luni, mai 17, 2021

Déja-vu, sau despre registrul simbolic și devoțional al “noii normalități”

Un pic de introducere

“Noua normalitate” își intră, încet-încet, în drepturi. Ieșirea din deșertul lockdown-ului a implicat, desigur, o reversibilitate parțială a măsurilor luate de guvernanți. O parte dintre schimbările impuse asupra vieții sociale s-au păstrat, fie din precauție sanitară, fie din motive economice, fie din pură inerție și familiaritate cu noul stil de viață, întrucât starea de alertă e văzută de autorități ca o stare de urgență îndulcită.

Indiferent de gradul lor de eficiență în combaterea bolii, măsurile impuse de guvernanți au anumite consecințe asupra experienței umane, asupra modului nostru de a fi în lume, asupra sensurilor cu care poveștile oamenilor se încarcă tacit sau explicit, conștient sau inconștient.

Formele interacțiunii și experienței sociale impuse de acest new normal – inclusiv cea denumită în jargon politico-juridic “distanță socială” – nu au nimic de a face cu socialitatea autentică; ele fac parte din spectrul larg al izolării sociale și al alienării. Totuși, “noua normalitate” nu digeră chestionările sociologice sau filosofice: ea se instituie și se afirmă, nu se discută. Ei bine, tocmai această dogmatică, această teologie este lucrul pe care îl găsesc intrigant, detaliul care îmi dă o stare de perplexitate în toată povestea asta prin senzațiile discrete de déja-vu pe care mi le provoacă.

Unde am mai văzut oare așa ceva? În religie, desigur.

Un pic despre noua religie politică

A privi războiul anti-covid ca pe o religie seculară sau ca pe un fenomen politic cu rădăcini ascunse în fenomenul religios în sensul teoretizat de o mulțime de autori, precum Eric Voegelin, Gaston Fessard (v. volumul recent al Anei Petrache), Nicolai Berdiaev, Walter Benjamin, Ernst Bloch, Karl Löwith, Jacob Taubes, Mircea Eliade, Giorgo Agamben și mulți alții (la noi, spre exemplu, Nicu Gavriluță), religie care se impune după liniile directoare ale unei noi teologii politice în sensul lui Carl Schmitt – desigur, trcând peste numeroasele divergențe dintre perspectivele acestor autori, bunăoară dintre Schmitt și Voegelin – poate fi un izvor de elucidări asupra fenomenelor inedite care au busculat puternic realitatea anului 2020.

O religie este un sistem de practici, instituții, doctrine și credințe care oferă – sau pretinde să ofere – o soluție soteriologică. Știința și raționalismul și-au asumat de mult, încă din Iluminism, misiunea de a înlocui promisiunea salvatoare a religiei, iar noua religie politică adusă de criza covid e un caz particular al milenarismului secular care divinizează rațiunea și știința ce vor salva omenirea din ghearele virusului.

O religie vine și cu un set de spații sacre (în metafora de față: spitalele) care sînt gestionate de managerii sacrului, cum îi numește Roger Caillois pe sacerdoți (aici: medicii, birocrații și reprezentanții autorităților), vine cu un set de tabú-uri (nu atinge, nu mânca, nu ieși, nu intra, nu face, nu drege), un set de figuri sacre (eroii salvatori din lumea politică, lumea biznisului sau lumea științei), un set de simboluri (coroana, masca), un set de valori (“save lives”, “flatten the curve”, “arată că îți pasă” etc.), o rețea instituțională (în România: DSP, CNSCBT, MAI, ISU etc.), un bagaj scriptural sacru (eg, “informații științifice oficiale” – v. Art. 3f din Legea 136/2020), un cult ritualic (spălarea mâinilor, termoscanare, testare etc.), o așteptare escatologică (acel moment iminent când vaccinul salvator va veni) și, mai ales, vine cu un set de credințe care polarizează lumea în două tabere, credincioși și necredincioși, cu diferite nuanțe de gri între ele.

