Scrisoare Deschisǎ Viitorului
Excelentei Sale
Domnul/ Doamna viitor/viitoare
Ministru/ Ministra a Educației
Excelență,
Mă adresez dumneavoastră în calitatea funcției pe care o ocupați și nu ca persoană anume. În acest moment nici nu știu cine veți fi, iar trista dar realista ambiție a acestei scrisori este de a fi relevantă și pentru persoana care vă va succeda.
Vă scriu pentru că evenimentele din România din ultimul timp sunt propice revenirii asupra unei întrebǎri fundamentale: la ce e bunǎ şi cum se face educația?
Coincidența face cǎ tocmai am primit evaluarea de sfârșit de ciclu primar a fiicei mele care trăiește și învață în Franța. Un lucru mi-a atras atenția: capitolul Educație Civică și Cetățenească. Am să redau aici exact obiectivele acestui capitol pedagogic pentru copiii cu vârsta de până în zece ani:
„Educație morală și civică
- Să recunoască prejudiciile aduse demnității persoanelor și să înțeleagă că lupta împotriva discriminărilor presupune deconstrucția prejudecăților și stereotipurilor
- Să recunoască formele de prejudiciu în societate: rasismul, antisemitismul, sexismul, xenofobia, homofobia, hărțuirea; să știe că exprimarea discriminărilor este sancționată de lege
- Respectul credințelor este asigurat, dar, ca și în alte domenii, exprimarea lor este limitată de lege. Aceasta protejează elevii de orice influență religioasă și le păstrează libertatea de conștiință
- Nimeni nu poate fi discriminat pentru credința sau convingerile sale, dar nimeni nu are nici dreptul de a-și impune credințele sau convingerile celorlalți”
Excelență, educația este piatra de temelie a societății. Însă ar trebui să înțelegem foarte bine rolul său: acela de a forma cetățenii societății pe care dorim să o avem în viitor.
Din nefericire, toate disputele și conversațiile publice din spațiul public de pe la noi se învârt în jurul materiilor și conținutului disciplinelor predate. Spiritele sunt încinse când conversează despre ce autori ar trebui să studieze elevii, în ce ordine, sau în ce clasă ar trebui să învețe integrale. Acestea sunt într-adevăr chestiuni importante, însă nu neapărat centrale sau urgente. Mai puțin însă se vorbește despre „cum”. Cum învățăm? Pentru că degeaba știm să citim un text dacă nu învățăm cum să îl citim pentru a-l înțelege.
Democrația liberală, exercițiu recent și mai degrabă firav la noi în țară, își bazează funcționarea pe existența în societate a cetățenilor alfabetizați care să aibă un spirit viu, tolerant, empatic și cooperant. Aș zice că cultivarea acestor calități se află spre coada priorităților învățământului la noi. Frenezia notelor, examenele severe și competiția fără cooperare sunt accentele predominante în învățământul nostru. Aceste metode, din păcate, cresc doar oameni timorați, anxioși și necooperanți, dar care, în mod trist, percep aceste stări ca fiind normale.
Priviți obiectivele educației cetățenești prezentate mai sus: printre altele, înțelegerea locului religiei în societate, a raportului acesteia cu legea și a importanței toleranței religioase. La noi, de mai bine de 30 de ani, copiii sunt îndoctrinați religios la ore pretins opționale, dar plasate strategic în mijlocul programului școlar, astfel încât părinții să nu aibă opțiunea de a-și retrage copilul de la orele de religie.
