De unde ne documentăm când vorbim despre Reforma protestantă – un inventar la zi al resurselor disponibile în limba română –

Aniversarea a 500 de ani de la debutul Reformei protestante a suscitat un oarecare interes mediatic inclusiv în spațiul românesc, aflat sub mult mai puternica amprentă generală a creștinismului ortodox ce n-a avut parte de astfel de cutremure structurale. Familiarizarea cu un fenomen de o asemenea magnitudine nu este sub nicio formă un demers rezervat doar celor cu interese religios-spirituale, nici doar urmașilor spirituali ai Reformei. Dimpotrivă, este un gest cultural ce conferă fiecărui individ o poziționare mai adecvată într-o lume globală de largă respirație occidentală, ce poartă adânc impregnată marca obârșiilor sale morale și religioase. Ar fi suficient să ne amintim teza – deosebit de influentă, chiar dacă nu infailibilă – a lui Max Weber, care stabilea o legătură directă între spiritul capitalist și etica dezvoltată de grupările protestante.

Gândirea teologică, antropologică, socială, morală și politică a marilor reformatori ar merita cunoscută mai cu seamă din scrierile lor – și abia pe urmă prin filtrele ulterioare care popularizează adesea versiuni modificate, trunchiate sau complet denaturate ale ideilor inițiale (cazul calvinismului ce s-a îndepărtat de Calvin fiind unul elocvent). Deși pleiada teologilor care au imprimat direcția diverselor orientări protestante este semnificativ mai cuprinzătoare, în limba română avem acces limitat la scrierile a doi dintre corifeii incontestabili ai Reformei: Martin Luther și Jean Calvin.

Cu ani în urmă, editura Logos din Cluj începea o colaborare cu profesorul Petru Forna, specialist în istoria limbii germane și literatura germană veche și medie, în vederea publicării operelor lui Luther în românește. Între timp, universitarul clujean a decedat, însă din această colaborare au rezultat trei volume de Scrieri (publicate între 2003-2013), ce includ câteva dintre cele mai cunoscute lucrări ale părintelui Reformei: volumul 1 – Cele 95 de teze, Despre libertatea creștinului, Despre robia babiloniană a bisericii, Către nobilimea germană; volumul 2 – O predică despre căsătorie, Patimile lui Hristos, Isus S-a născut evreu, Despre faptele bune, Scrisoare către trei călugărițe, Către domnii consilieri, Îndemn la pace și Împotriva hoardelor, Dacă și soldații pot fi mântuiți; volumul 3 – Comentariu la Epistola către Romani, Comentarii la Epistola către Galateni, Catehismul mic, Scurte explicaţii la Catehismul mic.

Soarta lui Jean Calvin, reformatorul de la Geneva, a fost mai puțin fericită. Lucrarea sa de căpătâi, Institutio christianae religionis, rescrisă și reorganizată în mai multe rânduri de către autor pe parcursul a peste 20 de ani, este tradusă în românește – cu titlul Învățătura religiei creștine (Oradea, Cartea Creștină, 2003) – după o ediție în limba… engleză! Decizia este motivată în prefață de către dr. Iosif Țon, dar rămâne un cert neajuns că nu s-au folosit edițiile definitive scrise de Calvin însuși în latină (1559) sau franceză (1560). O altă cărțulie care se prezintă drept „o versiune abreviată şi rescrisă pentru cititorii de azi a lucrării clasice Instituţiile Religiei Creştine” pare să poarte povara aceluiași păcat, fiind tradusă tot din engleză, după cum sugerează numele englezit al autorului John (!) Calvin – este vorba despre Creștinism biblic, Oradea, Făclia, 1997. Există totuși și două tomuri traduse după original: Jean Calvin, Ioan (Cluj, Logos, 2011) și Romani (Cluj, Logos, 2015), ambele sunt comentarii exegetice traduse din franceză.