Un pic despre regulile purității

Déja-vu. Zilele trecute, plimbându-mă pe o stradă din oraș, îmi atrage atenția o imagine de pe un panou publicitar outdoors: un om ne privea frontal dinăuntrul unui combinezon alb care îi acoperea tot corpul, inclusiv capul. Avea mască pe față și ochelari, ca medicii care intră în contact cu cei infectați în spitale. Ia te uită, îmi zic, au făcut și reclame cu asta. Privesc mai atent și citesc ce scrie. Nu avea nicio legătură cu epidemia; făceau reclamă la servicii de dezinsecție și deratizare. Business as usual.

Cât de ciudat e faptul că vedem și trăim povești care seamănă între ele. Cât de surprinzătoare e această intertextualitate a experienței ca discurs în care se încâlcesc narațiunile cotidianului, ficțiunii, politicului sau marketingului, încălcând sistematic principiul autonomiei provinciilor finite de sens în care înotăm în fiecare zi.

Iar filmul ăsta cu epidemia în care tu, omul de rând, ai fost aruncat fără voia ta, te transformă într-o potențială goangă, un parazit periculos, un intouchable. Unde-am mai văzut asta? Un om în costum de scafandru în luptă cu răul? Prin filmele SF, de exemplu când Ripley învinge monstrul extraterestru sau când Dave îl învinge pe supercomputerul Hal 9000.

Ca orice religie, și această nouă religie seculară a venit cu un set de reguli ale purității, în sensul lui Mary Douglas. Regulile de puritate au, parțial, explicații raționale, dar și motivații care țin de apartenența la o identitate religioasă și de manifestare a relațiilor de putere ori de recunoaștere a acestora. Este cazul interdicților alimentare și al circumciziei la evrei, al interdicțiilor legate de atingere la indieni șamd. Contaminarea are loc de regulă prin atingerea unui obiect impur sau a unei persoane impure (medicul, gunoierul, omul bolnav, trupul mort, omul paria etc.). Prin atingere, persoana respectivă devine impură temporar sau definitiv și, pentru binele comunității, trebuie să parcurgă niște etape precise de purificare în cazul impurității temporare sau, în cazul impurității definitive, să fie exclusă din comunitate ori chiar să fie ucisă.

Regulile de comportament ale “noii normalități”, de forma unor tabú-uri ale apropierii și atingerii, sînt bazate pe prezumția de contaminare a celuilalt, oricine ar fi el. Evident, acestea nu reprezintă ceva inedit pentru lumea modernă. Civilizația occidentală și-a dezvoltat propriile sale sisteme normative ale purității și igienei în contextul larg al sistemului etichetei pe parcursul unui îndelungat “proces civilizator” desfășurat în primul rând între pereții “societății de curte”, după cum a arătat Norbert Elias, o parte semnificativă a acestor sisteme fiind interdicțiile referitoare la controlul excrețiilor corporale. Infuzate cu raționalismul medical modern, aceste sisteme au dobândit puternice conotații politice în vremuri de epidemie și de criză, iar acum, în contextul coronacrizei, au fost plasate pe un tronson de prioritate politică supremă la nivel global. Teama de contaminare prin fluide corporale a devenit baza unei teologii politice care unește, uniformizează și sincronizează, în frontul comun al unui război de cucerire subversivă de tip revoluționar, forțe și structuri politice care, până mai ieri, aveau o mare diversitate culturală, administrativă, ideologică ori istorică.

Însă nu doar persoanele și obiectele pot fi afectate de impuritate, ci și spațiile (la popoarele tradiționale spațiul gunoiului, al evenimentelor nefaste din trecut, casa bântuită etc.), astfel că ele trebuie evitate. În cazul “noii normalități”, avem de a face cu prezumția de contaminare a însuși spațiului experienței cotidiene în întregimea sa. În climaxul acestei perioade liminale (starea de urgență), singurul spațiu în care apropierea a fost posibilă fără restricții a fost cel virtual, de unde încurajarea migrării spre virtual a tuturor tipurilor de întâlnire – în context profesional, comercial, politic, de divertisment, de prietenie ori de relaționare familială. Spațiul vieții de zi cu zi este potențial contaminat, Lebenswelt-ul a devenit impur și periculos: parcul, aleea din fața casei, piața publică, școala, universitatea, locul de muncă, câmpul sau plaja, toate au devenit locuri ale pericolului infectării. Lumea cotidiană a fost, astfel, devalorizată în favoarea noilor spații ale experienței, eminamente virtuale (altfel spus: i-a scăzut prețul, s-a depreciat, a picat pe bursă).

