„Niciodată nu vom fi încercat destul să trecem spre generațiile următoare – care au venit pe lume prea târziu pentru a putea participa la marele dezmăț al spaimei și la misterul aproape religios al umilinței – concluziile, nici pentru noi cu totul clare, ale răului. Un rău care nu știu dacă a plecat, dar știu că se poate întoarce oricând și trebuie recunoscut, chiar dacă ia mereu alte înfățișări.„
Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul
Mă tot gândesc – pe o idee care mi-a venit din primul număr al „României literare” din acest an – la un succint comentariu despre cum am văzut eu ultimii ani de comunism, prin ochii tânărului care eram. O istorie povestită generației de după Revoluție. Nu strică ca noi, cei care am trăit în comunism, să spunem povestea, pentru că generațiile secolului XXI au tendința să idealizeze trecutul comunist al țării, dând crezare agenților Restaurației. Dacă agenții Restaurației insistă cu istoria lor alternativă pentru a ține cu dinții de puterea politică, atunci și noi trebuie să venim cu propria noastră variantă a istoriei trăite. Dacă tinerii de astăzi vor să revină la acele vremuri păcătoase, n-au decât. În fond, lumea de mâine le aparține și cum își aștern astăzi, așa vor dormi mâine.
Am propria mea versiune a acelor vremuri și nu văd de ce n-aș împărtăși-o. Versiunea mea de poveste din comunism seamănă, petrecându-se în același cadru cenușiu al Românei sub dictatura lui Ceaușescu, cu istoriile relatate de Ana Blandiana în „Mai-mult-ca-trecutul”, „Soră lume” ori „Fals tratat de manipulare”, de Horia Roman Patapievici în „Despre viață, destin & nostalgie”, de Petre Mihai Băcanu în „Bilet de ieșire” sau „Viața mea ca spioană” scrisă de Katherine Verdery ori „În căutarea României” a istoricului Denis Deletant. „Anul nou care n-a fost” putea foarte bine să prindă și povestea mea, una la fel de banală și apropiată de cea a personajului „Gelu”, de exemplu, motiv pentru care am și rezonat cu filmul lui Bogdan Mureșanu, cât și cu o bună parte din intervențiile pe marginea producției din numărul 1-2 ac. al „României literare”.
Am început să înțeleg lumea în care trăiesc pe la 15 ani. Eram în anul doi de liceu și undeva în octombrie am fost trimiși pentru două săptămâni de practică sus în munte, în Parâng, cazați la cabana Institutului de Educație Fizică și Sport (IEFS pe scurt) și puși la muncă câte 10 ore zilnic – nu exagerez deloc! – alături de câțiva muncitori la amenajarea pârtiei de schi B și a rampei pentru sărituri cu schiurile din poiana Slima. Cel care răspundea de noi și căruia i-am uitat numele (am vrut să-l uit) era unul din maiștrii de la atelierul școală al liceului. Ce făceam noi acolo? De toate. Descărcam și încărcam nisip și balast, dar și beton. Le căram cu tărgile. Căram și bolovani cu tărgile, în jos și în sus, pe panta muntelui. Spărgeam stânca cu pickhammerul; erau două ciocane pneumatice și era o luptă cine să fie cei care le folosesc (fără căști, firește, protecția muncii era doar o vorbă în vânt pe atunci), pentru că ni se părea că este o muncă mai ușoară decât la lopată și târnăcop. Săpam șanțuri. Eram cu alte cuvinte exploatați prin muncă, în baza unei înțelegeri între activiștii de partid, directorul liceului, conducerea IEFS și alții, ca să contribuim „patriotic” la dotarea cu teleschi a unei pârtii și la construcția unei piste de sărituri cu schiurile.
Noaptea era frig rău în cabana IEFS. Puneam pături în geamuri. Camera cea mai bună era a maistrului, unde după masa de seară se retrăgea cu amicii lui de pahar și goleau câteva sticle de alcool. Uneori știam că pleca în oraș după băutură. Ne spunea că se duce la liceu sau la „consiliu” („popular”, adică primărie, cum ar veni). Dar îl vedeam când se întorcea cu rucsacul plin de sticle de băutură. De fapt, respirația îi mirosea la orice oră a alcool, însă nu ni se părea nimic neobișnuit. Din puțina mea experiență de viață, mulți bărbați miroseau de obicei a alcool la orice oră a zilei.
Mâncam în sala de mese dimineața și seara. Nu-mi aduc bine aminte cum era cu masa de prânz. Ne mai încropeam peste zi cu ce adusesem de acasă. După ce mâncam, doi dintre noi strângeau și spălau vesela cu apă rece și ceva detergent. Grăsimea rămânea pe vase care, până la următoarea masă, prindeau miros. La bucătărie urma să am și cea mai înjositoare experiență a vieții mele de până atunci. „Tovarășul maistru” a fost nemulțumit de cum am strâns și spălat eu și colegul meu vasele și, pentru că eram mai aproape, s-a răzbunat pe mine: mi-a pus în cap o farfurie cu mâncare. Mâncarea sleită s-a impregnat în păr, a alunecat pe gât în jos sub haine, mi le-a murdărit. Noroc că erau cele de lucru. Majoritatea colegilor mei au râs. Au râs și prietenii idiotului nostru de educator care se presupunea că are grija noastră.
Nu am avut cui să mă plâng. Am încercat să mă plâng acasă. Tatăl meu nu a părut impresionat, maică-mea s-a supărat pentru că acel individ îl cunoștea bine pe tatăl meu și totuși s-a purtat, iată, mizerabil. Nu pentru că demnitatea mea a fost călcată în picioare. Tatăl meu a ridicat din nou din umeri. Și a promis că „va vorbi el”, cu idiotul când îl va întâlni. În comunism nimeni nu dădea doi bani pe demnitate. Era o lecție de supunere. Pentru mine nedreptatea de atunci și tot ce a urmat a fost ca o arsură pe suflet. Devenisem foarte sensibil la semnele care-mi arătau că pot fi subiectul unei alte călcări în picioare a demnității mele. De fiecare dată încercam să scap sau, dacă nu pot, măcar să confrunt bătăios situația, să-mi salvez fie și o fărâmă de demnitate. Niciodată nu am știut sigur ce trebuie să fac, cum să procedez mai bine în situații limită. Începând de atunci sistemul social în care trăiam a fost sinonim pentru mine cu insecuritatea, cu precaritatea ca individ în societate.
