Se spune frecvent că Uniunea Europeană este o mare putere la nivel global din punct de vedere economic, dar una mică din punct de vedere geopolitic.
Chiar dacă europenii au reușit în numeroase rânduri să schimbe poziția altor țări și încearcă și acum, de exemplu, să influențeze negocierile SUA – Rusia cu privire la războiul din Ucraina, este, într-adevăr, destul de clar că UE nu este văzută în prezent ca un actor geopolitic major de către celelalte blocuri mari.
Sunt 3 motive principale.
Primul motiv este acela că rolul geopolitic depinde mult de capacitatea de a proiecta forță militară brută pentru apărarea intereselor. Or, UE are, pentru moment, capabilități semnificativ mai mici în această privință comparativ cu state precum SUA, China sau Rusia.
Al doilea motiv ține de ascensiunea majoră a altor economii în ultimii 15 ani, mai ales în Asia. Ascensiunea respectivă a mai redus din potențialul relativ al UE de a-și promova interesele prin presiuni economice, (deși acesta rămâne mare și extinderea UE din aceeași perioadă a ajutat și ea). Practic, unele țări au devenit mai reziliente în această privință, iar altele au căpătat între timp alternative comerciale care atenuează efectele unor eventuale sancțiuni, chiar dacă acestea încă le pot ridica numeroase probleme.
În al treilea rând, trebuie avut în vedere faptul că majoritatea cetățenilor UE au ajuns să fie opuși însăși ideii oricăror conflicte de tip militar, fiind, practic, „pacificați”. E un aspect care limitează în sine jocul de putere. Conform sondajului Gallup pe acest subiect din 2024, doar aproximativ 31% din cetățenii UE ar lupta cu arma în mână și pentru propria țară. Procentul pentru media restului lumii este de 61%.[i]
Pentru prima dată, însă, în ultimii 80 de ani contextul internațional este unul care favorizează și chiar necesită un progres semificativ al UE pe scara de putere a geopoliticii.
Pe de o parte, confruntându-se cu o coaliție foarte eterogenă ca interese ultime, dar foarte puternică pe ansamblu pe toate dimensiunile relevante în caz de conflict global, SUA își dorește acum o creștere accelerată a forței militare europene care măcar să poată ține cât de cât în șah o parte din membrii alianței respective. Pe de altă parte, UE însăși realizează că într-o lume în care uzul de forță brută a redevenit o opțiune larg răspândită devine foarte riscant să se bazeze doar pe sprijin exterior în caz de conflict major.
Indiferent de rezultatul negocierilor în curs cu privire la Ucraina, acest aspect nu se va schimba fundamental. Pur și simplu, nu este plauzibilă pe termen mediu o înțelegere globală suficient de sigură/stabilă pentru a da Uniunii Europene confortul că poate reveni liniștită la ce făcea acum câțiva ani. Un armistițiu și chiar o pace aparentă cu Rusia ar influența viteza cu care volume mari de arme ar fi necesare, nu nevoia de creștere rapidă a capabilităților de război în sine.
Trebuie, însă, înțeles un aspect care poate părea surprinzător – obstacolul principal al UE în a-și mări mult rolul geopolitic nu este militar sau economic, ci cultural. Desigur, costurile ar fi și ele foarte mari și un complex industrial militar de top nu se poate face, oricum, peste noapte.
Dar baletul european din ultimii 8 ani pe acest subiect (Donald Trump cerând o implicare mult mai mare a UE pe zona de apărare încă de la începutul primului său mandat) nu ține doar de aceste dimensiuni.
Pur și simplu, odată pacificată, o populație are mari dificultăți să se remobilizeze singură spre o pregătire efectivă pentru un potențial conflict.
Ironia face că SUA a avut un rol major în pacificarea respectivă. Al Doilea Război Mondial nu a marcat, astfel, doar emergența unei hegemonii militare a SUA asupra Occidentului și o configurare cvasiexclusiv americană a noii ordini economice mondiale (la momentul stabilirii acesteia, SUA încă fiind singura posesoare de arme atomice). A marcat și o basculare culturală (de mod de gândire) de proporții.
