marți, octombrie 19, 2021

Despre pescari amatori (și al lor libidou)

Nimic nu este generalizabil!

Totuși, totuși, totuși…

(Cât de „ironic”, acest totuși. Vine de la latinescul totus/totum/totos, desemnând totalitatea, întregul indisolubil/inextricabil/indiscutabil, pentru noi însă derivația însemnând opusul oricărei totalități, generalități, generalizări, omogenii. Devenind chiar conceptul-fetiș al postemodernismului, al relativizării, al decompoziției și al re[com]poziționării. Și cum orice majoritate populațională [asemeni politicului militarist] nu prea agrează „instabilitatea” relativizărilor, românii ar prefera să nu fi descins acest cuvânt din prestigioasa, tufașa latină, ci eventual de la [politic] antipaticele turcisme sau „destabilizatoarele” slavonisme. Numai că n-avem încotro, trebuie să admitem că inclusiv imperiala/imperialista și autoritarist-normativa latină ne-a [de]generat acest cogitativ/dubitativ, relativizant, tolerant, incluziv, totuși.)

Dar dacă tot am deschis povestea care urmează cu o paranteză, admită-mi-se și o a doua. Care se referă la ultimul termen de titlu, unde am românizat termenul libido (pe care, helas!, cam toți redactorii sunt tentați să-l reformateze conform alogeniilor originare; drept și pentru care mă simt obligat să mulțumesc cu anticipație pentru dezirabila/sperata lor autoabținere). În propria opțiune, cam orice neologism deja popular merită (tran)scris după spiritul limbii române, în care idiomatic înseamnă și grafiere proximă pronunției/foneticii. În plus, în cazul expres/special al poveștii de față, prefer „libidou” și datorită congenerei sale rime cu termeni precum lavabou. („Prietenii” – adică cine-a pus mâna pe texte ținând de „porn studies” – știu de ce.)

* * *

Așadar (revenind la titlul propus), vreau să vorbesc aici despre pescarii amatori. Dar în numele corectitudinii civice subliniez: nu mă voi referi la toți (respectivii), ci exclusiv la unii. Adică îi exclud, nu mă leg (!) deloc (!!) de pescarii care practică o pasiune ridicată la nivel așazis „sportiv”, adică sistematizată într-o veritabilă cultură plină de reglementări, rigori, disciplină, investiții, responsabilitate. Aceștia din urmă sunt deseori și niște ecologi, profesând nu numai respect față de peștele prins (eliberat în mediul propriu, deși trauma suferită în procesul uneori foarte dificil/agresiv, dureros și mutilant al capturii îi riscă grav supraviețuirea), ci profesând respect și față de apă, pământ, natură în genere, mediu ambiant. Bașca lege și ordine (să nu zic chiar Dumnezeu). Nu doar cu prilejul adunărilor lor privat-amicale și mai ales cu ocazia întrunirilor de cult specific (competiții), dar chiar și-n ocaziile de grup restrâns, de familie ori de solo, pescarii (cu adevărat) sportivi nu lasă după ei nicio urmă, nu uită la fața locului niciun element de deșeu. Acestea zise fiind, las la o parte clasa/categoria umană sugerată, catalogabilă drept onorabilă, chiar cultă, din cadrul masei mult mai ample și complexe a pescarilor amatori. După cum parțial ignor aici și pe pretinșii pescari care doar omoară vremea în alcool și plictis, pe mulții și mărunții braconieri, pe bețivii aruncători în apă de sticle, bețe, plase-năvod, fire-ncâlcite sau curent electric. Din păcate, grobianismul, mitocănia, vulgaritatea și barbaria se extrag și din categoriile acestora. Mai ales primăvara undițarii sunt agitați, pripiți și zgomotoși (râul e gros, nămolos și vuiește), iar față de pești, sadici sadea (acum firul aruncându-se fără nici măcar gluma de hrană a unei nade, doar cu cârligul gol, tras brusc pentru a înțepa la nimereală trupul nenorocitei făpturi)[1]. Vara și toamna cei ce rămân peste noapte pot să fie penali/criminali, unii dintre ei încă folosind bateria motoarelor pentru a electrocuta apa omorând tot ce mișcă-n-trânsa.