Omul comunist avea un traseu de înregimentare politică și socială bine stabilit. În clasa a doua, mi s-a pus la gât cravata roșie cu tricolor de pionier, într-o ceremonie în curtea școlii, care presupunea participarea tuturor elevilor în careu, de la clasa I la clasa a VIII-a. Am ieșit emoționat în fața careului și învățătoarea mi-a pus ceremonios cravata la gât. Apoi timp de șapte ani am fost comandant de detașament pentru că aveam cele mai bune note din clasă. În fiecare an primeam aceeași critică: „Ești moale! Trebuie să te impui, nu ajunge doar să ai note bune!” Dar mă întrebase cineva dacă vreau să fiu șeful clasei? Să dau raportul? Să stau cu ochii pe colegii mei? Sigur că nu. Era o sarcină pe care sistemul o încredința după un anumit criteriu – mediile școlare, de exemplu – și nu puteai să te auto-exonerezi, era de neconceput. Nu ar fi acceptat nici învățătoarea, nici directorul școlii, nici părinții mei. Așa că am fost comandant de detașament și cu asta basta. În timp, am învățat cum să îmi ușurez sarcina și să mai eliberez din presiune. Dar niciodată nu m-am putut sustrage de la activitățile extrașcolare și nici nu am scăpat de la convocările din fiecare vacanță pentru te miri ce „acțiuni pionierești”. Am rămas moale până la final.
La liceu am devenit UTC-ist, adică membru al „Uniunii Tineretului Comunist”. Apoi am primit o uniformă de PTAP-ist, adică de „pregătire a tineretului pentru apărarea patriei”. Era un fel de salopetă albastră din două piese, croială militară, cu basc. Nu știu dacă am primit-o gratis sau părinții mei au trebuit să o cumpere, nu-mi mai amintesc. Nu era o chestie chiar formală. Ne îmbrăcam cu această uniformă când se făceau exerciții militare – elemente de instrucție de front – sub îndrumarea unui cadru militar de la „Gărzile Patriotice”, când se organizau unele activități de „muncă patriotică” și desigur în poligon, la tragerile cu pușca tip „GECO”.
Ca PTAP-ist, cea mai inedită provocare de care am avut parte a fost într-o vacanță de vară, după ce terminasem anul trei de liceu. M-am trezit convocat la școală pentru pregătire militară de defilare, împreună cu alți colegi de liceu și cred că și de la alte licee din oraș. În fiecare zi primeam și o pușcă (cu încărcătorul scos) și defilam pe pista a ceea ce cândva fusese stadionul vechi al orașului, pe o muzică militară pe care o auzeam în boxe. Totul a fost inedit. Muzica o asigura cel mai cunoscut DJ al orașului de pe vremea aceea. Eram comandați de un ofițer de la „Gărzile Patriotice” pe care-l exasperam cu stângăciile noastre și care striga într-una: „Cu stângul pe tobă, cu stângul pe tobă!”.
Miza era mare, pentru că, se spunea, însuși „tovarășul” – adică Ceaușescu – urma să participe la parada de „23 August”. Eram oarecum încântați, dar după o săptămână de marșuri în fiecare zi ni se cam luase. Ne mai amăgea în pauze DJ-ul cu niște muzică la modă. În cele din urmă, la capătul a două săptămâni de instrucție de front, a venit și ziua mult așteptată. „Tovarășul” nu a venit, așa că parada a fost un fiasco, toată lumea și-a dorit să scape repede și să mai prindă câte ceva din ziua liberă împreună cu familiile. A fost o discuție dacă mai are rost ca noi PTAP-iștii să mai participăm, dacă da, de ce să ne mai dea puștile, până la urmă ne-au echipat ca la instrucție și ne-au pus în mișcare. Cum orașul este mic, în zece minute totul a fost gata. Nu știam dacă să fim dezamăgiți sau bucuroși că totul s-a terminat și că ne putem vedea de vacanță, cât mai rămăsese din ea. Sentimente amestecate m-au încercat și mi-a fost greu să înțeleg de ce, după atâta efort, totul a fost îngropat în derizoriu. Neseriozitate, asta a fost lecția zilei. Totul era de ochii „tovarășului”, nu pentru oameni, pentru bucuria tuturor. Butaforie și falsitate, ăsta era comunismul, după cum bine putea vedea. Și două săptămâni ratate de vacanță.
Copilăria, adolescența în comunism, o temă ce merită explorată și nu o pot face mai bine decât punându-mi amintirile la treabă, să depene. Copilăria mea făcea abstracție de peisajul exterior sferei mele înguste de interes, pe cât își putea permite. În clasele mari de gimnaziu, eram convocați la „muncă patriotică”. Două veri „munca patriotică” a însemnat șantierul stadionului nou al orașului, cam șase ore pe zi, timp de una sau două săptămâni, nu-mi mai amintesc exact. Participa toată lumea, băieți și fete. Ca să fi scutit, trebuia să produci un document medical. Și ce boală te putea pune credibil la pat atâtea săptămâni încât să scapi de „munca patriotică”? Se pare că la 12, 13 sau 14 ani eram suficient de puternici ca să săpăm la târnăcop, să lopătăm, să transportăm cu tărgi beton ori balastru.
din 12 februarie 1969. Sursa: lege5.ro
Până la jumătatea deceniului nouă, credeam că televizorul și cinematografele din oraș îmi oferă toată distracția de care aveam nevoie. Joi seara erau filme de desene animate. Sâmbătă la prânz la fel. Seara, cu religiozitate, familia se aduna la „Teleenciclopedia” și la seriale: „Manix”, „Kojak”, „Un șerif la New York”, „Om bogat, om sărac” sau vestitul „Familia Ewing”. Duminica, la prânz, era „Albumul duminical”, unde se difuzau scheciuri, muzică de café-concert, pastila de „Fapt divers”, documentarele lui Jacques-Yves Cousteau și serialele englezești de după-amiază, producție BBC, care nu-mi plăceau neapărat. Îmi plăceau în schimb serile de teatru TV, nu știu de ce, mai ales când se difuzau producțiile Shakespeare ale BBC, pe care le găseam fascinante. În fine, telecinemateca de miercuri era și ea urmărită fără greș.
Aveam și reviste. „Pif”, suplimentul cu benzi desenate al cotidianului „L’Humanité” al partidului comunist francez (habar n-aveam de chestia asta, în orice caz și nici că m-ar fi interesat) apărea ca supliment tradus în limba română al revistei „Cutezătorii”, la care eram abonat la școală. Existau, am aflat la un moment dat, unii în urbea noastră, „oameni cu funcții”, care primeau „L’Humanité” pe baza de abonament, prin poștă, iar copiii lor se bucurau de „Pif” în original. Când am aflat, mi s-a strâns puțin inima, pentru că în original erau mult mai multe benzi desenate decât în suplimentul sărac din „Cutezătorii”; pe de altă parte, nu eram atât de grozav la limba franceză încât să buchisesc cu spor o astfel de publicație. M-am mulțumit deci cu ce aveam, pentru că strugurii erau acri.