Dar ce semnificații are acest fenomen de respingere și devalorizare a spațiului lumii? Este el complet nou în experiența umană?

În niciun caz. În ultimele două-trei decenii, Vestul a trăit cuintensitate maximă un mysterium fascinans în fața noilor tehnologii, remarcat în invitația frecventă de a părăsi (temporar) lumea în care omul se găsește la un moment dat, lumea care îi este dată (casa, biroul, strada, sala de curs, muntele, plaja etc.) și de a intra în lumea virtuală (portalul, rețeaua, chatul, filmul, videoclipul, jocul etc.), care e întotdeauna mai cool, mai interesantă, mai palpitantă, mai “vibrantă”, mai interesantă, mai colorată, mai rapidă, mai confortabilă, mai aducătoare de bani, mai aducătoare de plăcere, mai eficientă în rezolvarea problemelor și sarcinilor zilnice etc. Am fost mereu invitați să pășim dincolo, să petrecem mai mult timp dincolo, să migrăm tot mai mult spre experiența multiplicității realităților virtuale.

Fenomenul contemporan de renunțare la lume sau de respingere a lumii (Weltverweigerung) este, însă, mai profund, iar genealogia sa culturală și religioasă trimite la vechile practici ascetice.

Un pic despre celulă și Panopticon

În anul 338, pe vremea lui Antonie cel Mare și a celorlalți părinți ai deșertului – povestește Veronique Dupont în cursul ei despre monahismul egiptean – Amun l-a întrebat pe Antonie unde anume ar trebui construite chiliile pentru numeroșii călugări care trăiau în deșert în zona Nitriei ca o comunitate semicenobitică. Antonie i-a propus lui Amun ca, după prânz, s-o pornească pe jos prin deșert spre Sud și să umble cât vor putea până la căderea serii. Au făcut astfel și au ajuns într-un loc cam la optsprezece kilometri de Nitria. Locul era bun – a explicat Antonie – întrucât distanța era suficient de mare pentru ca asceții să fie izolați de restul lumii și suficient de mică pentru a putea primi, totuși, vizite la modul rezonabil.

Astfel s-a fondat comunitatea Kellia (lit. “celule”, “chilii”), unde au fost construite o multitudine de chilii individuale pentru anahoreți. După același principiu al proximității spațiale controlate, chiliile au fost făcute la distanță suficient de mare una de alta, astfel încât oamenii să nu se poată vedea bine unii pe alții, să nu se recunoască și nici să nu se audă unii pe alții, dar totuși suficient de aproape încât să se poată vizita din când în când.

Chilia este locul în care monahul își petrece aproape întreg timpul de-a lungul săptămânii în recluziune. Călugărul e un “prizonier voluntar” în celula sa și caută cu tot dinadinsul să-și “păzească celula”, explică sora Veronique. Acest lockdown autoimpus este una dintre condițiile pentru ca ascetul să dobândească și să păstreze pacea interioară, însă luptele sale sînt grele, iar “ispita cea mai subtilă legată de chilie este să dorească să iasă pentru a se întâlni cu un duhovnic și a-i povesti despre ispita de a ieși din chilie!”

Întâlnirea fizică dintre monahi este extrem de rară și are loc doar în ocazii și momente bine definite (vizitarea duhovnicului, participarea la slujba duminicală etc.) Ei evită să se întâlnească și să se vadă unii pe alții pentru că vor să-L privească doar pe Dumnezeu și să fie priviți doar de El. “Distanțarea socială” este menită a reduce la minim socialitatea comunității pentru a putea cultiva și hrăni exclusiv relația cu Tatăl. Nu întâmplător, deșertul este locul prin excelență al ascezei, întrucât deșertul e un spațiu monoton lipsit de viață, de culoare, de forme și de orice fel de obiect care ar putea distrage privirea celui care alege să contemple doar Cerul.