Devenea foarte riscant ca societățile europene să fie lăsate „de capul lor”. Componentele care favorizau violența/agresiunea trebuiau combătute programatic în încercarea de a se evita un al treilea război mondial (văzut ca potențial apocaliptic).
Pe lângă bazele militare americane din Europa, legarea industriilor cărbunelui și oțelului din Franța și Germania a fost un pas logic în contextul de mai sus. Cu caracter mai general, susținerea proiectului european nu poate fi ruptă de noua gândire respectivă, chiar dacă au mai fost și alți vectori favorizanți.
Perioada dintre Primul Război Mondial și cel de-Al Doilea Război Mondial arătase, însă, că alianțele, ligile și instituțiile internaționale pot fi foarte schimbătoare. Trebuia acționat mai în profunzime.
Pentru că cel mai educat continent de pe planetă generase două războaie mondiale în 20 de ani ce implicaseră mai toate statele naționale europene și cea mai educată națiune de pe planetă de la acel moment implementase Holocaustul, s-a concluzionat de cercuri intelectuale americane și europene influente că violența nu ține de educație, ci de cultură (în sens de sistem de valori, credințe și gândire).
O astfel de concluzie nu avea cum să nu ducă decât la o reevaluare în sens negativ a bazelor culturale anterioare. Valorile culturale europene tradiționale și ideea de stat național unitar etnic ca edificiu bazat fundamental pe o cultură transgenerațională comună au devenit suspecte și, pentru unii, principalii vinovați pentru ceea ce se întâmplase.
Consecința a fost implementarea unor politici de pacificare culturală a Europei care integrau și suspiciunile de mai sus. Sub impulsul american, elitele europene au preluat inițiativa prompt, conștiente că ritmul în care avuseseră loc războaiele mondiale făcea necesară încercarea unei noi rețete rapid.
Desigur, au fost și multe evoluții spontane în același sens, pe lângă cele implementate la cerere sau ghidate discret indirect.
Se pot observa două mari etape în „pacificarea” europenilor. Prima etapă include perioada de până la finalul Războiului Rece (acesta necesitând în continuare o reziliență culturală occidentală rezonabilă din perspectiva unei logici de conflicte) și a avut aproape exclusiv efecte pozitive. A doua etapă privește evoluțiile de după aceea. Finalizarea Războiului Rece a eliminat, astfel, mai toate barierele din calea filonului de gândire respectiv, măsurile accelerându-se și câștigând în amploare și extindere geografică și fiind speculate de războaiele hibride.
Pe ansamblu, pentru adulți, exemple de măsuri (unele graduale în timp și având și alte motivații) cu rol de pacificare culturală (inclusiv neintenționat) includ eliminarea pedepsei cu moartea, eliminarea sancțiunilor fizice, interzicerea portului de arme, pedepsirea aspră a infracțiunilor ce implică violență fizică (de multe ori, mult mai dur față de cele de tip white collar), limitarea mult a maximului pedepselor cu lipsire de libertate, interzicerea muncii forțate, eliminarea serviciului militar obligatoriu, combaterea violenței domestice, sancționarea violenței față de animale, restrângerea dreptului la exprimare pe zone văzute ca având un rol mare în ideologiile ce duseseră la Al Doilea Război Mondial (desigur, riscul de exagerare rămânând un subiect problematic și în prezent), protejarea prin lege a unor drepturi și grupuri noi văzute ca utile pentru creșterea toleranței în societate, accentul pus pe drepturi în general, introducerea multor garanții procedurale noi, chiar și dezvoltarea sistemelor de protecție socială și de protecție a naturii până la un punct etc.
Excesele nu au lipsit. Dincolo de accentul prea mare pus pe drepturi, nu și pe obligații/responsabilități, și de zona războaielor culturale, un exemplu mai puțin conștientizat ține de compactarea foarte mare a sistemului sancționator în societate. Faptul că o instanță are posibilitatea în România să sancționeze chiar și genocidul cu 15-25 de ani de închisoare a dus și duce în continuare la o reducere prea mare a nivelului de sancționare a multor infracțiuni (mă refer și la practica lor, nu doar la ce apare pe hârtie). Moralitatea unei societăți nu are cum să fie susținută bine într-un astfel de cadru.