Nu există nimic altceva disponibil pentru publicul larg, vorbitor de limba română, din scrierile marilor reformatori. Zwingli, contemporanul lui Luther care conducea reforma din Zürich este complet absent. Nu avem nimic tradus din teologia reformatorilor radicali (Menno Simons, Balthasar Hubmaier). Reformatorii din spațiul anglofon sunt și ei complet ignorați (Richard Hooker, William Perkins, William Tyndale).

Catehismele și mărturisirile de credință au cunoscut o dezvoltare semnificativă în anii de după debutul Reformei, dar, din motive lesne de înțeles (de vreme ce există foarte puține biserici românești din protestantismul mainline). Excepție fac Catehismul de la Heidelberg, care a beneficiat de două traduceri românești și este distribuit gratuit, și Confesiunea augustană.

Din tabăra catolică, marii umaniști credincioși ai vremii sunt la rândul lor prezenți destul de firav în listele cu traducții românești: Erasmus apare mai ales Elogiul nebuniei sau cu Despre război și pace, însă nu și cu scrierile religioase – o excepție ar fi totuși Educarea principelui creștin (Oradea, Ratio et Revelatio, 2015), deși obiectivul autorului nu e neapărat unul religios; Thomas Morus, de asemenea, este de găsit cu Utopia, deși, la rândul său, a fost preocupat de chestiunile religioase deosebit de arzătoare ale epocii – Morus a fost marele adversar catolic (laic!) al reformatorului (preot hirotonit în Biserica Catolică!) ce s-a răzvrătit împotriva abuzurilor bisericii sale, William Tyndale.

Avem totuși traduse mai trei texte ale fondatorului ordinului iezuit, Ignațiu de Loyola, care se știe că a avut un rol important în Reforma catolică și readucerea unor teritorii devenite protestante sub ascultarea Bisericii Romei. Celebrele sale Exerciții spirituale au văzut lumina tiparului în mai multe ediții, în prezent fiind disponibile două dintre acestea: Istorisirea Pelerinului. Jurnalul mișcărilor lăuntrice. Exerciții spirituale (Iași, Polirom, 2007) sau Istorisirea pelerinului. Exerciții spirituale (Oradea, Ratio et Revelatio, 2016).

Universul acestor creatori de mentalități ne este accesibil mai ales mediat, fie prin lucrări istorice, fie prin cele teologice. Se disting, aici, câteva lucrări care vor să faciliteze accesul cititorului de la cumpăna dintre milenii la lumea tot mai dificil de înțeles intuitiv a finalului de Ev Mediu și început de Renaștere. Teologia reformatorilor (Oradea, Casa Cărții, 2017, ediția a II-a revizuită și adăugită de autor), a lui Timothy George, se recomandă ca o lucrare devenită clasică în școlile de specialitate încă de la prima ediție (1988) și își propune ca deziderat „să articuleze percepția pe care o aveau despre propria teologie cei cinci stâlpi ai Reformei: Martin Luther, Ulrich Zwingli, Jean Calvin, Menno Simons şi William Tyndale”, apelând în acest scop la date de context, la informații biografice și folosind generos interacțiunea cu tratatele lor teologice de referință. Cristian Octavian Feurdan analizează chestiunea din perspectiva istoriei mentalităților în Reforma lui Luther și implicațiile acesteia în Europa sec. XVI (Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2015).

Flacăra nestinsă: Introducere în Reformă (Oradea, Făclia, 2011) este, atât prin dimensiune, cât și prin stilul mai sprințar, o scriere de popularizare, în care istoria Reformei protestante apare ca „o poveste captivantă, plină de dramatism”. Cu teză clară, anunțată din titlu, este Reforma și întoarcerea la Evanghelie, o carte scrisă de un pastor evanghelic american (Erwin W. Lutzer) pentru un public credincios nespecialist. Și în fine, cel mai recent volum, Moștenirea lui Luther (Oradea, Scriptum, 2017), o colecție de eseuri ale unor autori evanghelici conservatori care evaluează din perspectivă contemporană evenimentele de acum 500 de ani.