În religia seculară a noii normalității, lumea tinde să se transforme într-o Kellia globală. E o sumă de celule dispuse astfel încât locatarii lor să nu se poată vedea unii pe alții și să poată face eye contact doar cu Centrul în care tronează Sistemul/Leviathanul/Mașina. E un Panopticon în care oamenii trăiesc în recluziune, deconectați unii de alții și conectați direct doar la Leviathanul care, ca un părinte grijuliu, îi protejează, îi hrănește, îi îmbracă, îi ghidează, îi informează și îi luminează și, în schimbul atâtor grații, pretinde cult, închinare, sacrificiu, renunțare, înfrânare, obediență, loialitate, recunoștință și contemplație neîntreruptă.

Dar în asceză mai există ceva: monologismul.

Un pic despre monologism

Unul dintre detaliile, pe cât de evidente, pe atât de nebăgate în seamă în cazul crizei globale covid, este gradul mare de similaritate, mergând până la congruență, al discursului și răspunsului strategic al autorităților din întreaga lume. Diversitatea culturală, specificul local și normalitatea statistică gaussiană s-au evaporat ca la un semn, iar această sincronizare uimitoare a structurilor administrative din state diferite, la nivele multiple, este fără precedent în istorie.

Monologismul politic nu este, în sine, ceva nou; nouă este amplitudinea și extensiunea sa cvasiuniversală în contextul acestei crize. Lumea Vestului capitalist – inclusiv Uniunea Europeană, cu sofisticata ei limbă de lemn – a cultivat constant monologismul într-o manieră similară regimurilor totalitare. Nu este, așadar, de mirare că lumea post-covid este dominată tot mai mult de un monologism al discursului public, de tabuizarea temelor inconfortabile, de înfrânarea dialogului și de filtrarea tot mai accentuată a “accesului la microfon” pentru vocile indezirabile politic, tendință care merge fix în contra valorilor pe care Vestul democratic însuși le-a predicat și le-a exportat și pe care și-a legitimat existența.

Dar monologismul curat cu multă osteneală se ține. Ca și alte religii, noua religie politică se confruntă cu problema proliferării ereziilor, această polifonie care tulbură spiritele, astfel că și-a dezvoltat rapid propriul sistem inchizitorial de scanare, identificare și sancționare a ereticilor prin cenzură, ridiculizare, name-it-and-shame-it, delațiune, excludere șamd. Spunea zilele trecute Adrian Papahagi pe pagina lui de Facebook la finalul unei perioade de cenzură pe care i-o impusese poliția rețelei: “O lume în care megafoanele zbiară un singur slogan, în care politica și corporațiile impun o gândire unică nu aduce progresul, ci un sinistru regres înspre dictatură, teroare și absurd.”

În progresul ei spre “mănăstirea globală”, “noua normalitate” impune restricții, înfrânări și renunțări similare vechilor tradiții spirituale contemplative, iar în context religios, monologismul este în primul rând o tehnică ascetică.

Retrași din lume, asceții căutau să-și păzească mintea, inima și trupul pentru a se menține în curăție interioară și exterioară și pentru a-și sincroniza viața cu ritmurile esențiale ale universului. În lupta lor cu seducția vâltorii necontrolate a gândurilor și emoțiilor, în căutarea lor de a evita să intre în dialog cu cel rău și în căutarea de a păstra permanent liniștea interioară, ei practicau veghea permanentă și fixarea minții prin contemplație sau rugăciune repetitivă. Ascetul Isihie Sinaitul vorbește (Florovski, p. 115) despre rugăciunea monologică (euché monologistós) care permite dobândirea liniștii (hesuchía).

Și în interiorul zidurilor “mănăstirii globale” monologismul e oarecum inevitabil. Lewis Mumford remarcase că dimensiunile la care erau ridicate orașele antice aveau de a face cu comunicarea vocală, întrucât raza cetății nu depășea, în general, distanța până la care strigătul uman putea fi auzit: orașul era doar atât de mare, cât să poți vesti lucrurile importante strigând. Într-o încăpere nu pot vorbi mai mulți oameni deodată fără să apară probleme de înțelegere reciprocă; într-un talk show la televizor nu pot vorbi mai mulți invitați deodată, altfel publicul are senzația de vacarm. Tot așa, în cetatea globală monologismul pare să fie ineluctabil: din cauza sincronizării tot mai accentuate a poveștilor dominante prin mass-media, atenția publicului e captată cam de un singur conflict la un moment dat, iar emoțiile publicului sunt consumate cam într-un singur film, celelalte filme (i.e., celelalte frici) fiind, temporar, puse între paranteze.

