Discutam recent, cu un cunoscut, despre ce credem noi că nu merge bine astăzi în lume, iar eu am spus două lucruri: că oamenii disociază și că nu sunt recunoscători și că asta caracterizează lumea de azi. Admit că atât eu cât și interlocutorul meu eram într-o pasă proastă. Lumea de astăzi, în mod sigur, e mult mai mult decât ceea ce am spus noi. Dar de ce am spus ce am spus? În acest scurt text vreau să îmi explic răspunsul.
Așa cum se poate spune despre primele două decenii ale secolului XX că erau „ani ai reprimării”, așa cum se poate spune că anii ’40-’60 erau ani ai raționalizării, tot așa am putea zice despre perioada de acum că primele decenii ale secolului XXI sunt decenii ale disocierii. Ce este acest mecanism psihologic numit disociere? Este un mecanism de apărare (sau de organizare psihică) care ne ajută să ne distanțăm de experiențe sau gânduri neplăcute și să ne orientăm către trăiri mai agreabile și gânduri care ne sunt favorabile. Această manevră, mai mult inconștientă decât conștientă, simplifică și ușurează viața. În plus, ne face niște tovarăși agreabili pentru cei din jur. Partea proastă este că disocierea presupune fragmentarea timpului și a experienței. Practic nu avem istorie și continuitate. Rezultatul este că fără continuitatea experienței nu înțelegem ce ni se întâmplă, nu înțelegem propria viață, pierdem cu totul din vedere faptul că problemele noastre de azi sunt consecințe sau efecte a ceea ce am spus sau făcut ieri. Fără trecut și astfel fără să ne înțelegem viața, sfârșim anxioși sau depresivi sau și una și alta. Ce ironie totuși. Mecanismul de apărare care ne face mai senini și mai agreabili, ne înfundă, de fapt, atât de rău!
E ușor de înțeles de ce o viață interioară fragmentată sfârșește în anxietate; fiindcă fragmentele nu te țin. Mai e ceva – și aici ating al doilea lucru pe care l-am spus interlocutorului meu. Se poate oare vorbi de recunoștință dacă nu ai trecut? Evident că nu. Cui să fii recunoscător? Pentru ce să fii recunoscător? Numai istoria cunoscută și recunoscută ne face capabili de recunoștință. Disocierea ne face, deci, nu doar mai anxioși, ci și incapabili de recunoștință. Sau, poate mai corect spus, disocierea, pentru că fragmentează experiența, face imposibilă istoria, iar fără istorie nu poți să fii recunoscător, iar fără recunoștință sfârșești singur și supărat pe toată lumea.
Unii teoreticieni din zona psihopatologiei consideră spontaneitatea ca fiind cel mai important indicator al sănătății mentale, pentru că spontaneitatea reușește un acord adecvat între datele interioare și datele situației în care te afli. Alți teoreticieni, însă, consideră că recunoștința ar fi cel mai important indicator al sănătății mentale. Și eu cred la fel. Recunoștința face posibilă spontaneitatea pentru că la baza ei stau acorduri mai largi și mai profunde cu ceea ce tu ești, ai fost și crezi că vei fi: este un acord general dintre trecut și viitor cu manifestarea concretă și spontană în prezent. Mai simplu spus: cu recunoștința față de trecut, care mă face încrezător față de viitor, devin spontan în prezent. Recunoștința vorbește deci mai bine și mai profund despre sănătatea mea mentală decât spontaneitatea.
Până și neurologii s-au ocupat de recunoștință, mai precis, de ceea ce se întâmplă în creierul oamenilor când au un sentiment de recunoștință. Mulți cercetători, inclusiv Antonio Damasio ne spun că trăirea recunoștinței are efecte pozitive asupra sănătății fizice și psihice. Crește calitatea vieții, reglează stresul, îmbunătățește relațiile sociale și, foarte important, susține – sau este parte – din gândirea morală. Psihologii și psihiatrii nu mai vorbesc de multă vreme despre recunoștință și morală, în schimb, iată, neurologii o fac. Asta pentru că ei, neavând complexele ideologice ale psihologilor, își pot permite să considere recunoștința un subiect de cercetare valid; își permit chiar și concluzii tranșante: exercițiul recunoștinței ne face mai sănătoși fizic și psihic.
