România a dorit să facă parte din Uniunea Europeană. Aderarea la UE a depins, însă, de îndeplinirea unor condiții, majoritatea acestora fiind legate de respectarea unor criterii generale – precum statul de drept, disciplina bugetară sau stabilitatea macroeconomică. Cu dificultate, România reușește să fie acceptată, deși nu îndeplinește complet aceste condiții. Ulterior aderării, guvernarea este monitorizată permanent din perspectiva respectării acestor condiții, indiferent de orientarea politică sau de direcția declarată a politicilor sale.
Cadrul democratic care începe să se stabilizeze lasă deschisă, în principiu, o pluralitate de opțiuni de dezvoltare: orice direcție este posibilă, atâta timp cât nu sunt încălcate condițiile de bază ale apartenenței. În practică însă, după aderare, acest cadru inițial relativ flexibil este completat de obligativitatea respectării unui corp amplu de legislație europeană, comun tuturor statelor membre. Astfel, spațiul de decizie națională nu este anulat, dar este condiționat.
Este esențial de subliniat că, cel puțin din punct de vedere tehnic, respectarea acestor reguli nu este rezultatul unor procese interne de „încercare și eroare”, al acumulării treptate de experiență instituțională sau al unor dezbateri societale consistente, ci este impusă din exterior, ca standard de conformare. Acest amănunt este foarte important, deoarece există riscul ca regulile respectate din constrângere să nu producă automat internalizare normativă, iar instituțiile pot deveni funcționale doar formal, nu și substanțial.
Consecințele acestui amănunt asupra funcționării statului și dezvoltării societății sunt majore. Spre exemplu, România, în virtutea impunerilor amintite, nu poate decide, de exemplu, redeschiderea masivă a minelor de cărbune pentru a susține un anumit model energetic. Nu poate renunța la colectarea selectivă a deșeurilor, chiar dacă implementarea este deficitară. Nu poate acorda discreționar ajutoare de stat pentru a susține anumite sectoare economice, fără aprobarea unor scheme conforme cu regulile UE. Exemplele pot continua.
Întrebarea centrală devine astfel: în ce măsură aceste reguli impuse din exterior pot genera, pe termen lung, comportamente, politici și practici instituționale similare celor din statele UE considerate modele de bună guvernare? Sunt suficiente sancțiunile, condiționalitățile și mecanismele de constrângere pentru a corecta deviațiile recurente de la interesul public?
Experiența de până acum sugerează un răspuns prudent. Deși indicatorii economici arată o evoluție pozitivă, iar fondurile europene au contribuit vizibil la creștere, aceste rezultate nu reflectă schimbări structurale profunde. Ele nu indică transformări durabile de atitudine, de comportament instituțional sau de adoptare plenară a unei abordări de politici publice în actul guvernării – acele gen de transformări care ar putea asigura sustenabilitatea pe termen lung a statului și reducerea vulnerabilităților sistemice.
Schimbările structurale sunt importante deoarece sunt cele care ar facilita diminuarea disparitățile regionale (descentralizare/regionalizare administrativă), ar consolida independența reală a justiției și ar institui un nivel autentic de transparență în întregul proces de guvernare – de la identificarea problemelor publice până la implementarea soluțiilor și evaluarea acestora. Fără astfel de transformări, creșterea economică riscă să amplifice inegalitățile, să adâncească clivajele sociale și să fragilizeze coeziunea politică.
În fața acestei situații pot fi identificate trei căi principale.
Prima este preluarea treptată a guvernării naționale de către instituțiile europene, în cadrul unei logici de federalizare. Această soluție ar putea asigura conformarea substanțială, dar ar presupune renunțarea la o parte semnificativă a autonomiei decizionale, fără garanția construirii unei capacități interne reale.
A doua cale este respingerea progresivă a instituțiilor europene și reinterpretarea apartenenței la UE ca o simplă înțelegere internațională, comparabilă cu oricare alta. Această abordare, apropiată de formele contemporane de așa numit „suveranism”, deși are rădăcini istorice în experiențe anterioare ale statului român, riscă izolarea și regresul instituțional.
