Am citit foarte multe reacții publice despre crima din județul Timiș, unde un copil de 13 ani a omorât, împreună cu alți doi, un alt copil de 15 ani.
Societatea are o contribuție mare, fără îndoială, în ceea ce suntem și facem. Dar atunci când societatea, statul și, în general, „ceilalți” sunt de vină pentru tot, pierdem din vedere ceva esențial: oricât de bune ar fi societatea, statul și instituțiile lui, mediul înconjurător, toate acestea nu înseamnă nimic dacă tu nu știi ce să faci cu ele. Nu întotdeauna binele face bine și răul face rău. Dinamica dintre factorii de risc și cei protectivi e mult mai complicată decât pare.
Sunt copii crescuți în condiții bune care sfârșesc prost; invers, sunt copii crescuți în condiții sinistre care ajung bine. Am fost învățați să credem că omul bun sau societatea bună produc aproape automat bine. În mare, așa este. Astăzi însă, după mai multe decenii de prosperitate și pace, putem recunoaște că foarte multe probleme decurg dintr-o proastă administrare a binelui.
Adevărul, dreptatea, sinceritatea, binele – toate acestea sunt valori intrinseci. Dar ele pot deveni periculoase dacă nu sunt însoțite de înțelepciune și grijă, acestea fiind, din acest motiv, valori cardinale.
Să le iau acum pe rând.
Ce ne face, de fapt, rezilienți? Cum ajungem noi să fim rezilienți? Și, mai important, cum ne creștem copiii astfel încât să aibă o capacitate de reziliență cât mai mare?
Putem spune că reziliența este acea capacitate a organismului de a rezista la șocuri și agresiuni, dar mai ales de a se reface în urma lor. Organismul se contractă și se îndoaie, dar își revine. Când spun „organism” am în vedere partea fizică și psihică deopotrivă.
Ereditarienii atribuie totul, sau aproape totul, eredității. Ești cum ești și nu prea poți să fii altfel, pentru că așa ai ajuns pe lumea asta: ești echipat cu niște calități și niște defecte, spre bine sau spre rău. În tinerețe nu-mi plăceau adulții care îmi serveau această teorie, care nu putea fi, în viziunea mea de atunci, decât încercarea lor de a-și justifica prostiile făcute în trecut și neputința sau indisponibilitatea de a se schimba în prezent.
Îmi aduc aminte că l-am auzit odată, demult, pe Andrei Pleșu spunând, într-o emisiune TV (era cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani), că fiecare dintre noi suntem făcuți dintr-o anumită „plămadă” și că educația și experiența nu adaugă foarte mult la aceasta.
Astăzi, când eu însumi am împlinit 50 de ani, sunt mult mai aproape de ceea ce credea, și probabil încă mai crede, domnul Pleșu. Experiența personală, cea de muncă, dar și unele studii de genetică m-au convins că bagajul genetic determină semnificativ cine suntem fiecare dintre noi. Fără ca asta să excludă, bineînțeles, posibilitatea schimbării, într-o măsură mai mare sau mai mică.
În afară de ereditarieni, mai sunt cei care cred că mediul determină predominant formarea unui individ. Aceștia îmi displac la fel de mult, mai ales când ceea ce spun ei apare sub forma: „societatea-i stricată și ne strică și pe noi, și pe copiii noștri”.
Alcătuirea noastră psihică e determinată, în mod evident, atât de genetică, cât și de social, familie, experiențe – întotdeauna într-o proporție și configurație unice. La toate acestea se adaugă, jucând adesea un rol destul de important, norocul sau grația, indiferent cum le înțelegem. La ceea ce suntem noi ca oameni contribuie foarte multe forțe, în foarte multe feluri; din acest motiv consider că deplasarea accentului pe un singur factor sau proces mare e suspectă.
Când genetica sau societatea sunt ținute singure de vinovate pentru un comportament sau altul, noi suntem scutiți de responsabilitate. Nu punem știința geneticii la lucru pentru a ne justifica bunătatea sau empatia – căci ce interes am avea să facem asta? – dar ne prinde foarte bine când genetica se ocupă de propensitatea noastră spre infidelitate (există deja studii pe tema asta).
Acesta e motivul pentru care eu personal judec toate teoriile după acest criteriu: vor sau nu vor să scape de responsabilitate? Dacă da, mai bine aruncăm teoria la gunoi.
Cei care s-au ocupat de reziliență au vorbit, în funcție de sensibilitățile și preferințele lor teoretice, despre temperament, stil atribuțional, strategii cognitive, suport social, stimă de sine, abilități fizice sau cognitive, echilibrul dintre factorii de risc și cei protectivi, atractivitate etc. Toate acestea au fost temeinic și îndelung studiate, iar ceea ce te face rezilient e o combinație, mai mult sau mai puțin vizibilă, a forțelor enumerate – câteodată previzibilă, de multe ori nu.
Eu însă, din viața și experiența mea profesională, dar și din ce am citit, am observat că, în istoria celor care s-au dovedit rezilienți, nu au lipsit două lucruri.
Primul este, evident, prezența cuiva în viața copilului căruia să-i pese de el în mod real. Nu e nevoie de un tratament special, ci de sentimentul că ești văzut și îngrijit, recunoscut și susținut, dar mai ales înțeles în ceea ce te doare în mod real. Să știi că nu ești singur când e foarte greu. Pe scurt: să existe cineva căruia chiar îi pasă de tine. Poate fi mamă, tată, un frate, un vecin, un profesor, oricine – chiar și un porumbel care să te viziteze regulat, suficient de mult timp, te poate ajuta să-ți păstrezi mintea și sufletul întregi, cum i s-a întâmplat unei fete pe care am cunoscut-o. Această prezență devine, mai târziu, un sprijin interior fundamental.
Cel de-al doilea lucru, la fel de evident, este o minimă structură, comportamentală și valorică. Două-trei valori orientative și o schiță comportamentală. Nimic spectaculos. Nu activități speciale, ci viață împreună. O viață în care să existe diferențe între zi și noapte, foame și sațietate, prezență și absență etc. Cultivarea câtorva interese și fidelități care să organizeze timpul și resursele și, în cele din urmă, viața copilului.
Aș adăuga, dacă îmi permiteți, eliminarea tehnologiei în exces, care este bramburitoare prin natura ei: bazându-se aproape exclusiv stimulare, întreține permanent reactivitatea copilului. Or reactivitatea împrăștie, pe când activitatea adună și structurează.
Cele două elemente – o prezență umană reală și o minimă structură de viață și valori – îi dau copilului sentimentul că există cineva acolo căruia îi pasă de el, că îl vede și îl înțelege, în bunele și în relele lui, și că are un cadru valoric nu rigid, ci viu și onest, în interiorul căruia se poate mișca liber și curajos.
Mai târziu, acestea se vor transforma în încredere fundamentală și în robustețe psihică.
Reziliența e, într-adevăr, și un test al responsabilității. Relativizarea lucrurilor conduce, între altele, la o exacerbare a rolului subiectivității, venind la pachet inclusiv cu eschiva, divers motivată. Contează mai puțin că se invocă ereditatea, mediul sau educația, decisiv e faptul că un factor oarecare a cauzat o anumită opțiune ori evoluție. Setul de valori care ne animă e definitoriu pentru alegerile de zi cu zi, dincolo de accidente. Când aceste valori lipsesc ori nu mai sunt înțelese, coeficientul de hazard din viață sporește, deresponsabilizând și mai mult individul. Înțelepciunea și grija, evidențiate corect în text sunt mecanisme psihice de apărare, markeri ai rezilienței. Cedând primului impuls, ajustarea se face dificil. În schimb, exercițiul reflecției atenuează șocul. În orice caz, pledoaria pentru liberul arbitru e fundamentală. Suntem cine suntem și din proprie voință, nu doar victime ale unui factor sau altul. Altminteri, stima de sine rămâne doar o iluzie. În fine, consolarea supremă, apropo de exercițiul reflecției e reamintirea faptului că suntem fire de praf pe un fir de praf mai mare, sărmana Terra.
O completare optimă a articolului. Mulțumesc!
Nu erau copii, erau adolescenti. Alta etapa a vieteii, alte ganduri.
Pina nu reusiti sa faceti diferenta asta, nimic nu va reusi in practica.
Nu vad nici o analiza referitoare la motivul pentru care l-au ucis pe adolescent. Orice fapta capata sens (bun, rau, nebunie) doar daca sunt analiuzater circustantele. La noi nu exista asa ceva. Este incriminata fapta, imdiferent de consecinte. (Mai ales la violentele in familie; unde sunt incadrate si violentele impotriva unor foste/fosti, sau impotriva amantelor/amantilor) Extrem de grav. Ba uneori se sare peste cal si daca autorul este beizadea sau VIP (sau femeie), se tine cont numai de circumstante si se uita fapta. Pe scurt, avem o justitie extrem de subiectiva. Si facuta de mass-media, de tip vuvuzele. Posibil si ordonata de cei dinspate. Inainte era PCR. Acum?
Opinia publica nu s-a oripil;at ca niste adolesceti au omorat un altul. Au mai fost cazuri, vor mai fi. Opinia publica s-a oripilat ca nu exista masuri coercitive fata de criminalii minori. Ca si fata de hotii, violatorii etc. minori.
