De la Şoric la Bărbulescu &co. Cum e ruşinată legea chiar de oamenii legii

Aurelian Şoric &co.

 
Scriam săptămâna trecută despre un gen de filme care nu ar putea fi plasate în niciun caz în România. Nu poţi face un erou, bun sau rău, din sistemul public din România, pentru că e anapoda, debil şi inept. Am dat câteva exemple acolo, acum sunt nevoit să adaug încă unul la ele: filmul la capătul căruia, după mult chin şi sacrificii, eroul bun dezvăluie relaţia ascunsă dintre un şef corupt de poliţie şi un mafiot. Cum, cum să poţi plasa un film de genul acesta la noi? Ce suspans? La noi şeful poliţiei Neamţ are relaţii de notorietate cu un interlop, sunt vecini şi prieteni de familie. Ce dezvăluire dramatică a vreunui erou bun? La noi şeful cu pricina a venit singur în faţa presei şi a spus că relaţia dintre el şi cămătar era „cât se poate de firească”, la fel ca ocupaţia respectivului. S-a dus naibii tot dramatismul, realitatea românească bate orice scenariu hollywoodian.

Nu poţi avea cine ştie ce sfârşit fericit al unui episod care începe aşa de trist. Nu poţi face un erou din reprezentantul sistemului Şoric, căci individul nu pare deloc sofisticat şi nici măcar foarte malefic, e doar un imbecil. Nu arunc gratuit o insultă. Pur şi simplu constat două lucruri. Unu, dacă şeful poliţiei Neamţ nu ar fi ieşit atât de (anti)dramatic cu declaraţia respectivă e posibil să-şi fi păstrat postul în continuare, în loc să fie pus în situaţia să demisioneze. Doi, faptul că omul pare scos direct dintr-un banc cu poliţişti nu e chiar deloc de glumă. Un sistem care permite unui astfel de tăntălău să ajungă şef de poliţie este foarte vulnerabil pentru simplul motiv că condiţia inteligenţei pentru a fi „eroul rău” este cu mult mai restrictivă decât cea a lipsei de onestitate.

Dar ce e şi mai trist e că dl Şoric nu e excepţia, sistemul ia chipul şi asemănarea lui şi, într-un cerc cât se poate de vicios, îi uşurează ascensiunea. 78 de şefi de poliţie din Neamţ s-au solidarizat cu şeful lor şi au ameninţat cu demisia din poliţie. Nu am motive să cred că toţi aceştia aveau relaţii cu interlopul respectiv sau cu altul, în schimb sunt convins că ştiau de relaţia Şoric-Mararu. Cea mai probabilă explicaţie pentru această solidarizare ruşinoasă este următoarea: la fel ca şeful lor, respectivii nu văd o problemă în relaţia respectivă, nu sesizează sa nu le pasă că ei ar trebui să fie „oameni ai legii” iar cămătarul Mararu era de cealaltă parte a ei.

Lidia Bărbulescu &co.

 
Şi acum, să trecem la ceva complet diferit, cel puţin în aparenţă. Mă refer la alegerile pentru Consiliul Superior al Magistraturii de anul acesta. Din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a candidat şi Lidia Bărbulescu. Dna judecător este vicepreşedinte la Înalta Curte şi a fost aleasă pentru un mandat la CSM în 2004. În 2005 legea CSM a fost modificată şi a interzis posibilitatea reînvestirii membrilor CSM, limitând deci numărul de mandate la unul singur. În ciuda acestei legi CSM a admis candidaturile unora dintre membri săi.

Justificarea lor a fost că legea nu se poate aplica retroactiv. E o afirmaţie rizibilă, pur şi simplu; transferată din domeniul legal în cel aritmetic ar echivala cu pretenţia că numărul 10 e mai mic decât 5. Dacă legea adoptată în 2005 ar fi afectat în orice fel mandatul început în 2004, atunci da, ar fi fost retroactivă. Dar cum poate cineva pretinde că legea din 2005 se aplică retroactiv în 2010? Uite că poate. Mai mult, poate să o facă cu succes.

La fel ca în cazul Şoric, ceea ce e şi mai trist în toată trebuşoara este că nu e o excepţie, nu e doar un om ambiţios sau lacom care nu are niciun fel de respect faţă de lege şi faţă de demnitatea pe care o ocupă. Şi aici e vorba de mai mult decât de dna Bărbulescu (sau de dl Lupaşcu): e vorba de colegii lor. Căci candidatura ar fi fost doar un episod ruşinos dar limitat şi izolat, în cazul în care ar fi fost ratată. Însă dna Bărbulescu a fost aleasă în CSM, prin votul colegilor ei de la Înalta Curte. Repet, o majoritate de 69 de judecători de la cea mai înaltă instanţă de judecată din ţară au votat pentru un candidat, în condiţiile în care mandatul acestuia este, în mod evident, ilegal.

Avem practic acelaşi episod o dată la baza sistemului de apărare a legii, şi apoi la vârful lui. Şefii de post din Neamţ şi judecătorii ÎCCJ au exact acelaşi reflex. Colegii dlui Şoric au explicat de ce îi iau apărarea, o fac „din inimă”, pentru că „ne-a înţeles şi ne-a sprijinit”. Cu alte cuvinte, cu expresia comună, e băiat de gaşcă. Judecătorii ÎCCJ nu au explicat votul lor, nu trebuie să o facă desigur, dar sunt convins că ar fi dat o explicaţie similară. Şi dna Bărbulescu e „de gaşcă”. Prin urmare, nici pentru unii şi nici pentru ceilalţi nu mai contează că situaţia şefului poliţiei Neamţ sau cea a candidatului la CSM sunt certate cu legea. Gaşca oamenilor legii bate şi ruşinează legea.