marți, septembrie 28, 2021

Despre educația morală a copiilor

Motto: V-am dat clasă cu opt clase /S-a terminat șmecheria / Sunt rege pe România! (Abi Talent)

O scurtă ilustrare: copiii și moralitatea

         Nimeni nu mai consideră astăzi necesară antrenarea morală a copiilor. Ce se înțelege azi îndeobște prin antrenare morală e, de fapt, antrenament civic.

Chiar înainte de pandemie, într-o școală de elită din centrul Bucureștiului a fost chemat cineva dintr-un ONG să explice copiilor de la clasa pregătitoare (5-6 ani) ce este bullying-ul și de ce trebuie să-i denunțe pe bullies.

Civismul nu a marginalizat morala, ci a substituit-o. Și acum e prezentat tinerelor generații drept soluție de conviețuire, drept soluție de viață. Copiii sunt, pe de o parte, încurajați să fie “ei înșiși”, iar pe de altă parte li se spune să fie “drăguți” cu toți ceilalți.

Mamele din toată lumea civilizată își fac azi un titlu de glorie din faptul că sunt foarte permisive cu odraslele lor. De fapt odraslele sunt tratate ca niște mici oracole atotștiutoare și atotsimțitoare. Mama de azi trăiește cu impresia că lipsa de autoritate asupra copilului este cea mai mare calitate a sa. La lipsa de autoritate se adaugă multă iubire față de mica creatură, de fapt, adulare irațională, înnăbușitoare, absolută. “Morala maternă” se desfășoară în jurul unui principiu sacru: prosternarea în fața copilului. Numai că – și aici i-aici! – aceeași mamă „credincioasă” se declară oripilată când vede că odrasla nu e suficient de “drăguță” cu ceilalți, suficient de pacifistă.

Despre importanța structurală a constrângerilor se vorbea pe vremuri în sociologie. S-a vorbit într-o vreme și în cabinetul de psihoterapie infantilă. Până nu s-a mai vorbit. Și totuși, nevoia de structură nu e vreun moft, ci condiția însăși de dezvoltare a personalității.

Lipsa structurii împiedică agregarea Eului. Eurile firave care rămân inevitabil blocate în narcisism primar, nu se pot structura axiologic. Altfel spus, copilul căruia nu i se pun limite e incapabil de autoreglare morală. Un copil incapabil de autoreglare morală va fi lipsit, printre altele, de sentimentul rușinii fără de care adaptarea socială nici măcar nu poate avea loc.

Rușinea ține de un dispozitiv moral interior pe care el nu-l are. Astfel, copilul suferă când își dă seama că ceilalți îl găsesc inadecvat. El se poate simți nedreptățit sau înverșunat, nu însă și rușinat.

       Un astfel de copil nu va avea, mai tâziu, realmente acces la el însuși (la care “el însuși”?) sau la ceilalți (la care “ceilalți”?). În cel mai bun caz, dacă are o natură docilă, va crește confundând instinctul moral cu capacitatea de a fi “drăguț” și va constata, neputincios, că îi este imposibil să fie “el însuși” și în același timp “drăguț cu ceilalți”.

Acestei naturi docile îi va veni de hac ambivalența: pacifist, submisiv și neconflictual pe de o parte, revendicativ, narcisic și despot pe de alta, viața lui va fi marcată de sentimentul neputinței; inclusiv de neputința de a produce ceea ce-și dorește cel mai mult și mai mult: anume, conținut personal autentic, ceva care să-l exprime în cel mai înalt grad.

Ce e cu adevărat autentic în el e de nearătat celorlalți (căci foarte ostil); iar ceea ce de arătat celorlalți nu e niciodată autentic (căci prea tolerant). Din această dilemă bietul adolescent sau tânăr adult nu poate ieși decât mințind în toate direcțiile sau recurgând la mecanisme preconștiente de apărare (disocieri, deplasări, idealizări, proiecții etc.).

În plan intim, lucrurile arată și mai rău, de fapt de-a dreptul dramatic. Pentru că nu are “cu ce” să-l iubească și să-l ajute pe celălalt altfel decât prefăcându-se implicat afectiv, prezența celuilalt îl sperie, îl incomodează și îl face exagerat de susceptibil.

Cunoaștem, cred, cu toții o mulțime de oameni „generoși”, „indulgenți”, “inițiați moral” care resimt orice relație apropiată cu un seamăn ca pe o povară și ca pe o oprimare, nicidecum ca pe o împlinire, deși “societatea” în care trăim le propune, insistent, de câteva decenii, exact contrariul.

Deschiderea spre semeni rămâne azi o directivă politică și socială considerată salutară. Ea contribuie, însă, în cele mai neașteptate și mai subtile moduri, la neclintirea noastră morală.

Contextul discuției

 Atașamentul pentru anumite valori este modul cel mai profund și mai tainic cu care noi ne prindem de lume în general și de anumiți semeni în particular. Acest atașament determină orientarea noastră fundamentală în realitate, fie ea profesională, morală sau interpersonală. Lipsa asumării unor valori conduce la o apatie periculoasă: la o lipsă indolentă de promptitudine în a emite judecăți interpretative asupra realității; și la o neputință de a confrunta responsabil realitatea cerându-i, la nevoie, socoteală.

Aici mă simt aproape de perspectiva lui Michael Polanyi: înțelegem, scria el, din realitate mai mult decât putem realmente explica. În procesul înțelegerii, faptele nu pot fi despărțite de valori. Pricepi ceva din lume pe criterii nestricte, inefabile, dar totdeauna pe criterii care te privesc direct. Înțelegerea devine astfel o chestiune de responsabilitate, nu de inferențe și constatări empirice, ceva deopotrivă subiectiv și obiectiv, intuitiv și rațional, adică condiționat de chiar mizele pe care omul le aduce cu sine în procesul cunoașterii. Se poate afirma, astfel, că a înțelege înseamnă a fi responsabil; iar a fi responsabil înseamnă să fi înțeles deja.

Omul care nu-și poate asuma un itinerariu e pus în mișcare de un flux de valori și edicte trendy care îl poartă oriîncotro va duce curentul vremii. Un astfel de om nu are cum să-și dea seama când e prostit sau manipulat. El va face ce „se face” și va spune ce „se spune”. Tot așa cum nu-și dă seama în ce situație existențială se află, nu știe nici în ce situație politică se află. Nefiind suficient de sensibil la datele realității, nu realizează când și de ce se strânge cureaua politică, mai exact, când se trece de la măsuri compatibile cu democrația, la măsuri de tip totalitar. Diferența dintre logica democrației și logicalitatea ideologiei e uriașă, practic de la cer la pământ. (Cel puțin) în privința asta, Hannah Arendt avea dreptate. Ea folosește termenul de “logicalitate” în Originile totalitarismului: totalitarismul nu e doar despre teroare, ci și despre această logică ideologică – logicalitate – ce ia cu asalt realitatea și poate fi apoi dusă până în pânzele albe. 

Când cei mai mulți oameni nu mai pot distinge între logica democrației și logicalitate ideologică, distincția nu mai are niciun sens. Își pierde atât relevanța teoretică, cât și eficiența practică și politică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că oamenii pot fi, la o adică, în toate felurile în care li se propune să fie, plus în inversiunile felurilor respective. Oricâte lucruri nobile, originale și interesante li s-ar propune să facă, ei le vor face, orbește, pe toate. În adâncul lor, rămân însă oameni fără miză și fără țintă, oameni care pun multe întrebări false și dau multe răspunsuri greșite. Erorile lor sunt cu atât mai mari și mai extravagante, cu cât îi privesc mai direct și mai intim.

Deficitul de înțelegere a realității face că acești oameni nu sunt capabili să se miște liber în propria viață. Sociologic vorbind, comportamentele lor nu sunt ghidate de valorile cu care pare că sunt compatibile. Această nepotrivire e frecventă în anomii. Nu voi analiza acum problema, doar spun că ea conduce la ceea ce Robert Merton numea cândva „ritualism”: apar practici despre ale căror consecințe și obiective practicanții nu știu absolut nimic. Tot ce contează e ca acele practici să fie întreprinse neabătut, orbește.

Mai multe despre ritualism, cu altă ocazie. Acum e important să rămânem la ideea de bază a textului: ce se întâmplă cu „omul drăguț”  care se pune cu atâta ușurință la dispoziția altora? E într-adevăr un om moral? Cum e posibil ca cineva profund orientat spre el însuși să dea, deodată, impresia că nu-l mai preocupă exprimarea de sine, ci exprimarea altora? Cum a apărut acest tip  uman, tipul „inițiatului moral”?

Răspunsul meu: printr-o serie de răstălmăciri și artificii retorice.

Deschiderea spre ceilalți este ea însăși răstălmăcită. Cum anume? În felul următor:

Acest tip uman nu e interesat de continuitate; nu e conștient de rolul trecutului în viața sa; nu e capabil de autoreflecție. Date fiind toate acestea, el nu e capabil de autolimitare. Neștiind unde începe și unde se termina, nu își pune problema salutară a delimitării de ceilalți. Delimitarea, însă, e atitudinea care premerge doeschiderea valoroasă și responsabilă spre o altă ființă. Părintele Scrima vorbea despre “deschidere centrată”: abia cineva care își cunoaște propriul centru și propriile limite, poate asuma “povara (dacă nu chiar scandalul) diferenței”. Personal, am mari îndoieli că oamenii ne-centrați pot participa efectiv la o lume pluralistă.

Cele mai frecvente forme de deschidere pe care le vedem azi sunt fie simulări cinice ale disponibilității, fie disimulări ale autoabandonului.

Să vedem acum despre ce artificii retorice e vorba. Dau un exemplu:

Încerc să las cu bună știință impresia că aleg să fiu deschis către ceilalți, nicidecum că aș fi constrâns să mă deschid. Vreau cu tot dinadinsul să știți că o fac pentru că sunt fidel pornirilor mele autentice porniri care au valoare de adevăr, că doar încerc să “stay true to myself”. Te conving în felul ăsta că alegerea mea nu e doar un indicator al relaxării mele încrezătoare, ci și o declarație de moralitate în toată regula! Tu, celălalt, ești, de acum înainte, introdus în programul moral al exprimării mele de sine.

Deși nu mi-o cere nimeni, vă spun vouă și îmi spun mie că sunt motivat interior să-l iubesc pe celălalt din toată inima. Altruismul și civismul au devenit, ambele, manifestări ale autonomiei mele morale.   

         Umanismul naiv și nombrilismul merg, iată, perfect mână în mână. Pare că “cheltuiala” e minimă, însă nu-i așa, dimpotrivă. Plătim enorm, costurile sunt, ca să zic așa, prostesc de mari: apar niște exigențe de relație pe care nimeni nu prea știe cum să le împlinească fără să-i tragă pe ceilalți pe sfoară și fără să se tragă singur pe sfoară.

În lumina acestor exorbitante standarde relaționale, orice gest de autoexprimare care ar vădi sărăcie morală va fi automat mistificat.

Omul se trezește astfel – nu prea știe nici el cum sau de ce – constrâns să-și exagereze și dramatizeze toate interpelările. Cine nu dramatizează întâlnirea cu ceilalți, părăsește ringul!

Nu mai e loc pe scena socială pentru cei care nu fac dovada că le pasă de ceilalți excesiv de mult. Simularea acestui exces a devenit, din păcate, normalitate.

Niște observații despre exprimarea de sine

         Prin 2017, după victoria lui Trump, faimoșii sociologi Ronald Inglehart și Pippa Norris ne dădeau o veste foarte proastă: valorile de autoexprimare au fost lăsate în urmă, s-au întors valorile materialiste și, împreună cu ele, s-a reconsolidat preferința votanților pentru regimurile autoritariste! Trump era la momentul respectiv ilustrarea perfectă. Supraviețuirea tribală, observa Inglehart, a revenit în forță. O serie de valori care ghidau viața părinților și bunicilor s-au evaporat pur și simplu într-un timp foarte scurt aruncând oamenii maturi în nesiguranță existențială; valurile de migranți și creșterea ratei șomajului ca urmare a robotizării și digitalizării, schimbările culturale rapide, neajunsurile economice constituie, toate au devenit pentru cei mai bătrâiori și mai nesiguri, niște amenințări cu moartea.

Așa s-a revenit, credeau Inglehart & Norris, la “barbarele” valori de supraviețuire de care Occidentul postmaterialist și obsedat de altruism părea că scăpase. Într-o atmosferă toxică de suspiciune și resentiment generalizat, americanii nu puteau decât să-și dorească să fie salvați, fie chiar și de cineva ca Trump. Una peste alta, articolul la care mă refer (și cartea care i-a urmat doi ani mai târziu, în 2019) pare că semnalează o problemă serioasă: asistăm la inhibarea valorilor postmaterialiste, adică a acelor valori care dăduseră măsura destinderii noastre sufletești; a curajului de a năzui spre o viață mai bună laolaltă cu cei diferiți de noi, curaj concretizat în mișcări pacifiste, protecția mediului, egalitatea de gen și în câte și mai câte alte valori altruiste vor fi apărut în ultimele decenii pe frontispiciile ONG-urilor.

Azi vocile xenofobe se aud mai tare și mai răspicat decât acum câteva decenii, iar egoismul colectiv (cum știm că îl numea Popper) și-a recâștigat proeminența. Această crispare tribalistă amenință, credea Inglehart, societatea deschisă și, odată cu ea, cum spunea tot Popper, “potențele creatoare ale omului”.

Impresia mea e că se înșeală. De fapt, valorile expimării de sine sunt și azi la fel de importante; ele n-au trecut în plan secund nici măcar în această pandemie. Numai că – atenție – valorile exprimării de sine au devenit, între timp, și ele niște valori de supraviețuire!