„propensitatea” : este un termen introdus fortat în limba romana din englezescul „propensity”
adica asa cum zice Google :
predilecţie
/
înclinaţie
„Încrederea” în lumea exterioară mi se pare o non-calitate. De altfel, anticii spuneau „Gnosce te ipsum”( Cunoaște-te pe tine însuți). Cică ăsta era adevărul Divin înscris pe frontispiciul Templului de la Delfi comunicat Oamenilor de Oracol…
„Cele două elemente – o prezență umană reală și o minimă structură de viață și valori – îi dau copilului sentimentul că există cineva acolo căruia îi pasă de el, că îl vede și îl înțelege, în bunele și în relele lui…”
Există o întrebare care îmi bulversează gândurile, după ce am citit cele de mai sus…
Oare autoritățile n-au nicio legătură cu reziliența asta a copiilor de 13-15 ani care ucid?
Sau vor să se căsătorească, spre exemplu…
(https://www.g4media.ro/sentinta-a-judecatoriei-iasi-dupa-ce-a-refuzat-sa-aprobe-o-casatorie-iubirea-nu-este-suficienta-pentru-a-intemeia-o-familie-un-barbat-de-32-de-ani-a-vrut-sa-ia-de-sotie-o-fata-de.html)
Ori să facă diverse alte lucruri, cum ar fi să utilizeze rețele sociale de unde pot învăța lucruri, pot copia modele, sau pot găsi acolo „un porumbel care să îi viziteze regulat”.
Adică, structura, comportamentală și valorică, nu este modelată și de societate și de diversele autorități publice?
Au ele oare vreo responsabilitate în acest sens, sau e doar rolul prezenței umane a mamei/tatălui și al „porumbelului”?
Se tot dezbate, că tot a pornit articolul cu „crima din județul Timiș”, care este vârsta de la care minorul are discernământ?
…Și de la care poate zice că structura lui comportamentală și valorică este deja alcătuită și mai departe decide singur cum ar vrea să fie modelată?
Pentru cei care au parte de suport emotional, ghidare morala si conditii relativ bune de viata, da, de acord cu liberul arbitru. Pentru ceilalti, mai greu. Creierul isi blocheaza, practic, bunele decizii si nu mai vorbim de rezilienta. Robert Sapolsky este magistral in Behave, explicand in amanunt mecanismele inghetarii posibilitatilor. Este necesara o munca titanica cu sinele pentru a iesi din conditii precare emotional, mai ales. Liberul arbitru, darul ratiunii noastre, ramane pentru din ce in ce mai multi (daca privim cu atentie in jurul nostru) doar o abstractie. E de ajuns sa fii torpilat de cateva ori cu grele conditii si cam gata. Culmea, acum mai putin de 5 ani m-as fi contrat cu oricine pe sustinerea responsabilitatii noastre. Trecand eu insami printr-o grea experienta am inteles cum este sa nu poti alege, realmente. Da, napastuitii sortii nu pot altceva. Rezilienta este pentru cei care au un bun sistem de sprijin oricand in viata (nu doar in copilarie) si inca resurse interioare.
Formarea unui individ este, da: suma eredității, a mediului în care s-a format (și se formează), da și suma propriilor decizii.
In perioada copilăriei, ereditatea prevalează pentru că este instinctuală. Ne manifestam la stimuli, instinctual, așa cum există în ADN-ul nostru informațiile de supraviețuire basic.
Apoi mediul înconjurător „lucrează”. Îmblânzește „bestia”. Dacă mediul este cel familial, stimulii familiali se suprapun peste moștenirea genetică și întăresc teoriile ereditariene. Scoaterea din mediul familial (adopția, de exemplu), aduce stimuli noi și diferiți fata de cei familiali, depărtând ereditatea.
Mediul înconjurător poate fi o școală buna, un liceu bun, o facultate provocatoare. Care să întărească anumite comportamente ereditare bune, și să le atenueze pe cele rele. Un mediu rău, întărește moștenirile ereditare rele și toxice.
Ceea ce urmează, în viața adultă, sunt propriile decizii. De schimbare. Ereditatea și mediul sunt scuze de neasumare. Dar vine un moment în viața (ca un „declic” al maturizării), când individul decide pentru sine, dincolo de ereditate și mediu. Decide cine sa fie, cum sa fie, dincolo de proprii demoni (ereditate și mediu). Decide chiar și rezilienta.
Da, o persoana care sa fie alaturi și să ne susțină este binevenita. Da, structura ajuta. A ști ce vrei, ajuta (sau a ști alții pentru tine, ajuta).
Dar cel mai mult ajuta, în rezilienta, propriile decizii. Când decizi sa te dai jos din pat dimineața, chiar daca nimic din tine nu vrea (ereditatea și creșterea). Când trimiți al 100-lea CV după 6 luni de ne-raspunsuri. Când mama se ridică să alăpteze și să liniștească copilul, chiar daca ea însăși este „distrusă”. Când trebuie sa te duci la lucru, chiar daca ieri te-a pus șeful pe lista de disponibilizați. Când știi că ai cancer, dar trebuie sa mergi la tratament. Nu este doar speranța. Este un trebuie. Asumat.
Rezilienta este în noi, si se aducă. Se numește „maturizare”.