Dar am ce am cu „pescarii mei”, adică cu acei pescari amatori cu care vara, pe zi-lumină, împart uneori spațiul altminteri generos al unui mal de râu. Căci, în pauzele mele de lectură sau contemplare, îi observ suficient de îndelung, sistematic, ca să ajung – inclusiv fără niciun contact direct sau dialog – să îi înțeleg. Omenește. Omenește însemnând psihanalitic, deoarece, nu-i așa, mai ales în urma redefinirii marelui Adler nu mai putem vedea psihanaliza decât drept (autentică/științifică) „cunoaștere a omului”.

* * *

Revenind, precizez deci că pescarii care mi-au devenit „grup de studiu” sunt de tipul care, după capul sau dumnezeul lor propriu, fie pescuiesc pe motiv economic (suplimentarea frigiderului domestic cu luxos „dulce de post”, împărțirea marilor somni sau carași între vecini, prieteni și mai ales familia extinsă), fie pescuiesc drept pretext pentru a fugi de soții și copii, fie și numai pentru „a se răcori” cu beri peste beri peste beri. (Ah, și mai apar pe malurile râurilor românești și destule cruci, pentru pomenirea unor alcoolici pescari aventurieri… Dar nici ăștia nu pică de vreun interes chiar acum.) Mai rar, sunt și unii care caută doar liniște (principială), admirând trecerea apei cu efect de tranchilizant mental, mai puțin interesați dacă prind sau nu pește, indiferenți față de orice companie, competiție, conversație.

Dintre toți, marea majoritate consumă. Și, resimțindu-și resturile menajere și de ambalaj drept dejecție personală, intimă și identificatorie/identitară, le abandonează pe locul și jurîmprejurul propriului popas. Plăcerea resimțită pe spațiul depunerii propriului scăunel (de pescar) a propriului trup fizic, este însoțită de sentimentul expansiv al luării în posesie a respectivului spațiu. Instinctul pan-mamiferic al însemnării teritoriului personal conducând inconștient nu doar la familiaritatea marcării cu dejecții biologice, ci, la om, și cu „dejecțiile” (ambalajele) lucrurilor consumate. Oamenii aceștia sunt nu numai ceea ce mănâncă/beau, ci inclusiv ceea ce au cumpărat, cărat, atins, spart, consumat, așadar inclusiv hârtiuțele, punguțele și recipientele a ceea ce a devenit prin îngurgitare eu/sine/corp propriu. Iată de ce ei nu „aruncă”, „debarasează/abandonează” sau „uită” gunoaie în urma lor. Dimpotrivă, practic, ei le depun. Sunt ofrandele respectivului sine extins/expandat. Aici nu e vorba nicidecum de „proiecție imaginară” ci, cu exactitate, de un ego somatic, microbiologic, prelungit. Semn și obiect al șederii/trecerii trupului personal, semn și produs al luării în posesie a locului, semn de autoidentificare. Iar la proxima revenire în sit, revederea/regăsirea gunoaielor proprii constituie recunoaștere euforică, reîntâlnire-de-sine, reunire-cu-sine. Gunoiul chiar poate „îndoi”/relativiza sau bucla timpul. Marcat cu urmele materiale ale șederii tale, locul îți amintește mult mai mult de tine, de cel ce-a stat acolo „ca ieri”. Familiaritatea regăsită (cum ai lăsat-o la plecare) îți dă senzația revenirii în timp, a suspendării timpului, a recuperării dății („tinereții”) care-a stat parcă (așteptându-te cu fidelitate) pe loc.

Dacă handicapul vizual al animalelor (daltonism) e compensat prin excelența lor olfactivă, handicapul olfactiv al omului este compensat prin competența sporită (până la dependență) față de vizual. Dacă animalelor le e suficient să urineze sau defecheze pentru a se afirma spațial/teritorial, oamenii își pun amprenta pe spațiu prin varii obiecte, prin forme/volume și mai ales cromatisme efectuând aceeași narcisistă proiecție de personalitate. Și ce e mai eficient, în acest sens, decât deșeul… În ciuda lipsei sale de valoare economică (acum și ulterior), ca și-n pofida toxicității (viitoare), mulți nu uită experiența de valoare psihologică pe care respectivele resturi au mediat-o la ora investirii lor cu putere de lest intimist și memorabil, deci de potențial suvenir. Fuseseră cumpărate, cărate, ținute în mână și vidate de conținut alimentar chiar de către proprietarul și consumatorul lor. Lasate/depuse/aruncate chiar cu mâna respectivului, ele rămân în natură ca inefabil pars-pro-toto, drept amintire fizică chiar a stării de spirit a omului care le-a posedat și „lăsat la vedere”, le-a înmormântat asemeni naturii: edenic. E o exaltare subtilă în a „face gunoi” (pruncul multă vreme râde „în urma” lui), iar cu eventualul prilej al revenirii „la grătar”, „în pădure”, omul resimte fiorul plăcut al recunoașterii propriei semnături, propriului suvenir.

