Recent a fost pusă în consultare publică ”noua” veche metodologie de alocare a fondurilor bugetare pentru finanțarea instituțiilor de învățământ superior de stat din România pentru anul 2026. Metodologia consacră un principiu valabil încă din 1999, acela al finanțării pe student, finanțarea fiind astfel orientată în funcție de serviciile educaționale prestate de universități și nu neapărat de costurile pe care le incumbă funcționarea acestora. Desigur, ca în orice domeniu public, statul urmărește să echilibreze bugetele ordonatorilor de credite (la fel ca în cazul autorităților locale de pildă) în cazurile în care cheltuielile acestora nu sunt acoperite prin veniturile repartizate prin formula de alocare; acestea sunt așa numitele situații speciale care nu pot fi încadrate în formulă. În cele ce urmează nu mă voi referi la aceste situații speciale, ci ceva care are un impact mult mai mare asupra finanțării învățământului superior în România, anume formula de finanțare.
Formula de finanțare este în esență bazată pe echivalarea studenților fizic înmatriculați în universități, folosind anumiți coeficienți de cost ce ar trebui să reflecte raporturile de costuri între domenii de studii. De pildă, un student fizic înmatriculat la învățământul tehnic reprezintă, aproximativ, echivalentul a doi studenți fizic înmatriculați la învățământul în științe sociale. Pe baza acestei formule, alocarea financiară pe care o primește o instituție de învățământ superior tehnic este cu aproximativ 75% mai mare față de una pe care o primește o instituție de învățământ superior în științe sociale, la același număr de studenți înmatriculați.
O astfel de formulă, într-o formă atât de severă în privința disparităților de finanțare între domenii, este originală și nu se folosește aproape nicăieri în lume[1]. De pildă, în Marea Britanie învățământul superior este finanțat preponderent prin taxe de școlaritate care sunt limitate la aproximativ 9.500 lire/an indiferent de domeniul de studiu; acestea sunt plătite de studenți prin credite de studii acordate și garantate de stat. Este drept că, suplimentar, universitățile pot solicita granturi guvernamentale, alocate pe baza numărului de studenți, pentru domeniile ce presupun costuri mai ridicate (high cost subjects) însă acestea reprezintă numai aproximativ 5% din finanțarea universităților! Există deci o componentă fixă – aproximativ 95% din finanțare – care reflectă numărul de studenți înscriși indiferent de domeniul de studii și doar componentă de 5% care diferențiază în funcție de domeniul de studiu. Acest sistem face ca un student în științele naturii, de pildă, să fie finanțat, global, cu aproximativ 2-3% mai mult decât un student în științe sociale, nicidecum cu 75%, 90% sau mai mult, cum este cazul în România. Exemplele pot continua, dar, din rațiuni de spațiu, mă limitez să afirm că România este un caz nu doar atipic, ci unul extrem în privința formulei de finanțare.
Formula de finanțare folosită în cazul nostru este un rezultat eminamente politic și nu unul tehnic (ca în UK de pildă). Ea reflectă puterea diferențiată, obținută în timp, de anumite universități și conducătorii lor în raport cu alte universități.
Formula este istorică și este stabilită și menținută de un consiliu consultativ al ministerului în care sunt reprezentanți ai universităților, numiți de către ministrul educației, la propunerea universităților. Coeficienții nu au la bază niciun calcul al raporturilor de costuri între domenii, ci au fost istoric stabiliți prin negociere, în funcție de coalițiile dominante stabilite în consiliu de-a lungul timpului. Astfel, o coaliție majoritară formată din universitățile tehnice, cele de medicină și cele de arte (care primesc și alocări suplimentare prin diferite alte supape financiare în schimbul alinierii la votul majoritar) menține o formulă de alocare care avantajează masiv aceste universități. Procesul este unul exclusiv politic și nicidecum tehnic. Este invocată necesitatea unor principii și calcule tehnice doar atunci când se pune problema revizuirii formulei, pentru a bloca orice tentativă de acest gen, dar niciodată ca argument pentru menținerea acesteia. Legitimitatea menținerii formulei este construită pe argumentul stabilității, al menținerii status-quo-ului, dar și al recunoștinței față de minister și eforturile acestuia de a aduce bani în sistem.
