Scriu rândurile de mai jos fiindcă simt că am o poveste personală de istorisit și niște concluzii de tras. Încep cu povestea, cu precauția că au trecut de atunci două decenii și, ca atare, este foarte posibil ca amintirile să mă înșele în privința unor detalii (de fapt, m-ar mira să fie altfel).
Din 2001 până în 2007 am fost student doctorand la SNSPA; până în anul academic 2004 am și predat acolo seminarii studenților de la Științe Politice, ca asociat (eram titular în altă parte). Prin 2003 (dar este posibil să greșesc cu un an), mi-a ajuns la ureche, de la câteva studente, informația că unul dintre profesorii cunoscuți din universitate – nu cel care face subiectul presei zilele acestea, însă o persoană despre care s-a mai scris – ar fi agresat sexual pe mai multe colege. Nu eram singurul care aflase. Am discutat chestiunea întâi cu o colegă la doctorat, astăzi profesoară de succes pe alte meleaguri, și am decis împreună că ar trebui făcut ceva. Am deschis subiectul cu decanul facultății, Adrian Miroiu. Ne-a asigurat că ne oferă sprijinul său în efortul de a opri abuzul, dar avem nevoie de plângeri formale. Am discutat la telefon cu una dintre studente (și, dacă mi-aduc bine aminte, colega mea a discutat cu o alta). Câteva detalii intense – nu le voi descrie aici – mi-au rămas bine întipărite în minte în urma convorbirii. Până la urmă, a existat o plângere oficială, dacă nu două.
Însă plângerea (sau plângerile) a fost la scurt timp retrasă. Studenta cu care discutasem a venit însoțită de mama sa la facultate și tema a fost închisă oficial. Am auzit, ulterior, zvonuri privind presiuni exercitate de profesorul agresor – dar într-o universitate se vorbesc multe și n-am știut ce să cred. Am abandonat complet demersul.
Și-acum încercarea de a trage o concluzie. Informațiile despre abuz și agresiune circulă întotdeauna în spațiile liminare din organizații, iar universitățile nu reprezintă deloc o excepție. (Dimpotrivă, dată fiind dinamica tocmai descrisă aici de Bogdan Florian.) Dacă ceva a ieșit la lumină în urma recentului scandal, pe lângă agresiunea sordidă și persistentă din centrul său, a fost faptul că multă lume auzise câte ceva, dar nimic foarte clar; așadar, „știa și nu (prea) știa”. Mi-au confirmat-o, în ultimele zile, amici diverși, inclusiv unii care nu mai au legătură cu SNSPA (și nici vreo aversiune față de universitate) de cam un deceniu și jumătate.
Provocarea instituțională este cum răspunzi lucrurilor despre care se știe, dar nu prea.
Cu sprijinul ministrului Mircea Miclea, Mihaela Miroiu a adus în universitățile din România primele coduri (model) de etică universitară în 2005, coduri care includeau și prevederi privind hărțuirea sexuală. În practică, lucrurile s-au mișcat greu, și nu doar în privința din urmă, una atât de gravă, ci privind toate temele mari ale eticii din viața universitară de zi cu zi, de la plagiate și alte fraude academice la abuzuri verbale la concursuri necompetitive la neîndeplinirea sarcinilor didactice elementare. Motivele pentru acest eșec sunt multe și nu mai intru în ele – cu o excepție.
În ciuda cantității impresionante de proceduri, standarde și tipizate dintr-o universitate românească de astăzi – multe fără sens, multe ocolite în spirit, uneori și în practică –, în organizațiile noastre academice trăim într-o cultură adâncă a informalității etice. Cel puțin așa cum o știu de cam 25 de ani, lumea noastră este plină de comportamente la marginea moralului – despre care nu se așterne pe hârtie nimic aproape niciodată. Profesori care nu își fac orele, care plagiază sau comit alte fraude de cercetare, care abuzează verbal studenții, uneori studenți care încalcă reguli de tot felul – rareori există o „dâră de hârtie” care să consemneze acuzațiile, răspunsurile disculpatoare, deliberările, sancțiunile sau exonerările. Nimic, în afară de curentul subteran de zvonuri și, când se depășește o limită, de dojeni ori presiuni informale transmise pe whatsapp sau „rezolvate” telefonic. Așa supraviețuiesc abuzurile, unele – cum vedem acum – grotești, timp de decenii. Orice nouă abatere se naște fără istorie, orice abuz repetat este judecat de novo.
Revin la provocare. Cum depășim o asemenea stare de fapt? Pot oferi doar un gând generic: împingând lucrurile, anevoios de bună seamă, spre o cultură a formalității, unde orice nemulțumire care trece de un nivel de gravitate se consemnează și se discută, iar oricare împricinat are prilejul și procedurile să se justifice. Nu invoc o cultură punitivă, ci una a transparenței interne. Nu cred că o astfel de cultură se poate construi ușor. Cred că trebuie să înceapă mai ales de jos, cu abaterile relativ mărunte, fără consecințe majore. Nu cred că ne lovim de lipsa regulilor, ci că ne așteptăm la prea mult confort personal în organizațiile noastre; și că avem prea puține structuri administrative independente, libere de profesorat, care să primească plângerile, să le monitorizeze și să vegheze la proceduri echitabile pentru toate părțile. Cred că liderii universitari joacă un rol esențial în acest proces „proactiv”, de întâmpinare, nu de evitare a – mă tem – deocamdată inevitabilului.
Mihaela Miroiu, despre care spuneti ce lucruri frumoase a facut pentru etica universitara nu numai ca stia, dar o studenta chiar i-a cerut ajutorul in cazul de abuz. Sfatul dnei. Miroiu pentru studenta a fost sa isi rezolve problema intre patru ochi cu abuzatorul!
Codurile si procedurile sunt foarte utile si necesare, ce faci insa cand oamenii chemati sa le aplice sunt jigodii?
Referitor la experienta dumneavoastra: e laudabil ca ati incercat sa faceti ceva sa ajutati persoanele abuzate, dar nu trebuia sa va opriti cand o victima si-a retras plangerea, lucrul asta se intampla, oamenii sunt speriati, rusinea resimtita e mare, presiunea e si mai mare. Dar se intampla si ca abuzatorul continua, pentru ca se simte confirmat.
Câteva precizări… Nu am spus că Mihaela Miroiu „a făcut lucruri frumoase”; am amintit doar ce a făcut. În context, era relevant. Nu am afirmat „că știa” – ori că nu știa, ori ce/cât știa (pentru că habar nu am).
