Despre câteva răgazuri

A vorbi despre lene, în România, e o întreprindere riscantă. Nici nu știi cum poți activa, din greșeală, complexul muștei pe căciulă. De aceea mă grăbesc să adaug că nu despre accepțiunea pe care o atribuim îndeobște lenei va fi vorba în cele ce urmează. În graba noastră, trecem prea repede peste o distincție esențială: aceea dintre lene și trândăvie. Deși par a descrie teritorii similare, diferența dintre ele este foarte importantă. Iar meritul separării lor, cu o precizie aproape chirurgicală, îi aparține, ca mai întotdeauna, lui Andrei Pleșu. Numai cineva îndelung familiarizat cu binefacerile clipelor de răgaz activ ar fi putut să prefațeze o carte de călătorii (fie ele și imaginare) cu un elogiu al lenei. În eseul inaugural al primului său volum (Călătorie în lumea formelor, reeditat în 2023 la Humanitas), intitulat Cuvinte despre lene (împotriva hărniciilor trândave), regăsim semnalmentele care individualizează aceste două forme de răgaz. “Fișa clinică” a trândăviei este dominată de pasivitate, de “relaxare neutră, destinsă, fără o economie proprie de existență”. “Trândăvia e părăsire de sine, abdicare”. Prin contrast, lenea e “așteptare: așteptarea răbdătoare a unei provocări interioare. Lenea se poate defini ca o consecventă așteptare de sine”. Dacă trândăvia ”se lasă adesea dizolvată de o presiune exterioară, lenea nu cedează decât uneia lăuntrice”.

Pornind de la această distincție, urmează o amplă ilustrare a virtuților lenei ca “farmec secret al sufletului, care oprește dintr-o dată cele mai aprinse urmăriri și cele mai încăpățânate hotărâri” (La Rochefoucauld). De la identificarea cu ataraxia scepticilor greci, trecând prin “lenea versurilor lui Alceu”, cu reverberații extrem-orientale (definiția artei de a trăi în versiunea lui Okakura Kakuzo ca armonie între disponibilitate și toleranță) și până la Tolstoi, cu un citat elocvent din Război și pace: “Dacă omul ar fi putut găsi situația în care, rămânând inactiv, să se simtă totuși folositor și cu datoria împlinită, ar fi descoperit astfel una din laturile fericirii din vârsta de aur”. Nu sunt trecute cu vederea nici “voluptățile bizantine ale lui Mateiu Caragiale”, “lenea hâtră a lui Creangă“ sau cea “de o mare senzualitate a minții“ a lui Ion Barbu. Toate aceste întruchipări ale lenei au în comun “o acută nevoie de Identitate, ca și o insistentă nevoie de sens”.

Sprijiniți pe acest vast fundal cultural, mă gândesc că fiecare dintre noi am putea îmbogăți registrul policrom al lenei cu câte un exemplu. În ceea ce mă privește, voi începe cu un scenariu pedestru, urmat de câteva considerații medicale.

Un tablou fără îndoială cunoscut deopotrivă pietonilor și șoferilor este cel care se desfășoară zilnic pe trecerile de pietoni ale patriei. Judecând după neliniștea cu care concetățeni de-ai noștri trepidează, dimineața, pe trotuar în așteptarea culorii verzi (cei mai mulți dintre ei cedând nervos și aventurându-se pe roșu, printre mașini, spre celălalt “mal”), ai fi tentat să crezi că românii suportă foarte greu fiecare secundă care-i ține departe de muncă. Cineva rătăcit pe la noi ar putea fi convins că nu există fericire mai deplină pentru români decât aceea de a ajunge la birou cu un minut înaintea colegilor și de a se apuca cu febrilitate de lucru (deși trebuie să recunosc că nerăbdarea aceasta am observat-o și afară). “Arbeit macht das Leben süß” pare a fi deviza acestor pietoni grăbiți.

Fără a-i nedreptăți pe cei care într-adevăr se grăbesc (deși nu înțeleg care ar fi sporul de productivitate oferit de un minut în plus), bănuiala mea este că în spatele nerăbdării celor mai mulți pietoni se află convingerea că răgazul e timp pierdut. Preferăm să ne aflăm în treabă (fie ea și simplu mers) decât să ne trezim confruntați, pe nepusă masă, cu noi înșine. Comerțul cu sine nu-i lucru ușor. Nu e nevoie să fii Marc Aureliu sau Montaigne pentru a înțelege asta. De aceea există oameni, nu puțini, pentru care a sta pur și simplu, singuri, într-o cameră, în mașină sau pe o bancă e de neconceput fără adjuvantul esențial al telefonului mobil sau, după caz, al radioului, care să țină la distanță orice tentativa de apropiere de tine însuți. Desfid pe oricine să iasă în acest moment într-un parc sau pe o terasă și să găsească un singur om, unul singur, neconfiscat de telefon, ascultând, în tăcere, cum trece timpul pe lângă el.