Într-o zi, pe care mi-o amintesc perfect, prin 1980 sau 1981, eram cu tatăl meu la magazinul de „TV – Radio – Electrice” să cumpărăm un „Diamant” cu diagonala mai mare și imaginea mai bună decât televizorul vechi. Era un aparat cu circuite integrate, nu cu lămpi. La radio se transmitea un discurs al lui Ceaușescu care, în esență, vorbea despre scumpiri și de creșterea salariilor cu 150 de lei. Țin minte perfect cum s-a citit apoi o listă la radio cu scumpiri de produse și pachetul de unt a devenit 9 lei, adică i se cam dubla prețul. Știrea m-a frapat până și pe mine și nu mi-au scăpat privirile pe care le-au schimbat între ei tatăl meu și vânzătorul de televizoare. Nu era decât începutul.
De la lună la lună, produsele alimentare au început să dispară din galantare și de pe rafturi. Laptele a început să fie vândut pe cartelă. Apoi pâinea. Carnea a dispărut din măcelării. Și, ce m-a durut în mod special, ciocolata. Fără veste, ciocolata mea preferată cu lapte de la „Kandia”, „Cibo” sau „Vinga” nu s-a mai găsit. Iar lucrurile au mers tot mai rău. Ajunsesem elev de liceu și, fiind lipsuri, trebuia să ajut, să contribui. Stăteam la rânduri interminabile, că poate „se bagă” carne. În drum de la școală, treceam pe la două sau trei „Alimentara” ca să cumpăr pâine, dacă îmi dădeau fără cartelă. Reușeam uneori să iau o pâine sau două, de obicei veche.
Tot de la an la an, programul TV a sărăcit și s-a tot scurtat, până ce ajunsese la două sau trei ore seara în timpul săptămânii. Filme interesante nu mai puteai vedea la TVR. Nici la cinema. Doar filme vechi de cinematecă, multe cenzurate sau aflate în stare tehnică proastă și potop de filme chinezești și indiene. Ultimul film american pe care-mi amintesc că l-am văzut la cinematograf se numea „Gheață verde”, cu Ryan O’Neal, Omar Shariff și Anne Archer. Au început și economiile la energia electrică. Seara, după ora 19.00, timp de o oră orașul intra în beznă: acasă, iluminatul public, în magazine, la cinematograf, aproape oriunde, în afară de întreprinderi.
A început, ca să pună capac, demolarea orașului vechi ce trebuia să facă loc blocurilor noi, din prefabricate. Dintr-o dată peste tot întuneric și noroaie. Îți doreai ca iarna să fie ger, chiar dacă înghețam în clase, pentru că puteam scăpa de mizerie. Dacă mai și ningea, aveam câteva zile salubre. Nici vara nu era mai simplu: dacă nu era noroi, era praf. Pe măsură ce părăseam copilăria și deveneam adolescent, cotidianul se schimba de la culorile vesele ale zilelor lipsite de griji la cenușiul care ne invada indiferent de vârstă și nu-l puteam în niciun fel ignora.
Într-o bună zi, m-am pomenit pe peronul gării, cu o valiză de lemn în mână, plecând spre orașul Caransebeș, cu ordinul de încorporare în buzunar. Pentru că intrasem la facultate, încorporam ca militar cu termen redus, adică școală de ofițeri în rezervă, nouă luni și jumătate. În gara Caransebeș eram așteptați de câțiva subofițeri care ne-au încolonat și am pornit-o către unitate, la doi kilometri și jumătate distanță. Acolo, de la ora 8 dimineața și până la ora 11 a zilei, primisem un pat și efectele pentru somn, ne dezbrăcaseră de hainele de acasă și ne dăduseră uniforme, ne tunseseră și ne-au supravegheat când coseam pe uniformă petlițele roșii de infanteriști. Apoi ne-au repartizat pe plutoane și companii și, ca să nu stăm degeaba, pe sectoare, la curățenie. Am ajuns la cantină împreună cu alți trei sau patru colegi. Trebuia ca, până la masa de seară, să transformăm locul într-unul salubru: să spălăm sala de mese și bucătăria, vesela, tacâmurile, mese, scaune, tejgheaua de servire. Mi s-a părut imposibil, dar cumva am reușit.
După servirea mesei, seara pe la 7 sau 8, nu-mi mai aduc prea bine aminte, am trecut din nou la spălat de vase, mobilier, podele, am aruncat gunoiul și, în jurul orei 10, am ajuns frânți în dormitor. N-am apucat decât să ne dezbrăcăm, când a intrat un ofițer și început să strige isteric: „Alarmă! Alarmă!” Unii l-au înjurat, alții s-au panicat, dar în cele din urmă, am ieșit cu toții din pluton pe platou. Ne întrebam: „Unde sunt ceilalți? De ce doar noi? Cine este nebunul ăsta?” Se va dovedit că locotenentul isteric era chiar comandantul nostru de pluton. Care a început să ne ordone: „Culcat! Drepți! Salt înainte! Culcat!” Și altele asemenea. A doua zi eram de râsul unității: „A, voi sunteți ai lu’ cutare? Bă, am auzit că ăla e nebun! O să aveți viață grea!”
Și a fost viață grea timp de o săptămână. Când toată unitatea era deja la odihnă, noi făceam instrucție de front pe platou până la miezul nopții. Am avut noroc într-o singură seară, când ofițerul de serviciu și-a părăsit biroul, a venit pe platou pe la ora 11 noaptea, l-a luat deoparte pe nebun, i-a explicat scurt ceva, apoi a plecat. Iar nebunul ne-a dat ordin să trecem la odihnă. După o săptămână am primit ordin să ne luăm valizele, am pornit-o în formație către gară și de acolo cu trenul în Câmpia de Vest, undeva la granița cu Serbia, la munci agricole. Ne-au cazat în mai multe clase de școală transformate în dormitoare, cu spălătorul în curte, într-un fel de jgheab. Aveam să rămânem încartiruiți acolo două luni, octombrie și noiembrie.
Două luni am cules porumb sau am scos sfeclă din pământ. Mâncarea era oribilă, parcă dinadins oribilă; am primit o masă mai bună doar de ziua armatei, în 25 octombrie, când a venit în sat o delegație de colonei de la unitate, care au mâncat împreună cu noi, soldații. „Viitorii ingineri”, cum ne spuneau ei. Ne ajutam cu pachetele primite de acasă. Cât timp am muncit pe acele câmpuri, am constatat că doar noi militarii și o șatră de romi eram cu munca de jos. În rest, orice tip de la CAP sau IAS ne era un fel de șef: fă aia, adună aia, atât este norma, nu ați respectat norma și așa mai departe. „Viitorii ingineri” gustau umilința cu polonicul zilnic și deveneau cinici și dezabuzați. Când nu ne făceam norma, aveam parte de umilințe și din partea ofițerilor care ne comandau. Ne alergau pe câmpuri în spatele tractorului, băteam interminabil pas de defilare pe ulițele satului sau făceam salturi înainte prin bălțile de pe uliță și culcat-uri în noroi sub ochii localnicilor adunați pe la porți. Unul dintre ofițeri anume nici nu se obosea să verbalizeze, când se aprindea jarul țigării, era „Culcat!”, când scotea țigara din gură și lăsa brațul jos, era „Drepți!” și tot așa.