Nu mă înțelegeți greșit: nu sunt împotriva religiei. Dimpotrivă, religia, indiferent de denominație, are rolul crucial de a perpetua precepte morale în societate. Pe de altă parte, însă, dacă ea devine dominantă și este prezentată ca fiind unica legitimatoare a acțiunilor oamenilor, atunci aceștia vor începe să spună: „doar Dumnezeu mă poate judeca” — expresie prea des auzită în societate. Ce înseamnă acest lucru? Exact ce spune: cetățeanul nu se mai simte parte din societate și din lume, responsabil pentru acțiunile sale în fața celorlalți prin spirit civic sau în fața codului de legi. El se simte legitimat în afara lor și le desconsideră. Atunci când concetățenii noștri parchează mașina oricum, aruncă gunoaie sau dărâmă garduri, ei își spun în gând sau cu voce tare: „doar Dumnezeu mă poate judeca”. Pentru că așa au învățat la școală. Corolarul periculos al acestui lucru este împingerea sa la concluzia logică: pentru un om care se percepe în afara societății și a legilor sale, crima nu mai este reprobabilă. În romanul său „Doar Dumnezeu și Noi”, Michel Folco povestește istoria unei dinastii de călăi a cărei motto era chiar titlul… înțelegeți ce poate face doar Dumnezeu… Și noi…
Elevii români, prin reforma educațională atât de necesară, trebuie replasați în lume. Ei nu trebuie încurajați să se izoleze prin hipercompetitivitate și să se mențină în afara lumii, în universul abstract al materiilor teoretice care prepară elevi hipercompetitivi visând să devină olimpici singuratici. Acest mit al lupului singuratic și al eficienței individuale maximale naște societatea de tip homo homini lupus. Pe lângă competitivitatea necesară, copiilor noștri trebuie să le insuflăm spiritul colaborării, al înțelegerii diferențelor și al importanței acestora, ideea că ei vor trăi și vor construi o societate împreună și nu reflexul de a se salva individual dintr-o societate pe care învață să o deteste sau căreia să îi desconsidere bogăția dată de varietate, inclusiv pe criterii religioase. Să învețe că, până la judecata divină finală care ne așteaptă pe toți la sfârșitul vieții, trecem prin lume și o facem alături de semenii noștri cu care putem fie construi, fie distruge. Ce-ar fi să îi învățăm pe copiii noștri să încerce să lase în urma lor o lume mai bună decât cea în care au fost născuți?
Sarcina dumneavoastră nu este una ușoară. Dimpotrivă. Până acum, mulți elevi români au fost salvați de profesori inimoși care și-au luat vocația în serios, au înțeles valoarea cooperării și civismului și au reușit să creeze în jurul lor o atmosferă de învățare care să nu fie amenințătoare pentru copii, creând uneori echipe extraordinare de elevi care au lucrat împreună (avem printre cele mai performante echipe de robotică din lume). Dar aceasta s-a întâmplat în ciuda sistemului educațional actual, nu datorită lui… Acești oameni, cărora le încredințăm o treime din timpul copiilor noștri și educația lor, au nevoie de tot sprijinul, încrederea și stima dumneavoastră și a noastră în general. Ar trebui să le acordăm resurse pe măsura misiunii și responsabilităților lor.
Aveți de făcut o reformă profundă, atât a ceea ce se învață, cât mai ales a „cum”-ului în care se învață. Pentru că acel cum se va transforma în modul de a fi în lume, de a se comporta în societate și de a relaționa cu celălalt. Cu alte cuvinte, el va deveni caracter. O democrație liberală la care aspirăm și de la care ne revendicăm are nevoie de cetățeni educați, însă nu abstract, teoretic, teologic și rupt de lume, ci concret, armonios și echilibrat, pentru a deveni autonomi, responsabili și respectuoși față de semenii lor umani.
Salvarea unei societǎți, chestiune obsesivǎ aproape ìn cultura romǎnǎ dacǎ ar fi sǎ judecǎm dupǎ frecvența apariției ei in numele formațiunilor politice sau civice de pe la noi, ìncepând cu FSN si terminând cu USR, trecând prin puncte geografice de interes de la Roşia Montana la Delta sau Vama Veche (fiecare salvatǎ ín felul ei) vine prin educație. Important este sǎ o lǎsǎm sǎ ne ia copiii, nu sǎ o atacǎm cu pietrele si topoarele ideologiei sau obscurantismului.
Vă urez succes și sper să lansați în societate acest tip de conversație, și să începeți o adevărată reformă a educației, plecând de la întrebarea fundamentală: Ce fel de societate ne dorim și cum ne educăm pentru a o construi și menține?
Vă asigur de înalta mea apreciere,
Alexandru Balasescu
