luni, iunie 24, 2024

Dezechilibrele lumii de azi. Democrația fǎrǎ soluții? (II)

Prin ce putem defini cel mai fidel criza actualǎ? Spuneam anterior cǎ ultimele douǎ decenii au adus o acumulare meschinǎ de dezechilibre de tot felul, afectând ȋn special ceea ce generic numim Occidentul şi societatea de consum, cu nucleul de bazǎ reprezentat de democrațiile avansate din NATO şi Uniunea Europeanǎ. Este deja un loc comun sǎ spunem cǎ, prin amploarea acestor economii şi ponderea lor ȋn cadrul economiei globale, criza din Statele Unite şi din zona Euro ȋnseamnǎ practic premisele unei crize globale. Cum se manifestǎ aceastǎ crizǎ? Sunt mai multe paliere de derulare a impasului actual ȋn care a intrat lumea: criza financiar-bugetarǎ, criza economiei reale şi a accesului la resurse, criza de credibilitate (legitimitate) a guvernelor şi elitelor politice. Alți autori indicǎ şi alte tipuri de crize, de exemplu profesorul canadian de economie politicǎ Stephen Gill[i] vorbeşte despre o „crizǎ a leadershipului global”, filozoful Andrei Marga[ii] descrie „criza motivației” şi „criza raționalitǎții”, Jack Hollander[iii] de la Berkeley vede o „crizǎ a mediului”, dar ne vom limita ȋn aceastǎ abordare doar la cele trei crize mai mult sau mai puțin mǎsurabile, deja evocate. Corolarul acestor trei crize ȋnlǎnțuite ar putea deveni (deocamdatǎ este doar potențialǎ sau ȋn unele locuri ȋn fazǎ incipientǎ) criza democrației, ȋn niciun caz „a capitalismului” cum este economistul Nouriel Roubini tentat sǎ creadǎ[iv], mergând pânǎ la ultima ei consecințǎ: confruntarea, rǎzboiul.