Cele două luni de muncă în agricultura patriei mă tem că au semănat foarte mult cu gulagurile rusești, sigur, în regimul mai puțin sever. Am îndurat frig, dar și caniculă (în octombrie, în Câmpia de Vest la prânz erau 28 – 30 de grade) și ne-am îmbolnăvit de bronșite, pneumonii sau insolație. Ne spălam în curte, cu apă rece, dimineața și seara. Ne duceau la dușuri sâmbăta, dar în mai puțin de zece minute apa caldă se epuiza. Ne săpuneam în viteză, dar de clătit ne clăteam tot cu apă rece, oricum am fi făcut. Eram una peste alta confuzi: „De fapt ce armată este asta? Au zis că este școală de ofițeri în rezervă? Ce școală este asta? E pușcărie curată, lagăr de detenție!”
Începând cu 1 decembrie fix, ne-am întors în unitate. Și am avut primul prilej de bucurie: ofițerul nebun nu mai era comandantul nostru! De fapt fusese mutat în altă unitate. Cel nou era locotenent major, avea mai multă experiență de viață și în profesie. L-am respectat și până la sfârșitul celor nouă luni ne-am și împrietenit cu el, pot spune. Și era școală, cu instrucție dimineața și ore de teorie după-amiaza. O dată pe săptămână făceam istorie cu un ofițer de stat major. Ne povestea despre Antonescu, pe care-l vedea ca pe un erou. Și ne asigura că legionarii fuseseră patrioți. O istorie despre care nu știam. L-am crezut. Cred că astăzi, dacă mai trăiește, domnul în cauză este un mare admirator al „suveraniștilor”. În fine, la două săptămâni, ne aduceau din oraș profesori de matematică sau fizică care să ne ajute să recapitulăm materia predată în liceu.
Nu a fost ca o plimbare în parc, dar din acel decembrie și până la final, făcând instrucție și toate celelalte activități, totul avea un sens, nu mă mai simțeam umilit. Încercam să înțeleg ce mi se explică, erau multe lucruri interesante, noi, utile. Instrucția se desfășura în module și ni se explica cum acționează plutonul în diferite faze: apărare, ofensivă, ambuscadă, cum să comandăm o companie, cum să colaborăm cu alte categorii de forțe, ce este un baraj de artilerie și ce ai de făcut într-un câmp de mine, cum acționează armele întrunite și aș mai departe. Trebuia să cunoaștem armele pe care le foloseam, dar și altele pe care le foloseau artileriștii sau cei de la chimic, de exemplu. Am făcut trageri cu grenade și am detonat explozivi. La final am dat și un examen. Faptul că învățământul politic nu lipsea, nu ne deranja. Știam ce avem de făcut: să avem un caiet cu conspecte la zi, dacă „întreabă cineva” sau vin niște șefi în inspecție. Când m-am întors din armată, eram în mare formă fizică, mă simțeam ceva mai matur și mai bogat în experiență de viață, optimist.
Aveam planuri mari și mi-am dorit mult să ajung la mare, într-o vacanță înainte de primul meu an ca student. N-am reușit, pentru că după fix o lună a început să mi se facă rău. Am fost diagnosticat cu hepatită virală și internat aproape întreaga lună august în spitalul de boli infecțioase. Medicul mi-a pus întrebări, ca să înțeleagă cum anume am luat virusul. I-am spus că tocmai ce mă eliberasem de o lună din armată. „A, înțeleg! De acolo ai luat virusul”, mi-a spus. Și mi-am adus aminte că ni se spusese, în treacăt, să nu consumăm apă decât de la sala de mese, nu și de la spălător. Dar cine să respecte o recomandare aruncată în treacăt? Când ne întorceam de la instrucție, toată lumea bea apă de la spălător. Se pare că dintre toți, pe mine m-a lovit ghinionul.
*
În decembrie 1989 aveam 22 de ani. Nu mai eram un copil, dar nici matur nu se cheamă că aș fi fost. Trăiam în acele zile o exaltare pe care nu o ascundeam și nu înțelegeam reținerile părinților mei, care priveau tot ce se întâmpla cu maximă prudență. Sigur, nu-mi spuneau nimic anume, dar discutau febril între ei, pentru că la rândul lor căutau să înțeleagă unde vor conduce toate acele evenimente, ce va fi după ce zarva se va potoli, cum vor trăi dacă la locul lor de muncă nimeni nu mai muncea, toată lumea se agita, contesta și discuta fără niciun gând că s-ar putea să nu fie bani de salarii și altele asemenea.
Eu trăiam într-o altă lume. Decupasem o gaură în steag și-l arborasem. Tatăl meu l-a dat jos, dar nu mi-a zis nimic. Eu nici n-am observat că-l dăduse jos decât după vreo două zile. Eram pe străzi, voiam să contribui. Am ajuns la primărie cu colegii mei de facultate și am cerut arme să apărăm Revoluția și ne-am revoltat că nu ni s-au dat, că Revoluția era păzită de militari care încorporaseră cu două luni în urmă și nu erau decât vag instruiți, pentru că cei mai mulți erau din detașamentele de lucru în mină. Când l-am auzit pe Iliescu zicând că Ceaușescu întinase idealurile socialismului, nu mi s-a părut stranie declarația sa, pentru că n-aveam habar ce va urma în țară. Nu voiam decât să nu-l mai văd și aud pe Ceaușescu non-stop, să fie marfă în magazine, programe la televizor și mai multă libertate. Nu mai voiam să fiu membru de partid, voiam să pot să aleg. În fine, recunosc că orizontul meu nu era unul prea larg, dar țineam ochii deschiși, urechile ciulite și căutam să înțeleg mai mult.
Până la 22 de ani trăisem în comunism. Tot ce știam, ca și părinții mei de altfel, ținea de o țară închistată, ideologizată, controlată, a fricii. Tatăl meu avea un vis: să poată într-o zi să plece în străinătate. Nu voia să meargă departe, măcar până în Ungaria. Dar s-a stins înainte să-și împlinească visul. Și pentru el libertatea era o țară fără Ceaușescu, o țară din care poți pleca în străinătate dacă așa dorești, ca să vezi cu ochii tăi cum trăiesc alții. Când rememorez acele zile, fie ele înainte sau imediat după decembrie 1989, înțeleg prea bine că pentru generațiile tinere de astăzi este foarte greu de înțeles și de acceptat încărcătura lor.