Este adevărat că o pacificare extinsă duce și la o scădere a rezistenței emoționale la disconfort (adică crește impactul resimțit al unor sancțiuni mai mici, așa cum o palmă acum poate afecta o persoană mai mult decât o făcea o bătaie acum 100 de ani), dar, pe ansamblu, s-a mers prea departe.
La copii, s-a extins învățământul obligatoriu (dincolo de utilitatea educațională, mesajul cultural al statului a putut, astfel, să formeze în întregime noile generații într-un mod care să contracareze violența și nu numai), s-au eliminat pedepsele fizice, s-au eliminat sau restrâns mult orice alte forme de sancționare, s-a reprimat bullying-ul, s-a reprimat ideea de rezolvare de certuri/dispute între copii, adulții intervenind imediat, s-a dat dreptul copiilor să ia o serie de decizii fără acordul sau chiar fără știrea părinților, s-a pus un accent mare probator pe afirmațiile copiilor în anumite situații, s-au modificat programele școlare pentru a atenua componenta culturală de stat național și a promova cooperarea transculturală și transnațională și diferența ca valoare în sine, s-a pus accentul pe erorile din trecut și pe promovarea de valori noi etc.
Erorile și excesele mari nu au lipsit nici aici. Numeroasele exemple de fragilitate emoțională la noile generații (protejarea excesivă fiind, clar, una din cauze), dar și tendința unor segmente de a arunca tot Occidentul la coș și a considera că nu a fost mai nimic bun în trecut etc sunt simptome ale acestora.
Cu caracter mai general, politicile de pacificare fizică au ajuns să migreze către politici de pacificare emoțională, concentrarea pe evitarea și a oricăror emoții negative (subiective prin natură) generând numeroase aiureli.
Deși violența și agresivitatea tot scăzuseră în societate, din ce în ce mai multe grupuri au ajuns să se considere victime ale altor grupuri (unele fiind considerate, practic, agresoare sistemic – insuficient pacificate). Restricționarea circulației unor idei care se dovedise că avuseseră un rol important în excesele războaielor mondiale și sfera cuvintelor și ideilor asimilate cu ura/violența/agresiunea s-au tot extins și ele în acest context la zone noi. La fel și conceptul de victimă.
Pentru că nici natura, nici animalele nu puteau cu adevărat riposta conștient acțiunii umane, acestea au ajuns și ele să fie protejate, dar și privilegiate din ce în ce mai des față de „brutele” umane.
Au fost și numeroase efecte foarte bune. Dar și problemele au devenit și ele din ce în ce mai mari, cu societăți întregi mult mai fragile față de altele în caz de conflict și cu o empatie parțial pervertită extinsă constant, dar, paradoxal, în dauna din ce în ce mai des a omului (rămas singurul agent potențial conștient al răului în lume). Este unul din motivele pentru care avem în România din ce în ce mai mulți oameni răniți de urși fără să se facă mai nimic sau situații precum omorârea unui motociclist italian pe Transfăgărășan care atrag pe unele conturi media mai multe căinări pentru puii ursoaicei împușcate ulterior decât pentru omul ucis de aceasta.
Excesele atât pe partea de adulți, cât și pe cea de copii, nu trebuie, însă, să ne facă să uităm punctul de plecare și nici partea de rezultate foarte bune (pentru a nu se arunca copilul cu apa din copaie).
Astfel, pe ansamblu, succesul umanist al pacificării Europei nu poate fi negat. Societățile UE arată, în medie, un nivel de civilitate, infracționalitate, decență, grijă pentru natură și viață în general, coeziune socială, atașament și implicare civică față de valori importante care merită cu adevărat prețuit.
Dar excesele nu trebuie nici ignorate, ci contracarate.
Problema în discuție nici nu ține doar de gestionarea părții de excese culturale de tipul de mai sus. Ea este complicată de faptul că și aspecte în mod normal foarte bune pot afecta semnificativ capacitatea de apărare și de proiectare de putere a unei țări sau regiuni.