Sǎ le explicǎm pe rând, succint. Criza finaciar-bugetarǎ este fǎrǎ ȋndoialǎ cea mai discutatǎ, cea mai vizibilǎ, cea mai uşor cuantificabilǎ şi totodatǎ cel mai simplu de explicat: de multǎ vreme ȋn statele dezvoltate cheltuielile sunt mai mari decât veniturile, ceea ce pânǎ acum s-a compensat prin ȋmprumuturi continue şi crescânde pe piețele financiare. A consuma mai mult decât se produce a devenit aproape un mod de viațǎ al societǎților occidentale ale bunǎstǎrii, extins ȋn numeroase cazuri pânǎ la nivel de familie sau indivizi. Viziunea keynesianǎ[v] a ocupǎrii forței de muncǎ şi consumului ca motor al creşterii economice a dominat deceniile supranumite Golden Age, pânǎ la intrarea ȋn coliziune cu teoriile monetariste ale şcolii de la Chicago, din anii 60 şi 70 (Milton Friedman[vi] şi adepții), cu neoliberalismul şi thacerismul anilor 80. Ȋn pofida contestǎrilor teoretice ale dreptei, ȋn bunǎ mǎsurǎ justificate, consumerismul şi bunǎstarea bazatǎ pe credit au continuat sǎ susținǎ ȋn mare parte creşterea economicǎ ȋn societǎțile dezvoltate, chiar şi ȋn SUA sau Marea Britanie aflate sub guvernǎri conservatoare. De pildǎ, ȋn 2011 statisticile canadiene arǎtau cǎ, deşi economia acestei țǎri a trecut relativ bine sub guvernarea conservatoare Harper peste şocul din 2008-2009 şi a revenit pe o creştere moderatǎ de 2-2,3%, aproape 70% din creşterea economicǎ vine din consum, nu din investiții! Iatǎ cât de importantǎ a devenit ȋncrederea consumatorilor ȋn economiile dezvoltate. Ce s-ar ȋntâmpla ȋnsǎ ȋn cazul unui şoc puternic care ar reduce brusc consumul (ne referim aici la consumul de gospodǎrie dar ȋn primul rând la companii)? Ce s-ar ȋntâmpla dacǎ circulația banilor s-ar opri, dacǎ nimeni nu ar mai cumpǎra altceva decât strictul necesar, dacǎ bǎncile ar ȋngheța ȋmprumuturile pe un fond de neȋncredere? Nimic mai interesant decât comparația fǎcutǎ de unii economişti cu mersul pe bicicletǎ: dacǎ te opreşti, cazi. Aici este practic capcana datoriilor: creeazǎ dependențe ȋn lanț care „obligǎ” atât debitorii cât şi creditorii sǎ continue jocul, dacǎ nu vor sǎ moarǎ ȋmpreunǎ. Este probabil motivul pentru care administrațiile succesive de la Washington şi piețele de capital internaționale cred de mai bine de o jumǎtate de secol cǎ Statele Unite nu pot intra niciodatǎ ȋn faliment: datoria de peste 1500 miliarde de dolari este prea mare ca sǎ nu existe ȋntotdeauna interesul bancherilor şi administratorilor de fonduri private, interne şi externe, sǎ hrǎneascǎ ȋn continuare „uriaşul” ca sǎ nu cadǎ peste ei! Too big to fail. Dacǎ falimentul Greciei pare deocamdatǎ multora inacceptabil (2% din economia Uniunii Europene), cine poate ȋndrǎzni sǎ ia ȋn calcul intrarea SUA ȋn ȋncetare de plǎți sau prǎbuşirea celei mai mari piețe a lumii? Cine ar scǎpa nestrivit? Cine din lumea democraticǎ nu depinde astǎzi, direct sau indirect, de piața americanǎ? Când doi coloşi ai finanțelor din America au falimentat ȋn septembrie 2008 (Fannie Mae si Freddie Mac), lanțul falimentelor a antrenat ȋn mai puțin de un an declinul a aproape 10% din economia mondialǎ, ȋnsemnând peste 200 de bǎnci mici şi mijlocii, societǎți de asigurare-reasigurare, giganții auto General Motors şi Chrysler, industriile orizontale furnizoare, platforme de producție ȋnchise definitiv sau relocate ȋn țǎri mai ieftine, branduri istorice eşuate, dealeri de tot felul care şi-au ȋncetat activitatea, agenții guvernamentale restructurate, „tǎieri” bugetare şi servicii publice diminuate, zeci de mii de case pierdute numai ȋn SUA, peste douǎ milioane de firme mici ȋnchise şi afaceri de familie compromise ȋn țǎrile afectate, vieți distruse etc. La ȋnceput a fost vorba de douǎ corporații mamut care au ȋnregistrat pierderi de cca. 15 miliarde de dolari ȋn aşa-numita subprime mortgages crisis, o reflectare „imobiliarǎ” a naivitǎții şi lǎcomiei din ultimii 15-20 ani, care au fǎcut posibilǎ creditarea cumpǎrǎrii unor case al cǎror preț crescuse prin vânzǎri succesive chiar şi cu 800%(!) fațǎ de valoarea inițialǎ. Raportat la situația din 2008, trebuie spus cǎ datoria publicǎ actualǎ a Statelor Unite este de 100 de ori mai mare decât cea pe care o aveau ȋmpreunǎ cele douǎ companii la vremea respectivǎ, cu diferența cǎ ȋncrederea piețelor ȋn achitarea la timp a ratelor scadente face ca spirala ȋndatorǎrii guvernamentale sǎ meargǎ (ȋncǎ) mai departe. Dar dacǎ ȋntr-o zi…?

Dincoace de Atlantic, Europa ȋşi trǎieşte intens propria ei crizǎ. Aş spune mai degrabǎ cǎ aceasta este doar o expresie cu un anumit specific comunitar (presiunea pe moneda comunǎ Euro) a aceleiaşi crize mai profunde, generalizate, a societǎții bunǎstǎrii de tip occidental creatǎ dupǎ al doilea razboi mondial, bunǎstare bazatǎ pe un consum care depǎşeşte mult ceea ce se produce efectiv şi pe acumularea continuǎ de deficite. Fǎrǎ a intra ȋn detalii financiare, trebuie totuşi arǎtat cǎ datoriile suverane ale statelor din Uniunea Europeanǎ ȋnsumeazǎ aproximativ 1000 miliarde de euro, situația fiind deja criticǎ ȋn cazul unor economii mai vulnerabile precum Grecia, Portugalia, Irlanda dar ȋngrijorǎri serioase au apǎrut recent şi dinspre Italia sau Franța.