Dacă România arată astăzi într-un anumit fel, adică nu este mai civilizată, mai dezvoltată economic, mai competitivă, cu o clasă politică onestă, cu o societate civilă foarte activă și așa mai departe, ține și de tarele acelor zile dinainte și de după Revoluție. Așa cum nu este de mirare că demonii legionarismului, ai xenofobiei și antisemitismului au reînviat, cât timp societatea noastră nu a găsit niciodată de cuviință să-i confrunte onest și curajos și să-i alunge. Faptul că se găsesc oameni care să vorbească în termeni admirativi despre legionarism și național-comunism îmi provoacă un rău fizic, pur și simplu, atât de mult mă afectează. Știu că trăim într-o țară liberă, dar libertatea de a admira răul mi se pare atât de greu de acceptat! Și atunci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să îmi amintesc și să povestesc ce am trăit, cu speranța că, punându-se în pielea tânărului care eram eu atunci, un tânăr de astăzi va empatiza. Și va reflecta: Dacă aș fi fost eu în pielea lui? Apoi va înțelege puțin mai mult învățătura proverbului: „Cum îți așterni, așa dormi!”
Undeva pe la mijlocul secolului trecut, un intelectual ceh, pe numele său Jan Patočka, ținea conferințe private în cercul apropiaților săi despre rostul filozofiei în societatea contemporană, fie ea comunistă sau capitalistă și calea prin care divizarea și decăderea Europei poate fi încetinită de nu chiar stopată: mai întâi la nivel individual și apoi la nivel de comunități, națiuni și în fine, pe întregul continent. Jan Patočka, discipol al lui Edmund Husserl și student al lui Martin Heidegger, a refuzat să se înscrie în partidul comunist din Cehoslovacia după ce țara sa a intrat în sfera de dominație a Uniunii Sovietice. Ca urmare, puterea politică comunistă nu i-a permis să-și continue cariera universitară. Jan Patočka a avut răbdare și a continuat să gândească lumea, să facă filozofie.
Răbdarea sa a dat roade după anul 1965, odată cu liberalizarea regimului comunist ceh și a reușit să se reîntoarcă în mediul universitar, la catedră. Nu pentru mult timp, pentru că înăbușirea Primăverii de la Praga a adus în cele din urmă pentru el și alungarea de la catedră, regimul catalogându-l ca inamic al orânduirii comuniste, în condițiile în care practica gândirea liberă și a continuat să refuze înregimentarea în partidul unic. Negocierile și semnarea Acordurilor de la Helsinki, în 1975, l-au găsit pe Jan Patočka printre intelectualii care au redactat documentul „Carta 77” care cerea puterii comuniste de la Praga recunoașterea și respectarea prevederilor din Acordurile de la Helsinki privind drepturile omului în Cehoslovacia. Semnarea „Cartei” l-a costat în cele din urmă viața, după anchetele dure la care a fost supus de poliția politică.
De fapt ce gândea, ce voia Jan Patočka încât să ajungă să fie bătut și umilit de poliția politică (securitatea) cehă? Conform gândirii sale filozofice, omul modern ar fi trebuit să redobândească idealul grec al cetățeanului care practică „grija pentru propriul suflet”. Această grijă se manifestă în societate prin ducerea unei „vieți în adevăr”, adică recunoscând valoarea morală a traiului după adevăr și dreptate. Dacă fiecare cetățean își trăiește viața în adevăr, valorile morale vor prevala și în comunitate sau la scara națiunilor. Foarte importantă este recunoașterea faptului că o societate echilibrată este cea care se ferește să se ghideze exclusiv după criterii utilitariste. Iar în ceea ce privește Europa, observa că decăderea continentului a început cu momentul în care s-a destrămat pentru a face loc statelor naționale. Căci ambiția statelor naționale este suveranitatea, iar suveranitatea implică să nu fie recunoscută o altă autoritate în afară de cea națională, ceea ce face inevitabile conflictele dintre națiuni. Europa nu poate fi un continent unit și liber dacă nu renunță la ideea de „suveranități naționale”, iar cetățenii săi nu înțeleg să „trăiască în dreptate și adevăr”.
De ce îl aduc în discuție pe Jan Patočka? Din două motive. Primul, că el ar fi putut să fie un ghid în noaptea neagră a comunismului pentru întreg Estul Europei, dar puțini i-au cunoscut roadele gândirii. În România, doar scriitorul Paul Goma, care s-a solidarizat cu „Carta 77” și cei care au riscat înființând „Sindicatul Liber al oamenilor Muncii din România” în anul 1979 s-au apropiat de ideile filozofului ceh. Astăzi, Jan Patočka poate fi considerat pe bună dreptate un profet, iar adevărul la care a ajuns i-a fost revelat în urmă cu mai bine de șapte decenii pentru că și-a trăit viața în „adevăr și dreptate”. Am pierdut ani din viață pentru că nu am știut, nu am înțeles aceste lucruri. De aceea aleg să împărtășesc povești din trecutul meu în zilele comunismului. Îi sfătuiesc din toată inima pe tinerii de astăzi să renunțe pentru un timp la influența social media, nu mult, doar atât cât să aibă timp să-l citească și să-l înțeleagă pe Jan Patočka. Pentru că, deși născuți mult după Revoluția din decembrie 1989, nici chiar ei nu pot scăpa de trecut, așa cum ar alunga o scamă de pe haină.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Superb text,va multumesc,l- ati putea include intr o superba carte spre deosebire de mine ( anul 1 de liceu practica agricola pe scurt la cules de mere supravegheati fiind de unul dintre angajatii IAS ului care s-a dovedit a fi de la inceput o adevarata bruta poreclita rapid ” Cianura” plus infama lozinca ” lucram pe linga nevoile patriei pt ca trebuie sa ne platim mincarea” o lozinca acida care m- a revoltat mai aprig decit cea ca „muncim pt. bunastarea si propashirea patriei socialiste” f hilara din moment ce nu noi am ales sa lucram acolo…) am avut parte de experiente mai putin dure si mai putin revoltatoare;desi am inteles pina la urma in primul an de liceu ca putem da de pamint cu teoria succesiunii modurilor de productie culminind cu cel comunist,noi nefiind decit niste slavi…moderni;(si uite asa s- a strecurat indoiala ca traiam intr – un regim just, eficient si echitabil dar pina prin ultimul an de liceu nu am evoluat prea mult ma auto amageam cu concluzia ca Ceausescu a intinat idealurile socialiste comuniste,abia dupa revolutie la facultate m- am trezit) dar pina atunci ma cufundam in coloana sonora( unele teme erau chiar alese cu gust exceptie fscind cintecele patriotice revolutionare care nu mi – au placut niciodata) visind la minunata lume ideala promisa de conducerea de partid si de stat in frunte cu cei 2 tovarasi.Idealist naiv pina la o virsta tirzie a fost usor sa pic in vraja acelor documentare manipulatoare despre maretele realizari sub conducerea partidului si a secretarului general pina tirziu prin anul 3 de liceu cind am inceput sa realizez ca realitatea vietii cotidiene era cu totul alta iar maratoanele video si Vocea Americii ( topul pieselor de succes ascultat aproape zilnic dimineata inainte de plecarea la scoala) m- au convins ca lumea occidentala nu era atit de putreda si de decadenta cum se straduia sa ne dovedeasca propaganda si invatamintul politic de vajnici utecisti..