Dintre biografiile reformatorilor (puține și culese parcă mai mult pentru a pune în valoare interpretarea autorilor), se remarcă Luther. Omul și reformatorul, de Roland H. Bainton (Oradea, Casa Cărții, 2017), una dintre biografiile încă de mare prestigiu (deși e veche de peste 50 de ani) și popularitate în spațiul anglo-saxon dedicată reformatorului de la Wittenberg. Mai pot fi trecute în revistă, măcar cu scop informativ și alte câteva titluri: Keith Randell, Luther și Reforma în Germania 1517-1555 (București, All, 1998) – o microbiografie, utilă ca ghid de studiu, cu trimiteri la materiale bibliografice suplimentare); Jim Cromarty, Cetate tare este Dumnezeul nostru (Oradea, Făclia, 2002); Michael Mullen, Luther (București, Artemis, 1994); Lucien Febvre, Martin Luther, un destin (București, Corint, 2001); Erik H. Erikson, Psihanaliză și istorie. Tânărul Luther (București, Trei, 2001).

În dreptul lui Calvin, nu putem consemna decât o singură biografie de Michael Mullet, Calvin (București, Artemis, 2003); și o microbiografie cu caracter introductiv: Keith Randell, Calvin și Reforma târzie (București, All, 2003). O lucrare mai aparte, ce se focalizează pe temele gândirii calvine aflate la confluența dintre teologie și filosofie este cea a lui Mihai Androne (doctor în filosofie și teologie): Jean Calvin. Providența, predestinarea și estetica simbolului religios (Iași, Institutul European, 2011).

Pentru o perspectivă mai completă și mai edificatoare, e necesar să lărgim sfera și să includem neapărat Reforma catolică – Keith Randell, Reforma catolică și Contrareforma (București, All, 2001). Tot aici putem consemna două titluri consacrate lui Ignațiu de Loyola: Tomáš Špidlík, Ignațiu de Loyola și spiritualitatea orientală (Iași, Sapientia, 2014) și Jean-Claude Dhôtel, Cine ești tu, Ignațiu de Loyola (Baia Mare, Editura Surorilor Lauretane, 2015). Dacă ar fi să consemnăm tot ce s-a publicat (mai ales de rău) despre iezuiți, am avea nevoie de un articol separat.

Totodată, trebuie ținut cont și de componenta politică a Reformei, ce se vădește în poziționarea împăratului – Stewart MacDonald, Carol Quintul: suveran, dinast si aparator al credintei, 1500-1558 (București, All, 1998) – sau în conflictul dintre papalitate și monarhii Angliei, definitoriu pentru nașterea Bisericii Anglicane – Keith Randell, Henric al VIII-lea și Reforma în Anglia (București, All, 2000). Utile pentru publicul larg, cărțile publicate de editura All (în colecția „Acces la istorie”) sunt lucrări cu caracter introductiv.

Un subiect care ne afectează mult mai direct (și care încă mai lasă loc de investigații) este cel al contactului dintre ideile reformatoare și spațiul religios ortodox, respectiv românesc. George Hancock-Ștefan, teolog plecat din România și stabilit în SUA, a făcut o lucrare de doctorat publicată sub titlul Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645 (Oradea, Cartea Creștină, 2015, ediția a II-a). Maria Silvia Crăciun a publicat o monografie ce are la bază tot o cercetare doctorală: Protestantism și Ortodoxie în Moldova secolului al XVI-lea (Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1996). Universitarul (și totodată prelat ortodox) Daniel Benga a urmărit relațiile reformatorilor (între care se remarcă mai ales Philip Melanchthon, secundul lui Luther) cu reprezentanții Ortodoxiei, în lucrarea Marii reformatori luterani și Biserica Ortodoxă. Contribuții la tipologia relațiilor luterano-ortodoxe din secolul al XVI-lea (București, Sophia, 2003). Deși aparent mai tehnică, merită menționată și cercetarea biblistului Emanuel Conțac, Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma (Iași, Ed. UAIC, 2017). Poate incomodă pentru unii, cartea semnată de Ana Dumitran, Religie ortodoxă – Religie reformată. Ipostaze ale identității religioase a românilor din Transilvania în sec. XVI-XVII (Oradea, Ratio et Revelatio, 2015) discută despre „acțiunile autorităților maghiare au avut drept rezultat revigorarea și transformarea Bisericii Ortodoxe a românilor”. Într-un ton ceva mai naționalist, Ion I. Croitoru dedică două volume consistente rezistenței ortodoxiei românești la „propaganda protestantă”: Ortodoxia și Apusul în tradiția spirituală a românilor (Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2012).