Cât despre acuzațiile publice care i se aduc acum în presă lui M.M., nu pot decât să observ că: lumea pare să le creadă fără să stea pe gânduri (deși sunt opuse activității ei cunoscute); de câteva zile, traversăm o perioadă în care acuzații de tot felul abundă (lucru pesemne de înțeles în context), laolaltă cu mulți viteji postbelici – printre ei, demnitari, politicieni și rectori – și victime care nu s-au manifestat până acum.
Eu aș fi precaut în privința a tot ceea ce nu e legat de cazul de față și/sau bine documentat, rămânând convins că problema abuzului sexual în învățământul universitar de la noi are o răspândire semnificativă. (Cât de semnificativă? Din nou, nu știu, iar anchetele sociale disponibile, ca cea recentă de la SNSPA, reprezintă instrumente de măsurare foarte slabe, din nefericire.)
Cât despre povestea personală – am spus-o nu ca să scot în evidență că am făcut și eu ceva „să ajut persoanele abuzate”, ci, printre altele, tocmai ca să arăt că m-am oprit, după cum s-au oprit (din câte știu) și rotițele formale din universitate și – trebuie spus acest lucru, fără a da vina pe nimeni – victimele. Aceasta este și morala povestirii: mulți dintre noi știm câte un crâmpei, destui încercăm câte ceva (deseori modest), covârșitoarea majoritate ne oprim înainte de a duce chestiunea la finalul meritat – în parte fiindcă contextul nu ne ajută.
Puteati sa alertati de exp conducerea universitatii, si sa spuneti tuturor studentelor sa raporteze amenintari/hartuiri sexuale. Problema si la M. Miroiu a fost insa pastrarea catedrelor, a beneficiilor, ne-antagonizarea „colegilor”…
E clar ca se stia in SNSPA de comportamente deviante ale celor doi Pieleanu si Bulai (poate si altii). Toata lumea insa a preferat sa puna batista pe tambal, sa ignore sau sa desconsidere plingerile fetelor, sa treaca mai departe. Azi asa, maine asa, pana cand a devenit acolo un cuib de perversiuni sexuale si manipulari. Din cate inteleg Pieleanu nici nu ascunde ca „el are un mod mai colorat de a vorbi” … dar de la vorba la fapte e un mic pas. Ana Birchall a raportat ca Pieleanu i-a facut apropouri sexuale, cate altele or fi fost care nu au raportat.
Chiar si vorbe, mistouri, apropouri la adresa fetelor, studentelor, la cursuri sau in afara lor, erau nepotrivite. Conducerea trebuia sa ia masuri ferme de mult.
Altfel problema escaladeaza, si astfel de gunoaie cred ca sunt intangibili, apar si la tv, mari „analisti”, pot face orice, sa se culce cu studente, sa le ameninte, etc … o joaca, nu?
@Cristian „Însă plângerea (sau plângerile) a fost la scurt timp retrasă. Studenta cu care discutasem a venit însoțită de mama sa la facultate și tema a fost închisă oficial. Am auzit, ulterior, zvonuri privind presiuni exercitate de profesorul agresor – dar într-o universitate se vorbesc multe și n-am știut ce să cred.”
Concret, dvs ce ați fi făcut după ce studenta și familia ei au fost convinse, cu sau fără ghilimele, să își retragă plângerea? Altminteri, „trebuia să / nu trebuia să…” rămân vorbe de clacă, iar după război mulți viteji se arată.
O conduită etică are mai multe surse pentru formare.
Cultele religioase sunt una din surse, însă și acolo, în toate, sunt probleme răsunătoare.
Iasă la iveală și din acest vast domeniu tot felul de concepte și „aplicații făcute pe întuneric” contrare chiar învățăturilor creștine, cel mai recent concept (din fericire rapid pus la colț) fiind acela cum că și femeile frumoase trebuie să facă pușcărie odată cu agresorii lor. Dacă nu ar fi fost o atitudine publică contrară posibil ca acest concept ar fi prins rădăcini, căci adepți s-ar fi găsit cu duiumul.
Cum bine ați reliefat în acest articol, cei care încalcă etica vor găsi diverse forme de a convinge persoanele agresate de a-și retrage plângerile prin cunoașterea vulnerabilităților acestora. Să luăm in calcul numai situația materială a victimelor sau anumite bârfe ale colegilor victimei, ….
Odată retrasă plângerea se presupune că fapta nici măcar nu a existat, iar practica agresivă nesancționată de SELECTARE A VICTIMELOR CU VULNERABILITĂȚI poate deveni înrădăcinată și preluată de alți adepți chiar și în sânul unei organizației cu principii etice solide.
Pai articolul asta e plin de vorbe goale, nu am sesizat nimic concret. Doar „sa fie bine, ca sa nu fie rau”…
Spuneti mai sus „cateva detalii intense mi-au ramas intiparite in minte”… Ce detalii? nu cu numele studentei evident, dar sa stim si noi despre ce vorbim. Altfel, din categoria chestii neclare, dupa cum s-a vazut in 20 ani nu s-a schimbat nimic.
Despre ce profesor e vorba, Pieleanu? asta chiar are fata de profitor si obsedat sexual.
Apoi se pare din ce s-a scris in presa zilele astea ca acolo la SNSPA e un climat general cam haotic si fiecare face cam ce vrea (cel putin profesorii). Cum nu s-a aflat si nu s-au luat masuri in 20 ani, de exp despre calatoriile lui Bulai cu studentele in practica si prostiile predate? Apoi practica in sociologie presupune atatea chestii de psihologie si „dezbracatorism ” ca la bulai? In general ce cursuri sunt serioase la SNSPA? ca par numai aiureli usurele, sau chiar frivole.
Nu vorbiti si despre legaturile politice ale lui Pieleanu, marele „sondor” electoral care tot aparea la tv (vroia sa-si bage sonda si la studente din ce se vorbeste)..?
Si da, problema nu se rezolva cu formulare si chestii de forma, ci cu o cultura generalizata a transparentei, a profesionalismului si a unor proceduri clare institutionale care sa opreasca abuzurile. Prea multi sefi din institutii de stat au impresia ca sunt pe mosia lor, fac ce vor in culise, si-au creat retele informale de clienti si lingai. Ar trebui in orice institutie sa fie o limita de maxim 2-3 mandate la conducere.