E trist ca nici momentul dec 89 ( ultimul an de liceu) si nici tragicul an 90 (chiar daca in ianuarie dirigintele ne- a tinut un discurs profetic in care ne-a avertizat de faptul ca ” unii se vor adapta noului capitalism altii nu” nici el saracul nu prea avea habar despre ce capitalism avea sa vina consfiintit de celebra ” democratie iliesciana” apoi noi niste copiii…) nu m-au trezit cu adevarat chiar daca bietul taica – meu ma avertizase de pericolul nociv reprezentat de Iliescu si compania.Trecind peste momentele acum umilitoare gen am fost un idiot cind am crezut varianta oficiala a mineriadei din iunie 90 abia in anul I de facultate am inceput sa deschid ochii ( intilnirea memorabila neasteptata cu Ratiu in anul II pe treptele universitatii a fost simbolica si memorabila chiar daca nu am avut curajul sa-l abordez direct dar era deja cam tirziu….Pt multi dintre noi,din pacate care nu am reusit sa plecam din tara dar ce stiam atunci…
Nu prea stiu multe despre hepatita ( cosmarul copilariei) dar sper ca ati scapat cit de cit de urmarile acelei hepatite nenorocite…Numai bine!!!!
De trecut nu scapă cel care l-a trăit, dar pentru cel care nu l-a trăit nu se poate pune problema să scape de un trecut pe care nu-l are. Iar, tocmai pentru că nu-l are își va inventa un pseudo-trecut după bunul plac. Exact, sună cunoscut. Așa ajung comunismul bun și Ceaușescu și mai bun, iar legionarismul expresia purității neaoșe.
Între cel care înțelege și cel care nu înțelege e o prăpastie. Or, noi, românii, nu ne-am putut da mâna peste această prăpastie. Aici e ratarea noastră. Cum, cu ajutorul internetului oameni au căzut în capcana de a-și considera opinia drept expertiză prăpastia s-a transformat într-un hău peste care chiar nu mai poate răzbate niciun dialog. Când oamenii nu mai cumpără decât minciuna care le place și întorc spatele oricărui adevăr faptic, atunci nu mai e nimic de făcut. „Vom muri și vom fi liberi!”? Nu! Vom muri încarcerați în propria minte. „Mintea te minte”, remarca cineva geniul limbii noastre. Pe care german din perioada interbelică îl interesa că „Protocoalele Sionului” erau un fals? Chiar pe niciunul, aș putea spune. Pe care român profan îl interesează astăzi istoria pe documente? Chiar pe niciunul, aș putea spune. În această situație viitorul nu are cum să fie ceva bun. Ne vom clădi din nou pe minciunile minților noastre și, în consecință, din nou ni se va dărâma totul în cap.
Am publicat 4 (patru) mici volume cu amintirile unor scriitori mai putin cunoscuti. Momente interesante din anii ’60-’89. Care arata mult mai bine fata adevarata a comunismului, decat tomurile de istorie oficiala. In care, de obicei, nu se prea crede. Ca e oficiala…
Pe banii mei am publicat; sa nu credeti ca vreo institutie, partid sau vreun om de afaceri a gasit necesar sa sustina financiar efortul unor asemenea lucrari. Banii se dadeau in sponsorizari incrucisate intre cei cu bani si pentru reviste cu nuduri artistice. (Nu ca as avea ceva impotriva nudurilor. Mai ales artistice.)
Abia am gasit edituri care sa publice.
Nu am avut acces la nici un raft cunoscut, librariile fiind ferm inchise pentru noi.
Sa nu credeti ca sunteti singurul caruia i-a venit aceasta idee. Totusi, cultura noastra -in integrum- este controlata de fosti si beizadelele lor.
Publica si ajung la raft doar cei agreati de clicile de la putere. Dupa dosar, familie sau mita.
In rest, toate bune. Democratie pe paine! Si anticomunism.
Sa nu mai spun de alta carte care rezolva mai multe probleme istoriografice, in urma unor calatorii in afara (UNESCO). Tot pe banii mei, tot fara raft. Dar… mi s-a reprosat ca nu am avut aparat critic. Cand aduci informatii de afara, nu e nevoie de aparat critic. Aduci foto. (Mai ales cand e publicat sub forma de eseu.) Daca vor si aparat critic, sa vina cu contractul si banii, si vom face o editie academica. Dar… nimeni nu a venit cu asa ceva, pina acum.
Interes marte pentru cultura si istorie in Rromanik. Si se zice ca la Academie e un lider turnator sau asa ceva… Mare patriot. Nu mai vorbesc de partidele ce se bat cu caramida in piept ca apara interesele nationale (si „ieuropenii” si moscovitii). Sau de candiatii la Presedintie, care au bani si relatii…
Va rog frumos, ne putwti scrie titlurile cartilor pe care le-ati publicat . Sincer ma pasioneaza acest gen de literatura si as vrea sa le parcurg.
Multumesc
Am o istorie asemanatoare, doar ca sunt ceva mai mare, m-am insurat pe 16 decembrie ’89 si aveam 28 de ani. Multe dezamagiri am trait de atunci, prima si cea mai mare, ca toti oamenii au idealuri morale. Immanuel Kant nu avea dreptate. Morala nu vine de la Dumnezeu si nu se gaseste apriori in orice fiinta rationala.
Revolutia de astazi nu e una a „nationalistilor”, „suveranistilor” sau cum mai doresc sa le spunem. E o alta revolutie comunista, revolutia frustratilor, a celor care sunt nemutumiti ca altii au mai multe decat ei. Au votat continuu PSD, cu promisiunea „dreptatii sociale”. I-a dezamagit si acum au gasit un nou idol, Georgescu care aduce dreptatea – adica imparte averile – pe Isus a doua oara si pe extraterestrii sub forma de petrol si gaze gratis, de la rusi. Nu exista ratiune in toata chestia asta, exista doar frustrare. Nici disperare, cum spun unii, nu exista saraci in Romania de azi, cu exceptia celor care nu pot sa munceasca (boala sau situatii sociale dificile pe care statul si societatea trebuie sa le rezolve) sau a celor care nu vor sa munceasca, nu vor sa plece de acasa pentru un loc de munca bun, etc. Nu vin degeaba in Romania sute de mii de straini la munca! Am vorbit cu multi, argumentele sunt de genul „nu suntem egali”, e o mostenire grea, poate cea mai grea dintre toate.