Bilanțul efectelor pozitive sau negative ale pacificării europene nu poate, astfel, fi rupt de ce se mai întâmplă în lume. Dacă toate țările ar fi mers în aceeași direcție în ritm alert, ne puteam mândri ca români și europeni cu propriile progrese în materie. Dar când alte state sau blocuri nu sunt și ele pacificate, riscul de servitute la propriu nu poate fi exclus pentru că o societate atât de pacificată, precum cea europeană actuală, pur și simplu nu are cum să genereze suficiente forțe eficiente militar, soarta sa depinzând de decizia altor societăți/state care sunt mult mai puțin pacificate.
Orice persoană conectată cât de cât la ce se întâmpă în prezent în lume înțelege, cred, că diferențe de disponibilitate de a lupta precum cele din sondajul Gallup de mai sus contează. Din păcate, libertatea și prosperitatea nu pot fi protejate fără disponibilitatea de a lupta la propriu pentru ele.
Cu alte cuvinte, ori se asumă un statut potențial de servitute cumva în perpetuitate, ori se urmărește un grad de „depacificare” [ii] suficient (vorbim de un echilibru aici) pentru a face față conflictelor.
Aceasta nu înseamnă însă că și o „depacificare” parțială ar fi facilă. După cum menționam și mai sus, după ce o regiune a fost pacificată o generație-două e foarte greu să se „depacifice” singură. Un om care nu a fost implicat în nciun conflict fizic toată viața sa poate să-și cumpere un echipament de tip-trupele speciale, dar va fi foarte reticent să folosească efectiv armele respective, dincolo de lipsa teribilă de antrenament în a o face.
O societate pacificată excesiv față de alte țării/blocuri nici nu mai percepe corect realitatea raporturilor de putere și nici riscul real de conflict fizic.
Tentația de a amâna, că poate se rezolvă între timp, de a mima eforturi, că e mai simplu, de a profita doar financiar, de a spera că tehnologia va înlocui nevoia de „depacificare” umană sau de a vedea cu neliniște propunerile de „depacificare” în sine etc este mare – și s-a văzut la lucru în mai toată Uniunea Europeană în ultimii 8 ani, chiar dacă anul acesta marchează, totuși, o schimbare.
Depacificarea parțială a societăților europene, inclusiv a celei românești este, însă necesară. În noul context global nu se mai prea poate pune responsabil problema pentru statele UE dacă trebuie “depacificate”, ci cât de mult, care este punctul de echilibru optim între avantaje și dezavantaje.
După cum arată și războiul din Ucraina, tehnologia nu poate rezolva problema pentru că marile concentrări de resurse au devenit foarte expuse loviturilor în caz de conflict. Este necesară o deconcentrare cât mai mare a capabilităților de luptă, care să implice un număr cât mai mare de potențiali combatanți.
În plus, trebuie înțeles că miza nu privește doar capacitatea de contracarare militară în sine.
Un grad suficient de „depacificare” este, astfel, necesar și pentru a face față competent războaielor culturale și agresiunilor de tip cancel culture care au devenit o armă obișnuită în zilele noastre (practic, pentru ca un popor să supraviețuiască ca popor și să-și gestioneze cât de cât conștient evoluția culturală).
Cu alte cuvinte, contracararea parțială a etapei a doua de pacificare a europenilor (cea ulterioară Războiului Rece) este necesară pentru a face față războaielor hibride.
Contracararea parțială și a primei etape (cea anterioară Războiului Rece) este necesară pentru a face față și conflictelor militare propriu zise.
„Depacificare” nu înseamnă, desigur, că trebuie să creștem violența domestică sau bulying-ul în școli, sau să omorâm toți urșii și nici să extindem campaniile de insulte de pe internet la care destui români au deja, oricum, „centura neagră”.
Creșterea rezilienței fizice, intelectuale și emoționale de masă este, însă, necesară (în jurul unui soclu de valori și obiective comune). Aceasta implică politici publice adaptate și creșterea gradului de competență în ierarhiile de valori.
Nu este ceva foarte simplu, dar nici așa de greu cum poate părea.