Un pic de concluzie

Filmul care rulează în aceste zile în toată lumea are note de absurd, eclectic și patologic. El a fost anticipat de maeștrii absurdului, precum Franz Kafka, Samuel Beckett sau Eugen Ionescu. La ei vezi lipsa de sens a regulilor statului polițienesc, drama incomunicabilității și a “distanțării sociale” sau drama fascinației mimetice și irezistibile în fața Leviathanului totalitar autodivinizant care își face intrarea în lume maiestuos și autoritar, cu pas greu și apăsat.

Un film din realitate se termină, cum spuneam mai sus, în momentul în care frica majoră pe care e construit e înlocuită cu alta. De aceea, e foarte probabil că actualul film va fi pus între paranteze nu când va sosi vaccinul salvator, ci în momentul în care va veni altă poveste, altă frică, alt dușman, alt război – fie dintre cele vechi, fie dintre cele noi și nebănuite. Dar finalul unui film nu înseamnă sfârșitul religiei seculare, ci trecerea ei la un alt nivel.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Nu exista nici o „noua normalitate”, acest termen este o inventie, nici nu mai sti cine a fost primul care l-a rostit, un medic sau politician, prin care se incerca revenirea la o oarecare normalitate in conditii de pandemie globala.
    Sunt multe lucruri noi cu care vrem nu vrem trebuie sa ne acomodam, fie voluntar, fi sub presiunea autoritatilor si pe care multi le accepta, altii le ignora, altii neaga pandemia in sine, lumea nu e „monocolora”
    E adevarat ca masurile sunt luate la nivel global, presa main stream intre timp tot globala „toaca” tema, cu alte cuvinte, acceasi melodie pe mai multe voci.
    Vom reveni la normal , la modul de viata dinaintea pandemiei, vaccinurile noi care vor aparea pe piata, vor lua spaimele si calma nevrozele globale.
    Vor fi schimbari atat in economie cat si in vietile a multor oameni insa „lumea nu se va da peste cap” asa cum incerca unii sa ne povesteasca pt ca normalitatea tine de bunul simt si gandirea rationala de care dau dovada majoritatea oamenilor si asta la nivel global.
    Cu toata pandemia si problemele care sunt, apar si vor aparea in continuare, suntem pe un drum a-si spune bun, drum care nu este linear, este serpuit insa directia este mentinuta si ar fi mai bine sa ramanemi calmi si rationali si se na adaptam „noii normalitati” pana se va reveni intradevar la viata normala chiar daca zilnic suntem bombardati cu scenarii apocaliptice iar mantra pandemiei este purtata in toate spatiile reale dar mai ales in cele virtuale.

  2. Foarte bun articol, excelente concluzii.
    Eu l-as fi extins poate un pic mai mult spre adevarata problema, puterea mult prea mare pe care o are Statul in relatia cu cetatenii platitori de impozite. Statul in general si-a cam depasit de mult atributiile din contractul social si singurul lucru pe care il stie si vrea este si mai mult Stat.
    Unde punem limita?…