E plauzibil să spunem că amenințarea cu irelevanța socială e, pentru oamenii de azi, cel puțin la fel de înspăimântătoare ca amenințarea cu dispariția fizică.

Supraviețuirea devine azi și o chestiune de autoexprimare. De fapt, omul de azi, oricare i-ar fi vederile politice, înțelege să supraviețuiască având o voce, și nu orice voce, ci una recognoscibilă, corectă, dreaptă, dacă se poate, perfect-dreaptă. Dorința de a-ți face auzită vocea nu ține, evident, de vreun instinct străvechi, ea are la bază motivații formate sub presiunea unui punct de referință cultural modern: “exprimă-te!”, “speak out!”.

         Exprimarea e un act de supraviețuire, cu aparența unui act moral sau civic. Apar, în acest fel, noi și inconturnabile exigențe existențiale, retorice, sociale, economice și academice.

Să nu uităm totuși că exprimarea de sine într-o manieră originală nu este și nu a fost niciodată la îndemâna oricui. Ea pune, printre altele, și problema resurselor: efort, talent și inteligență, pe de o parte, mijloace concrete de a susține autenticitatea: accesibilitate financiară, instituțională, academică etc. pe de altă parte.

Lipsa accesului la mijloacele de care omul are nevoie pentru a îndeplini niște standarde valorice de la care societatea nu-i “permite” să se sustragă conduce la o formă sau alta de crispare.

Omul se trezește cătrănit. Lipsa talentului și/sau a resurselor de autoexprimare îi dă un sentiment de nesiguranță în raport cu ceilalți și cu el însuși. Cel care n-are “cu ce” să se exprime pe sine, se reorientează: fie se retrage sau se alienează respingând presiunea socială, fie pretinde acces privilegiat la mijloacele de care are nevoie pentru a săvârși mult-doritul act de autoexprimare (se revoltă, cere prioritate la resurse, exercită presiune civică etc.), fie schimbă regulile jocului și impune propria nișă morală ca standard nou-nouț, fie – am lăsat la urmă posibilitatea cea mai frecventă – aderă la manierele de autoexprimare ale altora.

Cazul acesta particular – aderarea la exprimarea autentică a altuia – nu e simplu mimetism. Aici avem ceva mai complicat și mai grav: avem de-a face cu o formă de “înscenare” a solidarității.

Atunci când o majoritate de oameni se simte presată să producă inițiative autentice, apare, din motivele de mai sus, o popularizare mai intensă a anumitor gusturi morale. Veți spune, poate, că relativismul pălește. Aș! Nici vorbă.

Faptul că anumite modele de viață au într-adevăr mai mare trecere decât altele nu tulbură cu nimic relativismul instalat confortabil în societatea noastră. Nu se va auzi la case mari spus, explicit, că un model anume de viață ar fi “superior” altora, se va auzi doar că o viață, un destin, un parcus, e “mai autentic” și “mai adevărat” decât altele.

Că mulți dintre cei cărora le lipsesc resursele, mijloacele și “tupeul” de a fi autentici obișnuiesc să se exprime prin afiliere și emulație e, bineînțeles, o banalitate. Banal e și să remarcăm că se creează astfel o comunitate de gust moral în jurul „mesagerilor autenticității”. Banală e și concluzia: emulația i-a scăpat, desigur, pe mulți de irelevanța socială. Tot mai mulți tineri se bucură prin procură de avantajele autenticității. Ne-banală e consecința ultimă: astăzi, autenticitatea se bucură, la rândul său, tot prin procură, de avantajele moralității!

Două ilustrări

Cine sunt mesagerii autenticității? Care sunt profilele autentice la care sunt sensibile tinerii de azi?

Deși poartă haine scânteietoare și e doldora de bijuterii, Lil Pump are un chip armonios, aproape delicat, voce ștearsă și o anumită lentoare melancolică în mișcări. Cântă un subgen de hiphop ticsit cu efecte sonore, subgen pe care nouăzeciștii americani l-au botezat “trap” (în slang înseamnând loc în care se vând ilegal droguri.)

Lil Pump a debutat acum vreo 4 ani cu un cântecel care dura un pic peste 2 minute (mai exact, 2 minute și 10 secunde). Devenit imediat hit, “Gucci Gang” a provocat dihonie și învălmășeală. Nu era un hit “indus”, pus pe “heavy rotation” de posturile comerciale de radio, era un hit “genuin”. Altfel spus, tinerii toți și-au spus cu voce tare (sau în sinea lor): “asta este!”

“Gucci Gang” a intrat, pe merit, în renumitul top Billboard, însă nu oricum, ci ca cea mai scurtă piesă ajunsă în top 10 în ultimii 45 de ani.

Au apărut curând comparații între Lil Pump și Beatles. Când locvace, când poticnit, când nesigur, când auto-elogios, băiețandrul e chemat să vorbească studenților din toate campusurile studențești de elită. A fost “cerut” la Harvard. S-a dus. Eu am aflat că Lil Pump ocupă un loc sub soare (și unul în Billboard) de la un student eminent care termină acum, la Oxford, unul dintre cele mai dificile programe academice.

Cititorii pot întrerupe preț de 2 minute acest text ca să vizioneze pe YouTube șlagărul la care mă refer. Până să-l acceseze ei, “Gucci Gang” avea nu mai puțin de 1,047,269,289 vizualizări.

Redau mai jos textul:

Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang, Gucci gang
Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang (Gucci gang!)

Spend ten racks on a new chain

My bitch love do cocaine,

 ooh I fuck a bitch,

I forgot her name

I can’t buy a bitch no wedding ring

Rather go and buy Balmains

Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang (Gucci gang!)
Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang, Gucci gang
Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang (Gucci gang!)

Spend ten racks on a new chain

My bitch love do cocaine,

ooh I fuck a bitch,

I forgot her name,

yeah I can’t buy no bitch no wedding ring

Rather go and buy Balmains, aye

Gucci gang, Gucci gang,
Gucci gang

My lean cost more than your rent,

ooh Your mama still live in a tent, yeah

Still slanging dope in the jets…

Așadar, opulență, “drogangeală”, “gagicăreală” – ingrediente specifice culturii hip-hop de la finele anilor 90.

Dar cum să explici succesul spontan, de masă – nu de nișă hiphop – al lui Lil Pump într-o lume în care hedonismul pare moralmente depășit? Cu succesul activ al lui Lil Pump nu se poate lăuda niciun “A-lister” dintre cei care semnaseră acum un an faimoasa scrisoare de renunțare la consumerismul postpandemic.

De la același student la Oxford aflu că avem și noi, românii, un Lil Pump al nostru. Studenții mei de la Litere se grăbesc să confirme: îl știu, îl cheamă Abi Talent! E rrom și, la cei 16 ani ai săi, are un succes ieșit din comun. Studentele cred că e chipeș. Nu le pot contrazice: are și Abi o figură delicată, are și el haine țipătoare. Aflu că i se spune “Rege pe România” (ne-a propus chiar el să-i spunem așa, iar 545.000 de tineri s-au conformat, urmărindu-l pe Instagram).

Redau mai jos textul unui șlagăr marca Abi Talent:

Te-am futut, acuma du-te

Zdreanțo, poți să-mi spui Sasuke

Într-un ochi am Sharingan

În celălalt, Rinnegan

Și văd tot ce vrei să faci

Pe YouTube doar te prefaci

De când am aparut, ai învățat să te îmbraci

De când am aparut, mă copiezi în tot ce faci.

Aoleo, când te văd îmi vine să-ți dau un leu (îți dau un leu)

Vino după mine dacă ai tupeu (Tu n-ai tupeu)

N-ai tupeu, ești sclavul meu.

Bineînțeles, niciun rău nou sub soare: consumerism, sexism, sclavagism.

Dar cum să explici entuziasmul spontan al atâtor tineri de treabă față de ceva cu totul lipsit de orice justificare morală, într-o lume în care e clar că nu se mișcă nimic, în plan civic, fără ambalarea motoarelor de “virtue-signalling”?

Încerc să-mi dau seama dacă, în dezordinea morală de azi, acest soi de decadență amuțitoare coexistă într-adevăr cu o la fel de amuțitoare instransigență morală.

La prima vedere, pare că da, ele coexistă. Dar dacă privim mai îndeaproape?

Umoral, imoral, anomic: niște explicații

         S-a întâmplat ca fiul meu de cinci ani să mănânce o pungă întreagă de caramele. Întrebat de ce a mâncat-o, s-a întâmplat să răspundă senin: “pentru că-mi place.” Nu e ceva ce părinții de preșcolari n-au mai auzit. Deși i s-a spus de multe ori că-i face rău, copilul nu are realmente acces la motivul rațional în baza căruia un adult e presupus – firește că nu și obligat – să se abțină de la îngurgitarea a două duzini de caramele. Dar putea un copil de 5 ani face altfel atâta timp cât a fost doar sfătuit să nu devoreze întreaga pungă, nu însă și împiedicat să facă asta? Cel mai probabil nu. Bomboanele sunt dulci, iar copiii adoră dulcele.

Îmi pot trage fiul la răspundere? Demonstrativ, desigur că pot. Cu rezultate notabile? Desigur că nu. Un copil de 5 ani nu este liber să nu mănânce, dacă i se dă ocazia, o pungă întreagă de caramele.

Când un copil mănâncă foarte multe caramele o face pentru că pofta e mai tare decât el, nu în sensul că un copil ar avea conștiința cedării în fața poftei, ci în sensul că pofta de caramele, singură, are firesc autoritate asupra sa.

Deși știe că va stârni dezaprobarea mea, ceea ce știe nu poate furniza temeiuri pentru abținere. O forță impersonală îl face să înfulece totul deodată. Dacă, înainte de a-l lăsa singur cu caramelele, l-aș fi amenințat cu vreo pedeapsă sau, dacă, în alte ocazii, ar fi avut dureri de stomac după un ospăț cu caramele, fiul meu ar fi fost într-adevăr capabil să-și pună problema abținerii. În lipsa constrângerii și a conștiinței sancțiunii – nici prin cap nu i-a trecut, însă, să se pună de-a curmezișul poftei. Nu avea de ce să-și aducă “personal” vreo contribuție motivațională în această afacere dulce.

         Am văzut cum e cu copiii de 5 ani și cu caramelele: pur sși simplu nu-și pot furniza singuri motive să nu le mănânce pe toate.

Dar cum e cu dezordinea morală, cu Lil Pump, cu Abi Talent și cu fanii lor?

Orice judecată de gust are în vedere, direct sau indirect, eventuale obiecții venite din partea celorlalți. Am zice că niciun artist nu poate fi asimilat de public fără ca publicul să-l compare cu alți artiști folosindu-se de niște criterii de evaluare (la nevoie) comunicabile celor din jur. Care ar fi, atunci, criteriile în baza cărora cei doi au mai mult succes decât alții? Ce coardă sensibilă au atins acești artiști în admiratorii lor înfocați? Sunt iubiți pentru că fac muzică mai bună decât alții? Sunt adulați pentru că dau curs – fără jenă și fără înconjur – pornirilor lor, cu o dezarmantă lipsă de scrupule făcând, astfel, dovada că sunt niște “adevărați”? Sunt urmați pentru că, prin simpla lor existență neîngrijită, subminează jocurile ipocrite ale elitei? Sunt adulați pentru că prin această adulare se autodefinesc ca tineri (tu tânăr, nu poți fi decât solidar cu niște delicvenți care nu-și bat capul cu civismul; tu, tânăr, nu poți decât taxa, prin nonconformism, ipocrizia lumii)?

Nu pot crede, spuneam, că un copil de 5 ani e liber să nu mănânce toate caramelele pe care le are la dispoziție. Tot așa nu pot crede că această muzică e consumată din niște “rațiuni”.

Când spun “rațiuni” am, desigur, în vedere niște motive raționale. Motivele raționale sunt cele care stau la baza deliberării raționale făcând astfel posibil actul liber, act liber care, dacă ai peste 8-9 ani, e preferabil să nu fie (moralmente) reprobabil.

Aș separa, așadar, motivele raționale de cele umorale. Nu cred că e excesiv de pedant să facem această distincție conceptuală fiindcă astăzi nevoia noastră de a înțelege comportamentele semenilor a scăzut considerabil, iar asta e în sine o problemă foarte serioasă.

Simțirea (exaltarea emoțională, deloc asumată) și suspiciunea (retragerea încrederii în ceea ce vezi și ceea ce ți se spune) au căpătat, în schimb, un prestigiu interpersonal, cultural și politic pe care gândirea și discernământul l-au pierdut demult. Sau poate că nici nu l-au avut vreodată. În orice caz, așa cum am scris recent tot într-un text pe Contributors, amestecul dintre valori și umori nu e niciodată dezinteresat.

Motivele iraționale au o importanță crucială în deciziile noastre. Trebuie însă subliniat că motivele iraționale se află într-o strânsă și obscură relație cu instinctele și cu reflexele. Când ai un anumit obiectiv pasional, arăta Georg Henrik von Wright, acesta e cumva constitutiv pasiunii, nu o consecință a sa. Pofta, gelozia, ura, resentimentul, iubirea te mișcă, “te montează”, îți dau o direcție.

Un exemplu: când un om se surprinde pe sine străduindu-se să fie generos și grijuliu cu persoana pe care o iubește înseamnă că obiectivele sale pasionale sunt constitutive iubirii sale. El mai are și o viziune (nu necesarmente articulată ori măcar formulabilă) asupra situației în care se găsește. Acestea formează împreună rațiunea pentru care omul nostru e incapabil să fie josnic în prezența persoanei iubite. Ar fi cel puțin ciudat ca omul nostru să-i spună alesei inimii că iubirea e chiar motivul care îl împiedică să fie mojic…

Ce avem aici, cred, e chiar un motiv irațional care atrage niște rațiuni, niște mize, deci un orizont teleologic în baza căruia omul își propune să facă un lucru sau altul.