Ce se întâmplă cu omul care nu este recunoscător? Tinde să protesteze și să fie nemulțumit din orice, manifestând, în același timp, o atitudine arogantă și lăudăroasă. Acesta este, din punctul meu de vedere, și tabloul României de astăzi. Pare că această țară adăpostește enorm de mulți oameni nemulțumiți care se plâng din orice, fiind totodată aroganți și paranoici, convinși că nu datorează nimic nimănui. Nu e posibil ca ceea ce îi leagă pe acești oameni e lipsa unei ancore exterioare, față de care să simtă recunoștință? Să fii recunoscător, de exemplu, pentru familie, prieteni, țară, contextul istoric și geografic (putea fi mai rău!), pentru că ești cât de cât sănătos, pentru natură, pentru că cineva a avut sau are grijă de tine, pentru că tu poți să ai grijă de cineva și lista poate continua. Recunoștința te ajută să te conectezi atât la tine însuți, cât și la lumea exterioară, Prin lipsă de recunoștință nu-i pierzi doar pe ceilalți, ci și pe tine însuți. Cunoașterea de sine trece prin cunoașterea și recunoașterea celorlalți: și prin recunoștința față de ei.
Mă întreb dacă identitatea e posibilă fără afirmarea recunoștinței. Tind să cred că nu. Așa cum fără capacitatea de a iubi nu poți avea un mentor, ci doar un guru, tot așa, fără capacitatea de a fi recunoscător nu poți avea identitate și nu te poți afirma. Ești doar un nemulțumit căruia îi pute tot, sau un paranoic superstițios. Fără recunoștință, afirmarea de sine e doar pretenție goală. Recunoștința arată că ai istorie, deci ai pe ce să te bazezi; că ai viitor, deci ai spre ce să tinzi; și că, având toate acestea, că poți să faci diferența dintre ce contează și ce nu contează. Adică să ai o identitate. Fără recunoștință ești al nimănui și te îndrepți spre nicăieri.
Teza e corectă afectiv, nu și intelectual. Pentru echilibrul emoțional, este indicată și chiar necesară recunoștința, aceasta armonizând universul interior. Pentru saltul cognitiv, fie în mandala completitudinii, fie în neantul entropic, recunoștința e doar un stadiu intermediar: știu de unde plec și ce datorez acestui început, dar nu pot rămâne ,,încremenit în proiect”. Sunt atâtea inerții mentale și atitudinale în lumea noastră, încât doar radicalitatea unui demers categoric, temerar mai poate desțeleni terenul. Pentru confortul interior, recunoștința e vitală; pentru a fi tu însuți, e nevoie și de risc, de acceptare a abisului. Oricum, în fond, nimeni nu schimbă nimic; nu-i rămâne individului decât să fie confortabil cu sine și înaintașii ori să se delimiteze, fie și iluzoriu.
“Universul interior” și “armonia interioară” sunt exclusiv afective? Mai degrabă emoțiile sunt cunoaștere și cogniția are o componentă afectivă. Chiar dacă, din rațiuni teoretice, le putem privi separat, în realitate ele se întrepătrund. Despre asta vorbește mult Antonio Damasio, probabil cel mai credibil neurolog la ora asta. Eu chiar am vrut să strecor ceva în text despre recunoștință și cunoaștere, dar am renunțat :) Mulțumesc pentru comentariu.
De ce iti face cineva un bine? De ce? Din bunatate, din omenie, sau cumva ca vrea sa se dea mare, sa-ti arate, indirect, nu esti in stare sa te descurci singur, eu sunt superior…? De ce uneori copiii nu se lasa ajutati si spun fac eu, eu?
F des unii se feresc de cei care le-au facut un bine. Dar cum e cind tu singur ti-ai facut un bine, cui ii mai esti recunoscator, tie?
Eu cred ca doar lui Dumnezeu ii poti fi recunoscator!
Când o societate se degradează în sensul prezentat de autor nu există decât două soluții: moartea sau lupta. De aceea conducătorii popoarelor, într-o astfel de criză socială și individuală, utilizează întotdeauna LUPTA/războiul….
Mari filosofi, conducătorii popoarelor!
Frumos. Despre trecutul nostru comunist și ignoranța noastră în ce privește acel trecut cineva spunea „Românii au uitat înainte de a-și aduce aminte”. Am ajuns să ne falsificăm prin idealizare trecutul doar ca să putem accentua demonizarea unui prezent care, după toate datele științifice, este de fapt nemaiîntâlnit de bun cu noi, zilele acestea, deceniile astea, chiar cu noi românii. Iar cine neagă datele științifice are sigur o problemă, uneori chiar una medicală. Suntem în plină invazie păgână a misecuvinismului, iar dacă e ceva care nu ni se oferă cât mai moca cu putință, atunci instantaneu se bat porcii la gura noastră. Am măsurat Pământul și Universul cu matematica și instrumentele noastre. Dar, oare, pe noi ne-am măsurat vreodată? Dacă scazi smerenia din om nu îți rămâne un om fără smerenie, îți rămâne un porc. Ar fi folositor pentru noi să ne cunoaștem măsura nimicniciei noastre pe care ne facem zilnic că n-o vedem.
De ce e misecuvenismul păgân?
Nu, disocierea nu vine, obligatoriu, la pachet cu ceea ce spuneți, există grade ale disocierii, unele deosebit de sanogene, fără fragmentarea timpului, fără pierderea de viață, e experienței, a trecutului. Unii trăiesc disociați toată viață și funcționează foarte bine. Poate vă referiți la clivaj, mai degrabă. Disocierea e, de multe ori, extrem de funcțională.
Problematizăm un mecanism de apărare doar atunci când e dominant și fixat rigid, nu? Toate mecanismele de apărare sunt, în principiu, bune câtă vreme se manifestă în momentele potrivite și în proporții rezonabile, chiar și acting-out-ul. Până și un episod psihotic își poate avea rostul lui, uneori îți poate salva viața. Dar nu despre asta e vorba acum. Cât privește denumirea mecanismelor de apărare, ce zice cutare școală despre cutare mecanism, asta e o altă discuție și încă una interminabilă. De-asta îmi place mie psihanaliza americană fiindcă că a reușit să scuture psihanaliza europeană de multe complicații inutile. Eu cred ca definiția mea e atât de simpla ca nu poate fi combătută. Dar mai ales cred că e potrivită ideii acestui text. Eu am propus un unchi de abordare spontan, ca să zic așa, fără pretenții teoretice sau didactice fiindcă nu asta facem noi în astfel de eseuri destinate publicului larg, nu? Scuze că m-am lungit. Mulțumesc de comentariu!
Nu există nicio epocă a disocierii, ci doar o nouă nemulțumire -a celor dintr-un domeniu de nișă- față de ceea ce trăiesc și față de grupul țintă de oameni nemulțumiți pe care-i întâlnesc tocmai datorită profesiei. Deci e un defect profesional.
Disocierea este parte din natura omului, nu o caracteristică de sezon. Pentru că a fost echipat cu mecanismul uitării și al fantazării omul a inventat mii de credințe, zeități, lumi de apoi, superstiții și alte trăsnăi. Moși crăciuni, isuși, marii, ilene-cosânzene, feți-frumoși și alți inorogi pe post de plapumă mentală pentru iernile lungi și grele care i-au prins când se aventurau pe tărâmul aspru și rece ce avea să devină Europa, Asia, America de Nord.
Și recunoștința este tot o născocire a mamiferului biped bătut de soartă care, in pofida vicisitudinilor, se vede viu și nevătămat in soarele primăvăratec, spre deosebire de cei 90% din tribul său răpuși de ger, foamete și boli peste iarnă. La fel de mulțumit s-a simțit și omulețul care, in pofida secetei, inundațiilor, războaielor a reușit să-și umple hambarul cu o recoltă bogată de grâne, spre deosebire de 90% din clan care, necredincioși fiind, sau încălcători de lege divină, au dat chix sau au pierit pe parcurs. Deci parte dintr-un ritual religios. Resuscitat astăzi de neurologi plictisiți. Americanii habotnici i-au dedicat chiar și o zi…oarecum națională. O serbează din inerție chiar și in anii proști. De pildă in anul decesului subit al președintelui Kennedy nu au anulat-o.
Recunoștința nu te face mai sănătos mental, ci doar mai docil. Rumânii exprimă fenomenul astfel: nu mușca mâna care te hrănește. Dacă inițial se referea la părinții care își hrănesc copchii cât sunt neputincioși, astăzi a ajuns să fie indusă in mințile omuleților ca temei al propagandei și cenzurii. Aflăm că suntem hrăniți de: partidele de guvernământ, parlamentari, comisari europeni, magistrații unici ai patriei, ONU, Bill Gates, Trump și Soros, Bourla și Musk și o puzderie de corporatiști de bine, Ursula și Zelenski. Avem insă voie să fim nemulțumiți de Putin și, parțial, de Beny. Toți ceilalți nemulțumiți sunt paranoici conspiraționiști, unii chiar extremiști.
Recunoștință CE CÎT CUI ?
„Recunoștință” ?
Așa în general ? Așa la grămadă ? Așa și pe dincolo ? Așa cum ? Pentru Cine, pentru Ce ?
Înainte de toate ar trebui definită clar această Noțiune.
Folosirea „à tout va” a acestui termen, „recunoștință”, și generalizarea „oamenii”, și „judecata de valoare” : „asta caracterizează lumea de azi”, reușesc să pună ideile în lumina sintagmei : „Foarte interesant !”(eufemism gros o lan !)
Sofisme cu duiumul.
Disocierea e bună dar nu e bună.
Asocierea cu Cine ? Asocierea cu Ce ?
Cine a decretat că disocierea fragmentează timpul și experiența ?
„Fără trecut și astfel fără să ne înțelegem viața ……” ….. „ne înfundă”
Care „Ne” ? care „Noi” ? Noi românii ? Noi japonezii ? Noi danezii ? „Noi” ????
Cîți oameni pe Pămîntul ăsta caută să-și ÎNȚELEAGĂ Viața ? Propria Viață ?
Mai Nimeni !
Oare înainte de toate ar trebui definim ideea-termenul A ÎNȚELEGE ? DA !
Ce-i aia „Viața” ?
„fără istorie nu poți să fii recunoscător” Care „istorie” ? Scrisă de Ei ? învățată la școală ?
Manipulată sau/și îndoctrinată permanent prin varii mijloace-metode ?
Orice om are O Memorie, orice om Ştie genetic, instinctiv, rațional, cultural, spiritual, mai mult sau mai puțin, ceea ce este, iar acest Orice Om are O Formă de Recunoștiință mai presus de orice ( chit că o puteți defini sau nu) . Trecutul lui l-a marcat pe Veci. Fiecare zi care trece lasă în el URME (chit că le puteți quantifica sau nu). Urmele au Rezonanțe, Rezonanțele, SENS !
DOAR formele de Deformare-Manipulare-Îndoctrinare-Spălare pe Creier-Diversiune „intelectuală” fac ca „istoria” să devină VID ! Non Reper ! Dirijare programată de la Centru !
„Recunoștința față de trecut” ??? Cum așa ? Ce-i aia/ăla „Trecut” ? „Trecut” așa la găleată ? La Canal ? La Sighet ? La Pitești ? La București ? La Alimentara ? La Aprozar ? La Obor ?
Clișee, Locuri Comune, Vorbe, Vorbe, Vorbe, generalizări la grămadă, amalgamuri superbe, sofisme atrăgătoare !
O ÎNTREBARE : Am trăit în comunism, Trecutul este comunist, comunismul, teroare, crime, lipsă de libertate, foame, frig, frică, spaimă, LIPSURI, descreierare, îndobitocire permanentă, etc. etc. etc. cu tot alaiul de efecte-fenomene colaterale mai mult decît profund-traumatizante, Cum rămîne cu Recunoștința față de Trecut ?
CE TRECUT li s-a oferit după 1989 Tinerilor de azi ?
Băgați adînc cu capul în Nămolul trecutului manipulat groaznic, „spontaneitatea în prezent” este nu doar previzibilă, ci pur și simplu patogenă-patologică.
„Ce se întâmplă cu omul care nu este recunoscător? Tinde să protesteze și să fie nemulțumit din orice, manifestând, în același timp, o atitudine arogantă și lăudăroasă.”
FOARTE CURIOS !!! judecată de valoare, concluzie epustuflantă : ALB – NEGRU ! Serios ?
Marea Majoritate a oamenilor au în mod evident Recunoștința a Ceva, a Cuiva !!! Numai și numai prin faptul că Tot Omul are un trecut, o memorie, o poveste, o Mamă un Tată O Familie, un mit o legendă, o minte, Gînduri și Reflexe ! ÎNCĂ !
Lumea lui Orwell și Huxley nu e departe, chiar a și început ceva mai de demult.
„Așa cum se poate spune despre primele două decenii ale secolului XX că erau „ani ai reprimării”, așa cum se poate spune că anii ’40-’60 erau ani ai raționalizării, tot așa am putea zice despre perioada de acum că primele decenii ale secolului XXI sunt decenii ale disocierii.”
CINE „se poate spune” ? UNDE ? în România ? în Europa (care Europă ?) în Lume (care Lume)?
1900-1920, „ani ai reprimării”. La care/ce Reprimări vă referiți ?
1940-1960, „ani ai raționalizării”. La care/ce Raționalizări vă referiți ?
„tot așa am putea zice” Cine ? care Noi ?
2000-2020, încă ? „decenii ale disocerii”. Disocerii de … ? Păi parcă „disocierea” la nivel individual te face mai agreabil și mai plăcut celor din jur, Deci mai favorabil … sociabilități , Nu ?
De la ce vîrstă s-ar putea pune problema Recunoștinței ?
DAR pînă atunci cum rămîne cu „trecutul”, „istoria”, „școala”, „educația”, „familia”, „experințele trăite”, „manipulările-îndoctrinările inoculate”, „complexitatea-profunzimea diferitelor traume” ???
Cireașa pe prăjitură : „(putea fi mai rău!)” ! Așa raționament, tot atîta recunoștință !
Romania ca tara aflata in istorie la intersectia unor imperii, a trait la limita supravietuirii in orice conjunctura. Ca atare, recunostinta nu este o calitate si virtute in aceste conditii istorice. Interesul de moment a fost dominant. Prin urmare, in acest spatiu carpato- danubiano- pontic, recunostinta este floare rara si nu este nici in educatie. Cati azi, mai spun un simplu multumesc ?!!
Mare dezbatere în jurul disocierii! Nu sunt pentru americanizare de dragul simplificării. „Keep it simple, do not simplify!”
Da, am văzut și eu soft ce-ți face fișă de observație și intervenție în diverse pb., de ex. anxietate însă sunt așa, ca un fel de bețe mai lustruite in mâna maimuței.. Cel mai întrebător mi se pare să îi opui pe psihologi neurologilor, de parcă ei muncesc cu alt creier din om, doar pentru că neuroștiințele sunt mai la modă acum că sunt mai măsurabile și beneficiază mai mult de americanul AI. Dar rămân americanii, cine sa îi trateze și pe ei cu metodele lor?! Nu e rău.
Mulțumim, Ioana!
„Recunoștință” vs „spontaneitate” corespund perfect categoriilor „conservator” vs „progresiv”. Reproduc perfect antinomia :)
România, ca atare, datează de prin 1862 sau mai degrabă din 1918. A trăit la limita supraviețuirii în sensul în care a reuşit cumva să supraviețuiască ca stat, cam cu chiu şi vai. Aveți dreptate: simpla supraviețuire era deja no mean feat (cum ar spune Anglo Americanii).
Restul, politețuri dispensabile.