  3. Textul construieste , vrind sau poate nevrind, o imagine cumva apocaliptica , o teorie ce retimbrarea , ca posibilitate, o lume construita doar din chilii (asocierea cu partea religioasa a lucrurilor , data ca exemplu , poate parea unora un adevar ),ca forma a unor interziceri sau ca parte a unui presupus adevar adus in final ca argument definitoriu , a imbolnavirii datorata pandemiei .Manastirea globala -este pusa in practica, adusa in fata noastra, ca presupus vitor , de cineva -cumva – numit de textier : Lumea Vestului capitalist – inclusiv Uniunea Europeană, cu sofisticata ei limbă de lemn – a cultivat constant monologismul într-o manieră similară regimurilor totalitare. Nu este, așadar, de mirare că lumea post-covid este dominată tot mai mult de un monologism al discursului public, de tabuizarea temelor inconfortabile, de înfrânarea dialogului și de filtrarea tot mai accentuată a “accesului la microfon” pentru vocile indezirabile politic, tendință care merge fix în contra valorilor pe care Vestul democratic însuși le-a predicat și le-a exportat și pe care și-a legitimat existența. De aici incolo textul produce , surprinzator , un fals teoretic evident .Asa numita -Limba de lemn -nu poate fi asociata unei societati permisive ,asa cum este UE, ea este strict apanajul unei societati nondemocratice ,ce vorbeste politic doar intr-un singur sens si unde nimeni nu poate contrazice (public cel putin ) discursul unui singur om sau a unui singur partid . Ascetul ,sau ceea ce reprezinta el , este doar un termen , asociat oricarui om ,ce se refera in pricipal la o singura persoana , persoana ce devine ascet din vointa proprie ,indiferent care este ratiunea ce a determinat aceasta decizie . Ascetul nu doreste comunicarea cu altii semeni ai lui si se izoleaza tocmai pentru a nu fi parte a vreunui fel de comunicare . Pandemia ne aduce in fata o situatie mult mai complexa decit pare la prima vedere . Mai toate pandemiile cunoscute au fost vremelnice , au durat cit au durat , dupa care s-au stins . Ce creeaza, totusi , suplimentar aceasta pandemie ? In primul rind pandemia produce o transformare a modul in care fiecare dintre noi priveste lumea . Poate ca o vreme *(sa speram cit mai putin ) ne vom distanta fizic , dar comunitatile (mai mici sau mai mari ) vor dori sa impuna, membrilor ei, respectul fiecaruia raportat la alt membru al comunitatii , regulile de curatenie ,de protejare , de convietuire s.a.m.d , moment in care civilizatia atit de dorita de noi toti va deveni obisnuinta . Cei care ,ca parte a comunitatii , nu vor dori sa respecte aceste reguli vor fi ,fie obligati , fie invatati , sa accepte dorintele comunitare . Parintii vor cere asta copiilor , copii vor cere asta parintilor . Pandemia produce in acelasi timp si digitalizarea tuturor componentelor ,institutii , ce reprezinta STATUL .Digitalizarea nu face altceva decit sa usureze accesul rapid al cetateanului si impiedica aparitia coruptiei , ca parte a invechitei forme , ce punea cetateanul -fata in fata – cu angajatul la stat . Pandemia obliga statele lumii sa se imprumute masiv si in acelasi timp obliga aceste state in as adopta proprile lor legi atasate notiunii de respectare a Statului de Drept . In fapt ,tot ceea ce reprezinta UE, ca valoare de reprezentare in lume in acest moment ,este insasi notiunea de respectare a Statului de Drept . Totusi ,a asocia fie si tangential aceasta Pandemie sau efectele ei de moment , cu religia sau cu alte forme de ideologie ce au existat sau inca mai exista inca , este un picut fortat . Incet ,incet ,vom invata sa convietuim si cu acest virus , chiar daca acum nu prea stim mare lucru despre el si chiar daca nu se prevede ,intr-un viitor foarte apropiat , aparitia vreunui vaccin sau a unei alte modalitati de a lupta cu virusul ucigas. Dar cum -speranta moare ultima ,sa incercam sa fim multumiti cu aceasta unica sansa de a trai cu totii sau de a face parte cu totii din acest concept generos si producator de bunastare numit – Uniunea Europeana- . Dar-cum vorba poetului este – Numai omu-i schimbător, Pe pământ rătăcitor , sa facem bine a ne uni mai degraba fortele decit de a incerca sa dezbinam natiunile .