Ușor observabil (dacă îl urmărești), faptul acesta se explică copilărește de simplu dacă îți amintești cât de mult insista Freud asupra familiarității și identificării copilului mic cu propriile dejecții, ba chiar și cu „valoarea” de fetus rudimentar al lestului fecal. Sau doar să-ți amintești (biografic) cât de greu și de îndelung e procesul convingerii pruncilor să facă caca doar pe oliță, să le fie scârbă de propria scârnăvie, să o arunce imediat într-un loc distrugător, aneantizator, invizibil și intangibil. Până nu intervin persuasiunile parentale categorice, pruncii sunt mândri de scaunul lor. Apoi totul „se rezolvă” (civilizațional), emoțiile primare și instrumentele lor fiind date uitării. Însă, stagnând într-o fixație a libidoului la faza/dimensiunea recto-anală, atunci când tipologia adultă respectivă experimentează traiul „natural”/în natură tocmai intimitatea sau securitatea cuplului, a grupului sau a solitudinii pescărești le ocazionează/activează lubricitatea primară/primitivă, îndrăgostirea-de-sine proprie primei pruncii. Semn al lubricității nutritive și al bucuriei situaționale, ambalajul le este (un deșeu) onorabil.

În timpul serviciului militar (obligatoriu cândva) am auzit din gura unor colegi ce urmau să devină silvicultori două-trei bancuri coprofile. Cu „țărani” ce se fuduleau cu mărimea excreției lor (spre deosebire de cele mai multe bancuri bărbătești, care laudă mărimea sculei). Refuzând absurdul uman ilustrat, la vremea aceea doar mi-au făcut silă și jenă, nepricepând deloc de ce mulți puteau râde. Nici măcar faptul că după câțiva ani am început să mă familiarizez cu psihanaliza elementară nu mi-a reamintit idioatele bancuri, doar recent, privind malurile râului meu vizitat de pescari revenindu-mi în minte.

Adevărul e că sunt caustic în acest punct exclusiv din cauza unei sensibilități/idiosincrazii personale. Nici măcar în prag senect nu agreez deloc popularitatea filmelor americane cu șotii sau aluzii despre pârț, ca și ultrapopularitatea/absolutizarea conversațională a termenului shit. Însă o anti-coprofilie ca mea nu are cum să aparțină multora. Fără îndoială, diferențialitatea culturală pornește nu doar de la școli/studii/cărți ci (și) de la diferitele hude de referențialitate libidinală.

* * *

Pe malul răului pe care-l frecventez am întâlnit de foarte multe ori cuplul unor pensionari. O doamnă foarte sociabilă și un domn foarte de treabă. El pasionat de încercarea de a prinde pește, ea grijulie întru strângerea de lemne și pregătirea focului de grătar, oamenii oricum cărând de acasă carne și alte bucate. Absolut invariabil, cei doi se postau în apropierea unor gunoaie, care se și înmulțeau treptat, fără a fi tentați niciodată să se îndepărteze măcar câțiva zeci de metri. Ei înșiși nu lăsau niciodată ambalaje sau alte deșeuri la sfârșitul zilei, dar nici nu erau deloc deranjați de prezența gunoaielor altora. În sensul comodității, confortului, intimității și identității libidinale acești inși reprezintă o clasă umană mediană. O alta, superioară/extremă, urmează.