A treia cale – și cea mai promițătoare – presupune păstrarea apartenenței la UE și a cadrului său normativ, dar înlocuirea lipsei experienței istorice a României (nici recent, dar nici în trecutul modern) de funcționare a unor mecanisme deliberate de învățare instituțională într-un regim autentic democratic. Aceasta ar putea însemna aplicarea de diverse soluții pilot, inspirate fie din bune practici europene, fie din inițiative autohtone inovative, testate la scară redusă, evaluate riguros și replicate doar acolo unde produc rezultate reale. Aceasta în locul aplicării directe naționale a unor soluții radicale. Lipsa unor mecanisme de testare și învățare instituțională a condus, în mod repetat, la adoptarea unor schimbări bruște la nivel național, fără etape intermediare de aplicare în cadre pilot. De exemplu: introducerea unor platforme de digitalizare administrativă obligatorii pentru toate instituțiile, fără testare prealabilă, reforme ample în educație sau salarizare publică aplicate simultan la scară națională. În mod similar, măsuri precum colectarea selectivă a deșeurilor sau modificări semnificative ale regimului fiscal au fost implementate formal, fără evaluări ex-ante și fără posibilitatea ajustării pe baza unor rezultate observabile (specifice abordării de politici publice). Aceste abordări formale (legaliste în majoritatea lor) au produs adesea conformare de fațadă, blocaje operaționale și soluții informale de ocolire a regulilor, ilustrând limitele unei guvernări bazate exclusiv pe reglementare și nu pe învățare progresivă.
În această logică, instrumente precum PNRR nu trebuie tratate ca simple liste de obiective bifate pentru accesarea fondurilor, ci ca pârghii de inducere a unor schimbări structurale reale. Valoarea lor nu constă în absorbția financiară, ci în capacitatea de a forța statul să experimenteze, să măsoare, să corecteze și să internalizeze noi moduri de a face politici publice. O astfel de transformare cu caracter structural constă în trecerea de la abordarea predominant legalistă, la una centrată pe politici publice.
Pe scurt, abordarea de politici publice nu este caracterizată prin tendința de a răspunde oricărei probleme prin inițierea unei noi reglementări (care formal are impact național), ci printr-un parcurs logic și transparent care începe cu definirea clară a problemei și se încheie cu evaluarea soluției implementate. În acest context, adoptarea unui act normativ este doar una dintre modalitățile posibile de implementare, nu un scop în sine și cu atât mai mult unicul mod de a soluționa o problemă.
Această abordare, aplicată în diverse forme în majoritatea statelor europene, permite nu doar o mai bună soluționare a problemelor complexe, ci și prevenirea aglomerării excesive cu acte normative. Mai mult, ea deschide calea unei serii de reforme conexe: de la evaluarea performanței funcționarilor publici, până la revigorarea unei practici esențiale, dar tot mai rare, aceea a formulării de politici publice.
Această oportunitate este cu atât mai relevantă cu cât însăși nașterea domeniului politicilor publice ca disciplină a avut loc într-un context profund turbulent, marcat de crize economice, conflicte și o utilizare intensă a propagandei politice. În acest context, apelul la raționalitatea actului de guvernare a fost văzut ca o contrapondere necesară la decizia arbitrară sau ideologică, iar dezvoltarea politicilor publice ca domeniu distinct a urmărit tocmai fundamentarea deciziilor pe analize sistematice, date și dovezi empirice. Această aspirație a fost consacrată ulterior sub forma guvernării bazate pe dovezi (evidence-based policymaking). În practică însă, actul guvernării s-a dovedit adesea mai puțin rațional decât sperau fondatorii disciplinei, presiunea electorală pentru rezultate rapide și vizibile favorizând soluții simplificate la probleme structurale complexe. În acest context, progresele recente în domeniul inteligenței artificiale creează, pentru prima dată, condițiile ca această aspirație inițială să devină operațională: capacitatea de a analiza volume mari de date, de a simula scenarii alternative, de a evalua impacturi și de a sprijini procese decizionale iterative oferă un sprijin concret abordării de politici publice. Astfel, inteligența artificială nu substituie decizia politică, dar poate deveni un catalizator esențial al celei de-a treia căi descrise anterior, facilitând testarea în cadre pilot, învățarea instituțională și tranziția de la conformare formală la transformare structurală reală.