Anecdotic, ori de câte ori se chestionează principiile de finanțare, argumentele sunt de tipul la toți ne e greu, iar ministerul, protectorul nostru care se luptă în guvern pentru alocările financiare destinate învățământului superior, are grijă să se asigure că vom supraviețui cu toții. În ședințele consiliului consultativ, discursul oficial afișează o atitudine paternalistă de tipul următor: acest minister, această echipă se străduiesc în fiecare zi să facă rost de bani să puteți plăti salariile. Nu mă întrebați cum, este treaba noastră din ce economii, de unde am reușit să strângem 190 milioane de lei să vi-i dăm să-i împărțiți după formulă. Nu se mai dau bani din pix, se împart după formulă. Nu s-a închis nicio universitate, am reușit în anii aceștia să asigurăm finanțarea. Universitățile acelea care ziceți că nu mai pot de deficit, cât au taxele de școlarizare? Acest minister încurajează fuziunile. Nu obligă pe nimeni, dar le încurajează, vin și niște bani.
Formula este prin urmare rezultatul unui proces politic, cu adânci rădăcini în trecut, este profund conservatoare și menține un raport dezechilibrat de putere între tipuri diferite de universități care reflectă puterea acestora în influențarea agendei de politici la nivelul ministerului. Politica alianțelor universitare este strâns legată de politica de partid și de alianțele politice la nivel național.
Ce se întâmplă în fapt? Prin alocări financiare pe ”formulă” care folosește coeficienți diferiți, dar absolut arbitrari pe domenii de studii sunt de fapt suprafinanțate anumite domenii pe seama altora care sunt menținute în subfinanțare cronică. În acest fel, puterea financiară a anumitor universități, în special cele tehnice și de medicină, este considerabil mai mare decât a altora, cu precădere cele de științe sociale, științe umane sau comprehensive; acest fapt nu se datorează unui management academic mai performant, ci este un artefact al formulei de finanțare, rezultat al raporturilor de forțe politice. În acest context, fuziunile călduros recomandatele se fac în realitate prin absorbția universităților aflate și menținute în precariat financiar de către cele consolidate, favorizate de formulă, în special cele tehnice.
Rezultatul este o alocare financiară care este aproape integral decisă politic, la nivel central, și nicidecum de piață. Reamintesc cazul Marii Britanii în care aproximativ 95% din finanțare este decisă prin mecanisme de piață, asigurându-se în același timp protecție socială și acces egal la studii (prin creditele de studii acordate studenților cu care aceștia își aleg în mod autonom domeniile și furnizorii de învățământ superior, dar și mecanisme suplimentare de susținere a studenților cu nevoi educaționale speciale). În schimb, în România nu avem o piață funcțională de servicii de învățământ superior, ci o planificare etatistă care nu este nici măcar una tehnică, ci reflectă doar raporturile de putere politică. Putem astfel afirma că politiciul nu doar distorsionează, ci se substituie pieței, adică mecanismelor de alegere liber exprimate ale actorilor individuali (studenți și familiile lor). Opțiunile strategice ale furnizorilor de educație nu sunt orientate în funcție de informațiile oferite de piață (calitatea furnizorilor, competențele formate etc.), ci în funcție de politic, adică minister și majoritățile academice care distribuie alocările guvernamentale. Nu avem o piață a cunoașterii și formării, ci un joc al alianțelor politice în care anumiți actori dețin poziții cheie.
Avem un sistem construit pe dependența față de stat și față de reprezentanții săi, de la nivel politic până la cel al funcționarilor public. Universitățile se subordonează lor, se orientează și se supun deciziilor acestora. Piața ca mecanism de agregare a preferințelor și alegerilor individuale și de transmitere a informațiilor cu privire la acestea este inoperantă, fiindcă ea este substituită de formule, coeficienți, alocări stabilite în mod centralizat, politic.