    • Aportul pandemei la fortarea digitalizarii este de ca. 75 % , 15 % al firmelor iar restul ii revine statului.
      Am facut experienta pe propria piele, inainte homeofficeul cu toate ca l-am adus in discutie, raspunsul acelasi, nu se poate.
      Cu aparatia pandemiei si a obligativitatii respectarii masurilor impuse in 2 ore am fost impachetat si trimis de la birou acasa si cu cateva clickuri dintr-o data s-a putut, acelasi program si aplicatii pe calculatorul de acasa.
      Insa trebuie sa remarc un lucru, 8 ore munca intensa cu pauzele de rigoare cu laptot imposibil de realizat pe termen lung, fara echipamentul necesar, tastatura, mouse, scaun si ecran ergonomic sa nici nu va apucati, veti ajunge pachet de nervi sau bolnavi.
      Lucrez din martie de acasa si sunt incantat, nu este nevoie de aparatia mea fizica la birou. treburile functioneaza la fel de bine si cu efort financiar ZERO am adus un aport substantial la imbuntatirea mediului, masina sta in fata casei si nu produce noxe.
      Ma tot gandesc cum incercam sa chinuim copii cu tablete, telefoane mobile si altele sa invete 5 – 6 ore pe zi, vor ajunge cu depresi , bolnavi si nu vor invata mare lucru.
      Educatia nu poate fi digitalizata complet, digitalizarea o poate ajuta, organiza invatamantul insa fara relatia tanar – profesor, interactiunea lor invatamantul nu va functiona, vaccinarea impotriva bolilor in general fiind in folosul unui act educational individual si colectiv.
      Iata cateva aspecte concrete, printre multe altele aspecte ale pandemei insa in opiniea mea acum este nevoie de adaptabilitate si improvizatie decat de teorie.
      Cei care se adapteaza cel mai bine si usor vor avea mai putine consecinte negative de suportat decat cei care raman rigizi, teoretizand prea mult, este nevoie de solutii, de nimic altceva, solutii care nu mai conteaza din care directie vin, daca sunt bune trebuie aplicate, punct.

  4. Prea multe verdicte! Deși pronunțate cu prețiozitatea specifică unor argumente irefutabile, ele îmi lasă în aceste circumstanțe doar impresia că astfel se dorește a li se conferi ceva greutate, tocmai pentru a le masca lipsa de substanță. Nu e vorba de anticiparea vreunui absurd, considerat prezent în compunere si nicidecum doar ipotetic, ci de respectarea unor norme profilactice, anticipate și ele de specialiști tocmai pentru depășirea unor asemenea situații. Apelarea la nume „grele” din literatura universală urmează aceeași logică, când de fapt realitatea este mult mai trivială, extraordinar fiind doar gradul de infecțiozitate al unui germen, grad determinat mai ales de cel al interconectării globale. Vreți să renunțăm la ultimul, doar pentru a ne reîntoarce în timp și a relua „vechea normalitate”?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marius Bența
Marius Bența
Marius Ion Bența este sociolog și a lucrat mulți ani ca jurnalist; scrie despre universuri paralele, modernitate, identitate națională și rețele sociale. Recent, volumul său Experiencing Multiple Realities: Alfred Schutz’s sociology of the finite provinces of meaning a fost publicat la editura Routledge.

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Încălzirea globală, acidificarea oceanelor și moartea peștilor tropicali – acuzații de fraude științifice de mari proporții

Pe 6 mai 2021, revista Science a publicat o amplă anchetă intitulată Acidificarea oceanelor modifică comportamentul peștilor? Acuzațiile de fraudă creează o...

Sfârșitul emigrației

Au emigrat din România spre Europa occidentală peste trei milioane de români, din 2000 încoace. O parte au emigrat spre Italia și...

Ierusalim. Există conflicte fără soluții sau doar conflicte pentru care soluția încă nu a fost găsită?

Rezumatul în 10 puncte: Începând din noaptea de vineri spre sâmbătă (7/8 mai), în...

De ce a pierdut USR în sondaje după criza de la Ministerul Sănătății

Un studiu Avangarde a prezentat zilele trecute câteva date extrem de interesante. 52% dintre cei intervievați consideră USRPLUS drept...

Îl mai poate salva războiul/Hamas pe Netanyahu de pierderea funcției de prim ministru?

Știm, teroriștii de la Hamas au atacat iarăși Israelul iar statul Israel are tot dreptul să se apere. Niciun dubiu în această...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro