Despre suveranismul lui Nicolae Ceaușescu pe înțelesul lui George Simion

În competiția electorală pentru președinția României s-a ajuns la invocarea lui Nicolae Ceaușescu ca model politic pentru viitorul președinte al României. Înțeleg că schimbarea de generație la 35 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989 determină ștergerea memoriei istorice despre ceea ce a însemnat regimul autoritar al dictatorului Nicolae Ceaușescu. În demografia istorică, 35 de ani este media general acceptată pentru o generație, așa că această schimbare de percepție se poate explica chiar și matematic.

În toate discursurile lui Nicolae Ceaușescu, indiferent unde le rostea și cui i se adresa, cuvintele „suveranitate” și „suveran” sunt printre cele mai des folosite. Încercați să faceți o analiză cantitativă a discursurilor acestuia și veți constata, pe lângă vocabularul politic relativ sărac, repetiția obsesivă a suveranității Republicii Socialiste România. Același rezultat îl veți obține și dacă veți face o analiză cantitativă a stenogramelor întâlnirilor lui Nicolae Ceaușescu cu străinii, demnitari, diplomați sau oameni de afaceri: în fiecare discuție cu străinii repeta ideea suveranității. Ce se ascunde, de fapt, în spatele obsesiei dictatorului român pentru suveranitate?

Ideea politică de suveranitate a României socialiste în raport cu Uniunea Sovietică nu este ideea originală a lui Ceaușescu. A fost enunțată în ultimii ani ai regimului lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Activiștii de partid, care au „luat lumină” de la Comintern în perioada interbelică, erau pe ducă; unii au fost epurați după modelul sovietic cu ocazia luptelor pentru putere, alții au murit „de bătrânețe”, iar printre cei formați la școlile de partid sovietice după 1948 erau deja mai mulți care s-au săturat să primească ordine de la Kremlin. Dacă la început au fost foarte ascultători față de consilierii sovietici, care i-au învățat „tainele” economiei socialiste planificate, pe măsură ce au acumulat ceva putere și experiență politică au înțeles ce voiau să ne rezerve strategii de la Moscova și au descoperit că imperialismul atât de des invocat în lecțiile de educație politică predate la școlile sovietice de partid avea și o altă origine, nu doar americană, ci și estică, de la Kremlin. În momentul în care planificatorii de la Moscova au decis că România trebuia să rămână o țară socialistă predominant agrară și furnizoare de materii prime, în timp ce alte state socialiste urmau să se dezvolte industrial, a explodat mămăliga românească și comuniștii din jurul lui Gheorghe Gheorghiu Dej au făcut acea faimoasă declarație de independență din aprilie 1964.

G. Gheorghiu Dej nu a apucat să facă mare lucru, pentru că a murit în anul următor. Aparatul de propagandă a construit un mit despre cauza morții acestuia: cică ar fi fost iradiat de sovietici din cauza declarației de independență. „Războinicii” independenței României socialiste l-au ales pe Nicolae Ceaușescu în fruntea partidului și a statului, crezând că îl vor putea controla suficient încât să împartă puterea politică și economică. În orice caz, în primii ani ai guvernării, Ceaușescu a împărțit puterea cu alți câțiva lideri de partid.

Un eveniment internațional l-a propulsat pe Nicolae Ceaușescu atât pe plan intern, cât mai ales extern: invazia Cehoslovaciei în 1968 de către statele Tratatului de la Varșovia sub conducerea Uniunii Sovietice. Ceaușescu a refuzat să trimită trupe românești, pentru că, la rândul său, se temea de eventualitatea unei intervenții sovietice în România. Atunci Ceaușescu a făcut o mișcare deșteaptă: ca să se apere de o eventuală intervenție sovietică asemănătoare cu cea din Cehoslovacia, a început să facă declarații împotriva intervenției în treburile interne ale oricărui stat, cu referire uneori directă, alteori indirectă la criza cehoslovacă. Moscova nu a intervenit în România pentru că știa că țara noastră era ancorată ferm în construcția socialismului și nu exista niciun pericol de deviere spre economia de piață sau multipartitism. Există o zicală care se adeverea în cazul lui Ceaușescu: „Câinele care latră, nu mușcă…”.

Pentru români, Nicolae Ceaușescu a devenit un erou pentru că s-a opus Moscovei. Mai țineți minte mitul lansat de propaganda comunistă, potrivit căruia Armata Roșie a vrut să treacă podul de la Ungheni, dar armata română avea o armă cu laser foarte puternic, care a prăjit tancurile sovietice? Legenda armei fantastice a armatei române a circulat atât de intens în perioada regimului Ceaușescu, încât oamenii chiar credeau că avem o armă laser care ne face invincibili.