”acolo la SNSPA e un climat general cam haotic si fiecare face cam ce vrea (cel putin profesorii). ”
”Acolo la SNSPA” oamenii luptă pentru cauze mărețe, n-au ei timp de etică. Crede cineva că ”viitorul luminos al omenirii” se construiește singur? 😀
Când oamenii trăiesc într-o minciună construită chiar de ei înșiși, totul e minciună. Înainte de a plânge de mila oricărei victime, ar fi bine să conștientizăm că o persoană decentă n-ar fi avut deloc ce căuta acolo. S-a dus acolo ca să participe la construirea ”viitorului luminos al omenirii”, nu ca să-și construiască o carieră profesională cinstită. Sigur că un agresor sexual e un nemernic, nu asta e problema. Problema e că și ceilalți sunt la fel de nemernici, fiecare în felul lui. La niciun bordel nu lucrează călugărițe.
Asta am spus mai sus, ca la SNSPA care e continuatoarea Stefan Gheorghiu, lucrurile sunt in general putrede, haotice si la bunul plac al profesorilor. Personal nu consider serioase si nu am incredere in aceste asa-zise „stiinte”, sociologie, psihologie, stiinte politice, etc.
Pe de alta parte, e fals ca „ar fi bine să conștientizăm că o persoană decentă n-ar fi avut ce căuta acolo”. Asta e un mod de a gandi care favorizeaza pradatorii sexuali, punand o parte din vina pe victime. Inainte de a se sparge buboiul si de a se afla aceste detalii sordide, publicul larg nu avea de unde sa stie ce jivine predau la SNSPA. Nu a existat nicio campanie de presa si nicio ancheta extinsa pana acum (desi ar fi trebuit sa existe).
In sfarsit acum se vorbeste despre asta public, si nu pe la colturi.
”Asta e un mod de a gandi care favorizeaza pradatorii sexuali, punand o parte din vina pe victime.”
Înainte de a deveni victimă, orice persoană ar trebui să manifeste o minimă responsabilitate pentru siguranța proprie. În UK, polițiștii au ajuns să păzească studentele bete, adormite pe trotuar la 2:00 noaptea, ca să nu fie violate. Mașinile de pază de la universitate au ajuns să culeagă de prin oraș studentele prea bete ca să mai ia un taxi, iar unul dintre agenții de pază din mașină trebuie să fie femeie, astfel încât agenții de pază să nu ajungă acuzați ei înșiși de viol. Cam asta se întâmplă când persoana este exonerată de orice responsabilitate privind siguranța proprie.
Revenind la SNSPA, victimele nu s-au dus a doua zi să depună plângere penală. Victimele au terminat facultatea și acum participă la linșaje organizate. Pentru că victima e victimă toată viața și are drept la răzbunare nelimitată. Corect?
Comparatia nu tine, logica e gresita. Cica „inainte de a deveni victimă, orice persoană ar trebui să manifeste o minimă responsabilitate pentru siguranța proprie.” Ce inseamna „minima”?!
Daca de exp mergi pe munte, trebuie sa fii atent/a la traseu, prapastii, ursi, vreme. Nici atunci nu poti fii 100% sigur, nu poti prevedea tot, chiar daca iti iei masuri de siguranta. La fel in trafic, chiar daca mergi corect, poate intra un nebun in tine, nu inseamna ca e vina ta.
In cazul SNSPA, nu se stia nimic public. Deci o studenta venita din afara in anul I nu avea de unde sa stie ce se petrece acolo. Dupa ce incepeau cursurile, UNELE studente poate aflau informal pe „filiera soaptelor” de la alte studente mai mari. Dar nu toate, si nu era ceva verificat. Nu poti da crezare neaparat, fiindca in universitati se barfeste mult si deseori fals.
De aceea e important sa existe transparenta si rigurozitate institutionala, iar codurile de etica impotriva hartuirii sexuale sa nu ramana doar vorbe.
Principalii vinovati, pe langa profesorii pradatori, sunt cei din conducerea univ, care sigur stiau si nu au luat masuri. Nu se poate imputa victimelor ca „de ce au vrut sa faca SNSPA”, e stupid.
Exp din UK cu politia care strange studente bete sprijina ceea ce spun. Si in alte tari e la fel. Universitatile nu vor sa aibe probleme cu studente bete violate, care pot da in judecata univ. Si la noi studentele abuzate vor putea face asta.
Doar ca studentele respective nu erau nici bete și nici nu veneau dezbracate la cursuri, o alta analogie care nu sta in picioare.
Faptul ca nu au depus a doua zi plângere poate avea drept cauza frica de repercusiuni sau rușinea, nu dorinta de a participa la linșaje organizate dupa absolvire. Cu o asemenea mentalitate, nu-i de mirare că trăim in țara lui „victima e cea vinovată pentru că…”.
Felicit autorul pentru aceste explicatii. Dar pot preciza ca dupa anul 2007 au fost cerute crearea de coduri de etica in cercetare si mediul universitar. Din pacate, accesul in aceste medii de munca prin pile si relatiii, coruptie si mita nu a lasat loc de aplicare ale acestor coduri. Daca se aplicau nu aveam acum familii de universitari- parinti si copii, nepoti, fini, membrii din partide, etc. De fapt, aceste coduri niste forme fara fond. Insasi eu am trecut prin un abuz profesional, fara dovezi, doar acuzatii din partea unei persoane care a dorit sa si pastreze impostura si temel de lucru si se temea de competitori adevarati. Atata timp cat contractele de munca nu sunt date pe doar 2- 3 ani si cu aprecieri si dovezi clare de profesionalism, cu cercetare adevarata, vom avea mereu asemenea imagini si fapte oribile.
Poate ar trebui să abordeze cineva acest subiect dincolo de învăţămîntul superior. De exemplu, cum ar fi dacă s-ar lua în discuţie şefii sau oamenii, de obicei bărbaţi, ce pe lîngă funcţia lor mai ocupă cel puţin una cu o amantă? Dar cei ce au ocupat mai multe funcţii – din statul de plată bineînţeles – cu rudele sale şi/sau ale amantei? Că despre asta este vorba în faza a doua.
Deci abuz la patrat. Şi poate un pic de sindrom Stockholm. Că şi de aia nu au victimele curaj. Să nu mai vorbesc de abuzator şi de profitoare. Că şi din astea sunt.
Fenomenul este un pic mai complex, dar în niciun caz nu poliţia o să facă cercetări obiective pe acest subiect spinos.