Or, cei care-l ascultă pe Abi Talent sau pe Lil Pump îl ascultă fiindcă așa le vine. Să nu uităm că vorbim de tineri de 16-20 de ani, cu educație aleasă proveniți din familii rezonabile. Motivele lor sunt nu doar iraționale, ci și imorale, ele țin de o concupiscență nătângă căreia tinerii pur și simplu nu-i rezistă.

Atât și nimic mai mult. Abi Talent place pentru că adolescenții nu au “cu ce” și “de ce” să elaboreze motive ca să nu-l placă. Ei n-ar ști să-ți spună de ce Abi Talent ar fi de preferat altor cântăreți, nu-și pun problema furnizării vreunei legitimări (morale, de gust estetic etc.).

Am întrebat câțiva tineri de ce îl urmăresc pe Abi pe Instagram și de ce îi ascultă muzica. Mi-au răspuns: “mă face să mă simt bine.” (cu variațiuni “uite-așa”, “de-ampulea” etc.) Ideea că pentru a asculta astfel de muzică ei ar trebui să producă niște “justificări”, îi surprinde și îi irită. Într-un fel, pe bună dreptate! Că ceea ce fac ei în timpul liber ar trebui să fie moralmente relevant, le pare, de asemenea, o glumă! Nici măcar nu înțeleg ce vrei de fapt să afli de la ei iscodindu-i despre gusturile lor muzicale!…

         Să nu uităm întrebarea de la care am pornit – cum anume coexistă decadența morală și intransigența morală?

Răspunsul meu: mă tem că ele nu coexistă.

Am făcut un prim pas spre a arăta asta pornind de la niște ilustrări simple, chiar simpliste (pofta de caramale a copiilor, Lil Pump, Abi Talent și publicul lor). Spuneam că ce cântă acești băiețandri se apropie cel mai mult de modul de funcționare reală, profundă, al fanilor lor.

Se vor găsi acum cititori care să mă întrebe: dar ce înseamnă “funcționare reală, profundă”? Și cum ai tu acces la ceea ce e “real”?

Cât de „sincer” e angajamentul moral?

         Acces direct la starea mentală a oamenilor desigur că nu avem. Nu am deloc impresia că studiile de psihologie empirică ne-ar fi de vreun ajutor în determinarea gradului de sinceritate/simulare al unei acțiuni umane, fiindcă nu e sigur că individul are el însuși acces la propriul păienjeniș de motivații. Așadar, din orice unghi am privi un comportament sau o acțiune, lucrurile nu sunt simple, dimpotrivă, ele sunt frustrant de complexe, adesea misterioase. Asta nu înseamnă că n-ar trebui să ne punem problema inteligibilității comportamentului moral al semenilor noștri.

Suntem, cred, cu toții de acord că ar fi absurd să pretindem că urmărind cutare sau cutare acțiune presupusă a fi morală putem opera distincții clare între simțirea morală autentică și variantele sale mai puțin autentice. Greu ar fi oricum de găsit o modalitate științifică de a cuprinde sensurile pe care oamenii în general, în virtutea intențiilor și disponibilităților proprii, ajung să le atribuie mizelor morale, binelui, valorii etc.

Când încercăm să formulăm o “viziune” morală, trecem, practic, dincolo de lume. Ca în cazul trăirii religioase, saltul nu e unul intelectual și nu poate fi cuprins în cuvinte: “Când ai spus-o, am înțeles-o eu în inima mea”. E un salt de ordinul credinței care exclude observația detașată. Pricepem, deci, cât de cât, la ce se referă cineva când își formulează convingerea morală mai curând crezând decât știind (“De nu veți crede, nu veți înțelege” – Isaia, cap. VII, 9); și mai curând recunoscând în cuvintele sale ceea ce noi înșine am ajuns să cunoaștem și să intuim în propria experiență.

Așadar, dacă un om peste măsură de îndrăgostit jură persoanei pe care o iubește că, orice-ar fi, nu o va minți niciodată, prin jurământul său are intenția de a cuprinde absolutul. Persoana iubită îi va ieși, plină de încredere, în întâmpinare, căci ceea ce îi unește e viziunea “supranaturală” asupra declarației de sinceritate.

Ce vreau să spun e că persoana iubită nu va întâmpina această promisiune (fără îndoială “deplasată”) cu zdrobitoare contraargumente științifice. Persoana iubită înțelege că depoziția unui îndrăgostit (care și-a răs-verificat datele interioare în orizontul cărora face o afirmație “supranaturală”) decurge dintr-o profundă și extrem de densă trăire morală și spirituală. Ar fi un sacrilegiu să i-o demontăm legând îndrăgostitul pe viață de un detector de minciuni…

E la fel de adevărat că noi oamenii (printre care se numără și aleasa inimii îndrăgostitului pomenit mai sus) nu suntem capabili să nu ne înșelăm uneori cu privire la semnificația profundă a acțiunii morale a semenilor noștri. S-a mai auzit pe lumea asta de promisiuni nerealiste și de încredere înșelată…

Consecințele anomiei morale

         De la cazul enunțat mai sus (cel al unor promisiuni înșelate) și până la situația în care ne aflăm azi – aceea de a fi prinși cu toții și cu totul într-un vârtej global al suspiciunilor – ar trebui să fie o cale foarte lungă. Și din păcate, nu e.

Ajung, în sfârșit, la esența textului:

Când se suspectează oamenii necontenit unii pe alții? 1. În dictatură (când nu e relevantă orientarea normativă, ci doar constrângerea normativă) și 2. în anomie (când nu există bază normativă pentru nicio experiență umană care dă un rost și o noimă onestității, angajamentului, fidelității, intenției bune).

         A devenit peste măsură de greu de adus într-o discuție serioasă rațiunile pentru care un model moral ar trebui să fie luat drept reper atât de mine cât și de tine. De fapt, cine mai vede azi în morală altceva decât o chestiune de gust, de convenție convenabilă, evoluționist-avantajoasă?!

Astăzi orice impuls care se întâmplă să fie pe placul cuiva, oricât de bizar, de sângeros, de nătâng, de utopic, poate fi luat drept bun, autentic, valoros, indispensabil perfecționării de sine a cutărui individ cuprins de verva libertății și autenticității.

Imoralitatea devine astfel lesne o formă de moralitate, fie și numai pentru că putem renunța, prin convenție, la prefixul infam. “Normalul” și “nelegiuitul” pot fi priviți cu aceeași îndreptățire dinspre absolut orice. N-ai niciun temei în baza căruia i-ai putea arăta celuilalt că “nu se face” cutare sau cutare lucru.

Contextul e mereu prea specific și, totodată, prea lipsit de specificitate; prea personal și totodată prea impersonal; prea irațional și totodată prea empiric ca să-mi mai folosească realmente la ceva atunci când, fiind într-un impas interpersonal, se declanșează o urgență morală.

Nu mai pot cunoaște pe nimeni fiindcă nu-mi mai vine să cred pe nimeni!

Niciun criteriu de apreciere a calității umane nu mai stă în picioare, așa că orice aș spune despre omul acesta sună deopotrivă trufaș și irelevant.

         Anomia morală face că oamenii nu se mai pot înțelege omenește unii cu alții. Umanitatea în ansamblul său e ceva prea abstract pentru ca eu să o pot înțelege și iubi așa cum mi se pretinde; iar omul concret – dornic de unicitate și autenticitate – mi-a devenit prea opac ca să mă pot în mod real încredința lui (căci încredințarea presupune înțelegere).

Problema apare la cote din ce în ce mai îngrijorătoare nu doar în cabinetele de psihoterapie, ci și în cabinetele politice, nu doar în dormitoare, ci și la urne.

Anomia morală nu alimentează angajamentul interpersonal spontan, așa cum își imagina, naiv, cineva ca Jean-Marie Guyau; anomia morală alimentează predispoziția spre o suspiciune fără frâie, fără criterii și fără hotare.

         Astăzi, proliferarea fake news și frenezia fact-checking formează împreună un climax al iraționalității paranoice.

Suntem îndemnați să ne îndoim programatic de buna credință a partenerilor actuali sau potențiali (#daterape, #metoo) și suntem, mai departe, îndemnați să ne îndoim de buna credință a unor grupuri sau categorii întregi de oameni (mișcarea woke, #blm, #streetharrassment).

         Disponibilitatea firească de a te bizui pe semeni rămâne, însă, singura în orizontul căreia pot fi concepute relațiile între oameni și unde se poate într-adevăr intercepta vibrația morală.

Strădania de a inspira încredere răsare firesc, în măsura în care oamenii – toți! sunt făcuți să-și dorească să se apropie unii de ceilalți pe criterii autentice și inteligibile.

De sentimentul că ar fi veșnic înșelat nu scapă decât cel care ia în serios înclinația profundă a oamenilor – a sa, în primul rând! – de a se încredința altuia.

Nu se pune problema ca toți oamenii să treacă proba bunei credințe, însă, în lipsa vreunei exigențe morale, cum să afli cine anume e dispus s-o treacă pentru tine și pentru cine anume ești dispus s-o treci?

În lipsa unor valori morale internalizate și a unor mize interpersonale care să precipite realmente angajamentul moral, cei mai mulți nici măcar nu pricep de ce ar fi de dorit să se cantoneze într-o poziție morală.

Or abia cantonarea într-o poziție morală ne-ar recomanda ca moralmente activi. Alte forme de expresie a civilității (cum ar fi adoptarea unui tic moral al vremii de tipul voluntariatului) sunt, prin ele însele, irelevante moral.

Devotamentul civic și morala nu au același punct de referință. Asta se vede astăzi cu ochiul liber: devotamentul civic a devenit exagerat de rigid (la limită, tiranic), iar morala exagerat de maleabilă (la limită, anomică).

Cred că de la (ne)necesitatea acestei cantonări morale trebuie să pornim dacă dorim să înțelegem ceva din preferințele muzicale ale tinerilor pentru Abi Talent și Lil Pump și, în general, din profundul dezinteres al oamenilor de azi pentru o ordine (morală).

Acest dezinteres pentru deliberarea morală conduce azi la o ambianță bulversantă, ca să nu spun ridicolă: pe de o parte, oricare dintre noi uitându-se în jur, poate constata lipsa oricărei intenții morale. Pe de altă parte, oricare dintre noi, uitându-se în jur, poate constata abundența intențiilor pretins-morale.

Consecința cea mai dureroasă a acestei situații paradoxale este falimentul relațional.

Consecința cel mai greu de acceptat e că omul nu va renunța niciodată la pretențiile sale morale, cu atât mai mult cu cât n-are motoare interioare cu care să le susțină.

Consecința cea mai evidentă e că râvnita perfecționare de sine devine cu totul improbabilă:

M-am lăsat de școală, ey

V-am băgat în boală, ey

La 17 ani ai mei.

Distribuie acest articol

81 COMENTARII

  1. Un articol exceptional – Multumesc.

    Totusi, poate ma insel, ca sa depasim anomalia ar trebui sa incercam sa fortam limita, cum se spune in matematica limita care tinde, dar evident nu ajunge, la infinit, si sa acordam incredere semenilor nostri, intr-o oarecare proportie, daca este posibil acest lucru, cumva sa controlam increderea, pentru a putea avea dialogul necesar, i-as spune minimal si util. Inchiderea in sfera proprie nu ajuta – usa usor crapata lasa sa intre/filtreaza oarecum vantul turbat de afara dar care insa poate aduce aerul proaspat.

    Zile senine si mai usoare va doresc!

  2. Foarte interesant eseu despre ceva ce multi (relativ, fiecare in bula in care traieste) resimt, dar nu toti pot exprima asa cursiv. Vremuri triste, care pot naste insa moralisti de citit…

  3. Bine identificat, bine punctat! Si ce bine ar fi sa scrieti mai multe editoriale sau eseuri despre teme ca aceasta(esentiala) pe mult-cititele siteuri ca hotnews( de unde am navigat aici) sau altele inundate de falsa(mai bine zis goala) cultura si spiritualitate. Pentru ca fara acea relationare interioara de care vorbiti, nu exista spiritualitate, oricati bani ai in buzunar si faima pe net. Ba mai mult, probabil civilizatia actuala nu va supravietui…

  4. Traim intr-adevar vremuri foarte triste, dominate de niste ideologii cu iz marxist, care nu fac decat sa ne impuna si mai multe limite, totul pentru „linistea noastra sufleteasca” si pentru convietuirea in „armonie” cu toata lumea, indiferent de credinte sau culturi. Personal, consider ca progresismul este o prelungire peste decenii a comunismului, iar corectitudinea politica este noua forma de constrangere. Cei care am trait sub comunism simtim mai bine aceste lucruri si putem reactiona, spre deosebire de ceilalti, de „omul nou” modelat in spirit progresist, pentru care o lume amestecata intr-un imens creuzet politic reprezinta un fel de punct omega.

    • Ganditi (sau poate doar scrieti) folosind etichete care nu prea inseamna acelasi lucru pentru toata lumea. Ce inseamna „progresism” in textul dv? E gresit progresul? Sau doar cel obtinut cu orice pret? Sau doar cel care va incalca dumneavoastra limitele morale? Sau e gresita cautarea progresului? Si asta e doar un exemplu. Spuneti mai clar ce va deranjeaza; e posibil sa fi gasit o idee buna, dar pare ca vorbiti in termeni imprumutati de la altii fara o minima gandire critica.

      • Desi marcata pozitiv notiunea de progres (si derivatul „progresism”) inseamna deplasarea intre doua puncte. Nimic mai mult si fara vreo semnificatie metafizica.