În istoria marii schisme occidentale, provocată de nașterea protestantismului, un loc aparte îl ocupă așa-numita „Reformă radicală”. Între grupările care făceau parte din această mișcare extrem de eterogenă, s-au remarcat îndeosebi anabaptiștii. William R. Estep le dedică o carte elogioasă: Istoria anabaptiștilor (Oradea, Cartea Creștină, 2006). Mai mult, anabaptiștii au ajuns și în provinciile românești, motiv pentru care există și Istoria anabaptiștilor din România (Oradea, Făclia, 2009).

Chiar dacă în cercurile universitare, există un dialog între moștenitorii mai vechi și mai noi ai Reformei (luterani, reformați, evanghelic, baptiști, penticostali), pe de o parte, și păstrătorii Ortodoxiei, pe de alta, în conștiința publică probabil că încă mai stăruie vechile manuale de sectologie și antipatia reciprocă manifestată în diverse contexte. De altfel, literatura convertiților de la o tabără la cealaltă proliferează și are, cel mai probabil, un public mult mai numeros decât încercările de dialog. Dintre acestea din urmă ar merita menționate totuși două (chiar dacă discuțiile sunt purtate de descendenții ceva mai tineri ai Reformei – evanghelicii): Ortodoxie și evanghelism (Oradea, Casa Cărții, 2016), un volum colectiv reunit în jurul întrebării: sunt cele două compatibile?; și Punți de dialog între tradiția ortodoxă și tradiția evanghelică (Oradea, Imago Dei, 2016), iarăși un volum colectiv la care contribuie și mai mulți autori români din ambele tabere.

Interpretările care lărgesc perspectiva mult dincolo de zona strict teologică a discuției s-au tradus cu zgârcenie. Se impune să menționăm celebra carte a lui Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, care a cunoscut mai multe ediții și a făcut carieră internațională. Dar merită atenție și Frica de libertate (retradusă cu titlul Fuga de libertatem, București, Trei, 2016), a lui Erich Fromm, psihanalistul german care, în încercarea de a-și explica ascensiunea și popularitatea nazismului, coboară după explicații până la epoca și personalitatea reformatorilor.

O publicație de un pitoresc aparte – dar și fără concurență pe piață – este Atlasul istoric al Reformei (Oradea, Casa Cărții, 2016), de Tim Dowley, lucrare foarte accesibilă și utilă publicului de orice nivel, grație hărților și informațiilor dense.

În fine, cel mai recent demers de largă accesibilitate este dosarul de texte publicat de revista „Dilema veche” (nr. 709, 21-27 septembrie 2017) sub titlul: Reforma și Luther. În afara articolelor publicate în acest număr tematic, au rămas pentru numerele ulterioare alte câteva materiale consistente ce se regăsesc pe paginile și site-ul publicației.

Am ignorat cu bună știință tot ceea ce, foarte probabil, se va fi publicat anul curent și anii trecuți în volumele cu circuit închis ale universităților sau conferințelor și care nu ajung niciodată la îndemâna publicului larg, cât de cât interesat de o cultură generală mai solidă. Fapt îmbucurător, dintre titlurile cuprinse în acest inventar, mai bine de două treimi sunt încă disponibile în librăriile care vând online.