Criza economiei reale şi a accesului la resurse completeazǎ şi amplificǎ la scarǎ planetarǎ consecințele crizei financiar-bugetare a statelor occidentale. Când ȋncrederea piețelor scade, comportamentul investitorilor devine aproape firesc egoist şi cinic, ȋn sensul protejǎrii propriului capital şi al evitǎrii expunerii ȋn zone de business incerte. Contagiunea este rapidǎ şi afecteazǎ economiile emergente, care depind ȋn mare masurǎ de fluxurile de capital din regiunile bogate. Lipsa lichiditǎților şi panica se pot instala cu vitezǎ incredibilǎ, ȋn câteva sǎptǎmâni sau luni, dacǎ bǎncile ȋşi reduc creditarea şi dacǎ scade consumul. Fǎrǎ bani pe piațǎ, fǎrǎ cumpǎrǎtori, afacerile mici şi mijlocii se sufocǎ primele şi trimit angajații ȋn somaj. Șomerii devin apoi o problemǎ a guvernelor, deci a bugetelor de asistențǎ socialǎ. Fǎrǎ venituri salariale, familiile afectate vor cheltui mai puțin şi vor „costa mai mult”. Povara creşte. Ȋn asemenea condiții de colaps comercial şi investițional, resursele care asigurǎ supraviețuirea devin esențiale pentru piețe şi se scumpesc, fie cǎ se numesc metale rare vandabile, energie, hranǎ, apǎ, iar națiunile, grupurile şi indivizii ȋncep sǎ lupte sub diferite forme pentru a avea acces la resursele de bazǎ. Presiunile pe care oamenii nemulțumiți şi speriați le exercitǎ asupra guvernelor alese deschid ȋn chip firesc perspectiva palierelor avansate ale crizei precum şi a unor dileme esențiale ale democrației.

Criza de credibilitate (legitimitate) a guvernelor şi elitelor politice este strâns legatǎ de scǎderea nivelului de viațǎ al oamenilor, indiferent de argumentele invocate şi de contextul internațional. Niciodatǎ, nimeni, nimic nu va face oamenii sǎ accepte de bunǎ voie scǎderea nivelului lor de viațǎ iar aceastǎ deteriorare nu se poate face fǎrǎ ca frustrǎrile sǎ nu se reflecte direct asupra credibilitǎții liderilor şi asupra instituțiilor politice ȋn ansamblu. Din Statele Unite pânǎ ȋn Grecia şi de la Bruxelles pânǎ la Cairo națiunile lumii ȋşi pun ȋn discuție reprezentanții politici şi contestǎ legitimitatea puterii. Mişcǎrile Occupy, Tea Party, indignados, tinerii din Tahrir Square, mulțimile furioase de la Atena, Londra şi Roma sau protestele din oraşele României, chiar dacǎ foarte diferite ca amploare sau motivații specifice aratǎ limpede cǎ actul de guvernare nu produce satisfacție popularǎ şi cǎ lumea este ȋn pragul unor schimbǎri semnificative ale modului de a face politicǎ. „Ruperea contractului social” sugereazǎ limitele la care a ajuns ordinea mondialǎ actualǎ şi prefigureazǎ transformǎri structurale al cǎror sens final nu ȋl putem deocamdatǎ şti.

Interogația finalǎ şi poate cea mai gravǎ a crizei actuale este dacǎ putem vedea ca posibile ȋn viitor cǎderea democrației şi declanşarea unor confruntǎri majore, de tip clasic (rǎzboi) sau ȋntr-o formǎ nouǎ? Desigur, primul reflex este sǎ spunem nu dar s-ar putea dovedi doar wishful thinking. Ne putem linişti un timp rǎspunzând cǎ recesiuni şi crize economice au mai fost ȋn trecut, globale sau regionale, precum ȋn anii 1973-1974 (SUA, Marea Britanie şi o parte semnificativǎ din economia Europei occidentale), 1988-1989 (ȋn special America de Nord), 1997-1999 (America de Sud şi Asia) fǎrǎ ca paradigma democraticǎ sǎ cedeze. Putem spera, eventual, şi cǎ nu sunt realiste comparațiile cu Marea Depresiune din 1929-1932, care a produs cǎderea Republicii de la Weimar şi ascensiunea la putere a național-socialiştilor germani, cu consecințele ştiute. Ceea nu se poate ȋnsǎ nega este ȋnlǎnțuirea de semnale negative de dupǎ 2008, la ȋnceput ȋn plan financiar şi economic, apoi al neliniştilor sociale şi ȋn final legate de susținerea tot mai precarǎ a liderilor şi instituțiilor politice consacrate. Ȋn fond, tot mai mulți observǎ cǎ ȋn țǎrile occidentale se prefigureazǎ prima generație nǎscutǎ dupǎ 1945 care va avea un standard de viațǎ sub cel al generației precedente şi totodatǎ prima generație care se va confrunta cu o crizǎ a sistemelor publice de pensii, punând astfel capǎt unei ȋndelungate creşteri a calitǎții vieții ȋn epoca postbelicǎ. Raportul din 2011 ȋn acest sens al Center for Economic and Policy Research, sub coordonarea lui Dean Baker[vii], aratǎ cǎ numai ȋn SUA deficitul bugetar al sistemelor publice de pensii se ridicǎ deja la 1000 miliarde de dolari. Primul ministru canadian Stephen Harper sugereazǎ de asemenea, ȋn ianuarie 2012, cǎ urmeazǎ „transformǎri structurale majore” ale sistemului public de pensii.