        • Rezultă ca antonimul „regres” înseamna tot deplasare între două puncte. Doar că o fi marcat negativ, căci o diferență trebuie să existe, nu așa?

  5. ..meritul familiilor cu mulți copii era, dincolo de aspectul demografic, tocmai acesl exercițiu al conviețuirii de la vârste fragede. Nici mama și nici copii nu mai cădeau în capcana egoismului, exersând „pe bune” empatia și iubirea față de cei din jur.

    Consecințele schimbărilor se văd limpede astăzi. În societatea modernă, peste educația egocentrică din familiile cu copii singuri la părinți, mai vine și alienarea tehnologică care a adus cu ea iluzia empatiei de pe net. Grupul de amici de facebook e doar un surogat de socializare, cu care ne mințim între două poze .. Cât despre morală.. Nu spunea Nietzsche că e ruina lumii moderne.. ?

    Ce ne mai poate uni cu adevărat astăzi ? Ce ne-ar mai putea face să uităm de măruntele orgolii și interese personale ? Mai suntem în stare să trecem de la ipocrizie la empatie ? Mai putem construi ceva împreună, pentru binele nostru imediat sau pentru cei ce vor veni ?

    ..lipsa de educație în sensul celor 7 ani de-acasă și înlocuirea ei cu o permisivitate excesivă poate duce la tirania copilului răsfățat. Nu i se spune cu nicio ocazie nu, pentru a nu i se știrbi personalitatea. Iar când navighezi fără repere poți lesne să eșuezi..

    Ai fost permanent încurajat de familie că tu (și numai tu) ești special. Dar când ajungi pe picioarele tale constați că nimeni nu dă doi bani pe ce faci, sau ce spui. Și atunci te afunzi în resentimente față de lumea care nu te apreciază și (sau) te asociezi conjunctural cu alți respinși și vă refugiați împreună într-o lume underground, doar a voastră..

    În concluzie.. „Deficitul de înțelegere a realității face că acești oameni nu sunt capabili să se miște liber în propria viață.” („Contextul discuției” – paragraful 5, dacă nu greșesc)

    Dar.. :)) ceea ce percepem este doar o proiecție a realității.. Ea este pentru noi „normalii” un numitor comun, care s-ar putea să nu fie cu nimic mai breaz decât „realitatea” celor diferiți, ori cât de ciudați ar fi ei și ideile lor.. In memoriam Jim Morrison, răpus prea de tânăr de droguri (ca atâția alții..) : https://www.youtube.com/watch?v=MHDSnfHb5nc

    • Ca și dna Toplean, încercați și dumneavoastră să găsiți explicații pentru „eșuarea” tinerilor de azi. Eșuarea asta este relativă, întrucât referința sunt așteptările nostre în privința lor (mama mult prea permisiva, oripilata însă de lipsa de delicatețe a progeniturii). Poate că din punctul lor de vedere, este o victorie, o reușită. Câți tineri sunt frustrați și se simt neînțeleși, ocoliți de ceilalți? Logica spune că cei mai puțini, majoritatea netrăind astfel de experiențe, întrucât nu poți fi mulți cei neintegrati în ceva ce nu există. Și atunci?!
      El va face ce „se face” și va spune ce „se spune”. Evocarea asta a rebeliunii de dragul rebeliunii îmi pare, de asemenea, relativă. Față de cine există această atitudine de sincronizare? Evident față de impersonalul colectiv, dar atunci îmi pun întrebarea ce instanță fixează ceea ce „se face” și „se spune”? Oare nu cumva fiecare voce și faptă contează în asumarea publică a main stream-ului? Adică și vocea și fapta celui ce astfel „se aliniază”. Conformismul poate fi la fel de asumat ca și non-conformismul. Și e văzut și el ca o reușită.
      Dar, cum spuneam, și dumneavoastră căutați explicații pentru o realitate pe care nu v-ați dorit-o. Și sunt învinovățiți părinții și educatorii, dar nu „se încearcă” să fie aflate motivele pentru care aceștia procedează astfel. Deși fundamentul moral e din alte timpuri, deci de calitate.

      Te cunosc după sandale
      Că ești fată de locale, Cenușăreaso (…)

      Deși pare poezie înaltă prin comparație cu textele actuale, la momentul Azur din anii 80 atitudinea era exact ca cea de azi. Fiecare generație pare să fie dezamăgirea celei precedente. Dar copiii, când se nasc, au părinți prea bătrâni pentru a le mai corecta obiceiurile.

      • Dupa mine, astazi sunt 2 categorii de tineri romani: cei care raman si cei care pleaca.

        Din aceasta perspectiva totul se simplifica: unii se adapteaza, altii se revolta, altii distrug si altii de desprind.

        In acest context, conceptul de generatie pierduta (sau care dezamageste sau cum doriti) isi pierde intelesul.

        • Într-adevăr, înțelesul există doar în raport cu sistemul de referință ales. Tentația este ca cel propriu să fie considerat absolut.
          :) Mă bucur că ați înțeles ce voiam a spune.

      • ..da, căutăm în zadar șabloane de succes, sau acel „manualul de utilizare” care să ne asigure o viață lungă și fericită.

        • Asta e absolut legitim, mircea gându.
          Ce e mai puțin explicabil e că încercăm să le impunem celor dragi modelul propriu de fericire și, în ciuda educației de care am avut înșine parte și care ne-a format așa cum suntem, adică aproape de perfecțiune după propriile estimări, alegem să facem un alt mod de educație celor ce vin. Și ne mirăm că iese altfel. Iar „altfel” înseamnă mai mereu „rău”.
          Senzația mea e că sărim niște capitole importante în editarea acelui manual.
          Un weekend plăcut, vă doresc.

      • Bine ca nu ne-ati spus-o si pe-aia cu „copilaria grea” daca tot e musai sa-i „intelegem” pe acesti mici monstri, in realitate rasfatati (si atat de inepti incat cuvantul „intelegere” devine aproape o ofensa).
        A afirma in esenta ca intre generatii exista un „conflict” e un poncif care nu se verifica sistematic. Socrates dialoga cu Alcibiade desi erau multe care-i desparteau. Noi, cu Abi Talent, mai putin…

      • Toți (sau aproape toți) părinții își dau copii la școala si încearcă sa le ofere o educatie aleasa, cu principii morale oneste: sa nu minți, sa nu furi, sa nu ucizi.
        Totuși, in condițiile in care cel mai mare HOT din tara aceasta este STATUL, iar copii au la dispoziție toate canalele informative pentru a afla acest fapt evident, de ce ne miram ca își crează un spațiu separat la care adultii nu au acces?
        Atunci când copilul aude o cearta a părinților, cauzată de întârzierea plăților la facturi sau de insuficienta banilor pana la următorul salariu, ce concluzie poate trage? Părinții mei sunt niște fraieri care habar nu au pe ce lume trăiesc.
        Poate greșesc. Totusi, acestea fiind scrise, îmi insusesc necondiționat opinia. Sănătate si numai de bine sa auzim.

    • Daca toata copilaria si tineretea ai fost dresat sa te supui si sa astepti, asta vei face la maturitate.

      Nu ai incredre in fortele, proprii pentru ca asa te-au invatat scoala, parintii, anturajul. Sa taci, sa astepti. Toti ti-au spus ca nu esti in stare de nimic, ca guvernul nu te ajuta, ca alegerile nu conteaza. Ai copiat la greu ca sa fii in rand. Ai fost crescut ca un robot de-socializat, lipsit de sperante si de incredere, un pai care se apleaca la fiecare boare.

      Viata nu este nicaieri si niciodata o fericita croaziera in care stai pe puntea vaporasului si tragi din lulea sub zborul pescarusilor. Dar tu asta vrei- un Rai mititel, un pui de Rai.

      Educam copiii in spiritul pomenii absolute. Le insuflam ideea ca simpla lor existenta e suficienta pentru a le da dreptul la cautarea fericirii, ca minunea asta – cautarea fericirii – trebuie sa se petreaca in timp ce ei stau si asteapta, ca totul trebuie sa fie lin si placut, ca efortul propriu trebuie evitat. Sa ni se dea.

      Si ca oricum fortele lor proprii nu inseamna nimic. Trebuie doar sa existe. Suntem toti egali in lenea noastra, lenea ca o virtute, ca o valoare sociala rasplatita de stat cu indemnizatii de lene, in plicuri cu diverse etichete: pensie, salariu, subventie.

      Tinerii de astazi sunt produsul generatiilor trecute. Acestea au acum ce si-au dorit: cetateni fara incredere in ei, fara raspundere, fara dorinta de a lupta pentru devenirea lor. Niste forme amorfe, De ce se plang? Au semanat neghina, doreau sa rasara grau?

      Dar, in dispretul parabolei Sodomei si Gomorei, mai gasim tineri care tin steagul sus. Dar care tin capul plecat, zboara jos, altfel ar identificati ca niste specii invazive si ar fi la figurat sfasiati de gloata.

      Onoarea inca flutura agatata de batzul nostru de oina.

      • ..de acord că fericirea perpetuă presupune o stare legumicolă..
        Nu ține, nici dacă ești plantat direct în Rai.. Mai rezonabil e așadar să sperăm la clipe fericite, înșirate ca mărgelele pe sfoară. Șiragul poate fi mai lung, sau mai scurt în funcție și de așteptări. Dacă ne bucură doar cristalele Swarovski..

        Cred că e vorba de talentul de a naviga între speranțe și posibilități, aplicabil de la bază până-n vârful piramidei lui Maslow.
        Cum bine spunea Woody Allen ‎”Talentul de a fi fericit este să-ți placă ceea ce ai, în loc de ceea ce nu ai.‎”

        Iar cei care au norocul să trăiască din ceea ce le place să facă și pun la bătaie talent și pasiune, au șanse mari să ajungă la Nirvana. Altfel, fără aspirații și fără repere e greu, deși fiecare are locul lui sub soare..

        • Tim Waits spunea ca realitatea este pentru cei care nu pot face fata drogurilor :-).

          Libertate, justitie, onoare. Ma astept de la tineri sa puna totul sub semnul intrebarii, mai putin aceasta triada.

          Cand tinerii nu mai pun nimic sub semnul intrebarii, cred ca e cazul ca noi insine sa ne punem niste intrebari.

          Din aceasta perspectiva, asa-numita deriva morala a tineretului poate fi vazuta ca nasterea unei noi morale. Dar care nu mai are pretentia de a fi universala, ci doar de a fi …utila. Indiferent ce-o insemna asta.

          • ..mă tem că această nouă morală este de fapt arhaicul oportunism..

            Cât despre „Libertate, justitie, onoare.”.. În urmă cu câțiva ani am simțit nevoia să mă copilăresc cu un joc interactiv de pe net (Grepolis). Dar încercarea mea naivă de a mai evada uneori din prezentul dezamăgitor, în căutarea de aventuri într-o lume a bravilor spartanilor, aproape că m-a băgat în depresie.. :))

            Pentru că și-n această lume virtuală am dat peste.. oportunism, urzeli gen Lucrezia Borgia, trădare la tot pasul ..etc Eu care visam la un dram de cavalerism, fie el și virtual.. Și aici ? mi-am zis, urmat de o scurtă (dar consistentă) trecere în revistă a argoului românesc (la vreme de năduf..)
            După care mi-am închis urgent contul.

  6. Cu tot respectul, dar si regretul. Adultul care va reusi performanta sa parcurga acest eseu intelegindu-l si insusindu-si-l, si mai departe sa-l transpuna in educatie pentru copil, va trebui sa fie un individ foarte potent mental. Ca sa nu mai vorbim de copilul care va beneficia de educatia sau antrenamentul moral dupa reteta eseului. Va avea acces la el insusi, se va delecta cu placerea de a-si inusi valorile prin autoritate, pedepse, pravile si, multa rusine. Le va avea pe toate acestea, va fi in continua rusinare dar nu va fi docil. Nici dragut, dar nici imoral. Si nu va cadea nici in capcana de a se multumi sa fie civic. Pacat ca lucrurile nu mai sint ca altadata. In interbelic erau buni crestini cu frica lui Dumnezeu si cu rusine. Virfurile lor, cei mai morali, agatau evrei in cîrligele de macelarie sau le interziceau dreptul de a avea telefon, radio, sau a mai preda la universitate. Nu conta ca mare parte din cultura noastra era tocmai facuta de acesti evrei. Si toate acestea (evreii sint doar un exemplu, nu subiectul comentariului meu) in conditiile in care morala era morala, rusinea era rusine, iar oamenilor le era foarte usor sa se gaseasca pe ei insisi prin orice ungher s-ar fi ascuns.
    Fata de aceste idealuri inalte, simpla noastra incercare profana de a ne desfasura viata (cu placerile ei, inclusiv, putind fi citeva pachete de ciocolata devorate) fiind in acelasi timp draguti si atenti cu ceilalti, evitind ca societatea sa ne marginalizeze Spirit de turma. Dar daca societatea civizata la maxim in prezent a devenit amorala sau imorala, hedonista etc, mai are sens sa ne rusinam de cineva sau asta e chiar imoral, pentru ca ne tradam valorile. Dar cine sa ne mai doteze cu valori in copilarie, ca toata lumea ziseram ca e dusa?
    Incep deja sa simt mocirla de care pomenesc unii comentatori aici.

  7. ne am occidentalizat cu ciordache si mischie, si emancipat cu abi talent si vali vijelie. pupa i in bot si ia le tot, obrazul gros cu miesme ascunse n parfumuri fine se tine. te acomodezi in fisia militarizata (intesata de militieni, apevisti si securisti de toate felurile) orient / occident (locul de garare al plevei din ambele lumi) sau iti iei valiza si lumea n cap.