Va mulțumesc frumos pentru toate aceste triste amintiri, care le lipsesc în mod firesc noilor generații… Din pacate, trecutul unei generatii nu poate fi nici „transplantat” in mintea alteia si nici „predat” de profesori fără vocație, în școli ce reproduc statul actual și nu au absolut nicio legătură cu gândirea critică sau creativitatea ori cu identificarea talentului unic preexistent în fiecare copil. Supraviețuirea dramatică în comunism a celor care au dorit a-și trăi viața, cum atât de bine ați evocat, în „adevăr și dreptate”, relative sau relativizate, este ridiculizată azi drept incapacitatea lor de a „se descurca” sau a „se adapta”… Trecutul comunist asimilat în comportamentul mincinos al multora dintre politicienii de azi și în încremenirea in nedreptate a dascalilor din învățământul așa zis modern românesc ucid încă sau transformă tinerii treptat în oameni noi, descurcăreți, adaptați și azi… Adaptați minciunii și nedreptății oare? Educația ar trebui probabil să transforme această lume, dar pe ea există oare cineva capabil la noi să o schimbe?
Chestiunea renuntarii la suveranitate este un subiect destul de spinos, mai ales daca te gandesti la comunism si la suveranitatea limitata de care am beneficiat in acea perioada(a fost ceva de genul „radem, glumim dar nu parasim incinta”).
Nu prea cred ca suveranitatea duce la conflicte intre natiuni(Cehoslovacia si Austria nu erau suverane?). Cred ca e mai degraba o problema legata de lideri + influente nefaste.
Nu stiu in ce sens interpreteaza autorul decaderea Europei dar daca e vorba de economie, procesul a inceput acum 25-30 de ani si s-a accelerat in ultimii 5 ani. Daca e vorba de alti factori decat cei economici procesul a inceput dupa WW II si s-a suprapus cu disparitia imperiilor coloniale. Nu vad nici un element de diminuare a suveranitatii tarilor europene ci doar diminuarea influentei, rentelor si puterii economice.
n-as zice ca suveranitatea e in joc, ca n-am gasit scris in TUE asumarea semnatarilor ca vor respecta legislatia UE, incat nu pot pricepe cum pot fi acuzate statele membre de contraventii, precum cetatenii in raport cu legile statului;
si exista multe state care n-au nici o problema sa recunoasca suveranitatea regelui Charles si chiar le prieste;
problema spinoasa o reprezinta juntele politice si birocratice, atat cele interne cat si cele comunitare ;
Un articol care ar trebui sa dea fiori reci celor tineri, insa nu garantez ca in era retelelor sociale, in care comunicarea se face mai ales prin emoticoane, mai exista sentimente. Ma indoiesc ca parintii celor nascuti mult dupa 1989 mai stau de vorba cu copiii lor sau le explica ce s-a intamplat inainte de 89. In decembrie 1989 aveam 10 ani, insa imi aduc bine aminte de comandantii de grupe cu snur rosu care se puneau in fata fiecarui sir de banci cand cantam imnul la inceputul orelor. Apoi imi amintesc de colega blonda cu ochi albastri (o frumusete de tip suedez) care avea snur galben si care era comandant de clasa (detasament). Apoi imi amintesc de vecinul de la parter care fusese facut comandant de scoala (unitate) cu snur albastru si care aparea uneori la televizor im serile in care se recitau poezii pentru „conducatorul iubit”. Imi amintesc de groaza traita in ziua cand mi-am pierdut inelul transparent de la cravata de pionier. Sunt convins ca multi tineri ar fi astazi atrasi de o astfel de uniforma, eventual cu cravata Armani rosie si inel de aur (AUR?). Nu sunt deloc convins ca ar respinge idea de a retrai comunismul, chiar daca ar citi acest articol. Consider ca ar fi trebuit sa existe un muzeu al comunismului, in care sa fie prezentata toata perioada incepand cu anii 1947 si pana in 89 (poate chiar pana in 1997?), cu filme care sa prezinte inchisorile comuniste, cu simulari de anchete la Securitate, cu romanii care au fost supusi unor torturi groaznice (Gheorghe Ursu, de exemplu), cu imagini de la muncile la care erau supusi elevii, cu ochelari 3D, cum doriti, insa ar fi trebuit sa existe un astfel de muzeu, tocmai pentru a cunoaste raul si pentru a ne feri de el. La Revolutie aveam 10 ani, insa imi aduc bine aminte de penele de curent, de frigul din casa, de lipsa apei calde, de teama de a vorbi ceva despre regim sau despre Ceausescu, de telefonul „cu cuplaj” in care mai interveneau doua fete din bloc, de bunica mea care a cazut in genunchi rugandu-se pentru libertate atunci cand a vazut primele imagini la tv cu Ceausescu si Elena morti langa zidul unitatii militare din Tragoviste, de starea de euforie unica pe care am trait-o toti dupa 1990 in libertate. Dar, daca ar trebui sa fiu cinic si sa-l prafrazez pe Flavius Renatus, as spune ca „daca vrei sa simti euforia libertatii, pregateste-te mai intai de comunism”. Doar astfel vor putea aprecia tinerii libertatea si toate beneficiile lumii de astazi.
Super! M-am regasit in multe din ipostazele evocate de dvs.
O mica „corectie” : serialul „Familia Ewing” se numea de fapt „Dallas” si se voia o forma de auto-condamnare a capitalismului veros in antiteza cu superioritatea regimului socialist „multilateral-dezvoltat”. La fel si „Sclava Isaura”. Cred ca tot ce se intampla la televizor, la cinema, la teatru sau la opera avea cumva legatura cu propaganda de stat. Ca se reusea cumva sa se transmita idei total contrare, antisistem, e partea a doua.
Ca fapt divers, imi amintesc cum ai mei au cumparat romanul „Shogun” la pachet cu un manual de „materialism dialectic”, ce facea parte din „opera” marelui ctitor, nepretuit.
In anii ’80 era tot mai evident ca „inaintarea spre comunism” insemna de fapt inapoiere spre dark age. Dar au existat multi compatrioti care sustineau foarte puternic acest curent, la fel cum exista acum „suveranisti-distributisti”, care au primit foarte bine concepte precum „munca e pentru tractoare”, ca pentru o locuinta nu trebuie sa platesti nimic, ca proprietatea e un moft sau ca politia politica e o forma de justitie sociala. Sunt printre cei care astazi sustin politicienii despre care stiu ca au furat dar au facut ceva si pentru popor… Lor le surade o noua rasturnare a „ordinii”, in care sa redevina „fruntea” si nu „talpa”.
Îmi.permit o corectie la „corecție”!
Serialul, în primul sa parte s- a numit „Ewing Oil Company” tradus în romana chiar asa: „Compania Petroliera Ewing”.
Abia în seriile următoare, numele serialului a fost schimbat de către producătorii sai în „Dallas”, nume preluat si în România tot asa.