Tot foarte des am putut observa și un cuplu mai tânăr (30-40 de ani), care dădea la pește cu o patimă maximală. De două ori pe săptămână cei doi reveneau exact pe același spot (uneori dormind peste noapte într-un cort pus chiar pe malul râului), își așezau la distanță de 2-3 metri undițele și scăunelele și nu se mișcau de pe loc preț de 10-12 ore. Vorbeau extrem de rar, extrem de puțin. În schimb fumau mult, consumau alimente și băuturi inocente, lăsând în urmă, exact în aceeași rază măruntă a șederii lor, tot mai multe/aglomerate resturi (pe care eu sau alții le-am fi denumit, desigur, gunoaie). Nicidecum n-ar fi „putut” face asta dacă tocmai respectivul act și fapt n-ar fi semnificat euforică marcare/posedare a spațiului, plus reflectare/proiectare și identificare de sine. Despre cei doi am spus deja că rămâneau tăcuți ore întregi, adăugând acum că, deși rar, uneori mai izbucneau și în câte-un râs sincer, jucăuș-infantil, ca și în scalda copilăroasă pe care, spre seară, înainte de-apus și plecare, mai ales bărbatul o trăgea în apa de mal nămolos. Evident, armonia și bucuria lor nu erau deloc deranjate de deșeurile care se-acumulau pe sol; dimpotrivă, susținute de ele fiind, sporeau.

Știe oricine, satisfacția orgasmului simultan al ambilor parteneri e oarecum potențată dacă-i urmată de ușurarea excretoare a amândurora. Pe plaja râului meu idilic cuplul meu primar nu are încă emanciparea adamismului și a copulării naturiste; cât despre „necesitățile” lor fiziologice (spre deosebire de restul găștilor de pescari), aceștia nu lasă „urme” vizibile. Plasatul propriului deșeu alimentar le rămâne însă o defulare proprie făloșeniei libidinale trucate, concentrate.

Dar chiar și așa, cei doi îmi aminteau adesea (spontan/involuntar, dar nicidecum gratuit/fără sens) de cuplul marelui Mozart. În public, prin partitură și concert, veșnic tânărul bărbat numit Wofgang Amadeus – un geniu incomensurabil, o sursă de puritate angelică și fericire absolut divină! Alături de draga Constanță, iubita lui soțioară, în minte, în intimitatea căminului, în pat și-n multele lor scrisori… doi tembeli coprofili/scatologi! Alungând furios tabloul de greață și privind de la distanță cuplul meu de pescari fericiți mă gândeam că să-l deranjezi, spunându-le celor doi că ceva nu e bine, că „gunoiul” lor este câh!, că ar trebui luat, dus și aruncat acasă, ar însemna să-i atingi amarnic chiar la juisare, la libidou. În limbajul conștientizării needucate: să le tragi o palmă, să le distrugi bucuria, să-i frustrezi/pedepsești (cu aroganța/abuzul unor părinți răi, cenzuranți, inumani). Jignirea adusă i-ar durea, ura față de tine s-ar acumula, „copilul lor lăuntric” visând imparabil la o răzbunare, plănuind o revanșă. Ecologistul moralizant nu poate fi perceput decât intestinal, nu poate fi consemnat decât drept cel mai hidos și mare dușman.

Așa stând lucurile, prefer să înghit și să tac. Din când în când îmi „atârn harfele” în sălciile malului de râu vavilonic și purced la colectarea de mizerii lăsate de diverșii pescari (= amatorii inconștient copilăroși și visceralo-rectali). Nu mă umilește deloc faptul că fac pe gunoierul din când în când. Însă mă siderează și dezamăgesc narațiunile intelectualilor „rasați”, nediferind față de formulistica simplistă a presei, cu privire la faptul că românul majoritar „aruncă” sau „uită” să curețe după sine (atunci când se relaxează ori face picnic/grătar în natură). Adevărul e numai și numai acela remarcat și teoretizat pedant acum mai bine de-un secol: persoanele de tipologie anală, fixate/stabilite în perioada descoperirii libidoului în relație cu viscerele și excreția personală, la maturitate vor arunca pe jos celofanul, punga, petul de plastic și doza goală de bere nu doar cu naturalețe, ci chiar cu euforie, cu plăcerea/emoția triumfantă a mângăierii propriului sine (recte anus) abisal. Lipsa de jenă/cenzură fiind favorizată de mediul adamic/natural, de apropierea de subconștientul animal, permițând activarea defulărilor primare.