Ce așteptări putem avea de la un astfel de sistem? În aceste condiții, formula invocată nu este dinamic orientată în funcție de competențele necesare dezvoltării economice și sociale și nici nu recompensează performanța academică. Formula are funcția de a reproduce actuala structură de putere din mediul universitar și politic, consacrând un model (putem să-i spunem, fără să ne ferim de cuvinte, de tip feudal) bazat pe afiliere politică și afinități personale.
Acestea contrastează clar cu obiectivele stipulate la nivel sistemic de creștere a competitivității invatamantului superior românesc, intrucât stimulentele nu încurajează competiția, ci mai degrabă compromisul și negocierea politică. Ce se poate face? Este nevoie nu doar de o reajustare a coeficienților, ci de o schimbare profundă a modului în care sunt finanțate universitățile. Cele mai performante sisteme, în Statele Unite și Marea Britanie, sunt cele în care piața funcționează liber, iar universitățile îsi orientează strategiile în funcție de semnalele și stimulentele oferite de mediul social și economic, de piața de educație și formare, cu constrângeri minime din partea politicului. Sursele de finanțare sunt multiple și orientate competitiv, taxe de studii, donații și fundraising, granturi (inclusiv guvernamentale dar pe bază de competiție), iar acest pluralism facilitează o diversificare a strategiilor și profilurilor instituționale. În cazul nostru, statul se substituie piețelor, finanțează precar un număr disproporționat de locuri și alocă arbitrar în funcție de negocieri politice. Cele două modele de dezvoltare sunt fundamental opuse, unul bazat pe competiție liberă, altul conservator și clientelar și produc inevitabil, rezultate diferite: diversificare și excelență academică în primul caz, mimetism și subzistență în al doilea caz.
[1] Țările nordice au raporturi de costuri oarecum similare, diferența fundamentală fiind că acestea pleacă de jos în sus, de la costurile reale, documentate, pe domenii de studii, pe care le agregă în funcție de numărul de studenți rezultând necesarul de finanțare. În cazul României, costul pe student este stabilit post-hoc prin împărțirea bugetului disponibil la un număr de studenți echivalenți, rezultat din înmulțirea numărului de studenți fizic înmatriculați cu coeficienți de cost stabiliți arbitrar. În cazul acesta, coeficienții produc un joc de sumă nulă, sumele primite în plus de unele universități (sau de unii studenți) se scad de la alte universități (sau studenți). În plus, o altă diferență notabilă este că în cazul României, numărul de locuri bugetate destinat universităților este stabilit centralizat, prin Ordin de Ministru.
”Cele mai performante sisteme, în Statele Unite și Marea Britanie,”
Dacă „performanța” = excelență în cercetare, vizibilitate internațională și inovare, atunci sistemele din Statele Unite și Regatul Unit pot fi considerate cele mai performante, datorită concentrării instituțiilor de top și a impactului științific ridicat.
Dacă „performanța” = acces echitabil, costuri reduse și egalitate reală de șanse, atunci alte sisteme europene — în special cele nordice, german sau olandez — se dovedesc superioare, oferind un echilibru mai bun între calitate și incluziune.
Dacă „performanța” = eficiență economică, măsurată prin cost/absolvent sau cost/diplomă, atunci sistemele cu finanțare moderată și rate ridicate de finalizare, precum cele din Europa continentală, pot depăși atât SUA, cât și Regatul Unit, care rămân sisteme costisitoare și relativ ineficiente financiar.
In toate aceste forme de performanta, siituatia actuala este rezultatul a zeci sau sute de ani de investiții.
Sint adeptul unei economii fara subventii de la bugetele publice . In domeniul invatamintului primul pas este acela de eliminare a subventionarii invatamintului superior . Daca ar fi pus in practica ar putea fi si ultimul pas . Avind in vedere schimbarile sociale si economice pe care le poate aduce . Entitatile care au nevoie de licentiati sa ii sustina . Astfel ,,productia” de licentiati va avea eficienta maxima .