Spre bătrânețe, amintirile făcute publice seamănă cu spovedania unui învins…
@Lucifer vi se pare ca am castigat lupta cu ideologiile totalitare in ultimii 35 de ani? Nu cred, dimpotriva, acestea revin si mai puternic astazi si cuprind tot occidentul. Asa ca…ne putem considera invinsi intr-un fel.
„Nimic nu seamănă mai mult cu o casă care se construiește decât o casă care se dărâmă.” Am citat din memorie din „Întunecare” a lui Cezar Petrescu.
După cum am mai scris în modeste comentarii, nu cunosc nici un „nostalgic”, nici un admirator al comunismului sau al lui Ceaușescu, Nu cunosc nici pe cineva care să-mi spună că, la rândul său, cunoaște vreun admirator al dictaturii și al lipsei drepturilor cetățenești fundamentale. Ceea ce nu înseamnă că nu există…
Cunosc, însă, mai multe situații în care cineva care „a îndrăznit” să critice decizii guvernamentale a fost numit de reprezentanții guvernamentali sau de prietenii acestora „extremist” ori „georgist”, împingându-se prin subînțeles categorisirea către legături cu legionarismul, antisemitismul, anarhismul șamd. Adică, ești fascist, ce mai!…
Adică, dacă ai o opinie diferită de a noastră cu privire la anularea alegerilor prezidențiale, sau dacă apreciezi vreo opinie a altcuiva care nu a urmat linia ideologic-propagandistică a cleptocrației, esti pro-rus și anti-național. Că veni vorba despre opinii diferite…
https://republica.ro/pe-intelesul-tuturor-opinia-comisiei-de-la-venetia-referitoare-la-reluarea-alegerilor
Așadar, dacă „lupta împotriva extremismului” a devenit instrumentul de propagandă al cleptocrației de sorginte securisto-comunistă care guvernează România de 35 de ani, este puțin probabil ca bunăstarea cetățenilor să se îmbunătățească în curând…
https://republica.ro/inrautatirea-rating-ului-si-apropierea-noastra-si-mai-mult-de-tarile-zbananiere-inseamna-pentru-omul-de
Eu am văzut ceva diferit. Locuind de mulți ani în SUA, nu mă contrez cu cineva din România asupra deciziilor ce le iau legat de persoana oe care v-ar să i voteze. Cu toate astea, nu pot decât să remarc talibanismul unor concetățeni. Am avut o discuție de curând pe Facebook cu cineva asupra renumărării și anulării alegerilor din România, sau a deciderii câștigătorului pe cale judecătorească. Din capul locului i-am spus doamnei ca nu pot determina pe baza datelor pe care le am dacă deciziile CCR sunt solide sau nu, însă renumărări, anulări și deciderea câștigătorului în sala de judecată sunt destul de comune la case mai mari, chiar și în SUA. I-am mai spus ca personal nu pot cumpăra gogoșile pe care le vehiculează Călin Georgescu însă dacă vrea să îl voteze, e treaba ei. I-am și spus ce anume mă deranjează la el cu argumente obiective și documentate. Am vorbit foarte calm și civilizat cu ea, însă la tonul meu respectuos a început cu insultele și insinuările, mai rămânea să mă mai numească comunist. Așa s-a terminat o prietenie din vremea liceului și nu mai e cale de întors, Dacă romanul nu înțelege ca cine nu e cu tine nu e neapărat împotriva ta și e loc de bună ziua chiar dacă nu ai aceleași convingeri, își merită soarta cu prisosință. De multe ori se întâmplă la români dacă nu votezi la fel devin dușmanul tău personal. Aici în SUA văd discuții aprige înainte de alegeri, toate destul de civilizate, însă după alegeri oamenii tot mai merg la o bere și stau prieteni în multe cazuri, mai puțin când e vorba de Trump, care foarte polarizant.
Laptele nu a fost niciodata pe cartela. Nici branzeturile, untul…
Doar ca se gasea doar lapte degresat – cel cu capacelul galben a disparut inca de la inceputul deceniului 9 – si puteai lua lapte doar daca te sculai la 5 dimineata si te asezai la coada (idem, pentru celelalte – daca se bagau).
Si cand te gandesti ca cu doar 5 ani inainte gaseai oricand lapte la punga in lazile alea frigorifice – e adevarat, multe pungi erau si putin sparte – ori cascaval PE ALESE, aproape oricand. Banane coapte, portocalele nu erau chiar o raritate. ciocolata nu cred ca a disparut vreodata, doar ca nu poti trai doar cu ea si jumatate de pane.
Poate la dvs in oras nu erau pe cartela untul si laptele. In alte parti ale tarii erau (in Constanta de ex).
Stiu sigur pt ca era datoria mea sa iau laptele, un litru de doua ori pe saptamana, marti si joi. Tica-tica, cu sticla aia groasa de sticla si cartela, tovarasa vanzatoare imi umplea sticla dintr-un recipient mare de inox si bifa pe cartela. De cateva ori mi-am luat-o de la mama ca am uitat sa iau laptele, m-a trimis a doua zi sa ma milogesc de vanzatoare.
Untul, uleiul si faina era pe alta cartela, si se dadeau o data pe luna. Am stat si la coada aia.
Domnul Felea e cam de vârsta mea, şi împărtășesc total părerile domniei sale.
Amintirile mele sunt extrem de similare. Trec peste vremea liceului si îmi aduc aminte de anii de facultate, înaintea căderii comunismului. Îmi aduc aminte de cozile la pâine din vremea vacantelor de vara, dis de dimineață. Când nu era de luat pâine, era lapte, ulei sau zahăr. La carne nu stăteam, ca înjghebase tata o ferma pe lângă casa, cu găini si porci.
La facultate, ce sa mai vorbesc? Frig, întuneric, si mizerie în cămine si sălile de curs de la Politehnica din Polizu. Fara cursuri tipărite, la mila notițelor de curs, pentru cine avea ochi buni sa le colecteze de pe tablele prost luminate si îndepărtate de chiar primul rând de bănci. Puține lucruri s-au schimbat la Revoluție.
Datorită inflației galopante din anii ‘90 ajunsesem la disperare. Absolvent al unei facultăți tehnice de elita din Bucuresti ajunsesem să trăiesc de la o luna pe alta, chiar si lucrând trei joburi sau unul singur la firma straina la final. Nu aveam nici un suport sau vis sa cumpar o casa sau măcar o mașină. Chiar si un calculator era peste puteri de cumpărat la vremea respectiva. Internetul era prohibitiv.
Asa am plecat in SUA. Cu un loc de munca, sărac, si cu $100 de dolari in buzunare, si ăia împrumutați de la o ruda mai cu dare la mana. Generația mea, a decrețeilor, a fost si cred ca încă mai este, o generație de sacrificiu in Romania. Nu doresc nimănui soarta noastră. Si aviz amatorilor de comunism.