Cum se explică adeziunea majorității românilor la declarațiile antisovietice? În 1968 mai erau activi economic și social oamenii care în urmă cu 10-20 de ani trebuiau să dea cotele de recoltă pentru a fi livrate către Uniunea Sovietică, mai bine zis românii care au făcut foamete și sărăcie pentru a da grâul și alte produse Moscovei. Generația care a suferit în anii 1950 era activă în 1968, așa că propaganda comunistă a reușit ușor să îl transforme pe Nicolae Ceaușescu în erou, care răzbuna astfel suferințele provocate românilor de către sovietici.

Suveraniștii de azi îl invocă pe Nicolae Ceaușescu ca model pentru politica externă. Ceaușescu practica o diplomație cantitativă, în care numărul conta și nu rezultatele sau impactul acelor relații. În anii 1980 era liderul politic care făcea cele mai multe vizite externe și cel care primea cele mai multe delegații străine, majoritatea din statele mai sărace din Africa. Regimul lui Ceaușescu a coincis cu perioada în care multe state africane și-au câștigat independența și ele erau, la rândul lor, în căutarea recunoașterii internaționale. Ceaușescu proiecta imaginea unui președinte foarte activ pe plan internațional din două motive. În primul rând, dorea să își asigure o cât mai mare popularitate pe plan internațional, pentru că astfel, credea el, se putea proteja față de o eventuală intervenție a Uniunii Sovietice. Ceaușescu avea iluzia că Moscova nu ar fi intervenit împotriva unui lider comunist foarte popular pe plan internațional. În al doilea rând, proiecta în țară imaginea unui președinte foarte activ pe plan extern, care trebuia adulat de românii care stăteau pe întuneric din cauza crizei energetice sau aveau restricții alimentare. Chiar și diplomații străini se mirau prin 1980 de simpatia de care se bucura Ceaușescu în rândul poporului. O simpatie care se poate traduce astfel: „răbdăm foame și stăm pe întuneric, dar suntem mândri de președintele nostru iubit”.

Nicolae Ceaușescu a avut o scurtă perioadă „de glorie diplomatică”, între 1969-1978, când a fost curtat de mai multe state occidentale și de China pentru a dezvolta o breșă împotriva Uniunii Sovietice. De ce? Pentru a-l transforma pe Ceaușescu într-un idiot util pentru ei împotriva Moscovei, ca să slăbească unitatea blocului comunist, în special a Tratatului de la Varșovia. Exact așa cum azi vrea Kremlinul să se folosească de suveraniștii din România pentru a slăbi unitatea de acțiune a NATO și a UE. Perioada lui de glorie pe plan internațional a apus odată cu succesul implicării sale în negocierea păcii între Israel și Egipt, când a știut să folosească relațiile bune pe care le avea cu Israelul și cu statele arabe. Dar nu a făcut-o de capul lui, el a fost doar un canal de mediere utilizat de Statele Unite. În 1980 a fost întrebat de un diplomat occidental de ce nu mediază pacea între Irak și Iran, ținând cont de relațiile bune pe care le avea acolo; el a răspuns că nu intervine „pentru că nu i s-a cerut”. În ultimul deceniu al regimului său, Ceaușescu a început să fie evitat din cauza regimului său autoritar, care îngrădea drepturile omului. Lumea era în schimbare, dar el nu a înțeles asta. Ceaușescu a fost interesant pentru Washington, Paris și alte capitale occidentale atâta timp cât putea fi de folos pentru a face o breșă în unitatea blocului est-european.

Îmbătat de iluzia succesului său diplomatic împotriva Moscovei, Ceaușescu chiar a tatonat la un moment dat opinia președintelui american despre o eventuală recuperare a Basarabiei de la Uniunea Sovietică, în contextul în care se discuta atunci prin cancelariile occidentale despre perspectiva unirii celor două state germane. Unionismul lui Ceaușescu a ținut până în 1976, când, cu ocazia unei întâlniri cu Brejnev în Crimeea, liderul sovietic s-a răstit la el dacă are cumva revendicări teritoriale față de Uniunea Sovietică. După această întâlnire i-a dispărut lui Ceaușescu idealul unionist.

Pe plan economic, atât de invocat azi de suveraniștii din România, Ceaușescu a preluat proiectul de industrializare din ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej și, dorind să arate Moscovei că România socialistă poate să fie mai mult decât o țară agrară, a început un intens program de industrializare, construind fabrici și mutând milioane de țărani la oraș, pentru forța de muncă necesară industriei.