  8. Pe drumul de la Renaștere până astăzi ne-am îmbogățit experiența de viață dar am pierdut conceptul de Ființă Desăvârșită Supremă care obișnuia să înfrâneze plăcerile noastre și iresponsabilitatea noastră. Ne-am pus prea mult speranța în reforme sociale și politice, ca să descoperim că ne-a fost confiscat bunul nostru cel mai scump: viața noastră spirituală…Dacă umanismul ar fi avut dreptate că omul se naşte numai pentru a fi fericit, atunci nu s-ar naşte ca să moară. Întrucât corpul este condamnat să moară, evident că scopul său pe pământ trebuie să aibă o direcţie mai mult spirituală. Ea nu se găseşte în satisfacţiile fără limite din viaţa de zi cu zi. Nici în căutările nesfârşite de a obţine şi a ne bucura de bunurile materiale. Ea trebuie să fie împlinirea unei datorii permanente, aşa încât călătoria pe acest pământ să devină o experienţă de transformare morală care să ne facă să părăsim viaţa aceasta mai buni decât atunci când am început-o (Alexander Soljenițîn, Harvard adress).

  9. Ultimele decenii au intetit exponential coruptia, racila romaneasca veche si ubicuitara, evidenta la orice nivel, indiferent de „structura”: coruptie neaosa, de unde „moralitate”?!

  10. Mult și putin prea fin mesajul pentru mine, un realist simplu unde 1+1=2. Probabil sunt fineturi pentru mame.
    Apropos de muzica și de genuri muzicale, cel mai mult detest la cunoștințele mele „simandicoase”, petrecerile care se sfârșesc in „manele”. Doamne guccisate, domni scorțoși la costum și geanta de piele, pe care ii descopăr la o „chermeză” că roagă dj-ul sa pună „o melodie de voie buna”. „O manea”, întreabă direct dj-ul, ca sa înțeleagă limbajul. „Da, da, sa ne mai destindem și noi’! Apare brusc o disjuncție, un hiatus între aparenta și realitatea lor.

  11. O intrebare pentru autoare: ce inseamna „lipsa de autoritate asupra copilului”? A nu ii impune ce ar trebui (dupa buna stiinta a mamei) sa faca? Sau a nu ii spune ce sa faca? Exista o mare diferenta intre a impune si a spune, si ambele au avantajele si dezavantajele lor. Si tind sa cred ca majoritatea mamelor (nu stiu de ce in discutie, mai ales ca e vorba de morala, nu intra si tatii, dar sa lasam asta momentan la o parte) au o atittudine undeva intre aceste doua borne.

    Sigur, exista si atitudini parentale extreme, pe care le putem vedea cu totii in anumite situatii, cum ar fi cea de a nu face sau spune nimic, indiferent de ce a facut progenitura. Mie personal mi se pare o atitudine prevalenta in randul oamenilor lipsiti ei insisi de repere morale. Nu pretind ca am facut vreun studiu sociologic, e vorba de doar cateva zeci de oameni si de observatii empirice, dar majoritatea parintilor vazuti de mine macar spuneau ceva. Iar spusul poate fi, pe termen lung, mai puternic decat o palma sau o interdictie exprimata pe un ton agresiv. Dar poate ca ma insel.

    Dincolo de diferenta de opinie dintre mine si autoare, mi s-ar parea interesanta si o privire asupra cauzelor: e suficienta o scurta privire in jur si pare evident ca exista macar vreo doua generatii de actuali parinti care poarta, constientizat sau nu, o nemultumire serioasa privind relatia pe care au avut-o cu proprii lor parinti. Sigur, nu e treaba unui parinte sa isi multumeasca perpetuu odraslele, dar poate ca nu ar trebui nici sa le faca pe respectivele odrasle sa isi doreasca exact opusul „educatiei” pe care au primit-o.

    Ceva, undeva, e foarte in neregula, si nu e doar cu parintii din ziua de azi sau cu copiii lor.

  12. Educatia a ajuns o forma, despre fond am si uitat ca exista.

    Ar trebui sa vizeze a) cunoastere b) corp si minte sanatoase c) o pozitie morala si civica sanatoasa.

    Se desfasoara in scoala, in familie si in anturaj.

    Dar Romania a retinut doar „livrarea de continut” (cumplita exprimare barbara!) si educatia din scoala (care tinde lent spre zero plus).

    ===

    Am avut o data (neinsipirata) curiozitate de a cauta reperele educatiei civice in scoala romaneasca.

    Am gasit nenumarate fise, manuale, brosuri toate invatand doct pe elevi ce este aceea educatie civica si morala. Minti copy/paste care formeaza alte minti copy/paste. Scoateti o foaie de hartie! Extemporal la educatie civica! Scrieti definitia…

    Stiti ce se asteapta de la copii? Sa taca, sa-si noteze si sa repete. Asta e „educatia civica” in Romania! Elevii nu au voie sa vorbeasca, nu au voie sa isi spuna parerea. Nu au posibilitatea sa discute, li se cere doar sa asculte. Cum sa se formeze responsabilitatea in aceste conditii?!

    Revolta tinerilor imbraca forme ciudate, dar asta nu inseamna ca e neindreptatita.

  13. M-as lega, razant, de un singur amanunt, acela al ´ideologiei´. Printr-o tentativa de butada, ideologia e intotdeauna (la) celalalt. Dintr-un cuvant in sine neutru, pt. ca vine totusi de la ´idee´, a ajuns unul inafamant, un stigmat , cam ca vrajitoria. Daca urmam o istorie ( sau ´genealogie´ , arheologie, etc. ) a acestei devalorizari semantice incepem sub auspicii nu prea zambitoare, cu Marx si a lui ´Ideologie germana´, caci pt. acesta Comunismul insemna stiinta pozitiva, ´dialectica´ si lege a Istoriei. De la Marx trecem ( via Sorel ) la Mussolini si la fascisti, anti-intelectualisti vehementi ce respingeau, credeau ei, toate ´ideologiile´ ( v. in acest sens Emilio Gentile , Fascismo. Storia e interpretazione, lucrare fundamentala in care sunt demontate clar si concis multe alte mituri simpliste si comode despre ´fascismul stangist´, legate de aceiasi termeni echivoci, socialism, revolutie, etc. … ) . Intelectualii de dreapta, sa nu spunem ´dreptacii´, cred ca ´ideologia´ ar fi un cuvant, pe care il urasc, de stanga, precum ´progres´, ´revolutie´ etc. , preferand formule simfonice, tragice sau ´gotice´, inca mai ingrijoratoare, ca Weltanschauung . Russell Kirk a fulgerat de pe sezlongul sau, olimpic ( apropos, sa notificam existenta unei ´Biserici Russell Kirk romane´, nici vorba de ´ideologie´, cuvantul e prea slab … ), contra ´ideologiei´ si ´sistematizarilor´ de orice fel, omitand-o pe aceea proprie, in zece puncte mari si late, stereotipice, ca in orice catehisme si cursuri scurte. In treacat fie spus, mai degraba decat burkean, Kirk era maurrasian, ca si genialul sau model, T. S. Eliot. In orice tratat serios de politologie ´Conservatorismul´ ( care este legiune ) este trecut, normal, tot ca ideologie , putem incepe cu Andrew Heywood : Political ideologies, an introduction, unde se spune ca ´anti-ideologia este tot ideologie´, una care se ignora, de altfel aceasta pare a fi conditia ideologiei in sensul peiorativ, ce a ajuns sa se impuna.

    • O.k., comentariul e deviat de la subiect. De la care subiect ?! Textul de mai sus, un episod dintr-un serial, tine de un fel de psiho-terapie existentialista, din cunostintele mele, ceva intre J. Peterson si C. Lasch, o critica a culturii foarte la moda in mediile ´conservatoare´. Aceasta critica e o versiune foarte eterica a ´anti-vaccinismului´ , un nume simplu pt. noua contestare globala, recicland, de obicei inconstient, vechi refrene decliniste. Sunt alese anumite aspecte ale societatii occidentale, ca intr-un colaj suprarealist, incat sa arate ca o imagine distopica , o ´dictatura a libertatii´ si a tolerantei, a ´demonilor binelui´, suntem in plina apocalipsa ´progresista´. Problema modernismului anti-modern e foarte bine descrisa de A. Compagnon in ´Antimodernii´, un derivat este postmodernismul-antipostmodern. Oricat nu ar placea cuvantul, uzat si abuzat, aceasta critica a culturii-societatii (post)moderne este revolutionara, morfologic corespunde cu alte contestari, de la studentii saizecisti, nonoconformistii interbelici, pana la populistii rusi, ca sa nu ajungem chiar la anabaptisti. Ma intereseaza fenomenul, nu persoanele, am remarcat totusi comunicari reale, ba chiar calde, cu antivaccinisti excentrici ( s-a putea forja ´oleoniucizare´ sau cam asa ), ceea ce surprinde ´asemanarile de familie´, un cerc ´informal´ de dreapta, artisti, literati, in general personalitati boeme, grup, ´partid´ spiritual, ce a amenintat solemn cu retragerea martirica din retelele opresive, unii chiar s-au tinut de cuvant, spre disperarea noastra, a ´publicului´ gura-casca. Acest fenomen real este foarte interesant, aparitia unor medii cultice culte, a unor ´comune´ virtuale, mai degraba decat despre desueta ´apocalipsa a vremurilor noastre´ , este despre fizionomia launtrica a ´intelectualului´ complicat , ex-centric pt. ca este proiectat, extatic, in alteritate, cauta explicatii si solutii la probleme personale, existentiale, in exterior, in ´mediu´, in social, in ´cosmos´, se simte intr-o situatie unica, tragica si totusi grandioasa, excitanta, intr-un rol profetic , Lumea, Istoria, Universul, au nevoie de el. Despre ´autenticitate´ este vorba sau, mai bine zis, despre autenticism.

      • Mult „name dropping” si putine idei (una singura).
        De la revolutia franceza incoace traim, vrem nu vrem, in paradigma „revolutionista”. Progresam, progresam, de la bine la mai bine, apoi la la si mai bine; cat de sexy, nu ? Ne indreptam spre zorile trandafirii ale societatii fara de prihana si de framantari metafizice. Conu Leonida si jupan Titirca in apoteoza !
        De unde atata uimire cand apar normale reactii de aparare ?
        „Viziunea eterica a antivaccinismului”, marea dvs. gaselnita verbala (probabil v-ati uitat autoadmirativ in oglinda cand ati produs-o), sa fie subtila vituperare
        a dusmanului conservator („reactiunea nu doarme !”) ? Spre edificarea dvs. sutele de milioane vaccinate impotriva diverselor boli ce ne-au facut viata grea nu au nimic in comun cu talibanismul provaccinist, generat de telenovela covid; este doar o reactie sanatoasa la forfota isterica pe care au creat-o guvernele, animate, nu-i asa , de dorinta lor naturala de facere de bine.

  14. Nu sunt mama hiperpermisiva din articol dar asta nu înseamnă că fiul meu va deveni cea mai bună versiune a sa.Să zicem că interpretând eseul autoarei ca un minicurs de parenting,câțiva părinți mai intelectuali ashea îl punem in practică și educăm copiii în sensul conștiinței de sine,respectării limitelor,a diferențelor. O facem pentru noi desigur,să fim noi liniștiți că ne-am crescut/educat bine copiii doar nu pentru ei.Intr-o lume de Lil si Abi,nevoile de bază ale adolescentului sau adultului tânăr sărit din rând nu au cum să fie satisfăcute și vor genera depresie,anxietate,dependente.Sunt si acum copii care citesc mult,nu folosesc social media si nu ascultă trap.Si guess what? nu au prea mulți prieteni,se simt altfel intr-un mod dureros si cumva asta nu e in regulă. La urma urmei un părinte bun își dorește fericirea copilului său.

    • De apreciat efortul autoarei de a ne demonstra aspectele teoretice ale moralitatii.Dar aceasta moralitate are niste trepte de manifestare. Daca nu exista la nivelul cel mai inalt de conducere a unei natiuni, nu va exista nici la nivelul populatiei active si copii, tineri vad cel mai repede aceata dicrepanta. Nu putem sa cerem moralitate copiilor, daca cei din jur nu o au si moralitatea este cea care determina implicarea si responsabilitatea. Aceasta lipsa evidenta de moralitate a dus la migrarea a peste 4 milioane de romani.

      • Moralitatea se raspandeste, cred eu, de jos, de la familie si scoala (pe unde mai exista), practic, nu teoretic. Noi alegem oameni morali in frunte.
        A fost o mare greseala ca nu au fost judecati cei mai mari criminali din istoria tarii, adica comunistii.

  15. Eu am doar un sfat pentru copii, nu pentru părinti.
    Pentru copiii care se nasc in anii care vin: alegeți-va cu grija părintii, altfel veți trai in sărăcie si frustrare indiferent de ce eforturi veți depune in viata si indiferent in ce tara va veți naște. Din coșulețul berzei aruncați o privire la casa la care vrea sa se așeze pasarea, daca nu e casa de om bogat spuneți-i berzei sa mai zboare pana vedeți una mai arătoasa.

  16. Povata despre educatia libertina a copiilor:
    “O doamnă mai în vârstă stă la rând la o casă de marcat într-un supermarket și urmează să plătească. În spatele ei se află o femeie mai tânără, cu un băiat de 5 sau 6 ani. Băiatul împingea puternic căruciorul, care a lovit-o deja pe doamna mai în vârstă, de vreo 5-6 ori. S-a întors spre cel mic și i-a cerut să nu mai lovească, pentru că doare. Băiatul a continuat să o facă, cu și mai multă înverșunare. Doamna mai în vârstă se adresează mamei:
    – Nu îi poți spune fiului tău să nu mă mai lovească?
    Tânăra, fără emoție, răspunde rece…
    – Nu! Metoda de creștere îi permite libertatea de a face ceea ce vrea, pur și simplu, până își dă seama că ceea ce face nu este corect. S-a dovedit științific că această metodă este mult mai eficientă!
    În spatele acestei tinere femei se află un bărbat de 20 de ani care ascultă toate acestea, ținând în mână un borcan de gem. Când femeia termină de explicat metoda de creștere, tânărul desface capacul borcanului și toarnă gemul, cu calm, pe capul tinerei. Complet furioasă, femeia se întoarce spre tânăr și îl ia rost pentru fapta lui.
    – Știți, doamnă, am crescut liber ca fiul dumnevoastră și puteți vedea rezultatul aici!
    Doamna mai în vârstă îi spune casierei…
    – Vă rog să puneți în contul meu și borcanul de gem al domnului.”