Fără asumarea conștientă a unei astfel de transformări structurale, evoluția economică – oricât de favorabilă – nu va fi suficientă. Schimbările nu se vor produce de la sine, iar absența unor mecanisme deliberate de învățare instituțională riscă să accentueze disparitățile sociale, economice și teritoriale. În acest context, abordarea de politici publice nu este un exercițiu tehnic sau academic, ci o condiție esențială pentru orice reformă credibilă. Ea reprezintă cadrul prin care o societate își clarifică obiectivele, își testează soluțiile și își asumă, în mod transparent, responsabilitatea pentru propriile alegeri. Întrebarea care rămâne nu este dacă România are nevoie de astfel de schimbări, ci dacă este dispusă să le construiască în mod deliberat și consecvent.
„Aderarea la UE a depins, însă, de îndeplinirea unor condiții, majoritatea acestora fiind legate de respectarea unor criterii generale – precum statul de drept…”
Permiteți-mi, vă rog, să vă amintesc faptul că România NU este un stat de drept, o democrație.
România este o cleptocrație guvernată de peste 36 de ani de o grupare de sorginte securisto-comunistă al cărei obiectiv fundamental este transferarea frauduloasă a unei cantități cât mai mari din resursele publice în proprietatea privată a membrilor săi și a apropiaților acestora. Astfel, aceasta a ajuns în timp să se consolideze, să controleze resursele statului, și să-și subordoneze instituțiile de forță, justiția, serviciile de informații etc.
România este un stat eșuat (după cum spunea fostul Președinte), căuia i-a fost aplicat MCV drept condiție pentru aderarea la UE în 2007. MCV care a fost ridicat după 17 ani, abia cu 2 ani în urmă, de rușine, pentru că nimeni nu mai putea explica de ce un stat care nu este o democrație a fost admis totuși în Uniunea Europeană.
Romania are un stat de tip cartel. Iar UE ne a acceptat pt ca avea nevoie de piete de comert pt multinationalele ei si forta de munca ieftina.
De acord!
Se vorbeste de trei cai, eu as propune si a patra cale. Si anume participarea activa a Romaniei la modificarea/perfectionarea/adaptarea regulamentelor prezente in prorpiul interes.
Dupa cum se stie, si dupa cum se vede multe tari membre EU sunt nemultumite cu anumite reguli. Nu numai Ungaria, (azil), sau Polonia (carbune) ci si alte tari incl. Germania (auto electric) merg pe directia schimbarii masive a regulamentelor. Sa nu mai vorbim ca nici tarile puternice nu respecta in totalitate ordonantele EU, de ex. cea cu datoriile interne. Pt ca regulamentele nu sunt batute in cuie, cele mai multe au fost redactate in perioada isterica ecologica comunista a EU, perioada care s-a mai atenuat un pic.
EU chiar merge pe linia Europei cu doua viteze, deci oricum Romania ar putea fi retrogradata in liga doua.
Concluzia ar fi ca Romania ar trebui sa lupte in propriul interes, fiecare tara are conditi diferite care de multe ori sunt f greu de aplatisat!
Cea de 4 cale nu o exclude pe cea de-a treia. Dimpotrivă, sunt compatibile. Trecerea la abordarea de politici publice nu tine de specificul national (știu exact ce spun când susțin acest lucru), ci de necesitatea de modernizare. Nu e vorba de a impune un model, ci de a iniția un proces de modernizare.
„Intrebarea centrală devine astfel: în ce măsură aceste reguli impuse din exterior pot genera, pe termen lung, comportamente, politici și practici instituționale similare celor din statele UE considerate modele de bună guvernare?”
Intrebarea centrala este alta, daca toate regulile impuse din exterior sunt modele de buna guvrenare chiar in tarile din care sunt exportate. Mail ales cand ele sunt contestate chiar in tarile luate ca model.
Nu putem să facem SF.
Cât timp structurile de stat și de partid/e nu se vor schimba (oameni -cu beizadele, cu tot- sau mentalități)
nu vom avea nici o reformă. Doar hoții înfășurate în texte reformiste.
Iată un exemplu. Creearea unei piețe competitive a energiei prim imtroducerea intermediarilor între producători și consumatori. Un Middle man care încasează bani fără sa facă nimic. O șmecherie care a dus peste tot la creșterea preturilor.