Ceaușescu nu a înțeles cum funcționează economia de piață. În jurul anului 1970 a funcționat pentru o scurtă perioadă de timp un institut de management economic, la care au fost aduși profesori de economie din Franța; toți cei responsabili cu managementul în fabricile și uzinele românești ar fi trebuit să treacă pentru câteva luni prin acest institut ca să își dezvolte abilitățile manageriale. Planul a fost bun, dar nu s-a ales mare lucru de el. Nomenclatura de partid a biruit și a preluat controlul „pieței” directorilor fabricilor comuniste. Era mai important învățământul politic decât cel economic, de fapt o formă de a ascunde cumetriile și relațiile în dauna competitivității manageriale.

Ceaușescu dorea să cumpere tehnologie occidentală pentru fabricile românești; exista ofertă de echipamente, dar era limitată de clauze politice și financiare. Câțiva ani a putut să profite de interesul occidental pentru ca România să fie o breșă în blocul comunist est-european și a obținut uneori tehnologia necesară, precum și credite, adesea la o dobândă mai mare decât cea oferită altor țări comuniste, ca Iugoslavia, Ungaria sau Polonia.

Artizanii comerțului exterior românesc au impus o regulă de schimb de mărfuri în contrapartidă, pentru a diminua soldul negativ al balanței schimburilor comerciale externe și pentru a acoperi lipsa de valută. Aceasta însemna că firmele occidentale, care vindeau tehnologie sau produse firmelor de stat din România, trebuiau să cumpere în schimb produse românești. Așa se explică de ce România a devenit mare exportatoare de mobilă, textile și alte produse. Nu pentru că mărfurile românești erau mai bune decât cele din statele capitaliste, ci pentru că firmele occidentale doreau să vândă produse, în special echipamente industriale, pe piața românească, dar trebuiau să cumpere în loc de plată mărfuri românești. Chiar dacă nu erau pe profilul lor, companiile occidentale le plasau pentru vânzare altor firme din domeniu de pe piața lor internă. Era un circuit complicat al mărfurilor și al banului, preluat de „experții” economiști români după modelul care funcționa în schimburile comerciale cu statele comuniste, mai ales din CAER. Acest model de schimburi economice a limitat relațiile comerciale externe la companiile străine mari, care puteau să suporte efortul financiar. Dacă ar funcționa azi astfel de reguli în comerțul extern al României, câte firme românești ar mai supraviețui?

În anii 1980 România a exportat masiv în state din lumea a treia sau în curs de dezvoltare. Aud mulți români care plâng după perioada în care exportam tractoare și mașini în țări din Africa. Produsele românești erau mult mai ieftine pentru că erau fabricate într-o economie planificată de stat, în care valoarea materiei prime și a manoperei erau mult subevaluate. În schimb, într-o economie de piață, valoarea materiei prime și costurile manoperei sunt mult mai mari, determinate de principiul cererii și ofertei.

Au fost construite mult mai multe fabrici decât putea România să le opereze rentabil. Să luăm câteva exemple. Rafinăriile și fabricile de produse petrochimice aveau nevoie de petrol din import pentru a lucra la capacitatea proiectată, pentru că producția internă de țiței acoperea cu greu aproape jumătate din necesar. După creșterea prețului petrolului determinată de criza iraniană în anii 1970, Ceaușescu cerșea petrol pe toate piețele posibile, pentru a acoperi necesarul pentru fabricile românești. A fost refuzat sau a primit cantități limitate. S-au construit mai multe combinate siderurgice, fără ca România să aibă suficient minereu de prelucrat. Aduceam cu vapoarele minereu de fier și alte minereuri din capătul lumii. Iar exemplele pot continua. Ceaușescu a crezut că poate transforma România într-un jucător important în economia mondială, fără să țină cont de sursele de materie primă, sursele de energie sau costuri de producție. Fabricile comuniste nu erau rentabile din punct de vedere economic într-o economie de piață. Regimul comunist nu putea să susțină fabricile mamut pentru că nu putea să facă rost de materie primă și energie și nici să țină pasul cu dezvoltarea tehnologiilor.

Istoria comunismului românesc este, de obicei, limitată la studierea regimului opresiv și sunt foarte puțini istorici care cercetează și istoria economică a României socialiste. Sunt mulți cei care urmează masterate de istoria comunismului, unii din curiozitate sau pasiune, alții pentru că sunt atât de pătrunși de cultul personalității, încât îl adulează pe Nicolae Ceaușescu. Cunoașterea selectivă a istoriei poate să nască monștri!