  17. Mi-a plăcut foarte mult acest text. Nu este nici pe departe cel mai bun, coerent, logic eseu in opera doamnei Toplean, dar mie mi-a plăcut cel mai mult. Este mai deschis, fisurat, vulnerabil și nostalgic decât tot ce a scris până acum. Și, probabil, cel mai personal.

    Este incă un exercițiu intelectual rumânesc din categoria ‘simț enorm și văz monstruos’, insă unul onest, cald și deloc rotund. Când pătrunzi in ungherele mai întunecoase ale textului riști să te afunzi in covorul moale de morală așternut de autoare pe aleile întortocheate ale gândirii și să te împotmolești in sentințele-i despletite in minute lungi pline de argumente încolăcite straniu pe trecut. Pe un trecut glorios al unei lumii ordonate pasămite moral. La tot pasul se simte cum cineva tânjește la acea lumea așezată axiologic de odinioară, desigur imaginară -și suntem asigurați că până și scriitoarea se îndoiește de realitatea acestei epoci- dar dătătoare de speranță.

    Cu ocazia acestei lecturi delicioase am aflat și de existența eroilor ignari Lil și Abi. Am aflat și opinia că apariția unor astfel de personaje ar fi un soi de simptom al decăderii morale ce afectează lumea noastră. Semnele marasmului se numără pasămite pe ceva numit instagram. Eu am mai întâlnit retorica asta de vreo 3-4 ori până azi. Copchil fiind auzeam că sfârșitul lumii vine cu Sex Pistols și David Bowie și Freddie. Mai târziu decadența era ilustrată de alde Michael Jackson și Madonna. Apoi au apărut gangsta rapul și Marilyn Manson. Și….mulți alți puști teribiliști puși pe șotii sau pur și simplu construiți ca niște motoare ale răzvrătirii. Și i-am ascultat pe toți. Unii au rămas pe raftul memoriei, alții, mai mult războinici decât muzicieni, mai degrabă creatori de zgomot decât de artă, au dispărut in ceața groasă a mediocrității. Când in urechi mi s-au rostogolit pentru prima dată mesajele subversive sub bizara semnătură de Pink Floyd nu am fost nicidecum șocat, ci îndrăgostit. A asculta o muzică atât de complexă, elaborată și totuși melodioasă, concomitent cu a raționa, a vibra pe niște versuri mustind de idei și valori din afara orizontului adolescentin comunist era in același plan existențial cu dragostea. De atunci am rămas îndrăgostit de muzică. Ascult și azi, cu nesaț, muzica de odinioară dar și pe cea descoperită recent și le trăiesc ca un îndrăgostit. Ascult pentru că o iubesc și nici prin cap nu-mi trece să acord trăirii mele vreo conotație sau sens moral. In fapt trecerea prin muzică a fost cât se poate de imorală: pe sex pistols i-am dat afară din casă cu un șut in fund când l-am descoperit pe Robert Smith și am început a mă tăvăli cu salvarea lui prin dormitor. Mai apoi, printr-o manieră perversă de a interpreta genurile, am ajuns să dezvolt un adevărat harem muzical in casă, spre disperarea bunică-mii, aducîndu-i in alcov și pe Simonlebon, Dave, Martin, Kurt și Billy și Fripp și Eno și Les Claypool și…

    Ce spun toate acestea despre mine? Ce m-a împins in brațele lui Freddie? De ce am căscat zeci de ani gura la un aiurit machiat grosier ce zdrăngănea dintr-o chitară? Ar trebui, de pildă, ca io și alte mii de punkeri/rockeri/rapperi să ne punem întrebări asupra propriei orientări sexuale din moment ce marea majoritatea a trupelor pe care le adorăm sunt formate de niște băieți cu puseuri de masculi alfa? De ce nu ne place Celine Dion? De ce nu ne prosternăm in fața lui Beyonce?

    Întrebări care nu rezolvă nimic din educația morală a copiilor. Doar subiecte de conversații savuroase, chiar picante, la tejgheaua unui bar plin de adulți.

    Dar dacă tot am adus muzica de mase (și arta, in general) in contextul moralei, eu zic că ar fi păcat să nu dezvoltăm acest raport. Spre deosebire de autoare, eu susțin că actul cufundării intr-o masă de fani (ai unei trupe, dar și ai unui filozof) este unul eminamente moral. Nici nu contează mesajele propuse publicului de efemerul mamifer adulat decât, poate, ca element de recunoaștere a membrului unui trib de către ceilalți membri. Aparent aceste mesaje pot fi imorale, subversive, violente, misogine, dar ele nu pătrund in subconștientul audienței, rămân ca o pojghiță (uneori soioasă) de cuvinte grele dar goale de sens ce colorează vocabularul in formare al adolescentului. Lil și Abi nu sunt nicidecum ceva nou, vreun fenomen social inedit, ci doar niște agregatori sociali de modă veche (dar să nu le suflați remarca asta, că turbează…:) ) , căci scot la suprafață grupuri masive de băieți și -aparent paradoxal- fete ce se simt terorizați de educația parentală și școlară, îndeosebi de presiunea morală matriarhală exercitată tot mai intens de către mame/profesoare in anii pubertății. Cum presiunea morală a mai_vârstnicului este una falsă -căci exemplarele adulte profesează adeseori o morală strâmbă, neintegrată axiologic- reacția de respingere și căutare a sprijinului/empatiei in afara căminului/școlii este una firească, in acord cu morala naturală (care impune pe de o parte solidarizarea socială și primatul gregarului, iar pe de alta desprinderea de găoace și căutarea eului in lumea celorlalți, cu alte cuvinte, a libertății de a fi tu însuți, rupt din chingile totalitarismului parental).

    Ce este inedit vine din multitudinea de triburi adolescentine, mai multe ca niciodată, mai prezente, mai vizibile ca niciodată datorită instrumentelor moderne de comunicare. Este insă un aspect pozitiv, căci aceste triburi concurează, iar cele slabe/mediocre vor fi iute eliminate din peisaj, și tot iute uitate. Și înlocuite instant de altele proaspete. Credeți că bunicuții bonomi de astăzi mai vor să recunoască că in anii 70 erau niște hipioți pârliți ce ascultau Janis Joplin cu lacrimi in ochi? Sau că se integrau in absolut cu Nirvana? cu droguri și alcool și bălăceli „imorale” pe o plajă imundă de nudiști netoaletați?

    Și mai este un aspect pozitiv, și implicit valoros in plan etic: starurile ultraviolente ale epocii, masculii alfa sângeroși (cu adevărat) dar și divele ce promovează falsitatea agresivă sunt concurați serios de masa de eroi de duzină, poate rudimentari și netalentați, ce rostesc violența și rebeliunea dar nu o practică. nu fizic. Este motivul pentru care astăzi in difuzoarele lumii răsună câte-un șlagăr jenant, câte-o manea încălziristă, un trap obraznic, un rock kitchios și-o baladă salvatoare de lumi. Și NU un dictator sinistru ce debitează fraze sforăitoare, delirante, ce ridică lumea la măcel. Lil și Abi sunt de preferat lui Adolf, Stalin și Laden. Iar mamele din lumea largă se frământă cu preferințele frivole ale odraslelor, iară nu-și sparg sufletul cu viziunea morții iminente a fiului pe un front cât se poate de amoral.

    • euNuke e un nickname cunoscut si apreciat pe Contributors pentru comentariile inteligente si informate ale celui care prefera sa ramina discret in spatele acestui username. Oricine ai fi, sa stii ca nu e frumos sa scrii astfel de aberatii ca sa-l ridiculizezi sau discreditezi (chiar daca e vorba doar de un nick), abuzind de faptul ca pe acest site nu exista functia de inregistrare a utilizatorilor. Faptul ca romanticul juvenil Hantzy nu ii sare la glezne, ca de obicei, e o dovada in plus ca avem de a face cu o persoana care doar se da drept euNuke.

      O sugestie pentru administratie pentru ca vizitatorii sa nu-si piarda vremea citind articole care nu ii intereseaza: categoria OPINIE ar fi bine sa aiba citeva sub-categorii, fiindca nu toate opiniile au aceeasi greutate indiferent de unde ar veni. De exemplu, acest articol ar intra foarte bine in sub-categoria FILOZOFIE DE CAFENEA. Se vede din comentarii ca exista suficient de multi amatori ai genului, asa ca ar avea si acestia dreptul sa aiba un colt al lor pe Contributors unde sa poata sa se desfasoare nestingheriti.

      • ca avem de a face cu o persoana care doar se da drept euNuke
        Au unii mania asta de a folosi pluralul, dar unul se închipuie și psiholog la distanță, cu pretenții de conducător de oști, care permiet sau interzice unora sau altora ce și cum să scrie, ce „alianțe” sunt permise și care cotonogeli (la glezne) merită cultivate. Oricâte pseudonime ar avea respectivul.
        Dacă nu e euNuke cel real, atunci poate va accepta să vă facă jocul. Dacă totuși este, n-o va face.

        • „Dacă nu e euNuke cel real, atunci poate va accepta să vă facă jocul. Dacă totuși este, n-o va face.”

          :) :)

      • Bună replica asta, domnule Contribuabil. E așa tăioasă că m-a amuțit. Chiar nu știu cum aș putea să vă asigur că eu -vechiul euNuke- sunt autorul acestui comentariu ce v-a repugnat in halul ăsta (nu știu de ce, că pân’ la urmă e o discuție ușurică, de cafenea, nu-i așa? și niciodată nu mi-am imaginat ca ar fi vreun mediu academic aici și dintotdeauna am postat texte și in registrul colocvial).

        Că veni vorba de stil -mulțam @Hantzy pt aprecieri și vițăversa- de cele mai multe ori încerc să mi-l adaptez momentului și autoriului. Era o vreme când mă jucam pe un forum cu identitățile virtuale scriind in așa fel incât să provoc coforumiștii să descopere dacă e vorba de un coleg nou sau de unul vechi sub alt pseudonim. Mi-am înscenat chiar și o gâlceavă complexă -pe câteva zeci de postări- cu mine insumi sub avataruri diferite, reușind -da, știu, mă laud- să atrag de partea eurilor mele 2 tabere înverșunate. Topicul cu partizani de-ai mei ce se luptau intre ei a durat câteva săptămâni. Treptat lumea a descoperit mascarada și s-a retras rușinată…o vreme. Insă nu aveau de ce să se rușineze de exaltarea lor, asta i-a făcut cu atât mai umani…

        Avantajul anonimilor in lumea virtuală este că pot fi orice persoană își doresc. Este oarecum frustrant pentru autori, dar asta face discuția mai pitorească, mai lipsită de inhibiții și fixații personale.

        Eu tocmai asta am remarcat la articolul doamnei Toplean -pe care-l privesc ca pe un exercițiu cu tâlc bine ascuns sub un veșmânt văratec- că este mult mai accesibil, mai plăcut decât de obicei. Asta nu-l face mai puțin valoros, ci din contră, căci avem și substanță și sexapil in aceeași frază. Prin urmare nu împărtășesc deloc viziunea dumneavoastră asupra fragmentării forumului și nici asupra ierarhiilor valorice ce ar decurge dintr-o imaginară greutate a cuvântului. Ar fi ca și când am avea printre noi, la o șuetă, o femeie frumoasă, inteligentă și…gospodină, și i-am pretinde să se dedubleze și să-și trimită la bucătărie Latura comună, mundană, ca să nu ne tulbure pedantul simpozion (care, la origine, debuta și el cu cântece și voie bună).

      • ..În numele tuturor Țugurlanilor reuniți la „cafeneaua” lui Iocan, protestez :
        „- Când încearcă și Ion al lui Miai să zică și el o vorbă, alde Cocoșilă i-o retează, taci că ești prost. Da’ de ce e prost, bă, de ce ? Că n-are ca voi lot ?”, sau ID-uri multiple.. ? :))

  18. Inceputul articolului m-a dus cu gandul la discutata diferenta dintre objective moral values si noua culture of self-invention, cultura ale carei roade incep sa se vada dureros astazi, si m-am bucurat ca exista astfel de abordari curajoase si in spatiul cultural romanesc in zona educatiei. Nu am prea inteles, dupa ce am vazut diferenta dintre logica democratiei si logicalitatea ideologiei, cum ar putea egalitatea de gen (promovata de o ideologie recenta si care nu are nimic in comun cu angajamentul in favoarea respectului fata de demnitatea fiecarei persoane umane, indiferent de sex) sa fie printre valorile care dadeau candva curajul unei convietuiri cu cei diferiti de noi.

  19. Degradarea a început prin anii ‘60, cu Hipioții din US. În următoarele două decenii mizeria s-a acumulat cu ajutorul “tribalilor”, prin muzica lor de “gangs”. Afișarea lanturilor “haurite”, femei aproape goale in videoclipuri, etc. Pe modelul țigănimelor de la noi, sosite mult mai târziu, dar care astăzi sunt predominante.
    Aceasta este o realitate deosebit de trista. La care se mai adauga si role models, gen Kardashian, sau ceva similar pe meleagurile noastre.