Un comentariu bine venit. Finantarea invatamntului superior ar trebui facuta dupa cerintele din piata muncii. Apoi fiecare student sa plateasca 50 % din anii de studiu. Restul platiti de stat. Cei cu medii intre 9 si 10 scutiti de aceasta plata, dar 3-4 ani sa lucreze in Ro. Un numar mare de absolventii pleaca in fiecare an din Ro si nu se mai intorc, cu studiile platite integral de stat.
Facultatile ar ramane fara clienti romani. Tendinta in crestere la facultatile de medicina.
Dar in Ro, 1/4 din absolventii de medicina, pleaca in alte tari si putini se mai intorc. Iar studiile sunt platite de statul roman.
In principiu sunt impotriva planificarii de „sus”. Invatamintul superior, vazut ca ramura productiva, trebuie sa ofere pietii specialistii de care are nevoie societatea.
Este deci evident, ca pt societate un medic, sau un ing. IT, valoreaza mai mult decit un specialist in stiinte politice, europene (ha, ha, ha) care ajunge f des taximetrist.
Drept urmare finantarea trebuie sa urmeze prioritatiile societatii. Ar trebui adaugat ca exista si alte modele, facultati finantate partial de industrie, prin contracte de cercetare, sponzorizari private… etc.
In Ge nu se da examen de admitere la facultate, cota de studenti care renunta e spre 30%. Deci cheltuieli mari degeaba.
Cind am pornit eu facultatea am fost 50 si am terminat 25. Si acesta poate fi un factor de luat in seama la finantare.
Ideea ca statul trebuie sa finanteze invatamantul superior e gresita din start. Cand primesti ceva fara sa platesti, nu ai cum aprecizi valoarea. E si motivul pentru care avem un procent enorm de absolventi care nu lucreaza in domeniu. Cand platesti din banii tai, nu-ti permiti sa faci o facultate doar ca sa te afli in treaba sau ca sa pui o diploma pe perete. La noi studentul zice mersi ca obtine o diploma fara sa plateasca, facultatea zice mersi ca primeste finantare, si toata lumea e multumita. Se creaza un cerc vicios in care nimeni nu castiga, doar se irosesc banii publici.
Solutia mult mai simpla si mai eficienta este finantarea directa a studentului prin contact individual de sponsorizare (integrala sau partiala). Sponsorul poate fi si o entitate privata, nu doar statul, iar universitatea poate fi si privata. Contractul trebuie sa cuprinda obligatii clare din partea studentului (cum ar fi rezultate minime, sa lucreze un numar de ani pentru sponsor, etc) si sa prevada obligatia de a returna banii cu dobanda fixa in caz de nerespectare. In acest fel se rezolva si problema absolventilor care pleaca din tara, fie isi platesc singuri studiile, fie accepta sponsori, dar isi respecta obligatiile. Responsabilizarea studentului nu poate fi decat benefica, cei care nu stiu ce vor n-au decat sa o faca pe banii lor, nu e nimeni obligat sa-i finanteze. In plus, o astfel de solutie rezolva si problema universitatilor care nu au cerere de piata.
Statul trebuie sa concentreze resursele pentru invatamantul primar si secundar (in primul rand pentru ca e baza de selectie pentru invatamantul superior) si pe accesul egal la studii, nu sa finanteze orbeste universitatile. Trebuie plecat de la ideea ca studentul, spre deosebire de elev, este o persoana matura, care stie ce-si doreste, si dispusa sa depuna un efort, inclusiv asumarea unor obligatii financiare sau de alta natura (in conditiile legii), pentru a-si atinge obiectivele. Odata creat un cadru legislativ se creaza in mod natural si o piata functionala, pentru ca atat studentii cat si sponsorii se vor orienta catre ceea ce le ofera avantaje, in niciun caz catre diplome fara acoperire.
Foarte corect si realist. Cu ani lucrati in mediul universitar sustin argumentele dv. Dar guvernul si ministerul de resort sunt opaci, caci pierd voturile date de studenti si ai lor parinti si rude.