Deșeul nu spune despre oameni (unii, precum pescarii mei amatori) că sunt nesimțiți și necivilizați, că nu au respect față de mama natură, pământ, ape, biosferă, semeni. Pentru sinele lor (subconștient) spune doar că respectivii inși își asumă propriul gunoi ca și cum i-ar reprezenta, reproduce, dispersa/difuza sau cel puțin oglindi în ce au mai intim, ludic și lubric, identitar, auto-confirmant. Așadar, atâta timp cât majoritatea românilor va rămâne departe de orice cultură psihologică, departe de orice explicitare a erorilor copilăriei, de orice educație asupra felului în care pruncul „cunoaște” (necritic) și se atașează (narcisistic) de sine și lume, nu există șansă ca să nu abunde gunoaiele în preajma locuințelor, satelor și orașelor, pădurilor și apelor. Eradicarea „necurăției” comportamentale naționale vine numai după o purificare (=„lămurire”) mentală, la nivelul fiecărui individ, ajutat să înțeleagă că, reformatându-și subiectivitatea, ar putea ieși din autodeterminarea fixată în stadiul marilor inconștiențe puiandre.

Silă de e doar de gunoiul lăsat/aruncat/expus de alții așa cum silă ne e doar de fecalele altora. Cine nu râde (sau când nu se mai râde) la poantele scatofile și coprologice din bancuri, filme sau standup comedy, acela să tune (și-atunci să se fulgere) împotriva exprimării prin gunoiul expus vederii publice. Știm prea bine că principiul plăcerii bate orice disciplină, educație, religie, morală, autoritate, supraeu. Dacă ascetica renunțare la zeul Plăcerii nu a putut împiedica sifilisul sau SIDA, cum să reușească discursul moralei ecologiste (și exempluțele ei televizate) să convingă grosul națiunii despre noblețea/superioritatea reprimării plăcerii de fi – cu privire la producerea și afișarea gunoaielor – neștiutori, inocenți, preafericiți copii?

NOTE_________


[1] Procedura se numește japcă, gestul, greblare, întreitul ac e ancoră, ilegalitatea acestui braconaj fiind clar stipulată penal: „pescuitul cu japca, cu ostia, sulița, țepoaica și cu orice alte unelte înțepătoare sau agățătoare, prin greblare sau harponare” (art. 64, alineat j, al unei legi din 2008 și 2012).

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Fara sa vrem – TOTUSI- ne intorcem la ceea ce numim educatie .Dar – mereu este un dar – pentru asta avem nevoie de a intelege respectul pe care suntem datori sa il acordam naturii si semenilor nostri. Gunoaiele – eterna nostra poveste – tine si de vorba ce ne spune – Pamintul inghite tot .Cindva – in copilaria multora dintre noi gunoaiele erau folosite ca si ingrasamint , nu existau nici sticla de plastic , nici sticla de sticla – ulciorul , copaia de lemn si farfuriile din pamint ars erau singurele noastre repere ce tineau de existenta imediata .Incet incet tehnologia a introdus in viata nostra tot ceea ce vedem acum ca ne inconjoara .Cu toate acestea omul a ramas neschimbat – dator instinctelor primare si tot ce arunca , uneori chiar in jurul lui , nu se supune ca si gestica decit – daca am aruncat mintea mea a fost eliberata de existenta a ceea ce am aruncat . Pentru mine , ca individ , ceea ce arunc nu mai exista .O nostima intimplare – de ordin personal – o sa va încînte intelegerea .Am cumparat un aragaz si in contrapartida trebuia sa dau aragazul vechi la schimb . Vine furnizorul si urca la etajul 6 al condominiului unde locuiam in acele vremuri si la rugamintea mea de a recupera el ambalajul , in care aragazul se afla, ce credeti ca face ? Fara sa stea pe ginduri arunca pe geamul de la bucatarie (eram la etajul sase ) ambalajul aragazului nou si fericit imi zice- gata am rezolvat- .Abia atunci am inteles cu groaza cum nefericitul individ intelegea a privi lumea . Daca arunc acel ambalaj(indiferent unde ) mintea mea este eliberata de existenta lui .De-a lungul vietii am avut ocazia sa constat acest fapt ancestral si repetativ facut de o sumedenie de cunostinte in momente diferite , ba chiar cite o data si la pescuit(chiar daca nu inteleg nici azi ce inseamna aceasta placere , a unora ,de a pescui ) .Pamintul rabda si inghite orisice- este ancestala noastra intelegere ce porneste de la scuipatul sau aruncarea mucului de tigara oriunde aiurea si se incheie cu nenorocirile pe care le fac unii mari consumatori de materiale producatoare de grave forme de poluare a mediului .Nici nu le pasa si nici macar nu inteleg cit rau fac celor din jur si iata cum fara sa vrem ne intorcem la EDUCATIE.Educatia sau propria noastra educatie ne insoteste oriunde am fi .Gesturile , gestica in sine , cele mai marunte forme ce tin de gestul facut de un om dau masura ratiunii si a puterii de judecata a individului . Nu este vorba de inteligenta ,de pozitia sociala , este pur si simplu vorba de caracter si de educatia primita inca din frageda copilarie si poate este vorba si de o istorie a unui popor ce a creat caracterele asa cum le vedem uneori in istorioara cea cu pescuitul .