  20. Ce e aia „bullying” ?!!

    Am facut scoala primara intr-o margine de Bucuresti . Parintii mei erau printre f putinii intelcuali din cartier .
    Nu exista „bullying” !

    Daca se depasea masura intotdeauna intervenea careva. Un coleg mai „dotat” ptr discutii „neprincipiale” … daca nu chiar batusul clasei! Un elev mai mare. In afara scolii un golan: „Ce ba saruti 4 pe unu? Vreti bataie? Va dau eu!!! ” Nimeni (copil pana in 13) nu dorea sa se puna cu unu de 17 cu fizic de barbat si cunoscut ca golan!

    Daca ins aauzeau parintii ca odrasla lor presecuta pe unu mai slab .. e de acum era dureros. Ca bina purtare se inculca prin masarea extrem de energica a muschilor fesieri ! Asa ca sa se inteleaga ca puterea se etaleaza facand un bine nu …

    A! Binentels ca pana la urma niste baieti se luau la bataie. Nimic spectaculos sau periculos .. Insa stiti ceva ? Cam 4 din 5 baieti avea un briceag sau cutitas (ca sa joci „tarile” iti trebe asa ceva!) dar era un consemn – fara lame, pietre, bete! Inainte sa te bati inchideai briceagul si il puneai in buzunar …

    • @Ghita Bizonu’
      Nu exista bullying. Nu exista. In scoala am apartinut celor care au avut noroc sa nu fie tracasati de colegi. Dar existau colegi de care toti ne bateam joc in mod sistematic, an, dupa ani. Nu as vrea sa fiu in pielea lor si ma gindesc ce moral trebuie sa fi avut acesti bieti copii. Stimulativ, nu gluma.
      Mai in vremurile noastre, Suedia, o tara cu oameni destul de pasnici dar cu un sistem individualist. Adolescenta tracasata sistematic, in final, in toiul iernii geroase, obligata sa se dezbrace, stropita cu apa rece si azvirlita in curtea scolii de catre o gasca de buni colegi. Lasata sa stea acolo.
      Adolescent. John Horn, incepe sa fie tracasat de o gasca de colegi neofascisti. Impreuna cu un coleg de scoala si prieten merge cu cortul intr-o padure pe malul unui lac. ,,Colegii”, patru neofascisti, il repereaza. Vin si incep direct sa-i tracaseze pe cei doi. Ii maltrateaza, umilesc, ii pun sa faca salutul fascist. Ca sa scape de tortura, colegul lui John face un compromis si pleaca, lasîndu-si prietenul singur cu calaii (toti acesti adolescenti erau elevi si de aceeasi virsta). Acestia continua sa-l tortureze ore in sir, lasindu-l sa lesine si trezindu-l apoi. La sfirsit il arunca in lac si-l lasa sa se inece.
      Liceu-incternat de elita, unde au invatat copiii Regelui Suediei. Ritualuri secrete de ,,initiere” cu fierul de calcat inrosit pus pe spate. Dupa ani si ani se dezvaluie si scoala e aproape sa se inchida.
      Exemple, multe, multe. Copii care au trecut prin scoala si liceu abonati la sectiile de psihiatrie, din cauza tracasarilor continue si sofisticate ale colegilor.
      Copiii pot fi groaznici, mai ales cind nu li se spune ca nu fac bine ce fac si aceste practici crude li se par nostime. Sint convins ca intervin tracasari de la cele mai fragede virste. Prima o stiu de de la doi ani si un pic. In ziua cind ma mutasem intr-un bloc, doi copii vecini derbedei, poate cu un an doi mai mari ca mine, ma trintesc pe spate in holul blocului, ma imobilizeaza si incep sa-mi care la pumni asa cum se pricepeau. Sint ingrozit, pentru ca nu ma prevenise nimeni ca asa ceva exista si nici ce ar trebui sa fac. Parintii nu mi-au spus ca da rezultat sa aplic un pumn in ochiul celui care ma ataca si ca merge de minune. Mi se pareau atotputernici, asa ca instinctul meu de riposta nu avea cum sa functioneze.
      Sint multe povesti din astea. Par intimplari nevinovate intre copii, dar multe dintre ele sint de fapt forme de tortura sau teroare, persecutie, la care daca noi ca adulti am fi supusi ne-am lua cu mîinile de cap.
      Dar nu exista bullying, pentru ca avem si cuvinte românesti pe care le putem folosi.

  21. Doamnă lector, (lector – între altele şi persoană care citeşte cu voce tare, unui auditoriu, textul altuia…), copiii au în bună parte moralitatea părinţilor, a celor apropiaţi lor, executând şi imitând la vedere fapte pe care majorii şi le cenzurează, le fac altfel ori le sublimează. Copiii îşi realizează dorinţele direct şi, dacă au ocazia, total: au caramele la îndemână, vor mânca toată cutia. Mai intră şi în perversitatea părinţilor de a-şi realiza poftele neajunse prin satisfacţia copiilor… Aşa face şi Dumnezeu împingându-ne la păcatele pe care el nu şi le permite dar asta nu înseamnă că n-ar pofti şi el. În relaţia cu copiii avem de ales între dresaj, instrucţie şi educaţie. Educaţia e mai dificilă pentru că noi înşine, educatorii, renunţând la ipocrizie şi compromis, ar trebui să trăim după după principiile declamate de la catedră, altfel rămânem nişte impostori, cum şi suntem în mare parte. De altfel, şi dumneavoastră v-aţi mâncat cele două duzini de caramele în acest text, din care eu voi alege doar câteva pentru că am şi eu „caramelele” mele.
    Într-o lume total imorală, despre ce moralitate vorbim? Să vorbim despre moralitatea elitei, moralitatea autorităţilor (este şi o moralitate a instituţiilor!), despre moralitatea oamenilor de rând buzunăriţi şi jefuiţi în orice ocazie? Copiii nu trăiesc în altă lumea, ci în lumea asta. Ei văd şi înţeleg intuitiv aproape totul şi reacţionează direct, cu sinceritatea instinctului. Să vorbim de moralitatea sistemului educaţional, a educatorilor – atunci?
    Tot ce spuneţi, colocvial, poate fi o liniuţă de dialog urmând să se coaguleze, poate, într-o părere comună după multă „drongăneală” între noi. Ne vedem la… reexaminare!
    *
    (PS Pentru redacţie: retrimit comentariul, uşor corectat, pentru că „moderarea” durează mai mult decât altădată. Am cuvinte ori idei interzise? Aş vrea să le ştiu şi eu!

  22. Bunul simț a început să fie considerat excepțional. Premisa eseului e de bun-simț și se poate formula într-o propoziție: copiii au nevoie de autoritate (morală). Important e ce morală li se propune. Și aici discuția e simplă și veche de când lumea: valori religioase sau umaniste (non-religioase). Primele sunt etern valabile, ultimele se schimbă după capriciile vremurilor. Restul e o poliloghie, pentru că axiomele nu trebuie demonstrate. În orice caz, e o performanță postmodernistă să aflu de pe această platformă de Lili Pump, Abi Talent și de stupizeniile lor.

    • „Primele sunt etern valabile”
      Din păcate -ar spune unii (din fericire-spun io), morala religioasă nu e nici veșnică, nici globală. Valorile religioase ale creștinilor, evreilor, hindușilor și musulmanilor se bat cap in cap. Nici nu mai pomenesc de puzderia de secte și culte și bisericuțe, unele mai caraghioase/efemere ca altele. Menționez doar Biserica Scientologică și morala sa faimoasă, din care citez: „Never compromise with your own reality” + „Never fear to hurt another in a just cause”. haha. Cum ar fi să trăim cu toții după preceptele aberante și contradictorii ale unor religii cu un trecut sângeros și un prezent nebulos, dar in continuare agresiv?

      Dacă e să existe o morală eternă ea nu poate fi decât una naturală. dar cum natura nu poate fi citită cu ușurință rezultă că mai avem de mâncat mămăligă, câteva milenii poate, până când ne-o deveni comprehensibilă…sau poate niciodată.

      • Toate religiile importante (evident,nu includ impostura la moda, numita „scientology”) au un important continut de morala, orice ar zice baietii cool, detractori ai transcendentei.

        • „Toate religiile importante […] au un important continut de morala”
          De acord. ceea ce implică existența unui filon moral ne și pre religios.

    • Interesant nickname v-ati ales.
      O ganditoare cu educatie complexa si aprofundata, ca Hypatia, atroce chinuita si ucisa de crestini doar pentru ca era cine era si le incurca planurile politice, ar fi stiut cu siguranta ca morala „religioasa” nu are nimic etern si la un „control „amanuntit, nici nu rezista vreun test de valabilitate.
      Nu amestecati religia cu educatia. SUnt ca uleiul si apa.

  23. În ciuda largului evantai de referințe, niciuna la Freud, la tema Maiestății Sale Copilul Rege, poziție pe care își pun odorul marea majoritate a mamelor (chiar și atunci când îi denunță goliciunea, găurile de educație), din rațiuni de inconștient, greu de evitat, și cu consecințe pe cât de evidente, pe atât de amestecate, de la personalitățile răvășite etern de nevroze, până la „marile personalități”, Eurile puternice, Reperele. La acest capăt, la polul plus, nevroza este mai ales colectivă.

  24. Mitologie. Cum se face ca cei care le-au rezistat lui Hitler si Stalin nu erau repării momentului, ci tocmai ăia dârji la morală? (Nu zic de ben laden, ca inca nu a fost invins, poate tocmai pentru ca a fost combatut cu metode luate de la papagali).
    Morala nu e ratoiala vecinei dupa ce i-ai calcat florile, nici ce face proful daca ai stricat ceva scump in laborator. E altceva, legat de formarea omului, de bine si rau. Are rost sa fie discutate lucrurile astea. Cititi ceva serios in domeniul asta, ca sa aratati ca sunteti mai onest si aveti mintea mai deschisa decat fostii tineri din mai 68.

    • „ci tocmai ăia dârji la morală?”
      Domnule Marco Polo, nu știu prea bine cui vă adresați, dar permiteți-mi să mă bag și io in seamă oleacă.

      poate nu știați, dar urmează să aflați: cea mai zdravănă, longevivă rezistență continentală împotriva naziștilor a fost pritocită de comuniști. Ce ar trebui să credem? că staliniștii erau un soi de campioni ai moralei creștinești?

      Puterea de a lua o decizie criminală pozitivă -ce trimitea efectiv la moarte milioane de oameni aruncați pe frontul antinazist- nu este una de pe tărâmul moralei ordinare, iară numai oamenii capabili să se desprindă de niște valori mărunte, încremenite intr-o narațiune vetustă ce nu cunoștea armele de distrugere in masă, numai astfel de oameni amorali trăind in acord cu natura lor se puteau opune unor demoni precum Hitler. Credeți că liderii Europei din anul 1933 nu au priceput ce fel de poamă psihopată era Adolf? Au știut, dar nu au putut a se desprinde de propriile scrupule, s-au tot amăgit că-l vor putea cumva îmblâzi pe demon, potolindu-i setea de sânge prin sacrificii punctuale (gen: ‘uite căpcăunule, îți dăm evreii pe mână’ sau, ‘hai, ia și Polonia, fă-o bucăți cu văr’tu Stalin’), au cedat pentru că propriile valori nu includeau o abstracțiune gen ‘civilizația europeană’ (iar acest fenomen -al moraliștilor depășiți și confruntați cu dileme izvorâte din propria raționalizare etică- se repetă astăzi in occident). Un astfel de om dezlănțuit moral, sau amoral, capabil să ucidă și să incite la măcel, a fost Winston Churchill. Pentru că a existat și a acționat (inclusiv prin alierea cu un alt demon) trăim astăzi intr-o oază -fragilă, e drept- de libertate. Altfel, am fi fost cu toții sclavi in regimuri fasciste/comuniste.

      Despre lecturi: ele nu demonstrează nimic despre caracterul unui om, nici măcar despre convingerile sale. A ilustra propria morală/ținută morală prin recursul la o bibliografie (clamată a fi) parcursă e…copilăresc și futil. De altfel, cei mai mulți oameni trec prin cărți ca gâsca prin apă.

      • Este clar că nu vorbim despre același lucru, dacă îmi dați exemplu secte și bisericuțe. Când amintiți de Biserica scientologică faceți o glumă, sper (pentru că reprezintă o uniune de interese pecuniare, fără nicio legătură cu religia). Eu vorbeam de fundamentul moral comun al religiilor mari (că e budism, creștinism sau islamism): orientarea spre adevăr, bine, fumos. Toată morala socială stă în aceste cuvinte: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Învățând să respecte pe celălalt, copilul își depășeste stadiul „natural” de egoism. Nu veți găsi nici în budism, nici în Coran exhortații la violență. Excesele și interpretările sunt ale unor minți înguste, și nu au de-a face cu morala transcendentă. Iar natura nu este morală, decât în măsura în care acceptăm perfecțiunea ei (adică faptul că a fost creată de divinitate).

        • Religii orientate spre bine, adevar si frumos? De cand?
          Religiile sunt un pansament pentru frica si necunoasterea plebei si sursa de putere pentru conducatorii de orice fel, fiecare aduptand de la cele dinainte ritualuri si borne tempurale pentru a nu parea prea straine.
          Numai faptul ca duceti in derizoriu scientologia, fata de religiile „mari”, indica modul arogant si ticalos de gandire al crestinului bine indoctrinat: cine nu e cu noi e impotriva noastra / neinsemnat / bun de batjocorit.
          Poate ca nu gasim indemnuri la violenta in cartile bisericesti, dar le gasim adesea pe buzele preotilor, ayatolahilor si rabinilor, extrem de buni politicieni cu totii. Probabil si niste minti foarte inguste, dupa spusele dvs. SI totusi le cititi cartile si la ascultati vorbele…
          Hypatia? Hmmm..