Spuneam cǎ o crizǎ a ȋncrederii, generalizatǎ şi prelungitǎ spre palierul politic ȋnseamnǎ intrarea ȋntr-o dilemǎ esențialǎ a paradigmei democratice, urmatǎ probabil de deschiderea unor perspective ȋngrijorǎtoare ȋn ceea ce priveşte opțiunile politice viitoare, ȋn special ale tinerilor. De ce nu poate acum democrația sǎ rǎspundǎ provocǎrilor crizei cu mijloacele ei tradiționale? Rǎspunsul este simplu: pentru cǎ omul politic ales trebuie sǎ acționeze ȋn sensul satisfacerii cererilor alegǎtorilor sǎi iar cererea popularǎ este cu siguranțǎ ȋndreptatǎ spre un nivel de viațǎ mai ridicat, spre continuarea sau sporirea alocǎrii de resurse, spre creşterea veniturilor şi beneficiilor personale, eventual spre o reducere a taxelor dar ȋn orice caz spre mai multǎ bunǎstare. Nimeni nu cere guvernului austeritate pentru sine şi familia sa. Dacǎ reprezentantul politic nu face asta, ȋn mod clar nu rǎspunde aşteptǎrilor alegǎtorilor, deci nu-i mai reprezintǎ cu adevǎrat şi devine, ȋntr-un fel, ilegitim: ne-o aratǎ limpede sondajele de opinie din multe țǎri democratice. Dacǎ o face, dacǎ fiecare legislaturǎ „dǎ” mai mult populației decât precedenta (vezi creşterea spectaculoasǎ a ponderii cheltuielilor publice[viii] ȋn statele Europei de vest dupǎ 1945 ȋncoace, de la cca. 15% din PIB la sfârşitul rǎzboiului la aproape 50% din PIB ȋn prezent, ȋn condițiile ȋn care PIB-ul ȋnsuşi ȋn zona OECD este astǎzi de 13 ori mai mare ca ȋn urmǎ cu 65 de ani!) sunt toate şansele sǎ se agraveze deficitele, sǎ fie puse ȋn pericol revigorarea şi competitivitatea economicǎ. Aceasta este, foarte succint, dilema curentǎ a democrației şi ȋn acelaşi timp vulnerabilitatea ei organicǎ. Din aceastǎ neputințǎ politicǎ se poate naşte, atrǎgǎtoare şi perfidǎ, soluția „guvernǎrilor tehnocrate” (vezi Italia, Grecia, poate cu unele efecte benefice pe termen scurt), guvernǎri care se vor dovedi ȋnsǎ pe termen mediu şi lung adevǎrata cale spre apusul democrației reprezentative.

Iatǎ motivul pentru care nu poate exista o veste mai tristǎ pentru democrație decât prǎbuşirea dramaticǎ, la un minim istoric, a ȋncrederii oamenilor ȋn partidele politice tradiționale şi ȋn parlamentarism. Pe ruinele partidelor care astǎzi eşueazǎ ȋn a genera prosperitate şi echilibru social poate oricând apǎrea rânjetul isteric al liderilor spontani, radicali, „carismatici” (şi desigur, apolitici!), al figurilor mesianice, al manifestelor şi mişcǎrilor „justițiare”, al curentelor milenariste, al aventurierilor, al iluziei gǎsirii altei cǎi de ieşire la liman decât partidele şi politica democraticǎ, fǎcutǎ ȋn bǎncile parlamentului. S-a mai ȋntâmplat ȋn Europa, ştim bine. Sǎ nu lǎsǎm aşadar alegǎtorii sǎ-i aştepte prea mult, cǎci vor veni.


[i] Gill, Stephen, Global Crises and the Crisis of the Global Leadership, York University, Toronto, 2011

[ii] Marga, Andrei, Diagnoze, Ed. Eikon, 2008

[iii] Hollander, M. Jack, The Real Environmental Crisis, University of California Press, 2004

[iv] Faimosul economist american Nouriel Roubini a afirmat ȋn 2011 cǎ “Marx a avut dreptate, capitalismul se autodistruge”

[v] Keynes, Maynard John, The General Theory of Employment, Interest and Money, Atlantic Publishers, 2006

[vi] Friedman, Milton, Capitalism and Freedom, Chicago University Press, 1962

[vii] Baker, Dean, The Origins and Severity of the Public Pension Crisis, Center for Economic and Policy Research, Washington, 2011

[viii] Mullard, Maurice, The Politics of Public Expenditure, ediția a II-a, Routledge, 2005

_______________________________

Citeste prima parte a articolului:

Dezechilibrele lumii de azi. Democrația fǎrǎ soluții? (I)

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro