Bancurile reprezintă o sursă excelentă pentru descifarea imaginii Celuilalt, datorită faptului că sunt împărtășite pe o scară foarte largă, în interiorul unei comunități omogene sub raport cultural. Aidoma folclorului de altădată, ele au o dimensiune socială fundamentală. Când auzim un banc bun (iar acestea nu circulă decât dacă sunt cu adevărat reușite), simțim nevoia imperioasă de a-l împărtăși, de a-l spune altora, mai departe. Știm dinainte că și interlocutorii noștri se vor distra copios când îl vor asculta, iar acest lucru ne face și pe noi să ne simțim foarte bine. Unii spun: vai, eu nu știu să spun bancuri! Dar chiar și în acest caz, mărturisirea respectivă nu exprimă decât regretul și dorința irepresibilă de a participa de fapt, laolaltă cu toată lumea, la construirea unui tonus social optimist și exuberant. În același timp, este vorba despre trăirea și asumarea împreună cu ceilalți a unor sentimente, atitudini și valori colective. Iar tot acest dispozitiv asigură o difuzare excepțională a respectivului tip de mesaje.
Astăzi bancurile sunt foarte prezente și pe Internet, dar acest lucru nu modifică, la modul esențial, funcțiile lor sociale și nici măcar mecanismele de transmitere a acestora. „Utilizatorii” le citesc și le dau share, dar plăcerea de a le spune și de a le auzi, față în față cu un interlocutor sau într-un grup de prieteni care râd în hohote, este aceeași. Importanța lor pentru studiul imaginarului social derivă din faptul că într-un grup relativ omogen toată lumea le înțelege, râde și în consecință aderă la mesajul acestora. Rareori se întâmplă să fie cineva care nu înțelege un banc, iar în această situație fie bancul e slab, fie respectivul are un mod de gândire foarte particular, în raport cu cel al grupului din care face parte. Dar în marea majoritate a cazurilor succesul bancurilor este asigurat și tocmai de aceea ele pot să treacă din gură în gură – iar astăzi de pe un ecran pe altul – cu o viteză amețitoare.
Într-un fel, bancul contemporan este urmașul proverbelor, snoavelor și zicătorilor de altădată. Însă bancurile de astăzi, datorită modalităților specifice de difuzare, altele decât tradiționala zicere la gura sobei, dar mai ales în virtutea profilului cultural diferit al celor care le colportează, a valorilor și mentalităților moderne care îi caracterizează, sunt totuși altceva în raport cu glumele din universul culturii țărănești de odinioară. Violeta Ioana Rus a publicat în 2022 o excelentă teză de doctorat dedicată umorului din comunitatea rurală contemporană, analizând inclusiv câteva glume etnice cu unguri, care ne interesează aici. Comparând piesele culese de autoare în mediul rural cu ceea ce am colectat eu însumi pe Internet, rezultatul este absolut surprinzător. Toate glumele cu unguri spuse și apreciate de locuitorii satelor de astăzi se regăsesc într-o manieră cvasi-identică în bancurile postate pe net – și este limpede că provin din aceleași surse, fiind preluate de fapt din cultura orașului –, chiar dacă ultimele sunt redactate într-o formă să-i spunem cultă, fiind dedicate unui public urban și educat. Este un exemplu care spune multe despre disoluția mentalității tradiționale, despre fuziunea dintre universul de gândire al țăranului – un personaj care astăzi dispare – și cel al orășeanului cu o viziune modernă.
O caracteristică definitorie a stereotipiilor etnice este că ele pot fi gustate în modalități practic identice de un birjar sau un academician. Cu atât mai mult este valabil acest lucru astăzi, pe coordonatele unei culturi omogene de masă și ale unui imaginar etnico-național uniformizat. Ca urmare, ni-l putem imagina pe academicianul Ioan-Aurel Pop tăvălindu-se de râs la auzul bancurilor cu unguri (spun asta și pentru că îl cunosc de vreo patruzeci de ani), la fel ca țăranii de pe valea Mureșului Superior, intervievați de Violeta Rus. Sau, ca să dau dovadă de echidistanță, îl putem include în această companie virtuală și pe autorul rândurilor de față.
Inutil să mai subliniez, în asemenea condiții, că aceste „creații” sunt larg apreciate pentru umorul lor. Numeroase site-uri de profil de pe net au o secțiune intitulată „bancuri cu unguri”, care vehiculează în general aceleași piese. Până și pe un site administrat de UDMR poți citi câteva bancuri românești despre unguri (alături de câteva bancuri ungurești despre români), postate sub deviza „Nu te supăra, frate!” și însoțite de un argument: „pentru că umorul e una dintre cele mai sănătoase forme de conviețuire, iată câteva glume istorice cu români și maghiari”. În același timp, mai trebuie spus că aceste texte la prima vedere banale sunt de fapt extrem de bogate în semnificații, așa că trebuie analizate cu o anumită finețe interpretativă, dacă scopul nostru nu este doar să ne amuzăm, ci și să răspundem în mod corect la următoarea întrebare: ce cred românii despre maghiari?
O primă categorie de bancuri românești referitoare la maghiari brodează pe tema incompetenței lingvistice, a necunoașterii limbii române sau a felului pocit în care ungurii vorbesc românește. Aceasta este o temă esențială și în mentalitatea populară tradițională, pentru care ironizarea celui care vorbește altfel sau în altă limbă reprezenta o modalitate importantă de delimitare și de punere în evidență a propriei identități. Plecând de la această funcție de bază a oricărei glume care persiflează modul de a vorbi al celor diferiți de tine (în cazul românilor, de exemplu, eroii unor asemenea ironii pot să fie la fel de bine evrei, țigani, nemți, ardeleni sau moldoveni), amintita ridiculizare a incompetenței lingvistice a maghiarilor este completată cu un aspect de natură politică și naționalistă. Neînvățarea limbii române de către maghiari nu este, în opinia compatrioților lor români, doar un handicap care îi face caraghioși, ci și o trăsătură cu valențe negative, deoarece, potrivit aceleiași credințe, ei nu vor să învețe românește. Sau, în altă variantă de interpretare, incapacitatea lor de a vorbi corect românește pune în evidență diferențele și distanța dintre noi și ei.
Fiind vorba de niște bancuri, asemenea acuzații serioase sunt de obicei ocolite (deși nu întotdeauna), iar respectivul nărav e sancționat doar prin intermediul umorului și al ironiei. Greșelile de limbă ale ungurului provoacă râsul în mod garantat nu doar pentru că sunt caraghioase, ci pentru că ele confirmă într-un mod amuzant ceea ce știm dinainte despre maghiari. De fapt, exact în acest fel ne așteptăm să vorbească un ungur, iar poanta e asigurată doar de forma comică și ingenioasă în care este exprimată această caracteristică generală a lor. Felul în care ei se exprimă reprezintă un aspect definitoriu pentru modul de a fi al acestora, un aspect, după cum spuneam, sancționabil.
Unele bancuri pe această temă sunt extrem de rudimentare, bazate doar pe jocuri de cuvinte care evidențiază greșelile de exprimare săvârșite frecvent de maghiari, așa cum sunt cele prilejuite de utilizarea defectuoasă a genurilor din limba română, pe care ei, zice-se, nu le pot învăța în ruptul capului:
Gheorghe și Piști, la restaurant: – Gheo, cum se zice corect: o spătar sau un spătar? – Un spătar, mă Piști! – Unspătar, două beri te rog!
Alteori însă, sancționarea ungurului care nu știe românește e mult mai severă și poate fi conjugată cu xenofobia și lipsa lui de maniere:
– Când spune un ungur «bună ziua»? – După ce învață românește!
Cine nu știe că ungurul e nesimțit și că nu vrea nici măcar să dea bună ziua românilor (sau cel puțin că așa se spune despre el), nu are cum să sesizeze umorul acestei glume.
Ridicularizarea ungurului pentru incompetența lui lingvistică atinge un prag dintre cele mai ridicate într-o anecdotă de factură populară, înregistrată de Violeta Rus. Un tânăr maghiar, evident, prostănac ca orice ungur din acest tip de bancuri, învață de la un prieten român un proverb care îl impresionează prin profunzimea lui: „Mă, f*ți nu f*ți, vremea p*lii trece!” După un timp, tânărul se întâlnește cu preotul său catolic, căruia ține să îi comunice, de asemenea, învățătura nemaipomenită pe care a auzit-o. Dar pentru că, după cum ne putem aștepta, româna lui lasă mult de dorit, ceea ce reușește să-i spună părintelui va suna un pic diferit: „F*ți nu f*ți, vremea trece, mă p*lă!” Iar cercetătoarea amintită consemnează în mod profesionist și reacția amuzată a publicului la auzul poantei finale. În acest caz, ungurul caraghios este descalificat complet, sub povara ironiei strivitoare asumate de românul situat pe o poziție de certă superioritate în raport cu acesta.
Uneori, întâlnim și situația inversă, în care românul e cel care nu se poate descurca în ungurește, dar într-o asemenea situație se poate trage o singură concluzie: maghiara este o limbă imposibilă. De exemplu, să treci cu vederea infidelitatea conjugală a soțului tău, asta mai merge; dar să poți articula un cuvânt mai lung în ungurește, așa ceva este de neimaginat:
Maria către Ion: – Lasă că știu eu că mă înșeli cu unguroaica aia din Székelyudvarhely! Ion: – Cum poți să spui așa ceva?
Sunt mult mai rare cazurile în care poziționarea maghiarului este una neutră în raport cu românul, iar cei doi sunt situați pe poziții de egalitate. Un exemplu îl oferă bancul cu românul, ungurul și țiganul care fac „un concurs, care duce o găleată plină de apă cu sculamentuʼ până la etajul zece, fără să verse nimic”. Nici românul, nici ungurul nu reușesc și își rup „docomentu”, în timp ce țiganul le dă clasă amândurora, în mod egal, rupând toarta la găleată și lovindu-se cu „docomentu” peste ochi. În raport cu acest terț – țiganul demonizat de ambele părți, dar căruia umorul popular îi permite în acest caz să își ia o revanșă simbolică (trebuie să i se recunoască și lui o calitate, dacă în rest este umilit și plasat aproape întotdeauna pe ultimul loc) –, românul și ungurul nu mai sunt decât doi tovarăși oarecare.
În alt banc, graiul caraghios al maghiarului nu mai are nicio conotație negativă și nu-l mai situează pe acesta într-o poziție de inferioritate în raport cu românul. Dimpotrivă, în acest caz maghiarul e cel care răstoarnă ierarhia obișnuită, la fel cum o făcuse țiganul în bancul anterior. Dar în acest fel bancul își modifică de fapt conținutul, transformându-se dintr-un banc etnic într-unul care vizează tema clasică și atât de populară a infidelității conjugale și a satirizării bărbatului încornorat:
János și Ana serbau zece ani de căsnicie. La un moment dat, se ridică János să țină un toast: – Ridic acest pahar pentru cei zece ani de când trăiesc cu nevasta meu! Ion, prietenul cel mai bun, îl corectează: – A mea, băi, nevasta mea, așa-i corect. – Taci, bă Ioane, cu a ta trăiesc numai de doi ani!
În acest banc, clișeul ungurului prostănac care vorbește prost românește este dat peste cap și relativizat, deoarece incompetența lingvistică a acestuia nu mai are darul să îl ridiculizeze, ba mai mult, românul este cel care trage ponoasele de data aceasta, în pofida românei lui impecabile.
Sexualitatea este altă temă care dă relief bancurilor cu unguri. În general, sexualitatea și mai ales tratarea acesteia într-o manieră neconvențională, în contradicție cu normele morale acceptate, reprezintă un element esențial în universul bancurilor și al umorului popular. Este o metodă infailibilă prin care poți să provoci râsul ascultătorilor, care se distrează de obicei de minune atunci când se vorbește în mod trivial despre sex. Sau, cel puțin, dacă remarcăm cât de repede se schimbă standardele sociale de acceptabilitate în această privință, ne putem gândi că se va mai râde în asemenea situații atâta vreme cât folosirea limbajului trivial va mai reprezenta un tabù. Când toată lumea va vorbi „urât”, în cele mai banale situații de viață, iar această practică va reprezenta norma, și nu excepția, va fi imposibil să mai obții un efect comic prin intermediul unei glume licențioase. În acest caz, limbajul obscen și depreciativ își va menține doar funcția de exprimare și de proiectare discursivă a violenței, de umilire și anihilare simbolică a Celuilalt. Să sperăm, așadar, că vom mai putea râde o vreme la auzul unui banc porcos, o eventualitate superioară sub raport moral (în universul normelor existente), celei în care acesta nu va mai smulge niciun zâmbet.