Gradul de pacificare actual este, oricum, incompatibil nu doar cu suveranitatea, ci și cu democrația pe termen lung (și chiar mediu) pentru că decalajul dintre segmente mici agresive și cu agende contrare interesului general și segmente mari pacificate excesiv/pasive crește prea mult.
[i] https://www.gallup-international.com/survey-results-and-news/survey-result/fewer-people-are-willing-to-fight-for-their-country-compared-to-ten-years-ago#:~:text=Shows%20a%20poll%20conducted%20by%20Gallup%20International%20Association,third%20would%20not%2C%20and%2014%25%20are%20not%20sure.
[ii] Termenul nu apare ca atare în dicționar, dar cred că reflectă mai bine ce încearcă să arate articolul, opusul pacificării în sensul descris nefiind militarizarea sau creșterea violenței fizice în societate.
O analiză bună pe care as sintetiza-o așa: în confruntarea actuală pe plan mondial se conturează 2 finale, 1) finala mare, cea dintre SUA și China și 2) finala mică, cea dintre UE și Rusia. SUA lasă confruntarea cu Rusia la mâna UE, ea concentrându-se asupra următorului hegemon, care va fi China. Doar că această abordare nu aduce pacea, ci doar confruntare și prelungirea crizei de securitate. Unica soluție pentru o pace durabilă este o nouă ordine mondială, care să reflecte mai bine schimbările din structurile de puteri pe plan mondial de după WW2.
Corectă deschiderea celor două fronturi(UE vs Rusia și SUA vs China) și concluzia că trebuie o NOUĂ/ALTĂ ORDINE MONDIALĂ fiindcă cea veche, impusă de câștigătorii din WW2, nu mai este conformă cu noile realități geopolitice.
Pai la asta lucram cand ajutam Ucraina, cand ne inarmam, cand crestem bugetul militar. Cream o noua ordine mondiala in care Rusia o sa stea cuminte in banca ei. Daca asta doresc unii, o ordine bazata pe superioritate militara, pe forta, nu pe statul de drept, asta o sa le oferim.
Pt MariS: Multumesc pentru comentariu. Personal, nu vad subiectul din perspectiva de finale, ci – pentru UE – de a reduce riscul sa devina meniul altor forte (actuale sau viitoare, vecine sau nu) si sa nu-si poata proteja autonomia si prosperitatea. Peace through strength chiar exista si nu tine de un bloc geopolitic sau altul, de cine ar fi mai bun sau mai rau etc, ci de experienta istoriei.
” Depacificarea” Europei înseamnă de fapt ieșirea Europei la luptă. Dar pentru a ieși la luptă îți trebuie un obiectiv/ scop. Deci, CARE ar trebui să fie scopul ” ieșirii la luptă” a Europei, în speță a UE?
De vreo 80 de ani Europa a cam dormit sub pulpana americană, doar Franța s-a mai agitat ce și ce în povestea acordării independenței coloniilor( Vietnam, Algeria, etc), sau acțiuni perdante ca”primavara arabă ” sau aventura militară din Sahel, ambele pierdute.
Deci, repet, CARE să fie scopul luptei UE? Păi scopul este deja enunțat, respectiv EXTINDEREA spre Est( fiindcă altă direcție nu există!…).
De aici agitația europeană inclusiv summitul din SUA. UE vrea SĂ FIE PARTE în negocierile/ lupta pentru Ucraina și mai ales „să se extindă” peste Moldova+Transnistria și peste vreo 80% din Ucraina. SUA acceptă, dar UE trebuie să plătească pentru această „extindere” nu numai financiar dar și militar. Nu știu dacă TOATĂ UE vrea asta, parcă Germania vrea, parcă Franța nu vrea, etc. Chestia este că Rusia NU VA VREA. În acest caz, CE va face UE, CUM va lupta ea?
Trump a făcut un lucru bun, a forțat Europa să iasă la luptă. Să vedem CE vrea să facă Europa vs Rusia. Periculos.
Scopul pentru UE este foarte clar, sa-si controleze teritoriul existent. Acum nu o poate face, este foarte clar. Extinderea e mai mult o consecinta. Daca nu vrei camp de lupta pe teritoriul tau, trebuie sa mergi spre teritoriul inamicului. Sau doresti un camp de lupta pe teritoriul UE? Cum a facut Ucraina, i-a lasat in interior?
EU a crezut ca gata, omenirea va trai doar in pace, dar se pare ca nu e asa. Nu poti trai in pace cand ai vecini, cum ii ai. Ar trebui sa ne uitam nu doar spre est, dar si spre sud (africa, orient) si chiar nord (aici se pare ca tot sunt probleme).
Scopul e foarte clar, suveranitatea nu exista fara independenta ca forta: militara, industriala, financiara, bancara (si aici platim comision la visa si mastercard), medicala, energetica.
Scopul e foarte simplu si clar: apararea de ORICE atac, sub orice forma. Prin forte proprii.
Daca americanii sunt atit de ingusti la minte incat sa nu inteleaga ca vor pierde pozitia de lider mondial retragandu-se din Europa, putem sa le spunem :”Go home!”
(„Maurul si-a facut datoria, maurul poate sa … plece”)
E alegerea lor, nu a noastra.
Dar era nevoie de un sut ca Europa sa se trezeasca.
Multumim, Putler! Multumim, Trump!
Cea mai bună apărare este atacul. Asta vrea Putin în Ucraina. Numai că…este prea mic pentru un război așa de mare.
N-are nicio legatura cu realitatea. Armele moderne n-au nevoie de armata in sensul clasic, de militarizarea societatii. Nu are nicio legatura cu violenta, e vorba doar de capacitate militara reala – nu chestii de acum 100 de ani. Europei nu i se da voie sa se inarmeze, asta e toata povestea. Ce s-ar intampla daca Ger ar incepe sa construiasca rachete serioase cu incarcatura nucleara franceza sau cu agenti biologici?
nu prea cred, razboiul din Ucraina, arata ca e nevoie foarte mare de soldati. Pana la urma aceste masini trebuie gestionate, reparate, etc. E nevoie foarte mare de personal, vezi cati morti/raninti sunt acolo pe zi.
Daca Rusia castiga, armata lor se va cumula ca numar cu acea ucraineana, vor face ce nu au facut ucrainenii, vor vana fiecare barbat si il vor trimite in armata, asa cum au facut in Dombas. Probabil vor coopta si Belarus, Kazahstan, posibil si alte republici foste sovietice. Cu ce ii opresti dupa acea?
Pt Gigix: Tehnologia nu e deloc suficienta, dupa cum arata razboiul din Ucraina (si rolul UE in negocierile legate de el).
O depacificare partiala vine cu propriile implicatii, dar problema nu tine de dorinta, ci de necesitate. In prezent, UE nu-si poate pur si simplu controla cat de cat destinul, din lipsa de capabilitati credibile de a-l proteja in caz de conflict major. E vorba de o alegere intre 2 variante suboptime. In contextul global actual, a ramane in starea actuala cred ca este mai riscant, din motivele explicate si in articol.
@Lucian Bondoc:
Afirm ca armele moderne sunt suficiente, adica descurajarea nucleara exista si ca UE nu e lasata sa produca asemenea arme.
Prin urmare, UE are statutul unui vasal, cumparand arme conventionale, in general, din US. Dumneavoastra sustineti ca UE ar trebui sa-si produca propriile arme conventionale (sper ca am picat de acord ca nuclear nu sunt lasati) si mai mult, ar trebui sa introduca o remiliarizare a societatii, in vederea razboiului conventional. Un razboi care nu poate fi castigat impotriva unei tari nucleare.
Interesul US se va prabusi daca nu va avea unde sa-si vanda armele si, mai mult, se asuma tacit ca art 5 e de nepus in practica impotriva unei tari nucleare. Deci, US nu vrea nici arme nucleare europene, nici conventionale, ci este interesata doar de trupe.
Nu sunt de acord cu asa ceva, sa incepem razboaie conventionale la marginea imperiilor (cum e de altfel cel din Ucraina) si sa trecem dintr-o parte in alta de vreo 3-4 ori pe secol. Adica s-o luam de la capat cu secolele 19-20. Pur si simplu nu vreau sa particip la asa ceva, lasand la o parte toata propaganda momentului (ah, care se va schimba instant, iar cea de acum va deveni subiect de umor).
Sidenote: modelul social in care barbatii de 20-35 de ani trebuie sa moara pe camp pentru Victoria Finala, in timp ce restul sunt scutiti, este in opinia mea, iesit din uz. Industrializarea i-a pus capac.
Cred ca razboiul din Ucraina este un exemplu nereusit, ar fi mai nimerit unul din Indochina sau cel din Coreea de luat drept model.
Foarte bun articol stimate domn. Scoateti bine si onest in evidenta efeminarea Europei dupa caderea zidului. Un exemplu, povestit mie de un neamt din RFG emigrat in Canada prin anii ’70. Era in garda, soldat, la un aeroport NATO si a impuscat mortal un RDG-ist spion care a incercat sa faca un sabotaj. Cam asta era viata pe atunci. E nevoie mare sa ne reamintim…din pacate.
Mai sunt doua lucruri de spus. Dece Europa cheltuie trilioane pe politicile verzi cand China si India, cei mai mari poluatori ca natii, nu dau 2 bani pe toata treaba asta?
Si, dece nu e sustinut Israelul in razboiul cu Hamas? Tot de Europa?
Toate-s mana KGB. Cine nu vede, sa mearga la oculist!
Pt Robert: multumesc pentru apreciere/comentariu.
Foarte interesant subiectul, foarte lipsită de virilitate abordarea.
Primul gest poltron – inculparea Americii, așa, la grămadă:
„Ironia face că SUA a avut un rol major în pacificarea respectivă”
…adică fix refugiul majorității intelectuali europeni lași: atacarea fraților europeni de peste ocean, că deh, americanii tot europeni sunt și ei, ca să nu care cumva să abdice de la propriile prințipii nobile, fdar infantile și depășite.
Există vreo mostră de exhibiționism intelectual mai lipsită de riscuri in lumea noastră decât terfelirea Americii? Păi nu. E atât de facil să mâzgălești o Americă slabă și pacifistă/tranzacționalistă sau violentă și agresivă/imperialistă in funcție de nevoile momentului. Poți să scuipi America in continuu, nu există nicio consecință negativă pentru autor, nimeni in Europa nu se va șoca, e cert că reputația cuvântătorului avid de notorietate și aliniere ideologică nu va avea de suferit, din contră.
„Componentele care favorizau violența/agresiunea trebuiau combătute programatic”
No, cică americanii au combătut de zor machoismul înnăscut al europenilor. Halal națiune…cu programul ei cu tot (poateerau mesaje subliminale in Dallas?). Dar cine? Cine a combătut? cu nume și prenume.
„Sub impulsul american, elitele europene au preluat”
ce impuls? al cui? cine a emis domnilor impulsul de potolire a belicoșilor europeni?
Deci. Pe scurt, americanii pasămite i-au castrat pe europeni și i-u obligat să se dezarmeze și să facă comunități. Dar nu știm care americani. Ei pentru ei au păstrat și armele și pedeapsa capitală. Dar ne-au lucrat pe noi, prostănacii de politruci europeni, fără să ne dăm seama, in așa fel incât să ne inghită pe nesimțite in sfera lor culturala. Pffui. Nasol. Ce ne facem acum? Păi uite, putem lua exemplu de la francezi și să ne ținem cultura lipită de bătătura strămoșească! Sau de la alți europeni care refuză să învețe o boabă de engleză, din patriotism pur și dur, și își dublează filmele de import. Ș-apoi, e musai să dăm cuțite copchiilor și să-i îndemnăm să se joace din nou cu chibriturile! Noi, in Europa, suntem originali..se știe. Deci nu arme de foc ca la americani, dar să se permită ca in fiecare gospodărie să există măcar o catapultă. Cei 3 mușchetari să devină lectură obligatorie in toată Europa. Baltagul așijderea.
Nimic despre Rusia. Și URSS. propaganda caghebistă și infiltrările in oengeurile occidentale nu sunt pomenite. Al doilea gest poltron.