        • Eu cred că mulți oameni sunt captivi imaginii idilice pe care și-o întrețin cu multă grijă și mulți bani religiile consacrate politic (prin aceea că au devenit de-a lungul timpului culte oficiale ale unor regimuri despotice, iar mai târziu, in democrațiile moderne, biserici politizate și dominante). De aceea, acești indivizi naivi, de…bună-credință, înclinați să privească Binele, Frumosul și Pacea (iară nu adevărul), pur si simplu refuză evidența textelor violente, a barbariei istorice, a instituțiilor criminale păstorite de aceste religii hegemonice. Pentru ei orice referință la un concept religios negativ, cu consecințe nefaste asupra societății, este doar o „interpretare”, o „excepție” sau o deviație ce nu are pasămite nicio legătură cu esența dogmei religioase (pe care, in pofida faptului că nu o cunosc, nu au aprofundat-o niciodată, o apără de parcă ar fi avocați la bară ai teocraților și se proclamă mari experți ecumenici). Să luăm de pildă conceptul de ‘jihad’ care abundă in Coran și este evident principalul termen arăbesc pentru ‘război sfânt’; ei bine, avocații Șariei din occidentul abulic (și împânzit de eunuci) pretind in mod spectaculos de ridicol că de fapt jihadul ar fi un soi de strădanie personală, o luptă lăuntrică pentru Bine, pentru Credință.

          La fel și in privința budismului -despre care lumea nu prea știe câte măceluri a provocat și continuă să o facă prin Asia. Iată o exortație in cel mai pur sens al cuvântului, emisă de Anagarika Dharmapala (un ilustru budist idolatrizat de srilankezi):

          „This bright, beautiful island was made into a Paradise by the Sinhalese before its destruction was brought about by the barbaric vandals. Its people did not know irreligion … Christianity and polytheism [i.e. Hinduism] are responsible for the vulgar practices of killing animals, stealing, licentiousness, lying and drunkenness … The ancient, historic, refined people, under the diabolism of vicious paganism, introduced by the British administrators, are now declining slowly away”

          Ce avem aici? Naționalism furibund, antiimperialism, rasism, isterie religioasă, frustrare maximă și invidie. Toți ceilalți îs răi, numa budiștii, ăia străvechi, îs civilizați și buni.

          Nimeni nu a zis că natura-i morală, doar că nu văd cum o morală -scornită de oameni- au putea exista și rezista in răspăr cu natura. Așa se explică de ce unele religii -abominabile- au dispărut aproape fără urmă, pentru că oamenii au ales disperați o religie mai puțin inumană și mai potrivită cu natura lor ori de câte ori au avut norocul să fie invadați de purtătorii acelei noi forme de structurare axiologică (ca să o cităm pe autoare) pozitivă. Baal Hammon, Moloch, Chaac (și alte zeități maiașe) s-au transformat in praf, in subiect de studiu pe masa câtorva universitari.

          Și tot astfel, dar probabil printr-un proces mai lent de dizolvare și transformare, vor dispărea și marile religii de astăzi (care-s tot mai mici ca impact și număr de fanatici susținători). Cu tot cu morala lor ambiguă și extraterestră.

      • Nu e vb de propaganda, jocuri de cuvinte si PR. A trecut vremea urss campionul antifascismului e https://www.contributors.ro/dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie/
        Un merit al dezbaterii morale e ca obisnuieste mintea cu proportiile. Asta a fost aportul Legii Talionului. A introdus o masura fragila, cu risc de ipocrizie. Inainte, razbunarea dura cat avea chef victima. Daca victima nu putea reactiona, o incasa pana murea impreuna cu familia.
        Churchill are o responsabilitate pentru niste vieti pierdute in gulaguri si inchisori, dar nu e ca Stalin. Nici comunistii nu puneau la un loc criminalul cu complicele, ca se stiau ilegitimi si trebuiau sa maimutareasca dreptul natiunilor civilizate. Acum, gratie intelectualilor care nu accepta nimic altceva decat sublimul si cu ajutorul cancel culture revenim la vigoarea barbariei. Gata cu ipocrizia! Gata cu copilariile si futilitatile!

        • Păi și in vremurile de restriște la care ne referim colcăiau intelectualii europeni, unii de calibru, cu atitudini pacifiste (ca să nu zic mai urât…defetiste ori împăciuitoriste). De pildă Bertrand Russell, care incă din 1915 ilustra o maximă preocupare pentru contrapunerea moralei cu conflictele umane („The Ethics of war”, cu cele 4 tipuri de războaie și justificările lor). In raport cu retorica rafinată, bine argumentată, insidioasă și persuasivă a lui Russell, elucubrațiile intelectualilor woke/încălziriști recenți aduc a liturghie de sectă milenară, rudimentară și resentimentară.

          Tocmai că in perioada interbelică politicienii aveau a întâmpina o opoziție a societății civile ‘trezite’ mult mai puternică și de prestigiu decât astăzi. Tocmai de aceea apariția unui Churchill și preluarea -destul de târzie- a puterii de către acesta a fost un eveniment miraculos, datorat unei alt fel de treziri, a instinctului colectiv de supraviețuire. Eu nici nu discut vreo responsabilitate morală a lui Churchill, tocmai asta spun, că era suficient de amoral incât să accepte cel mai periculos și solicitant moral/nervos job din lume. Și nicidecum nu-l așez in același plan moral cu demonul stalin. Churchill era un tip cu convingeri libertare extrem de solide, așa se explică că imediat după război socialiștii au preluat iute putere in UK; deși știa că sunt niște tâmpiți nu a făcut nimic (in sensul de nimic radical, nimic violent) pentru a stopa ascensiunea lor deși avea toată puterea statului angajat in război in mâna sa. Revenirea la democrație a Imperiului a fost rapidă și exemplară. De asemenea procesul de-colonizării.

          Nu știu ce să zic de abandonarea copilăriei. Unor copii debusolați instrumentalizați de extrema stângă -sindromul Greta- poate ar trebui să li se opună tot niște descreierați infantili, lipsiți de perspicacitate și discernământ moral, dar orientați in acțiune intru salvgardarea civilizației. Sună machiavelic? Păi și ce dacă. Dacă adulții, masculii europeni, nu sunt capabili de opoziție, măcar copchii să o facă. Deja o fac femeile (ați remarcat de pildă ce turnură a luat-o cariera de activistă a scriitoarei JK Rowling?).

          • Cineva spunea ca daca nu este de stanga in tinerete si de dreapta cand imbatranesti, inseamna ca e ceva in neregula cu psihicul tau :-).

            As indrazni sa spun ca, dupa parerea mea, orice fel de convignere din tienrete este acceptabila moral, daca este rezultatul gandirii, judecatii personale si nu o copie a conceptiei altora.

            Intrebarea care s-ar pune este daca in acest caz ar fi acceptabile si pareri ce se incadreaza de pilda in rasism. Raspunsul ar fi ca daca ai asemenea pareri, ele nu sunt rezultatul propriei gandiri :-).

            Subliniez insa ca educatia morala are loc daca si numai daca si „educatul” face un efort, nu doar se lasa „educat”. Ori, cum mai spuneam, daca ai crescut copii in respectul leneri absolute, astfel de efort este putin probabil.

    • Ce-s alea convingeri libertare (la Churchill)?
      Britanicii au rezonat la discursul crestin https://faithinwartime.wordpress.com/2015/01/22/winston-churchill-and-christianity/ si patriotic destul cat sa se uneasca intr-un efort considerabil. Fata de aceasta referinta, pe care si-a ales-o si Churchill, se poate discuta de moral sau amoral. Daca referinta e Machiavelli, atunci totu-i pierfect, Domnule Ministru, cu mentiunea ca Machiavelli a fost un mare ratat, care a pierdut tot, pozitie, bani, familie, libertate. Churchill a pierdut o mare parte din prestigiul tarii lui si din respectabilitatea personala.
      Acum 90 de ani, societatea civila nu avea vizibilitatea (falsa) de azi. Nu are rost sa o cautam intre factorii decisivi in politica si nici intre aliatii lui Churchill. (Au fost intelectuali, ca Tolkien, CS Lewis, Ch. Dawson, M. Muggeridge, care au sprijinit efortil tarii, nu pe Churchill personal.)
      Profetiile ref la viitorul religiilor sunt din genul celor din Stiinta si Tehnica pe timpul cand Ion Ilici Iliescu era marginalizat director acolo.

  25. Nu rezonez cu articolul. Mai pot fi si alte raspunsuri la intrebarea Când se suspectează oamenii necontenit unii pe alții?, de exemplu: 3. Intr-o societate cu o economie fluida bazata pe servicii, in care totul depinde de imagine, si drept urmare orice atitudine afisata este doar din interes economic.

    Cum sa nu suspectezi necontenit orice persoana, intr-o lume in care oriunde intorci capul vezi necontenit pe afise, pe Internet, pe TV oameni care te mint in fata spunand cat de grozav se simt mancand guma Orbit, Cola sau cu Nurofen?

    Cum sa nu suspectezi necontenit orice organizatie, intr-o lume in care departamentul de marketing si PR al oricarei organizatii lucreaza activ sa te minta? Si vezi companii petroliere cu reclame cu copaci verzi, si vezi reclame cu familii fericite la companii atroce.

    O fi anomie, nu zic, dar nu e atat de la parinti si Lil Pump ci de la faptul ca traim intr-o lume a publicitatii, si deci a minciunii. Noi ca adulti avem unele reflexe de aparare, dar copiii absorb acest lucru ca un burete. Mamele prea permisive au prea putin de-a face cu asta.

  26. Excelent articol si exelente comentarii.
    Bine remarcat, morala e antrenament civic dar si un instrument de mare importanta in prevenirea conflictelor. „Nu e bine sa”, „nu e permis sa” sunt acolo pentru ca ignorarea lor duce la conflict si alienare societala/comunitara.
    Principala problema in dezagregarea morala recenta este relativismul postmodern, cu lamentabilul sau „anything goes”.

  27. Am inteles ca sint mari probleme cu morala, e chiar dezastru, ca nu mai sint vremurile care au fost, ca locul moralei a fost luat de civism, manele si ,,caramele”. Ca nu mai exista ,,frica si rusine”, ca nu putem sau nu vrem sa-i impiedicam pe copiii nostri (toti sint ai nostri) sa nu aleaga calea cea mai usoara in loc sa se supuna de buna voie autoritatii noastre si sa aleaga calea unei suferinte controlate, singura care intareste si da legitimitate de om adevarat.
    Dar de ce trebuie sa-i numim peiorativ ,,odoare, odrasla, progenitura”? Sintem chiar asa suparati pe ei pentru ca de unde au (prov)venit sint purtatori ai Pacatului?

    P.S. Cu cele cinci etape ale moralei inventate de hipsterul Kohlberg cum ramîne?

  28. Hai sa fim sinceri cu noi si sa recunoastem ca tinerii ne copiaza.
    Sunt asa cum suntem si noi, nu sunt extraterestri!
    Doar ce pe noi ne ne vine la indemana sa ne criticam, asa ca ne napustim asupra lor.

    Ii indopam cu mancare proasta, ii neglijam, ii chinuim cu cunostinte inutile, le transferam cu nesat toate mizeriile coroporatiste pe care toti le uram din tot sufletul. Dupa care ne plangem de ei.
    De noi ar trebui sa ne plangem.

    • corect. dar nu să ne plângem/deplângem, ci să încercăm să fim mai aproape in practică de ceea ce predicăm (cum zice americanul).

      • Da, ar trebui sa actionam, nu doar sa ne plangem.
        Adica, sa fumam ce vorbim :-)
        ===
        Doar ca de fapt actiunea individuala are putine sanse de izbanda.
        Politicul conduce societatea romaneasca, sau ar trebui sa o faca.
        In caz contrar, am accepta o auto-conducere, adica anarhia in forma sa clasica (Bakunin).

        Poate ca e nevoie de o acumulare a presiunii sociale pana la valoarea la care partidele politice vor fi obiligate sa actioneze in sensul stabilirii unui cadru sanatos pentru educatia morala a tinerilor. Daca nu o va face, spatiul lasat liber va fi cel mai probabil ocupat de nationalism si doctrine de extrema stanga. S-a mai intamplat in istorie…

  29. “de-ampulea” nu e irational, ci doar o reprezentare probabilistica a existentei, redusa la o ecuatie diferentiala in format binar: dE=0||1 {:P}
    pana la maturitate nu sunt relevante nuantele, cat reperele reduse la un format binar, de ex. alb-negru;
    pana la maturitate esti inca strain intr-o lume inca straina, in care reperele sunt inca in continua miscare si e preferabil sa fie simplificate pe cat posibil; orice model simplist devine standard; apoi standardele proprii sunt un lux si pentru adulti, desi nu mai exista scuza dificultatii de a ochi tinte in continua miscare;
    dar inca exista scuza de a fi inca strain chiar in propria tara;

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

“Discriminarea” în vremea holerei. Sau ce ne spune manipularea cuvintelor în pandemie

Acum vreo săptămână explicam într-o emisiune TV că a te considera “discriminat” dacă ţi se impun restricţii pentru că n-ai vrut să...

Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

                                                 Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte,...

Nimicul la putere

            Ceea ce vedem acum pe scena publică nu e nimic altceva decât consecința faptului că niște oameni fără nici o consistență...

Speranța de viață a românilor

1.Vârsta medie la deces2.Nevoia unei abordări noi. Ce ne spun datele din alte țări și pe care noi nu le avem3. Revenind...

Cine smântânește borcanul cu energie?

ANRE este un "organism de reglementare și supraveghere (care) doar ține de șase pentru ca șmecherii din domeniul...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.