Ce este absolut fascinant este adresarea lui Pieleanu catre Ana Birchall: „As vrea sa te vizualizez epidermic!”
Nici nu avea cum sa formuleze altfel o astfel de solicitare, dat fiind numele!
Este primul articol lipsit de patetism și scris cu onestitate și bun simț, pe această temă. Din ce am văzut eu până acum.
Să te apuci acum să lauzi “victimele” pentru curaj și să te identifici intr un fel cu ele, cum fac mulți dintre colegii dlui Bulai mi se pare de mare prost gust. Bineînțeles, dacă voia vreunul, putea face ce a făcut Tolontan. Fetele alea au fost sprijinite și li s au dat asigurări ca își vor găsi răzbunarea, au fost convinse să vorbească. Atât era nevoie, dar cine să se pună cu Bulai, n avea niciunul niciun interes, iar de studente nu le pasă profesorilor de la noi nici cat negru sub unghie.
Există totuși un câștig mare pentru societate, în general. Viitorii studenți, dar mai ales părinți acestora au înțeles niște lucruri despre mediul universitar.
„Am auzit, ulterior, zvonuri privind presiuni exercitate de profesorul agresor – dar într-o universitate se vorbesc multe și n-am știut ce să cred.”
Ați atins un punct sensibil al societății de azi: reîntoarcerea fricii.
Oamenii influenți, implicați sa nu in politica, sunt periculoși.
Într-un interviu recent un cunoscut actor bucureștean spune ca după ce a îndemnat tinerii sa meargă la vot pentru a schimba situația actuala din tară a fost sfătuit discret sa-si tina gura ca „ai copii”. Cam așa se spunea si pana in 1990.
Mai mult, daca te înscrii la o facultate precum cele din SNSPA, in care cariera viitoare depinde enorm de lumea politica, atunci chiar poate este mai bine sa-ți ții gura.
Felicitări doamnelor și domnișoarelor care au avut curajul să continue și să nu se lase numai din ideea că asta e trece, au trecut și altele prin cele prin care au trecut și ele și, nu se poate face nimic. Nu este nici o rușine a prezenta „rușinea” prin care au trecut datorită nerușinării și a nesimțirii altora.
Oricine a avut în viață momente de vulnerabilitate, din păcate există mulți care vor să exploateze aceste vulnerabilități dar și mai rău este atunci cand, prin diferite metode sau din postura instituției și a poziției sociale deținute a agresorilor, se induce persoanelor aflate intr-o stare de vulnerabilitate, ceva care să accentueze vulnerabilitatea și/sau să diversifice vulnerabilitățile „victimei”.
Felicitări și autorului care a prezentat cum se sting atitudinile și demersurile inițiate pentru sancționarea abaterilor descoperite în cadrul unor organizații cu mulți membrii aflați în aceste structuri.
Tehnicile politice și militare se bazează pe aceleași principii ale hărțuirii civile, adică exploatează și diversifică prin diferite metode vulnerabilitățile în care se află la un moment dat partea adversă. În marketingul produselor și serviciilor aceste tehnici intră în sfera extremă de Guerila marketing prin maximizarea cunoștințelor din domeniul studiului psihologiei și comportamentului consumatorului, adică de exploatare a unor anumite slăbiciuni ale potențialilor cumpărători.
Însă, în acest caz de hărțuire sexuală, dar și în alte forme de hărțuire și abuz în raport cu persoane individuale izolate de marea masă, raportul este unul inechitabil și chiar inuman.
Este ca și cum unul întâlnește pe cineva slăbit și căzut în drum și, acesta î-l lovește pe cel căzut pentru a-și satisface poftele de superioritate sau cine știe ce alte „pofte”.
Nu pot sa nu spun si eu ceva in contextul acestui scandal.
Nu este vorba de identitate de gen aici ! Este vorba de identitatea morala.
Este vorba despre acest acest sol fertil pentru abuzuri. Este vorba de o anume intelegere a autoritatii.
Traim intr’o tara in care TOATE posturile sunt scoase la concurs pentru cineva anume. Se mai intampla „accidente” dar asta este regula. Traim intr’o tara apoi in care rectorii sunt practic pe viata. s a m d
Puterea corupe si puterea absoluta corupe absolut.
MM nu a facut nimic. Ea s’a erijat in intelectual public. Are mii de urmaritori pe FB si alte social medie… Intelectual public nene urmarita de toti pliznotii. Asta nu inseamna ca nu a avut dreptate sau ca are dreptate. Problema ei si a tuturor este ipocrizia. MM a picat de fazan aici pentru ca a devenit prin acest concurs de imprejurari chipul ipocriziei universitare din Romania. Multi altii puteau candida pentru acest rol. Dar ea a luat aurul in aceasta olimpiada a ipocriziei. Si l-a luat la distanta.
Asta nu inseamna ca toata viata ei e falsa… nu. Dar imaginea ei publica s-a naruit.
Da da imaginea. Mai tineri minte : Ceci n’est pas une une professeure !
Din nefericire, abuzuri sexuale se intampla si la case mai mari. Un exemplu este abuzurile acoperite asupra femeilor soldat din armata americana de catre superiorii lor. Amploarea lor numai de curand a putut fi evaluata cand guvernul american a numit un anchetator independent de armata. Era cam greu de acuzat un colonel sau general american de viol cand anchetatorii raportau in acelasi sistem cu agresorii.
Mai aproape de subiectul considerat, inca mai sunt probleme in universitatile americane, insa nu neaparat cu profesorii, ci mai ales in privinta studentelor agresate sexual pe la petreceri, unde universitatea mai pune batista pe tambal cateodata sa acopere fapte ale sportivilor de frunte ai universitatii.
Numai canale anonime și sigure de whistleblowing/raportare, denunțare de abuzuri vor rezolva aceste apucături în universități. Dacă ar fi putut raporta anonim, probabil tinerele ar fi raportat la timp, nu îndurând traume pe ani. Raportarea aceasta tardivă face parte din vindecarea lor; e tardivă poate pentru că recent au ieșit de sub influența mamelor (care pot merge la dom’ prof. să închidă cazul încât să nu răsufle nimic). A vorbi târziu ajută studenții de AZI dar juridic cine știe ce se mai poate face pentru ele însele, că terapia costă și se-ntinde pe luni bune, poate peste 20.
Sunt de acord parțial cu ce spuneți. Nu cred, însă, că plângerile anonime reprezintă o soluție. În parte, pentru că pot ușor fi exploatate acolo unde nu există vreun act de agresiune, hărțuire sau altă formă de abuz; lucru care, pe termen lung, poate scădea încrederea în plângeri la modul general. Dar există și alte motive.
Este important ca victima să își asume procesul, deseori îndelungat și neplăcut ori dureros, care decurge dintr-o plângere. De altfel, doar așa poate fi sprijinită în mod direct, nu doar în acest proces, ci și cu servicii de un tip sau altul.
Este absolut firesc ca acuzatul să își cunoască acuzatorul – deși acesta din urmă trebuie protejat și, în funcție de circumstanțe, identitatea sa poate fi uneori tăinuită temporar (i.e., confidențialitate, nu anonimitate).
În fine, o plângere anonimă poate fi neclară sau imprecisă, caz în care devine mai greu – uneori, aproape imposibil – de gestionat.
De menționat că, într-o primă fază, plângerile nu trebuie să vină întotdeauna de la victime, ci pot veni de la apropiate ale acestora sau alte „terțe părți” care cunosc cazurile relevante.
Cât despre universități, cred că ar fi mai bine dacă ar înființa un departament separat, format din profesioniști în domeniu, în mod sigur nu din profesori, care să primească plângerile, să protejeze victimele și să asigure un proces echitabil pentru toți.
Trag speranța ca aceasta reactie este una izvorîtă din frica, din procesul de culpabilizare.
Trag speranta ca nu credeti real ca sistemul de procesare si solutionare al plangerilor este cel enuntat anterior. Caci ma intreb: oare ati fi la fel de deschis si in cazul in care sotia sau prietena draga s-ar fi aflat intr-o astfel de situatie. Oare nu ati intelee trauma si ati mai milita pentru punerea fata in fata cu abuzatorul doar pentru infiintarea sistemului punitiv la nivel institutional???
Nu știu dacă ați citit până la capăt ce am scris, dar cred că am fost foarte explicit: anonimitate NU (o plângere trebuie depusă sub un nume real, al victimei sau al unui martor); confidențialitate DA (în funcție de circumstanțe, identitatea celei care face plângerea trebuie protejată fața acuzatului și altora). Pare clar… De unde până unde confruntare față-în-față cu acuzatorul?
Am citit acest articol, am citit si vazut prin media ceea ce s-a intimplat, am citit si comentariile idn acest site, si as indrazni sa aduc in discutie un cu totul alt punct de vedere asupra acestei situații.
Deci, habar n-avind ce e aia SNSPA (desi am auzit ca mulți, in special de la cei de prin establishment ca ”fără SNSPA nu se poate”), m-am hotărit sa ma documentez macar minimal si, cum anume ?…să citesc mai intii site-ul acestei ”instituții” să vad despre ce e vorba.
Deci, ce vad aici, ca ”materie prima” pentru ”prelucrare” in aceasta uzină ”high-tech” numita SNSPA:
https://snspa.ro/studenti/
Și imi zic, OK, să vedem acum pentru ce ii ”prelucrează” oare ? …și inevitabil dau sa ma uit la ”misiunea SNSPA”, și ce sa vezi (mai jos extras)
”…Misiunea SNSPA rămâne aceea de promovare şi punere în practică a unei legături unice între procesul academic şi transformările reale din România.
În acelaşi timp, SNSPA urmăreşte constant ţelul formării de profesionişti capabili să contribuie, prin cunoştinţele lor, la elaborarea şi gestionarea politicilor publice în cadrul instituţiilor statului, la dezvoltarea relaţiilor internaţionale ale ţării, la organizarea şi conducerea afacerilor în cadrul companiilor private. Ȋn egală măsură SNSPA ȋşi va continua implicarea ȋn procesele de consolidare şi apărare a democraţiei, precum şi ȋn articularea şi respectarea standardelor de conduită publică. …”
Aici m-am oprit, pentru ca mi-a fost de-ajuns și, toate aceste informații preliminare mi-au generat o multime de nedumeriri, care ar putea crea impresia că ”mă fac frate cu dracul”:
1. Studenții: uitindu-ma la acei tineri frumosi, eleganți (care nu prea păreau ”de la țară”) și, coincidența doar, sau poate o parere, preponderența feminină (nu că i-as discrimina pe baieți), se nasc niște intrebări neutrale:
– o sti vreunul dintre ei ceva practic, o fi facut vreunul ceva singur, o avea vreo expertiza specifica in ceva pe undeva, de a simțit nevoia el (sau aia care i-au angajat) ca ”fara SNSPA nu se mai poate” ?
– ce (sau cine) i-o fi indemnat sa viseze in acest fel, ca ”pot arde etapele” si ca pot deveni, overnight, ambasadori prin strainătățuri, diriguitori de politici publice, dezvoltarea relațiilor internaționale ale țarii, dezvoltarea si conducerea afacerilor in cadrul companiilor private (NA- Doamne fereste ca eu sa angajez vreun absolvent de SNSPA in firma mea, și sa-l mandatez sa o conducă !… pină sa nu dea examen cu mine mai intii, d-ala adevarat, nu ca Bulache, pardon Bulai !)
– or fi oare si părinții cu vreun rol in a-și indemna educational progeniturile sa urmeze astfel de ”high level education” ?!…tot in speranța ”de a arde etapele”….oare nu cumva atingerea unor astfel de ”obiective” nu creeaza si premise de compromis si tacere/acceptare a unor abuzuri ?
Părăsesc componenta ”studenti”/parinți si să mă opresc puțin asupra celeilalte componente ”profesori”, care, conform ”misiunii” SNSPA, ”vor pune în practică a unei legături unice între procesul academic şi transformările reale din România”, şi ”…ȋn articularea şi respectarea standardelor de conduită publică. …”, punindu-mi următoarele ingtrebări:
– ce fel de profesori activează pe acolo ? (in sensul că ce mari realizări au realizat ei in ultimii 20-25 de ani, vizibile in plan economic, diplomatic, management administrativ, etc, care sunt acei ”guru” recunoscuți pe plan intern si internațional ca să ghideze niște, aparent, ageamii intr-astea și la sfirșit sa si fie ”experti” in transformarile reale din România ?!)
– au fost verificați din toate punctele de vedere acei ”profesori” ?…sunt ei cei potriviți pentru domeniile atit de vaste si diferite puse in programa ce se vrea utilă României ?