Nimic despre influența comunismului asupra mentalității intelectualilor europeni (și americani by the way). Pacifismul marxist nu are loc in ecuația asta prețioasă. Doar că fix ideologiile stângiste sunt cele ce au condus la emascularea elitelor occidentale, iară nu americanii. Iar dacă Europa nu azvârle urgent la lada de gunoi a istoriei pe marx și pe ceilalți profeți socialiști pur și simplu va dispărea.
Fac si eu ca Rabbi, amandoi aveti dreptate…
Ce au facut US in Japonia dupa WW2? Mergeti si vanati balene, faceti automobile si schimbati constitutia. A fost opozitie si mai este. Si sigur e schimbare in pacifismul japonez de ceva timp. Interesant, daca nu stiati, povestea lui Yukio Mishima.
Pt EuNuke: un troll cu experienta dvs pe contributors.ro putea scoate ceva mult mai logic si mai putin ridicol decat comentariul pe care l-ati postat. Departarea de ce spune, de fapt, textul, e prea mare, chiar si pt dvs.
Pare, insa, ca v-a deranjat rau articolul -ceea ce inseamna ca are multe parti bune.
Asa da. Deci se poate :) Încercați însă să atacați și altceva, nu numai personaje din liga sătească precum euNuke. tare mi-ar plăcea să văd mai bătăios cu ăi mari, adică cu ăi ce trebe depacificați la cap.
Aveti de multe ori comentarii interesante, dar aici gresiti. Istoriile celor 3 comunitati europene mentioneaza de obicei macar in trecere rolul american. Punerea in comun de Franta si Germania a otelului si carbunelui nu s-ar fi facut fara presiunea SUA (sau fara morcovul Planului Marshall). Asa cum „comunitatea europeana a apararii” nu s-a nascut (desi a existat un tratat semnat si neratificat de Franta) pentru ca nu avea cine sa o impinga.
Un lucru nementionat (KGB) inseamna doar ca autorul il considera un subiect separat. KGB-ul asta influenteaza mult nu doar ONG-uri vestice, ci si institutiile de aparare romane (nu am o sursa pentru aceasta opinie, doar un „fler”. Am intilnit lucratori in aceste institutii care aveau opinii bizare si puterea de a se opune achizitiilor de armament sau imbunatatirii unor facilitati, pe motivul „daca vin ceilalti ce facem cu ele”. Acum ei se opun „macronistilor”, „globalistilor” si „federalistilor”, ceea ce se vede si in incapacitatea statului de a se pregati, alia, ralia unei aparari europene).
Nu încercam să am dreptate, evident că și America are rolul ei in legarea la ochi a Europei, ci doar să-l inervez oleacă pe domnul Bondoc. Și mi-a făcut pe plac ieșind cu buzduganul…:)
Următoarea replică urma să atace chestiunea islamizării Europei și letargia eurocrației in fața ascensiunii extremismului religios, dar nu prea am timp. Să completeze fiecare.
Bine scris!
Dar europenii au o vorba:”Vouloir c’est pouvoir!”.
Nu merge si in Rusia contemporana, dar europenii se pot descurca.
(Daca infiintau forta de reactie rapida acum cativa ani, nu mai era o problema asa mare. Educatia trebuie mutata pe segmentul datoriei fata de comunitate, nu al placerilor si datoriei comunitatii fata de elev. Industria abia asteapta sa produca arme superioare. Are nevoie doar de bani.)
In rest, numai de bine!
Mi-a plăcut panseul despre educație. Cam romantic, probabil adevărul este la mijloc.
pe vremea in care romanii priveau desene animate la bulgari si cumparau guma de mestecat de la sirbi, cind auzeai de rfg si deutsche mark ti se zbirlea parul pe spinare. ce vreau sa zic : vestul european era un etalon al inovatiei si prosperitatii. astazi vedeti tineri inteligenti germani, francezi, olandezi migrind peste ocean. daca au ajuns alde ciolacu si grindeanu sa poarte pantofi de mii si ceasuri de zeci de mii de euro, nu va stirneste nici o intrebare, sau nu va indeamna la contemplatie meditativa?