Am mai scris despre redimensionarea istoriografiei după căderea comunismului și despre nevoia de răscumpărare în lumea pângărită de ideologie. Zilele trecute, la Academia Română, a avut loc o sesiune dedicată anume episcopului Iuliu Hossu (1885-1970) și s-a inaugurat colița filatelică care îi marchează contribuția în istorie. Fiindcă istoria nu poate fi compensată prin resemnare sau prin vanități romantice, orice evocare a unei personalități oferă, cred, răspuns la cel puțin două întrebări esențiale: ce anume „alegem” să sărbătorim prin istorie și cum anume putem trăi cu speranță indiferent de vicisitudini.
Nu trebuie uitat că moștenirea episcopului Hossu – membru al unei Biserici minoritare scoasă în afara legii (1948) – a fost, până în 1989, anulată public. Chiar și după 1990, spre a nu deranja unele complicități care au contribuit la comunizarea României, presiunile au continuat asupra Bisericii greco-catolice. Apoi, odată cu trecerea anilor, mizeria demagogiilor impenitente și preacuvioase, prin care a fost întâmpinată ieșirea adevărului la lumină, a demonstrat că sunt destui aceia care nu înțeleg de ce Isus a venit pentru toată lumea, nu „doar pentru noi”. O comemorare își poate atinge țelul nu numai când sensul datoriei față de memoria lucrurilor, față de cercetare și de studiu este asumat în cultura națională, ci și când imperativul conștiinței morale se regăsește în acel demers oficial. Orice instituție respectabilă, fără o astfel de mobilizare, n-ar face decât să se expună zădărniciei, pierzând șansa înnoirilor interioare.
În 2018, anul centenarului Marii Uniri, pe coridoarele metroului bucureștean numele lui Iuliu Hossu de pe afișele aplicate pe ziduri fusese scris greșit „Iulian” Hossu. Deși faptul stârnise indignarea oamenilor de bun simț, pentru cei mai mulți români numele episcopului Gherlei și al Clujului nu mai spunea mare lucru. Personajul discret cu fața neclară (mișcată) din colțul unei fotografii celebre, care citește declarația de unire a Ardealului cu țara-mamă, fusese însă un simbol al suflării românești din Ardeal. La Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, i-a fost scris să zărească în sfârșit zorile libertății și să fie martor al clipei astrale.
În timpul celui de-Al Doilea Război mondial, sub ocupația horthystă, însuflețit de credință, Iuliu Hossu n-a pregetat să vină în ajutorul semenilor săi evrei persecutați și osândiți. Mai târziu, când dictatura comunistă trâmbița cu emfază sfârșitul religiei, episcopul a continuat să fie martor al unei Biserici clandestine care a supraviețuit. A continuat să se roage – da, preoții au nevoie să se roage inclusiv pentru statornicia lor! –, purtând iertarea peste tot în iadul persecuției, consecvent chiar cu riscul morții sau al privării de libertate. A știut că omul merită să trăiască și pentru altceva decât pentru sine – indiferent cât de departe pot să ajungă cotele progresului –, să facă ceva în lupta cu adorația propriului statut, mizând pe schimbarea lui în bine, înainte de a o aștepta de la semeni. Numai așa, viața și alegerile episcopului Hossu, lupta lui cu sinele și încrederea de care a dat dovadă s-au răsfrânt asupra binelui comun.

Despre aceste lucruri episcopul a scris în memoriile sale. Cele câteva caiete, în care și-a așternut clandestin peripețiile suferinței, au ajuns până la noi prin grija unui frate al său. Deși mai avea de trăit încă 9 ani după ce le-a încheiat, cu toate că fusese tratat cu brutalitate (a stat inclusiv cinci ani la penitenciarul din Sighet!), bând paharul suferinței până în ultima clipă a vieții, în textul său nu se simte nici o atitudine resentimentară, nici amărăciune. Prevenitor față de toți, păstrându-și încrederea și răbdarea, după ce toate celelalte intervenții în favoarea libertății dăduseră greș, el a continuat lupta în singurătate și în condițiile umilitoare ale neputințelor vârstei. Anul „Cardinal Iuliu Hossu” presupune, prin urmare, temeiul moral al recunoștinței pentru valorile atașate omului profund. Faptul e grăitor de la sine, dacă ne gândim că demersul dedicării anului 2025 primului cardinal român a fost susținut și prezentat în Parlamentul României prin bunăvoința și tenacitatea domnilor Ovidiu Ganț – deputatul Forumului german – și Silviu Vexler – deputatul minorității evreiești (președintele Federației comunităților evreiești din România). Cu toate că ne aflăm într-o lume confuză, virtutea – avem, iată, încă o dovadă – nu e câtuși de puțin o realitate circumstanțială. Recunoștința, la rândul ei esențială, s-a lăsat văzută și simțită în existența concretă a unor oameni care știu să recunoască binele și să-l prețuiască.
De ani de zile, constatăm ce înseamnă abandonul simbolurilor patriei în mâna profitorilor puterii. Există riscul să sfârșim prin a fi condamnați să încurajăm indirect răul, dacă singura legitimitate din acest domeniu pentru noi se rezumă la discursuri festiviste. Nu facem decât să sluțim și mai mult adevărul, sărăcindu-l prin retorica sterilă a resentimentului. După zeci de ani de distorsionare a istoriei prin jumătăți de adevăr, „Anul Cardinal Iuliu Hossu” ar putea fi – de ce nu? – parte a scutului de luciditate în fața nesocotinței și a duplicității. Pare, în orice caz, o neașteptată ocazie de a încuraja și mai mult simțul datoriei și al răspunderii în viața culturală.




Există un fel de Schismă între biserica ortodoxă și biserica greco-catolică unită cu Roma, în sensul că ortodocșii îi consideră pe greco-catolici trădători ai sfintei credințe orientale. În vremea comunismului, conform poruncii lui Stalin, aproape toți catolicii au fost considerați dușmani ai comunismului și aruncați în închisori( este drept și unii preoți ortodocși adepți ai legionarilor). Spre rușinea ei, BOR a contribuit la această hăituire a greco-catolicilor luându-le bisericile și proprietățile și desființându-le parohiile. De fapt, BOR îi urăște pe greco-catolici mai mult ca pe musulmani, mozaici, catolici, protestanți.
Totuși, biserica greco-catolică a avut o acțiune majoră în redeșteptarea idealului național prin Școala Ardeleană și alte organizații culturale și politice, cu rol esențial chiar în Marea Unire din 1918( Maniu și alți fruntași ardeleni erau greco-catolici).
Nici până în prezent BOR nu a restituit în totalitate bunurile bisericii greco-catolice, ba chiar continuă obstrucționarea ei.
Iar despre ierarhii Bisericii greco-catolice voi spune numai „Dumnezeu să-i odihnească în pace” că mult bine au făcut poporului român.
NB. Eu sunt ortodox.
Imi pare rau, dar nu sunt de acord cu „este drept și unii preoți ortodocși adepți ai legionarilor” Este o afirmatie rautacioasa sau cel putin neinformata. Si nu vorbesc din povesti, bunicul meu, preot ortodox de o verticalitate morala cum nu mai exista de decenii intregi in RO, a fost fugarit la propriu, de armata sovietica si comisarii comunisti prin paduri care doreau sa l spanzure ca un exemplu pentru lupta de clasa, etc. Si multi altii care au patimit cumplit. Faptul ca preotii catolici au suferit nu inseamana ca ortodoxia romana o ducea pe roze atunci. Haideti sa pastram decenta istorica va rog, jignim memoria unor oameni care au murit pentru niste principii si convingeri religioase.
Greselile nu pot fi iertate daca nu sunt recunoscute. Acest articol este un indemn la rememorarea unor oameni uitati de cei carora le-au dedicat viata. Adevarul trebuie reabilitat indiferent cat de neplacut se va dovedi.
Nu neg, pe atunci mulți oameni anticomuniști au fost hăituiți din diverse motive. Pe de altă parte, BOR a fost acceptată tacit de PCR, dar bine supravegheată de Securitatea comunistă. Și bunicu’meu, chiabur, a făcut 7 ani de pușcărie că nu voia să se înscrie în „colectivă”….
”Și bunicu’meu, chiabur, a făcut 7 ani de pușcărie că nu voia să se înscrie în „colectivă”….”
În mod sigur. De asta citezi din Karl Marx și din Vladimir Voronin, în memoria bunicului? De asta repeți mereu pe-aici poveștile Kremlinului? În memoria bunicului?
Probabil că nu înțelegeți ce scriu sau eu nu mă fac înțeles.
De ce numai un an „Cardinal Iuliu Hossu”? Acest om ar trebui sa fie un sfant al bisercii, este deja beatificat. E o fotografie pe wikipedia cu Iuliu Hossu in haine de puscarias, o fotografie mai impresionanta decat in haine de cardinal.
Suntem oameni si deci supusi greselii, dar acest om nu s-a indoit si nu a renuntat niciodata de credinta lui, si a suferit pentru asta traind in puscarii sinistre. La fel s-a intamplat si cu Aresenie Boca si multi alti preoti martiri.
Sunt preoti si preoti,oameni si oameni,dar exemplul lui Iuliu Hossu ar trebui sa ne dea forta, curaj, seninatate in lumea in care traim azi.
Cred ca e o gluma faptul ca il comparati cu Boca….
Stimate domn, ar fi bine să faceți apel la istoria Romåniei; această personalitate greco-catolică a neamului românesc, doctor ,,in pectore” de Roma a fost vicepreședintele Marii Adunări Naționale și a fost desemnat să dea citire Actului de Unire.! Apropo, știai că ieromonahul Arsenie Boca, de pe tată a fost greco catolic?
Scuze, cred ca m-ati inteles gresit… asta ziceam, nu poate fi comparat (sau pus semnul egalitatii, daca doriti) intre boca cu cardinalul Iuliu Hossu. Nici macar prin prisma suferintei in „puscarii sinistre”. Cardinalul Iulia Hossu e o personalitate istorica, Boca o creatie tarzie a ordodoxiei resentimentare.
„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri.”
Ei au ales calea suferintei. Sfintenia nu se instaleaza prin decrete, unanimitate si semnaturi. Incepe in timpul vietii prin fapte, atitudini , comportament si se poate confirma dupa disparitia fizica. De cele mai multe ori nu se constata niciodata, cautam aiurea dupa criterii inventate de noi, dar ei sfintii ne sunt alaturi fara sa-i vedem.
Apreciem forma pe care o asociem cu mesagerul divinitatii, dar ignoram be baze subiective devotamentul sincer. Iertarea, renuntarea la ostilitate si acceptarea frateasca sunt caile de reconciliere intre romani. Acest fragil om, batjocorit si umilit este un sfant al tuturor romanilor.
NB : nu exista nici o deosebire intre cele doua rituri crestine,. Absolut nici una.