” de la Rostock nu merge.
La Pitesti, legionarii „convertiti” smulgeau marturisiri prin tortura de la ceilalti legionari, in beneficiul Securitatii, in speranta unei iluzorii reduceri a pedepselor lor. La final, „convertitii” au fost eliberati printr-un glont.
Noi trebuie să începem să vorbim franc despre etnogeneza in primul rand.
„De ce să scriem despre lucrurile care dor”
Opinia mea este că e necesar să scriem și să vorbim despre ele… Dar de ce atât de des, fără să semene cu manifestarea unei forme de masochism?!
Evenimentul evocat în articol este actul de naștere al statului ungar modern și ne bucurăm, alături de prietenii noștri maghiari, că prin semnarea Tratatului de la Trianon maghiarii s-au eliberat, la fel precum celelalte nații, de sub jugul Imperiului Habsburgic.
Desigur, nostalgicii imperialismului (cum sunt unii francezi, în raport cu Algeria, spre exemplu), se gândesc la Imperiul Habsburgic cu durere. Dar, pentru a nu-i irita inutil, cred că putem scrie ceva mai rar despre lucrurile care îi dor și cu cât mai multă obiectivitate, pentru a îi ajuta să le înțeleagă și să le accepte.
„…. că prin semnarea Tratatului de la Trianon maghiarii s-au eliberat, la fel precum celelalte nații, de sub jugul Imperiului Habsburgic.”
Este o afirmatie curajoasa in actualul contex, istoria magharilor/ungurilor aratand in acest sens.
Ungaria Mare a existat intradevar inainte ca ea sa devina parte a imperiului habsburgic o data cu inglobarea ei in imperiu ea intrand sub dominatia absoluta a curtii de la Viena,
principele Rakoczi fiind primul care a pornit rascoala impotriva habsburgilor.
Istoria maghiarilor sub influenta directa a celei vesteuropene este una extrem de zbuciumata, Trianonul este momentul in care Ungaria ca formatiune statala independenta a putut sa-si caute si gaseasca locul in Europa similar momentului 1918 pt Romania.
Circumstantele sunt intre timp bine cunoscute, „impartaela” fiind facuta ca in totdeauna in istorie, de invingatori.
In acest context sunt interesante reasezarile globale care au si vor avea loc in viitor catre un secol asiatic si cum va influentata Asia, Europa.
Ce grozav suna „eliberarea maghiarilor de sub jugul Habsburgic”, aproape la fel de grozav ca eliberarea Romaniei de sub jugul nazist de catre glorioasa Armata Rosie. Te face sa te gandesti, nu-i asa, de ce oare au luptat saracii din rasputeri impotriva acestei eliberari.
O incursiune mai aprofundata in istoria maghiarilor ar face lumina in opiniile sus mentionate.
De acord, mi-a placut. Interpretarile istorice alternative (si mai ales deschiderea spre ele si acceptarea lor) sunt semnul unei culturi puternice, la fel cum opiniile alternative sunt semnul unor partide solide, la fel cum toleranta este semnul unor personalitati sanatoase.
Ai un exemplu de partid solid, cu opinii alternative, din SUA, de exemplu – ca tot vin alegerile?
Domnule, cultura, civilizaţia, istoria, limba, religia, etc constituie părţi ale IDENTITĂŢII NAŢIONALE a popoarelor, care au stat la baza STATELOR-NAŢIUNE actuale. Relativizându-le, relativizaţi conceptul de stat-naţiune. Asta vreţi?
Cine va baga in originile voastre adevarate de corcituri fara trecut si fara niciun viitor? Privind la nimicul a ceea ce sunteti si ati fost vreodata, desigur, nimicii universului = ungureni fara de nume și țara; asemeni hungrovlahilor stupizi din cel mai de nimic stat din univers. Unica voastră realizare pe aceasta lume trecatoare e doar un avorton statal satanic și barbar, antiromanesc, numit inbataie de joc Romania = un pseudostat neeuropean, sarac, inapoiat si fara niciunviitor detinut momentan de gitanii Europei, care inevitabil va dispărea, deoarece voi nu avetinevoie de stat in Europa!
avortonii violurilor seculare de la marginile lumii care umplu vagaunile si fundaturile satanice crezandu se burici ai universului, binilinvige!
Galceava asta aduce izbitor cu cele asemenea de pe alte meleaguri: Polonia, statele baltice. Peste tot adversarii se impart absolut predictibil in tabere ideologice.
Cum se spune, sa te fereasca Dumnezeu de ascensiunea inteleptului pe jumatate.
https://www.youtube.com/watch?v=byb3ffrBYgU
Ca dovada a ideologizarii istoriei, observam ca bisturiul analizei stiintifice prin care relativizam naratiunile mitizante nu este aplicat niciodata asupra anumitor curente de gandire – de exemplu cel care motiveaza BLM.
ranile Versalle iului nu s vindecate;WW2 a venit ca o consecinta; s au unit ? si azi cum sint ? dupa purificarea etnica si a doua emigratie din lume ? fara razboi !
Nu inteleg legitimitatea pe care ti-o da, sau ti-ar da-o, trecutul. Daca Transilvania ar fi fost locuita preponderent de maghiari in 1918, situatia ar fi fost diferita la Trianon, indiferent de cine ar fi trait acolo anterior. Discutia despre daci si despre geti, daca sunt unul si acelasi lucru si daca si in ce masura sunt stramosii romanilor, este importanta dar nu cred ca-i intereseaza intr-o masura decisiva pe romanii care continua sa emigreze. Cauzele acestei emigratii care ameninta sa distruga tanarul stat roman sunt altele si nu au legatura cu cultura dacilor, getilor sau cu cucerirea Daciei, pentru o foarte scurta perioada istoria, de catre romani.
Mda… Mulți ne mirăm , aici sau pe alte portaluri, că se poate scrie si altfel de cît s-a scris despre ISTORIA ROMÂNEASCĂ .”Ne mirăm ” e …un fel de a spune ! Se scrie mult, chiar surprinzător de mult despre ÎNTREAGA NOASTRĂ ISTORIE. Cine are curiozitatea să arunce o privire mai insistentă pe un sit ”mai puțin” cunoscut cum e de pildă ”academia.edu ” va avea surprize foarte mari. Cercetători ai istoriei noastre , unii foarte tineri, de o diversitate care depășește limitele EUROPEI ne studiază istoria …”întorcînd-o pe toate fețele ”. Cu cercetări care pot satisface ”gusturile ” tuturor românilor, fie ele chiar și gusturile prezente intre comentatorii AICI de față, inclusiv al autorului. Da, sunt scrise in limbile de mare circulație, dar nu numai.Si cuprind mulți, foarte mulți cercetători români cat se poate de avizați, acreditați, apreciați …doctoranzi sau doctori în materie.Vorbim de ”miturile istoriei românești ” si mulți nici nu ne dăm seama ce vorbim, cum vorbim și in ce mod. Pentru că …est modus in rebus ” .(apropo de scoaterea latinei din scoli ) Cert este un lucru însă . ARHEOLOGIA ROMÂNEASCĂ a făcut mari pași înainte în ultimii peste 30 de ani. S-au adunat noi artefacte, noi informații, noi certitudini științifice. Probabil sunt chiar în lucru nu doar noi teorii, ci chiar noi ”monografii ” despre DACI , care vor rasturna toate ”miturile” despre ei . Am dat doar un singur exemplu, dar istoriografii cu siguranță au mai multe,Indiferent de notorietate lor ”politică ” sau științifică.
@polilogu _ „Mulți ne mirăm, aici sau pe alte portaluri, că se poate scrie si altfel […] [decât] s-a scris despre ISTORIA ROMÂNEASCĂ…”
Cu permisiunea autorului articolului și a dumneavoastră, aș îndrăzni să fac câteva observații cu privire la acest subiect.
În primul rând, asemenea altor științe sociale, există o mare tentație de a ideologiza istoria. Exemplele regimurilor totalitare (precum cele la care se referă și actualul articol) sunt încă proaspete în memoria românilor și extrem de elocvente. Or, dacă judecăm ideologic în manieră orwelliană istoria, ne punem în situația de a o rescrie la infinit.
În al doilea rând, „reputatul” istoric Mădălin Hodor (despre care este publicat în acest timp încă un articol în spațiul acestei platforme) tocmai ce a fost suspendat din activitatea pe care o desfășura la CNSAS, din pricina unor bazaconii pe care le-a spus. Or, patria noastră, contrar a ceea ce spune autorul articolului, a avut și are istorici cu o operă vastă și bine fundamentată, iar dintre scrierile lor, chiar de mare valoare științifică și succes de piață totodată, inclusiv în format audio, unele se adresează tocmai tinerilor și cetățenilor care nu au conexiuni cu știința și cercetarea istorică (de ex. https://www.youtube.com/watch?v=uRXVFCReOKo )
În al treilea rând, este de remarcat, cred eu, faptul că se înmulțesc cei care spun că istoria României „se poate scrie si altfel”, asemenea d-lui L Boia, spre exemplu, colaborator pentru cel puțin 16 ani al Securității. Or, departe de cercetarea științifică, activitatea lor de re-scriere a istoriei pune mai degrabă accent pe marketing, pe modul epatant de abordare a unor date și fapte, pe dorința de a scandaliza publicul pentru a-și vinde producțiile. Iar în cazul istoriei, acesta este un demers discutabil și riscant.
În fine, întorcându-mă la istoricul M Hodor, aflat în centrul unor controverse, nu sunt puțini cei care cred că istoria este folosită câteodată ca instrument de propagare ideologică și pentru satisfacerea unor interese străine atât de obiectivitatea cercetării științifice, cât și de cele ale României.
As vrea sa aduc si eu o contributie la ceea ce a spus polilogu. Ca istoria se rescrie tot timpul este un fapt, dar el tine de normalitate daca aceasta rescriere este facuta in spiritul adevarului, cu obiectivitate si cu grija ca judecata morala (daca este) sa fie facuta respectand cultura si traditiile momentului istoric studiat.
Istoria invatata la scoala, in urma cu 40 de ani, nu ne-a spus mai nimic despre tragedia evreiasca si tiganeasca de pe teritoriul Romaniei in preajma si in timpul WWII si despre responsabilitatea autoritatilor statului roman pentru crime de razboi si crime impotriva umanitatii, savarsite asupra populatiei civile din teritoriile ocupate de armata romana in prima parte a aceluiasi razboi. A fost nevoie sa descopar toate astea in afara scolii, citind documentele si studiile „rescrise”, beneficiind asadar de rescrierea istoriei facuta dupa caderea comunismului in Romania. Este posibil, poate chiar probabil, ca arheologia sa aduca noi dovezi si noi informatii despre daci. Am citit un interviu (mai vechi) al Dnei Zoe Petre care m-a pus pe ganduri, referitor la daci si geti, la dovezile arheologice care contrazic originea comuna a dacilor si getilor, etc.
La noi nimeni nu indraznește, de ex., o analiză critică, rece, a lui N. Steinhardt și a cultului ´românist´ din urma lui. Opera lui Steinhardt e imbibată de ´spiritul anilor 30´, de nebuloasa cultură modernistă, cu obsesiile ei de decadență si regenerare, trebuie citită in acest context. Creștinismul lui era , pînă la urmă, unul idiosincratic, de intelectual anti-intelectualist, dez-vrăjit si re-vrăjit, un Crestinism culturalist, cerebral și tocmai de aceea ´primitivist´ ( ´autentic´), sincretic sau de bricolaj tipic modernist, ´viguros´, in moda vremii. Jurnalul e ințesat de clasicii moderniști, non-conformiști, aproape nimic din sursele autentice creștine și tradiționale, și asta e o constantă revelatoare a acestei culturi ´tradiționaliste´( de ex., Maritain face din Thoma un bergsonian ). A fost, fără îndoială, ca și Sebastian, un martor al epocii. Din păcate, apologiile lui Steinhardt , uneori, adeseori, perverse, au și atavice subînțelesuri antiiudaice, păstrind proporțiile, în sensul weiningerianismului. Francezii au un nume pt. acest spirit tulbure al interbelicilor : peguysm. ´Mitul´ are aici sensul revoluționar sorelian, ca un ´condensator´ al energiilor si instinctelor vitale, realitatea istorică sau pozitivă nu contează, e transfigurată estetic și voluntar, recreată. Nae Ionescu știa prea bine ( ca și mentorul lui,W. H. Chamberlain) că nu există și nu a existat vreodată ´românul´ așa cum îl voia el, și că acesta, omul nou, trebuia creat, la fel și cu istoria, cu ´tradițiile´ , trecutul mitic servește drept plasmă informă acestei noi creații prometeice – Weltanschauung, in jargonul dreptei, viziunea ´integrală și integralistă, o credință virilă și eroică, teologico-politică . La noi ´elitele´ sînt încă vrăjite de acest spirit apocaliptic. Culianu a realizat, dureros și tragic, ce prăpastie îl despărțea de Eliade și de lumea lui. Încăpățînarea ideatică ascunde adesea încurcate istorii personale. La noi, unde strigoii umblă la lumina zilei, căci țin de pitorescul locului, e bizantinismul lăutăresc al mahalalelor boeme mateine.
1. pe scurt istoria e un mit, e relativă și România Mare e artificială, putea sau nu să fie. Autorul e un mic profitor, stă plătit pe banii publici să se ingrașe in timp ce sustine că statul care il plătește e lipsit de legitimitate. Ar trebui să fie minoritar din nou in ungaria, segregat si discriminat cum au fost românii de acolo 1000 de ani și apoi să vedem dacă isi schimbă părerile. Așa, la adăpostul bugetului public, omul zice ce-i trece prin cap. Omul semnalizează virtute: ce spirit deschis este el să se gândească și la cei infrînți etc. nu contează că erau cei care i-au negat națiunea 1000 de ani, important e că Maci face un selfie de om comprehenvis și autocritic.
2. ne indeamnă să ne simțim vinovați pentru că am afectat vreo 10 țări făurind România Mare. Săracul ,, are o criză de vinovăție. hai să vă zic ceva: mie mi se rupe. România Mare era un stat legitim cu majoritate etnică clară. Ii pot intelege pe unguri că au rămas minoritari insă asta e riscul când nu-ti iese proiectul imperial și nu ai coerență demografico-politică. Istoria se mai intoarce, Unirea nu s-a făcut prin genocid sau alte chestii așa că n-am ce să-mi cer scuze față de sârbi – și lor le-au rămas români in țară, și nouă sârbi, am impărțit Banatul cât mai etnic posibil și gata, inchis dosarul. Cât despre germani lor le era relativ indiferent și asta pățești cand faci Drang nach Osten, la un moment dat polonezii si românii isi recapătă statul si devii minoritar. De ce să ne simțim vinovați? Din contra etnologic si demografic statul român era inevitabil la un moment dat și imperiile erau construcții artificiale si inchisori ale națiunilor. Dl Maci tocmai face apologia imperiilor – e mai logic să fii condus de străini din afară decât din interior. Dl Maci nu intelege că revolutiile nationale au fost revolutii democratice care au redat puterea marginalizatilor, de aia eu ii simpatizez pe maghiari si le inteleg cat pot suferința cu Trianonul insă nu mă simt deloc vinovat de eliberarea poporului meu cum o face dl Maci. Se poate muta ușor in ungaria să trăiască acolo minoritar dacă vrea să ispășească ceva.
3. Cât despre reluarea tezei penibile a lui Demetriade și a insultei incalificabile a lui hodor, teza e slabă, e o simplă analogie că violența din pitești ar fi o violență legionară – vechea justificare a Securității oficializată de intelectuali oportuniști. Comuniștii aveau toată puterea de partid, de securitate, de represiune. Teza e abject-negaționistă și dă vina pe victime aflate sub tortură in cadrul unei violențe total diferită de violența legionară. Legionarii se duceau si impuscau un tip pe care il considerau trădător sau care ii reprimase. Aici violența era amestecată cu proiectul recreării omului nou, al reeducării al schimbării sufletului și identității , regizat, autorizat și planificat de autoritățile comuniste. La Pitești se mima satanic Liturghia, și era plăcerea profanării și speranța de a vedea ideologia comunistă triumfând in recrearea omului nou, nici o legătură cu violența mai simplă a legionarilor care lichidau un trădător. Demetriade și Hodor vor sfîrși ca notă de subsol a istoricilor oportuniști care s-au dat cu teze ideologic convenabile din userism și heyrupism occidentalist in lupta cu populiștii dar cu incălcarea gravă a spiritului științei. Și dl Maci va fi lângă ei, in note de subsol la capitolul oportunism ideologic de 2 bani.
„Toată istoria noastră veche stă în 375 de pagini de text (adunate în primul volum, cel din 1964, al “Izvoarelor privind istoria României”). ”
816 pagini, va rog!
„Cartea cu “Izvoarele…” la care m-am referit are o singură ediţie (cea din 1964) şi – din câte ştiu eu, nimeni nu şi-a pus problema retraducerii textelor de acolo, actualizării lor ”
Nu despre retraducere si actualizare este vorba! Ci despre o viziune „doctrinara” zisa „revolutionara” dar profund dogmatica!
Ca in Istoria Romaniei (4 volume, editura Academiei 1960-1964) in vol 1 se poa citi soi despre lupat de clasa in Dacia lui.. Decebal!
„sunt publicate în câte o singură ediţie a unei lucrări academice care – practic – e de negăsit”
Cine cauta gaseste!
Vedeti aici : https://www.scribd.com/document/242608260/Izvoare-Privind-Istoria-Romaniei-Vol-1
Volimu 2 se pare ca nu s-a mai publicat .. si tot in acvel timp s-a renunata la emisunea radiofonica „Ora Moscovei” (cotidian de la 11:45 la 12:00 AM)
„Ce gândeau sârbii despre integrarea unei (mari) părţi a Banatului în România? Dar evreii basarabeni?”
Ce gandeau sârbii pot decat presupune (ceva cu mame, cruci, biserici ) insa evreii basarabeni au intampinat cu flori trupele generalului Ernest Broșteanu! Ma rog evreii care nu erau bolsevici … Sa va zic un „secret” – chiar si rusii-rusi din Basarabia s-au simtit salvati de aparitia trupelor romane. Aia care nu erau chiar bolsevici ….