    • O poveste similara in România. După livrarea unui frigider o companie mare si serioasa, lider pe piața din România, a lăsat ambalajul pe holul de la etajul 5 al unui bloc. Un accident? Nu, la reclamații scrise răspunsul serviciului de relații cu clienții a fost ca asta este pus in contractul de vânzare – cumpărare (cu litere mici).

  2. Mulțumim pentru subiectul util, ce ține de supraviețuirea peștilor și a celor ce trăiesc pe cârca lor, dar mai ales pentru limba vie și spiritul ce o face pe bune vie în mișcarea penei și a sufletului pe acest luciu de apă. Luciu pe care deși îl dorim nemișcat pentru contemplație și pacea interioara, ce bine că se mai mișcă azi dincoace de Siloam, când ne-mișcarea, ne-simțirea pun încetul cu încetul stăpânire înșelătoare pe mlaștina fară pește…

  3. „În propria opțiune, cam orice neologism deja popular merită (tran)scris după spiritul limbii române, în care idiomatic înseamnă și grafiere proximă pronunției/foneticii.”

    Mă enervează la culme „meritul” transcrierii în spiritul limbii române a cuvântului „jaquette”, existent deja ăn forma „jachetă/jachete”, în neologismul deja mult prea popular „geacă/geci”, spre exemplu…

  4. Incercati prin locurile de campare ale pescarilor din Delta, Bratul Sulina, Sf. Gheorge si Chilia, cel putin acum cativa ani locurile aratau ca o rampa de gunoi, idem Dunarea Veche la Crisan.
    Pe langa deseurile si resturile, mai ales peturi care le aduce apa, pescarii contribuie din greu la completera imaginilor dezolante de pe apele romanesti.
    Sunt pescar si asta din copilarie, am prins vremurile in care Delta era curata si plina cu peste, raurile curate si pline cu pesti de tot felul cu toate ca poluarea in vremurile acelea a fost maxima, nu existau statii de epurare, dejectiile in orase fiind deversate direct in rauri, metoda care si astazi mai functioneaza, vezi drama statiei de epurare Glina din Bucuresti, este terminata si functionala ?
    Ne manca gunoaiele si asta peste tot insa pescarii sunt o parte minuscula dintre cei care contribuie al ele. Ati trecut prin satele romanesti ? ce se intampla cu gunoaile din ele ? o mare parte ajunge in rauri si pe marginea acstora si nimeni nu reactioneaza.
    Romania cu apele de care dispune ar trebui sa fie paradisul de pe lume, be batem joc de ele si cu toate gunoiale si conditiile improprii totusi pestii se adapteaza si reusesc sa supravietuieasca fapt care arata ca natura are posibilitati enorme de regenerare.
    Pescuitul sportiv practicat conform standardelor de civilizatie poate fi extrem de frumos si recreator atat pt cel impatimat cat si pt intreaga familie, mai ales copiii putand profita din plin de momentele din natura.
    Pescarul sportiv lasa pestelui sansa la viata iar traumele produse pestilor de care vorbiti nu exista, un peste nu poate fi traumatiza precum un mamifer , eliberat in conditii adecvate putand supravietui in conditii normale, vanatorul neavand aceasta optiune, el omoara.
    Ar fi interesant de stiut care este parera despre vanatoare si vanatori care adevarat sunt mai stilati insa pe dansii ii putem considera ucigasi de animale, poate fi considerat sport vanatoresc ?
    Ati fost la pescuit la vecinii nostri din Ungaria ? Cehia sua Slovacia ? va recomand cu caldura pt a putea compara cu situatia din Romania.
    Nu mai vorbesc de braconieri, de cei hamesiti si infometati pt care , capturile nu pot fi destul de mari de parca ar sta supravietuirea clanului in ele.

  5. Fascinația omului cu creația sa, de la artist la simpla admirație a dimensiunii dejecțiilor proprii. Suntem cu atât mai civilizați cu cat clădim munți de gunoaie mai mari. Cu cat ne sofisticam tehnologic (ambalam totul in plastic nebiodegradabil, pana si un fir de mărar) cu cat arătam ca n-am depășit faza pisicii care-si ascunde creația. Ca si pisica noi o ascundem: in munti de gunoaie, im oceane sau, in cel mai bine caz, in pământ.
    Englezii au o vorba:don’t shit where you eat, adica nu fa ceva necuviincios in locuri unde mergi, trăiești frecvent. Asta îmi aduce aminte de povestea lui Iakov Stalin, fiul lui Iosif V, căzut prizonier la nemți si împărțind latrina cu ofițeri englezi. Iakov nu obișnuia sa faca curat la locul unde își depunea opera si a ajuns la conflict deschis, violent cu britanicii care l-au obligat s-o facă. Iakov a încercat sa se plângă comandantului lagărului care a refuzat sa ascute plângerea si Iakov s-a aruncat in gardul electrificat si a murit. Nu stiu daca povestea este adevărata, am citit-o intr-o carte a lui Milan Kundera (Iakov n-a murit la gardul electrificat, a fost împuscat de un ofițer german).
    Englezi mai au o vorba care se aplica cel mai bine politicienilor: he is polishing the turd, iar francezii una si mai directa: plus tu brasses la merde, plus elle pue. Oricât am polei civilizația secolului 21 pana la urma tot pute.

    • Pe vremea lui Ceausescu securistii controbaiau prin lazile de gunoi scoase in fata casei sa caute urme si indicii daca cineva are relatii cu strainii, gunoiul lor aratand altfel ca cel romanesc din vremurile respective.
      Gunoiul din vest era mai colorat, cutiile mai aspectuoase, mirosea altfel, acum si la noi fiind la fel.
      Furia de a ambala orice nu o data, daca se poate de 3 ori revine in mare masura legilor elaborate de Bruxelles impreuna lobbyistii din industria ambalajelor, deh, ofera locuri de munca multe de care nu ne putem lipsi.
      Muntii de gunoaie ar putea fi evitate in mare masura daca legislatia s-ar schimba, cine s-o schimbe ? si credeti ca pot ajunge produse pe rafturi din supermarket fara ambalaje normate ?
      Problema PET-urilor din Romania s-ar fi putut rezolva de mult printr-o garantie de 5 lei pe PET, va dati seama ca ar destui care ar „sapa intreaga tara” sa le gaseasca iar raurile ar fi bec si lipsite de cunoscutule covoare de peturi.
      Exista ambalaje biodegradabile, nu sunt propagate pt ca nu se doreste, ar fi sfarsitul multor firme care participa la productia de ambalaje, in consecinta la pierderea de locuri de munca si voturi, nu merge in schimb suntem impinsi sa cumparam masini electrice si alte tampenii sa incetinim incalzirea golbala, alta tampenie.
      Pana ea isi va face efectul daca mai continuam astfel vom fi ingropati de mormanele de gunoi, vom manca atat plastic pana ne va iesi pe gat dar vom salva mii de locuri de munca.
      Vedeti in ce logica nebuna se misca politicul si frica pierderii de voturi ?

      • In Occident am intalnit un arab care a încercat să cam fenteze sistemul de taxe și a fost prins. Asta dupa ce agentii de la taxe i-au cercetat gunoaiele timp de două săptămâni și au stabilit cam ce nivel de venituri avea. Apoi l-au taxat retroactiv pe 3 ani. Dacă nu plătești taxe si trăiești pe picior mare este bine sa pui gunoaiele in containerul vecinilor sau la un container dintr-un parc.

  6. Lipsesc din articol indemnurile de a schimba fluide si manifestarile de a marca teritoriul … tot cu fluide! ;)
    Vad o inferenta sau extrapolare (partiala?) ca aruncatul de gunoi echivaleaza cu apucaturile coprologice ale unor copii.
    SI ceea ce ma deranjeaza este critica, nu virulenta dar implicita asupra celor ce fumeaza.
    Si acum in epoca NGO-urilor ecologiste, daca nu exista personal sa curete locurile astea, entuziastii au o motivatie pentru propria existenta, nu?
    Dar nici asta nu va mai dura mult pana tehnologia va furniza materiale pentru ambalaje care se dezintegreaza dupa un timp.
    Si atunci cu ce o sa isi ocupe timpul entuziastii ecologisti?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.