Propunerea mea, în consens cu definiția de mai sus a lenei, ar fi să opunem acestei “hărnicii trândave” zăbava fertilă a câtorva clipe de suspendare a iureșului cotidian (fie ele și ritmate de culorile semaforului). Ar putea fi începutul unei frumoase prietenii. Ca să-l cităm din nou pe Andrei Pleșu, “lenea este sincopa pe care nedumerirea o introduce în mișcarea dialectică a istoriei”.

De la acest exemplu banal să trecem la lucruri mai serioase. Pandemia de Covid, de pildă. Care ar fi legătura cu lenea? Un bob zăbavă.

Nu știu alții cum sunt, dar impresia mea este că nimeni nu mai este dispus să privească în urmă. Suntem asemenea cuiva care a trecut printr-o criză epileptică și care preferă să-și vadă de viață și să nu-și mai amintească de ea. Pandemia a trecut, concluziile au fost deja trase, la ce bun să mai dezgropăm morții? I beg to differ. Cu cât ne depărtăm mai mult de “evenimente”, cu atât perspectiva asupra lor este mai largă. Iar dacă ținem la titlul de Homo sapiens, este responsabilitatea noastră să înțelegem ce ni s-a întâmplat. Ei bine, eu cred că în cei doi ani de pandemie noi ne-am dat, ca specie, arama pe față. Și, vorba Ninei Cassian, “fața locului era umflată”. Două concluzii se cuvin a fi trase, deocamdată, din această mezaventură planetară:

1. panica este un sfetnic foarte prost

2. nu există panaceu în medicină.

Să le luăm pe rând. Eu cred că la Judecata de Apoi a medicinei, noi vom fi judecați în primul rând pentru păcatul de a fi substituit bucuriei de a trăi frica de moarte (formularea aparține unui filozof francez). Dacă există un păcat împotriva Duhului Sfânt în medicină, acesta este. Lăsând la o parte detaliile medicale, ceea ce ne-a lipsit în acele zile a fost înțelepciunea răgazului. Am dat jos de pe perete, cu furie (și panică) proletară, deviza dintotdeauna a medicinei “Primum non nocere” și am înlocuit-o cu “Desperate times call for desperate measures“.

Un om căruia i se aduce brutal aminte că este muritor poate fi în stare de cele mai neașteptate lucruri. Mă gândesc că cineva va avea, odată, răgazul inventarierii gesturilor pe care acum le privim cu un surâs, dar care în pandemie devenisera monedă curentă. De la complicatul protocol vestimentar pe care îl presupunea ieșirea în lume (când acest lucru mai era încă posibil), la dezinfectarea cumpărăturilor și până la savantele indicații (livrate cu autoritate medicală!) asupra felului optim de a trage apa la toaletă, astfel încât să minimizăm riscul de contagiune. Dar toate acestea sunt de înțeles pentru cineva pus, dintr-o dată, în postura protagonistului din Țipătul lui Munch.

Cât privește ideea de panaceu, ea nu poate lua naștere decât într-o minte asediată de panică. Lărgind un pic sfera semantică, să spunem că panaceul poate fi definit nu doar ca ceva bun la toate, ci și bun la toți. Așa ceva, în medicină, nu există. Cine crede contrariul e victima predilectă a vânzătorilor de (iarăși vorba francezului) poudre de perlimpinpin. Orice medicament, oricât de eficient, este eficient într-un anumit context clinic, foarte clar definit, valabil pentru o anumită populație de pacienți. Altfel, suntem în situația soțului care, empatic față de problemele urinare ale consoartei, împarte cu ea medicația pentru prostată.

Întrucât adrenalina scoală omul din morți, nu înseamnă că o putem administra oricui leșină pe stradă. Întrucât statinele pot să prevină un infarct și, implicit, să prelungească viața, nu înseamnă că ele sunt secretul universal al longevității. Nu oricine aspiră la o bătrânețe lungă e candidat pentru acest tratament.

Pentru că, în situații de panică, discernământul clinic este primul care intră în amorțire, noi am uitat că în medicină viețile nu se salvează la grămadă.

În urmă cu mai bine de un secol, un părinte al medicinei clasice, Sir William Osler, încerca să-i convingă pe studenți că timpul petrecut la patul bolnavului este infinit mai profitabil decât sala de curs. Dacă știi să-l asculți, spunea el, pacientul îți va spune singur diagnosticul. Rigoarea clinică pe care o instituise în spitalul pe care îl conducea te lasă, astăzi, melancolic. Mărturisesc că, din toată istoria medicinei, este perioada în care, ca medic, mi-ar fi plăcut cel mai mult să trăiesc. Nu întâmplător, unul din faimoasele sale discursuri se intitulează Aequanimitas. Și nu pot să nu mă gândesc ce bine ne-ar fi prins, în pandemie, măcar un dram din “lenea” înțeleaptă a lui Osler.