Si asa am ajuns la final, SNSPA insăși:
– care a fost impactul asupra României a ”productiei” de absolvenți SNSPA (cred ca sunt multe mii bune, daca nu zeci de mii)…eu unul nu am vazut nici unul, cu rezonanța, impact, notorietate, etc., dar, cu siguranța gresesc, sau sunt eu orb, sau, n-am eu criterii de evaluare
– as vrea sa aud/văd 5 (numai cinci) absolventi (numai de SNSPA) care au produs ceva remarcabil !…in afara de emisiuni TV și dezbateri de o calitate submediocra
Cel puțin mie, mi se creează impresia ca SNSPA trebuie desființat si reconstruit pe alte principii, de ex:
– ”studenții” potențiali, sa fie deja dintre cei care deja s-au distins in vreo activitate curenta (oricare) in orice domeniu (ceva cam ca MBA, sau echivalent unor ”cursuri de perfectionare si ridicarea nivelului de expertiză)
– profesorii sa vina cu expertiza demonstrata in domeniile de care vorbim, ca sa-i pregateasca pe ceilalti.
Sunt constient ca astfel de ”intimplari” se intimpla si prin alte scoli/universitati, dar, statura morala si expertiza adevaratilor profesori, sunt convins ca sunt mult deasupra ”alunecarilor lumesti”, și TREBUIE sa fie ireprosabile, după cum și studentii(ele), n-as exclude o anumita doza de ipocrizie, ”acceptare compromis”, sau atitudine ”pianul pe țambal” (pentru a-și atinge scopurile urmărite ?!), sau ”refuzul unui refuz categoric”…n-au avut tarie morala ?!…sau frica de mediul care ”s-ar fi intors impotriva lor” ?
Lucrurile , ca de obicei, par mai complexe decit sunt…și dacă nivelul nostru educational nu va creste (in loc sa scada tot timpul), vom rămine la nivelul unui comportament de bordel intr-o societate ce promoveaza ”diversitatea”, incepind cu Olimpismul antic (spartanii s-ar fi aruncat de pe muntele Taiget)
Bulache și Pielicică sunt neglijabili in acest context
Aveți desigur dreptate, doar ca oamenii împinși în față sunt de fapt marionete ale unor diverși fosti. Cit timp ăștia nu dispar / evoluează, nicio o șansă. Din păcate mediul privat nu are încă suficientă forță economică să impună o schimbare, de aia ne bălăcim în mizeria actuală.
Repet aici un comentariu făcut la un articol anterior.
Dincolo de scandalul despre hartuiri si agresiuni sexuale nu prea înțeleg de ce avem nevoie de aceasta instituție. Am desființat Ștefan Gheorghiu, care forma activiștii de partid si am creat o nouă instituție, cu rang universitar (măcar cei de la Ștefan Gheorghiu nu pretindeau așa ceva) care sa fie trompeta PSD si PNL si sa dea diplome de doctorat șefilor si sefisorilor acestor grupări politice.
Asta de la rector (mai ales) pana la lector. Un exemplu sunt poziționările si comentariile politice bizare ale actualului rector. Pe domnia sa îl preocupa candidatura ?nedeclarata a lui Mihaela dragostea mea care ar încurca niște aranjamente ale coaliției super stabile de la București.
Exista deja o structură paralela la Universitatea București cu oameni poate mai capabili.
Este o excelentă analiză comentariul dvs.!
Acest reușit articol al domnului Andreescu a deschis practic o ședință a unei presupuse comisii de etică.
Standardul limbajului într-o dezbatere „etică” dintr-o comisie trebuie să coboare cu MUUULT sub standardul care se dorește a fi promovat, pentru că unii analizați chiar sunt și sub standardele unei minime decențe.
Ați utilizat un „epitet” – BULACHE.
Sunt de acord și i-mi asum și eu utilizarea diferitelor epitete in dezbateri mai ferite de ochii lumii, căci de multe multe ori au și efecte pozitive, un fel de înfrângere a orgoliilor masculine dintr-o organizație.
Dacă ar fi dezvoltată, expresia ar fi: „Hei Bulache, mai hoo că ai sărit deja calul”. Este o expresie înjositoare dar nici măcar nu ajunge sau depășește nivelul josnic al unor fapte comise.
Dacă această expresie ar fi rostită de o femeie, cu siguranță că toți masculii prezenți la „ședință” și-ar reanaliza genetica seducției în găsirea breșelor masculinității lor în fața femeilor. Și aici avem insă de a face cu o analiză a „judecații” orgoliilor de valoare feminină aflate în diferite funcții sau in trendurile mass media……
Dacă într-o încercare de stabilire de valori etice comune în genul feminin sau masculin sunt mari probleme, dezvoltarea și intrarea pe scenă cu drepturi depline a deviațiilor de gen nu duce decât la dispariția sensului eticii în viață,
De exemplu, analiza și dezbaterea etică a acestui presupus caz: un mascul căsătorit a agresat sexual un alt sexy mascul căsătorit din această branșă!!!
@dl. Liviu Andreescu:
De fapt, ce m-ar îngrijora cel mai mult, in afară de ”ghidușiile” acelor ”dascăli”, este ”ceea ce nu se spune” despre ceea ce „toată lumea din universitate știa” …
Mai precis, inspirindu-ne imaginativ după serialele Netflix, n-ar trebui ca cineva sa fie ingrijorat ca acele ”ghidușii” n-ar fi putut fi inregistrate, cu sunet Dolby sourrounding system si Digital color ?!?
De aici se deschide o noua galaxie de ”oportunități” (sau gaură neagra), pentru diverse ”servicii”, și locale si, de ce nu, straine (adica, servicii de curierat, servicii de echilibrare sistem, servicii de ”after school” pentru scolari, , servicii de furnizare utilități…si o multime de alte servicii care or mai fi alea, de mai mica importanța).
Sa fim siguri ca cine trebuia sa stie, stia foarte bine, chiar daca ”n-am stiut nimic pînă acum”
De fapt, cred ca asta este marea problemă a ”pepinierei” SNSPA
S-a sărit calul și se face abaterea atenției la ținte false: dna Mihaela Miroiu nu este vinovată așa cum o acuză fără discernămînt tot felul de persoane pe-aici, prin alte publicații și pe la unele televiziuni, deoarece dacă domnișoarele vătămate nu au vrut să întreprindă nimic oficial, ce vroiați să facă în numele lor dna Miroiu? Chiar așa?! Să se ia la trîntă cu alde Bulai etCo? Citiți cartea ei „Cu mintea mea de femeie” și veți vedea că efectiv s-a luptat la trîntă cîndva cu agresori sexuali. Dar dacă unii se simt azi mai bine luînd-o pe arătură, n-au decît!
Sunteti avocatul din oficiu pt Mme Firoiu ca doamna nu o pot numi. La anii 2000 nu era o lege speciala pt abuzuri, cod etic. Dar exista in fiecare facultate un consiliu profesoral. In acest consiliu se hotara derularea sesiunilor de examene, baremuri de notare, se analizau atitudini, se dadeau sanctiuni. Mme Miroiu putea sa aduca in discutie in consiliu atitudinea profesorului, marturia studentei si sa ceara aplicarea de sanctiuni pe baza unui proces verbal si vot in consiliu. A preferat sa discute cu dezaxatul sexual intre patru ochi si sa in realitate sa nu faca nimic. Functia si norma didactica sunt mai valoroase decat abuzurile. Studenta oricum termina anii de studii si pleca si cu acesta se incheia filmul.
Cum am scris în ultima frază: n-aveți decît!
Scuze, din graba am scris Firoiu in loc de Miroiu!!
Un articol din Scoala de Stiinte Politice a lui Adrian Miroiu. Politica serioasa. Toate marturiile iesite zilele astea ale tuturor fetelor care au avut de-a face cu ei doi nu va misca. Nici cat sa taceti un pic din gura. E foarte important sa analizam acum institutional. Sa mai atenuam din furie, sa discutam calm si rational, sa dam impresia ca acum e asa un moment de analiza academica, nu de uitat in oglinda. Ca expertii in Stiinte Politice de apa chioara care sunteti toti.
Pe profesorul agresor de ce nu-l numesti? Ai doctorat, ai post, ai acces la proiecte, ai caldurica academica de ani de zile de cand te stiu. Pe tine si pe toti ca voi. Ce risti? Mereu va erau lucrurile „neclare”. Recunosti ca ai lasat-o balta. Pai la asta sa te gandesti, de ce ai lasat-o balta. Si sa te gandesti bine! Asa de bine ti-au ramas „detaliile intense intiparite in minte”. Si cumva toti continuati sa va bucurati de toate avantajele si vizibilitatea. Efectiv sterge mizeria asta de fituica.
Ce lingau jenant esti. Tu si toti baietii ca voi. Sa nu indraznesti sa-mi raspunzi ca nu o sa citesc. Sterge rahatul asta. Nesimtitule.
..”Pe profesorul agresor de ce nu-l numesti? Ai doctorat, ai post, ai acces la proiecte, ai caldurica academica de ani de zile de cand te stiu. Pe tine si pe toti ca voi. Ce risti?”
…”caldurica academica” care naste monstri. Nu-l luam in calcul pe domnul cu fusta scurta. Dar, cum bine s-a mentionat in comentarii, rolul SNSPA in economia invatamantului si cercetarii romanesti merita reevaluat
„Căldurica academică” o riscam, poate, în 2003-04, când am contribuit la plângerea despre care vorbesc în text – deși nici atunci prea tare (eram titular în altă parte deja, deși eram doctorand la SNSPA). Dar din 2005 nu am mai predat acolo niciodată și în 2007 mi-am finalizat doctoratul. De 17 ani, singura mea legătură cu SNSPA a ramas prietenii și cunoștințele de acolo. Ce aș risca acum, deci, printr-un nume (deja pe toate buzele)? Nimic. Nu am pus un nume (ori epitete) pe caz, nume pe care l-am demascat acum 20 de ani la vremea și în locul potrivit, pentru că nu îmi place să mă alătur curajoșilor care au răsărit de peste tot după ce bătălia a fost purtată și câștigată de alții. E simplu, de fapt – deși greu de înțeles de cei care vor un loc public, măcar acum, la ospățul victoriei și al virtuții care nu le aparține.
In contextul prezent, in care un numar de femei si-au facut curaj sa vorbeasca, cum este mai justificabil gestul dummeavoastra, de a incerca sa puneti o frana in aceste desfasurari de evenimente fata de cel al sotilor miroiu, de a discredita victima?
Nu înțeleg absolut deloc cum textul scris de mine poate fi o „frână“ în demersul împotriva lui Bulai (și, după cum se vede, Pieleanu). Am încercat să relatez, cât mai neutru, o poveste personală de acum 20 de ani. Nu am folosit epitete morale, pozitive sau negative, în privința mea, a colegei cu care am colaborat (e posibil ca inițiativa să îi fi aparținut chiar ei, nu mai rețin), a lui Adrian Miroiu, a victimei, a profesorului incriminat, sau a demersului descris.
Povestea a avut menirea să fie cronica seacă și sumară a unui eșec. A vrut să sugereze că, în general: (a) este fals că aproape nimeni nu știe absolut nimic; (b) este fals că toată lumea știe bine ce se întâmplă cu adevărat; (c) este, de obicei, fals că nimeni nu face nimic; (d) este adevărat că, retrospectiv, se putea face – ori, măcar, încerca – mai mult.
Ați intuit bine că unul dintre lucrurile care m-au determinat să scriu textul a fost vehemența acuzațiilor imediate la adresa Mihaelei Miroiu. De fapt, încă mă șochează cât de repede, și în ce termeni uneori sordizi, a parcurs opinia publică drumul de la Bulai și Pieleanu la „femeia din umbră” Miroiu, într-un scenariu cherchez-la-femme care pune în scenă cea mai banală și, eram tentat să cred până acum, deja obosită critică la adresa mentalităților atot-misogine. Iar dvs. adăugați acum la muntele de invective că răspunsul „soților Miroiu” ar fi fost să „discrediteze victima”.
Ce pot să zic, bun venit la festin, carnea este proaspătă și încă mai e loc pentru cei puri la suflet…
P.S. Dacă nu era deja clar: „soții Miroiu” nu au „decredibilizat victima” ca victimă (adică în privința afirmațiilor la adresa lui Pieleanu, pe care par să le fi luat de bune de la început); ci ca acuzatoare a Mihaelei Miroiu (privință în care persoana respectivă ar fi afirmat, conform M.M., și anumite lucruri false). Pare o distincție banală – pe care sintagma „decredibilizarea victimei” o ignoră în mod convenabil..
Este general acceptat (și e imposibil să nu știți asta) ca atunci când « decredibilizezi » o victima relativ la un subiect, umbra îndoielii se întinde perfect și asupra altor situații… e o practica absolut banala in avocatura. » Când a mințit victima, atunci sau acum? » . By the way, recitiți ce a scris mm in postarea in care vorbește despre asta…
Îmi pare rău dar și eu cred ca n ar fi trebuit să scrieți acum acest text. Adevarul dumneavoastră mai putea aștepta.
Din păcate, victimele din generatiile mai vechi au reacționat altfel in situații similare. Au ales să și « asume » înfrângerea, « vinovăția » , să sufere uneori la nesfârșit . Poate acum ceva se va schimba. Cu condiția ca mediul « universitar « romanesc să arunce pe scări impostura și corupția care face ca totul să fie in mâinile unor familii « geniale » din tata in fiu in sora in mătușa, in amant/a ori nași. Horror.
Deci dacă cineva a fost victimă odată, nimeni nu o mai poate acuza pe viitor de nimic. Nici măcar că spune lucruri false sau, mai general, că nu este foarte credibilă (cu dovezi publice). Bizară etica pe care o susțineți…
Cu precadere faceam referire la comentariul soțului miroiu, de la postarea mm. Ati schimbat in mod eronat discreditare in „decredibilizare”.
Prin textul dumneavoastra, puneti o frana, pt că puteti descuraja alte femei care si-ar putea spune povestea. De frica sa nu fie dezgropate lucruri despre ele care sunt complet irelevante. Pt ca va mai dura pana cand se va dezvoltta sistemul perfect din provocarea pe care v-ați asumat-o.
Daca dorinta de creare a unei bule in jurul sotilor, contra vehementei, este ceea ce v-a determinat sa scrieti, reganditi-va moralitatea. Pt că poate mai repede ar trebui sprijinite victimele, nu cineva care are miselia de a arunca in spatiul public:
« Adrian Miroiu
Mihaela se jenează sa spună explicit. E vorba de faptul ca Claudia Radu e o persoana total discreditata moral. E o persoana cu o condamnare definitiva la 2 ani și 6 luni de închisoare (alături de mai multe altele, din gasca ministrei M. Ritzi). Iar în spațiul virtual toată lumea spune: Mihaela Miroiu spune ceva, dar Claudia Radu altceva – prin urmare Mihaela Miroiu minte. Adică da lecții de morala o infractoare dovedită (chiar daca condamnarea e cu suspendare). Cum oare pot justifica aceasta atitudine vajnici părinților morali? »
Domnule Andreescu, raportarea in canalele de whistleblowing nu înseamnă că acuzatorul nu poate fi identificat absolut deloc, însă nu e identificat cu nume și prenume de persoanele de care poate se teme dintr-o organizație, deci e asigurată protecția împotriva repercusiunilor injuste pe care le-ar suferi fara anonimatul raportării. Aveți dreptate, optim e ca plângerea să se facă oficial, asumat, însă feedbackul pe care fetele l-au avut din societate, in care presa demonstrează veridicitatea cursului unor evenimente iar justiția îi dă cu NUP, dosar clasat că e prea vechi sau „fapta nu există”,……deși de existat există și știința depoziției martorului și poligraful, lși mărturia ca probă (chiar semne ale mărturiei mincinoase) și avize psihologice legate de starea unei persoane la un moment t și dinamica psihică ….din 80 de plângeri anonime tot se va desprinde un fenomen de relationare în acea organizație și tot e ceva, ceva util, până persoana își transformă plângerea anonimă in plângere oficială. Fenomenele psiho-sociologice observate din raportarea anonima într-o organizație ar putea fi orice: de la clustere de persoane cu interese comune, la invidii, preferințe, protejarea reciproca pe interese comune, lipsa sau prezenta comunicării între ele, absența fizică de la job in anumite momente poate cheie,
Logica după care dacă sunt anonime nu sunt de luat in seamă nu e de înțeles pentru mine de cineva mi-ar spune asta. Înțeleg doar că nu e cel mai eficient. In cazul tinerelor din discuție nu va fi, din păcate, deși sper să fie, să se creeze un precedent (ca în democrații veritabile) și chiar să se ajungă în lege la 30 ani in loc de 2 ca timp disponibil până la raportarea anumitor infracțiuni în justiție.
Dacă tot justiția din Ro va avea (sau poate deja are) mediatori, in ideea ca anumite cazuri ușoare sa nu mai aibă nevoie de instanțe, nu așa e de făcut și în organizații? N-ar fi bine ca orice tip de sesizare, chiar anonimă să intre într-o investigație împreună cu alte 79 anonime?! Ideea e cine le analizează! „Conducerea”? Persoanele desemnate în acel canal de whistleblowing? Cât de puricate la integritate să fie, pe câți ani in urmă? Doi psihologi criminaliști asociați organizației, încrucișat? Mai avem oameni din aceștia în țară? Munca de Sisif. Când omul singur, printre lacrimi, își strânge dovezile și le duce la parchet, calea e directă și cu mult mai puține resurse umane în spate. E tot despre resurse.
Repet: sunt pentru confidențialitate, nu pentru anonimizare. Confidențialitatea face 85% din „munca” anonimizării și rezolvă restul problemelor (serioase) pe care anonimizarea le ridică. Totul este să asiguri victimele că drepturile și sensibilitățile le vor fi respectate cu strictețe. Asta se poate face prin unele dintre soluțiile oferite de dvs., prin unități independente de protecție împotriva abuzului sexual în universități, și prin ce sugeram eu însumi în articol (deși asta presupune o muncă de schimbare a culturii organizaționale actuale din universități): trecerea la o cultură a formalizării tuturor problemelor cu o dimensiune etică, în care temele cotidiene de tot felul, nemaivorbind de cele grave, intră într-un un circuit etic formal, consemnat și contabilizat.
Ar vrea ”ele” ,științe precum PSIHOLOGIA, SOCIOLOGIA, ISTORIA să fie „ȘTIINȚE ” în adevăratul sens al cuvîntului.. NU SUNT. Cu toate stradaniile unor TITANI ce poartă nume ilustre care au suferit pentru ele – JUNG , FREUD ,J.Genet sau …culmea – SOCRATE,SENECA , și de ce nu ? PETRE CULIANU…
A rămas ,singurul, KANT : „Puterea morală în noi și cerul înstelat de-asupra noastră”