În cazul glumelor etnice cu unguri, sexualitatea este asociată de cele mai multe ori cu alte elemente, mult mai caracteristice pentru aceste bancuri, așa cum sunt incompetența lingvistică a ungurului, naționalismul și xenofobia atribuite acestuia, dar și românului, și mai ales anihilarea fizică și simbolică a ungurilor de către români.
Doar în cazul particular al unguroaicelor sexualitatea poate să reprezinte ea însăși un element definitoriu. Ideea că femeile Celorlalți cedează foarte ușor (sunt „curve” și sunt „bune de p…” reprezintă două formule adecvate) este larg răspândită în repertoriul bancurilor etnice, pe plan universal, iar pe coordonatele imaginii românilor despre maghiari acest lucru reprezintă o certitudine, un stereotip dintre cele mai evidente. La limită, o asemenea viziune hipermasculină și misogină poate însemna și o invitație indirectă la un viol simbolic, la adresa oricărei prăzi feminine, în general, sau a unguroaicelor, în special, dată fiind adversitatea particulară față de neamul acestora.
Dacă tot am vorbit mai sus despre permisivitatea în raport cu glumițele xenofob-misogine, putem remarca, de data aceasta, potențialul umilitor și degradant al acestora. Conservatorii disperați au motivele lor să se plângă că astăzi nu mai avem voie să spunem nicio ghidușie, sub amenințarea fioroasă a corectitudinii politice (deși net-ul e plin de așa ceva). Dar și progresișii neo-sexo-marxiști mai știu câte ceva, atunci când acuză că sub pretextul perpetuării venerabilelor tradiții strămoșești și patriarhale orice femeie poate deveni ținta mitocăniei asumate de bădăranul care „i-o bagă” măcar la modul simbolic, prin intermediul unui banc grosolan, dacă violul fizic săvârșit cu impunitate este totuși mai greu de performat în zilele noastre. Este adevărat, prima alternativă e preferabilă în raport cu cea din urmă, iar substituirea și defularea realizată prin mijlocirea umorului reprezintă tocmai una dintre funcțiile sociale cele mai importante ale bancurilor în discuție. În orice caz, liberalismul clasic – ca să revenim la alegerile ideologice capabile să ne călăuzească în atari situații delicate –, cel care spune că dilemele generate de libertatea de exprimare se rezolvă cu un strop de bun-simț și de educație, este călcat astăzi în picioare de adepții ambelor tabere amintite și devine tot mai stingher și mai neputincios, sugrumat între atitudini extreme.
Pe de altă parte, disponibilitatea sexuală general-feminină sau cea specific-ungurească este imaginată de cele mai multe ori ca una predispusă la raporturi consensuale. Ca urmare, lucrurile nu stau întotdeauna atât de rău, iar relația românului cu unguroaica poate fi reprezentată ca una avantajoasă pentru ambele părți. Iar dacă asemenea comentarii sună jignitor în urechile unei doamne unguroaice sau chiar ale unui domn român din zilele noastre, care nu se regăsesc deloc într-un univers moral atât de misogin, trebuie să subliniez că ele sunt specifice pentru gândirea omului tradițional, care se transmite în acest caz, în întreaga ei splendoare, și în perimetrul discursiv al bancurilor contemporane. Pe deasupra, împrejurarea că o asemenea viziune contrazice normele de comportament și valorile morale dominante la ora actuală decurge din natura profundă a bancurilor, care sunt de multe ori subversive și propun în glumă ceea ce nu ai voie să faci la modul serios.
Fără îndoială, bancul cultivă o puternică ambiguitate în această privință. Poți să râzi la auzul unui banc care vehiculează prejudecăți și stereotipii, mitocănie, xenofobie sau misoginism, și pentru că el oferă o critică subtilă a acestora, discreditându-le tocmai prin supralicitarea lor. Dar poți să faci aceleași lucru și pentru că ești de fapt, mai mult sau mai puțin, mitocan, misogin sau xenofob (sau cel puțin cochetezi cu aceste atitudini) și te hlizești cu gura până la urechi, fericit că poți profera expresii vulgare sub pretextul că sunt doar niște glume, spunând că femeile sunt curve, iar ungurii trebuie spânzurați. În orice caz, misiunea cercetătorului confruntat cu asemenea manifestări (sau chiar cu proprii lui drăcușori interiori) nu este să scuze sau să acuze, ci doar să prezinte lucrurile așa cum au fost, explicând rațiunile și descifrând valorile care guvernează amintitele atitudini și comportamente. Iar dacă ne gândim totuși și la dimensiunea educativă și moralizatoare implicată de analiza unor asemenea subiecte, poate că înțelegerea trăirilor și sentimentelor de ieri sau de azi ne va ajuta să fim ceva mai buni mâine. Sau dacă nu, atunci să rămânem tot așa sau să fim chiar mai răi. Totul este posibil, atâta vreme cât avem liber arbitru și putem face alegeri.
Un banc cu unguroaice și elemente sexuale care cultivă o imagine interetnică benignă sună în felul următor:
Erzsi era servitoare la domni în Cluj. În fiecare joi avea liber și se întorcea acasă seara foarte bine dispusă. Într-o joi seara domnul o întreabă: – Erzsi, ce faci tu joia de vii așa veselă acasă? – O, domnuʼ, noi joi întâlneam cu Ildikó și cu Feri și Pista și mergem pe Feleac și jucăm de-a ghicitul. – Cum e jocul ăsta, Erzsi? – Mergem la căpiță, noi fetele punem capul în căpiță și băieții vin pe la spate și f*te la noi, iar noi trebuie ghicit cine fost. Câteodată vine mai mulți tineri și noi nu putem ghici și atunci râdem și râdem, ei f*te până ghicim cine fost. – Măi, Erzsi, e tare interesant jocul ăsta, aș veni și eu! – Veniți, domnuʼ, că joia trecută fost și doamna și nu ghicit de șase ori!
La fel ca ultimul banc analizat, și acesta este mai puțin despre unguri și români, cât despre disponibilitatea sexuală feminină și mai ales despre raporturile sociale dintre domni și servitori. În mod evident, el datează din perioada interbelică, deși este prezent pe site-urile de profil contemporane, iar morala lui are în vedere răsturnarea simbolică a ierarhiei sociale. Domnul, personajul situat într-o poziție dominantă, este umilit în final, iar doamna este coborâtă și ea la nivelul servitoarelor prostănace, ba chiar mai jos decât acestea, dat fiind numărul remarcabil al tentativelor de dezlegare a ghicitorii. În ceea ce privește dimensiunea etnică, neobișnuită și relativizantă este inversarea raporturilor dintre cei doi protagoniști: românul este cel pus în inferioritate, iar acest lucru este făcut din perspectiva unui banc românesc!
Cele două unguroaice ilustrează în primul rând clișeul maghiarului prostănac și caraghios, care vorbește pocit românește. Ne amuză cât pot fi de proaste, dar imaginea lor etnică este inofensivă. În pofida felului hazliu în care vorbesc, ele acționează în primul rând în calitate de femei și de servitoare, și nu de unguroaice. Libertinajul sexual, care dă relief întregului banc, nu poate fi asociat în mod definitoriu cu maghiaritatea acestora, dat fiind faptul că doamna, pe care o prezumăm româncă, nu e cu nimic mai prejos în această privință. Ne putem întreba doar dacă lectorul contemporan al acestor bancuri, pentru care raporturile sociale interbelice sunt un subiect mai puțin interesant, dar care „știe” el că unguroaicele sunt ușuratice, nu este predispus totuși să citească bancul și în această cheie.
Un banc foarte scurt, redus la un simplu joc de cuvinte, evidențiază însă ideea respectivă fără niciun echivoc:
Unguroaicele sunt udemereu!
Bancul datează, în mod evident, din epoca post-1989, când maghiarii au ajuns să fie identificați cu UDMR, principalul partid politic care reprezintă interesele acestora, o sinonimie cultivată de obicei cu intenții denigratoare. Chiar dacă maghiarii, ca indivizi, pot fi considerați oameni de treabă, așadar nu sunt „răi”, UDMR-ul însă este, cu siguranță. Așadar, eticheta de „udemerist” e menită să îl stigmatizeze pe ungurul rău, nemulțumit și iredentist. Era o disociere ipocrită și incorectă, atâta vreme cât marea majoritate a maghiarilor, indiferent de raportarea lor mai mult sau mai puțin entuziastă la această formațiune politică, o consideră a lor și votează în mare majoritate cu ea. Mulți români au întreținut însă această ambiguitate în mod deliberat, așa cum făcea, de exemplu, fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar, care îi desemna adeseori pe adversarii naționali ai românilor cu titulatura de „udemeriști”, nefiind foarte clar dacă îi are în vedere doar pe politicienii maghiari, pe votanții acestora sau întregul neam unguresc, identificat cu respectiva tendință nocivă și periculoasă. Ideea subiacentă era însă că toți ungurii sunt cam udemeriști de felul lor, ne-au asuprit și ne-au luat pe vremuri Ardealul, dar nu se potolesc nici astăzi, persistând în atitudinea lor naționalistă și șovină.
Pe de altă parte, după cum am mai amintit, în universul discursiv al umorului popular femeile sunt reprezentate adeseori ca niște ființe foarte generoase cu farmecele lor. În bancul citat, trăsăturile cele mai caracteristice ale feminității și maghiarității fuzionează, consolidându-se în mod reciproc. Ungurii sunt dușmanii noștri, femeile sunt ușuratice, noi suntem cam xenofobi și misogini, așadar ne putem închipui cum pot fi femeile ungurilor. Sunt „udemereu”, adică sunt și curve, ca toate femeile, sunt și naționaliste, ca toți ungurii, două atribute peiorative și denigratoare exprimate însă printr-un singur cuvânt, care pe deasupra mai este și un joc de cuvinte. Bancul reușește să exprime într-un mod briliant mesajul pe care îl conține, iar umorul său provine din această asociere ingenioasă și lapidară, ca și din împrejurarea că permite formularea unei afirmații misogine, altfel cenzurabilă.
Evident, în calitate de unguroaică sau de maghiar, e foarte posibil să nu prea guști o asemenea glumă. În același timp, chiar dacă sunt privite ca niște poante inofensive, în anumite condiții acestea legitimează comportamente dintre cele mai detestabile. Dacă ne gândim, de exemplu, la conduita trupelor rusești care au invadat Ucraina în primele luni de război – frecvent întâlnită, de altfel, în cazul unei trupe militare aflate pe teritoriu inamic – observăm că violurile și abuzurile sexuale pot fi justificate și prin intermediul unor asemenea imagini ale adversarului.
Alte bancuri care mizează pe utilizarea trivialității în bancurile cu unguri sunt cele care vehiculează injurii cu tentă sexuală. În principiu, ele nu se referă la sexualitatea maghiarilor, ci au în vedere anihilarea și umilirea lor simbolică de către români. De exemplu:
János: – Bă, Ionie, daʼ ce e aia naționalist? Ion: – Bă, János, daʼ prost te-a mai făcut măta! János: – Hai, zi, Ionie! Ion: – Păi e cam așa: de exemplu eu sunt alb și tu dacă ai fi negru aș zice: să-mi bag p*la-n fața ta de bozgor!
Sau, într-un banc cules de Violeta Rus, primul lucru pe care îl face un secui în momentul în care se transformă în oltean este să îi spună ortacului său ungur: „Te bag în pi**a mătii de bozgor!” O zicală rimată, preluată dintr-un cântec popular, explicitează mesajul ideologic al impozantului monument dedicat lui Avram Iancu de către Gheorghe Funar, la Cluj, în felul următor: „Sus îi Iancu pe statuie/ și le dă la unguri m**e!”
Indiferent dacă aceste bancuri transmit un mesaj sarcastic, benign sau relativizant, ceea ce le conferă o atractivitate specială este faptul că prin intermediul lor poți să spui cu gura plină o înjurătură sănătoasă la adresa ungurilor. Iar explozia unanimă de râs este obținută exact în momentul în care aceasta a fost proferată. În general, multor oameni le place să înjure sau să glumească pe teme sexuale, iar bancurile le oferă un prilej excelent pentru a nesocoti normele sociale care interzic acest lucru. Alte norme pot sancționa rasismul sau xenofobia asumată față de unguri. Dar să le încalci pe amândouă, înjurându-l de mamă pe ungur, reprezintă o ocazie care nu poate fi ratată! Hohotele garantate pe care le provoacă asemenea glume, în anturaje surprinzător de diverse și numeroase, arată că funcțiile subversive ale bancului, de defulare și de retaliere simbolică în raport cu Celălalt, au fost îndeplinite cu succes.
O glumă – să-i spunem așa – și mai dură, dintr-un registru asemănător, sună în felul următor:
– Cât poate ține o unguroaică că***ul în ea? – Nouă luni!
În mod semnificativ pentru dublul tăiș al unei glume care mergea atât de departe, ea poate fi întâlnită atât pe site-urile care adăpostesc „bancuri cu unguri”, încadrată în respectiva categorie, dar a fost etalată și cu ocazia unui meci de fotbal dintre o echipă românească și una maghiară, disputat în 2009. În peluze, galeriile de suporteri nu scandează bancuri, ci proferează injurii, ca urmare acesta era și sensul explicit al mesajului pe care au ținut să-l transmită ultrașii echipei Steaua. Glumă, glumă, dar uneori aceasta este capabilă să se transforme cu ușurință în opusul ei. Ceea ce pentru „noi” poate fi doar un banc, pentru „ei” este cu siguranță o insultă. În mod semnificativ, banner-ul amintit a fost afișat de ultrașii români doar în limba maghiară, pentru ca el să ajungă exact la ținta pe care o vizau, respectiv publicul și presa maghiară, care a comentat de altfel pe larg episodul respectiv.
În orice caz, era un pas mai departe în raport cu o poezie scrisă în 1985 de Corneliu Vadim Tudor, în care acesta le blestema pe unguroaice „să fete pui de viperă, nu prunci”. Pruncii nenăscuți ai celuilalt, viitorii adversari de mâine, vizați la modul discursiv fie de coasele moților la 1848 (din punctul de vedere al maghiarilor), fie de baionetele Diviziei Secuiești în 1919 (din perspectiva românilor), inclusiv în pântecele mamelor, ofereau noi modalități de expresie imaginarului uneori cam bolnav al alterității. Se părea că mai rău de atâta nu se putea!
Deși, după cum remarcăm, se poate de fapt întotdeauna. Deprecierea ungurului până la identificarea lui cu tot ceea ce putea fi mai scârbavnic pe lume evidenția acel exces de imaginație care îl făcea pe primarul Timișoarei, germanul Dominic Fritz, să afirme într-un interviu că românii au un talent special pentru înjurături. Dar adevărul este că și acesta e un stereotip, la fel ca orice afirmație generalizatoare similară. Printre clișeele românești referitoare la maghiari (ca și printre auto-stereotipiile ungurești) se numără și acela că înjurăturile ungurilor sunt de fapt cele mai grozave. Emil Cioran, de pildă, mărturisea într-un eseu celebru fascinația pe care i-o provocau înjurăturile ungurești. Dar aici cel puțin, marele moralist se înșela. În fapt, capacitatea oamenilor de pretutindeni – fie ei români, maghiari, germani sau de alte naționalități – de a inova nelimitat inclusiv în această direcție este cea care explică și „capodoperele” expresive de mai sus. Formulele particulare ale unora sau altora nu sunt decât variațiuni (naționale) pe aceleași teme universale.
Notă:
Cea mai recentă carte a istoricului Sorin Mitu se numește „Românii şi ungurii” și a apărut la Editura Polirom
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Bancuri pe teme etnice sunt peste tot, in Ge, de ex. sunt cu Ostfriesen, in Ro nu sunt numai cu unguri ci sunt si cu moldoveni, sau, mai ales, cu olteni.
Iata ceva care nu e chiar banc! https://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2024/01/tara-lui-papura-voda-sau-de-ce-nu-s.html
Interesanta analiza si totodata rememorare a unor bancuri, mai mult sau mai putin reusite.
Dar pe vremuri bancurile nu prea erau agresive, se glumea mult despre olteni, evrei si altii fara ura sau insulte, jocuri de cuvinte ori „bancuri seci”, erau un fel de bancuri culte. Erau mult mai scurte decat bancurile din interbelic, iar glumele foarte vechi pareau doar povestiri amuzante. Chiar si bancurile politice, in special cu Ceausescu nu erau jignitoare, chiar daca erau critice.
Oricum se stie ca succesul unui banc nu depine de gura cale il spune ci de urechea care il asculta.
Emisiunile umoristice germane sau americane mi se par lipsite de haz, dar ei se amuza copios. Iar eu spunand niste bancuri unor americani, am fost intrebat cu seriozitate si repros „Tu esti misogin?!”
Dar in prezent bancurile (internet, radio, TV, tiparite sau spuse) au adesea o exprimare neliterara, uneori vulgara, ca si cum ar fi opera unor semianalfabeti, si ma amuz uneori sa „refac” cate un banc pentru un plus de umor. Poate exact asta lipseste: condeiul unui folclorist pasionat.
Un oltean, mutat la Timișoara, tot spune bancuri cu unguri, cum că ar vorbi prost românește.
Vecinul lui, Pișta, îl suportă un timp, apoi îi răspunde:
– Apoi tu vorbește un singur limba așa, așa, da’ Pișta vorbește patru limbi, un limba prost, prost, o limbă deștept, deștept, plus nemțește și sârbește
Si, daca ne ducem in politica, observam ca politicienii din „staff”-ul UDMR vorbesc mai bine romaneste, exceptand eventual accentul, decat „ai nostri” din partidele… ne-etnice (ca suntem in campanie si poate nu e bine sa le pomenesc numele)
Simpatic. Dar valabil la nivele joase, între „amărășteni”. La nivel politic și statal, ura este absolută iar pacea relativă. Există o istorie plină de agresivități reciproce, unele de o animalitate regretabilă.
Azi, există o suspiciune reciprocă între Hungaria și România. Fiindcă, vai, maghiarii sunt șovini, revanșarzi și revizioniști, iar românii naționaliști și suspicioși. Din dilema asta nu se poate ieși.
La nivelul politicii externe/ europene se păstrează aceeași metodologie. Hungaria este în axă Germania -Austria-Rusia iar România în axa SUA-Franta -UK.
Mie personal mi-e mai frică de axa Austria+Hungaria sprijinite de Germania decât de Rusia. Amintirea pactului Ribbentrop-Molotov mai chinuie memoria românilor.
Eu mi-s din Regat si niciodata nu am auzit bancuri cainoase sau spurcate despre unguri sau despre evrei.
Bancurile au avut o funcție defulatoare, terapeutica și cele politice răspândite de securisti in 1988 si 1989,provocator instigatoare.
Imediat după circul vulgarizat de TVRLibera sub atenta îndrumare a multor Mari Maeștri printre s-a aflat și regretatul actor Ion Cărămiziu, virtuozii creatori de bancuri, bine remunerati, strâns uniți în jurul ” dizidentului” de la Mogoșoaia, Mircea Dinescu pentru a comite fenomenul Cațavencu.
Revista aceasta am cumparat-o și citit-o la prima ora de la apariție pana mi-am luat Lumea în cap spre orizonturi mai puțin roșii.
La un moment dat, apreciind virtuozitatea exacerbata a jurnaliștilor de la Cațavencu, ajunsesem la concluzia ca băieții, se drogau..Evident ca ma aflam în eroare.
Doar trei bancuri cu unguri mi-au fost spuse în urma cu peste trei decenii și pe
toate trei le-am găsit inspirate.
Unu-i bancurul cu ” si uite asa de 7 ori”, altul cel cu ” noo bea, da’ bea încet, ca-i rece” si cel de al treilea este despre micuțul Zoly hot de mere din curtea preotului roman orthodox si botezt in gluma de acesta drept pedeaosa, care caftit de ambii părinți își zice in sinea-i”: numai de o jumătate de ora sunt roman și deja nu ii pot suferii pe botzgorii ăștia im…”
Nu mai intram noi in Schengen nici sa vrem… Atentie ca Ungaria detine presedintia UE pentru 6 luni, nu 9.
Tata, a venit ziua sa ma casatoresc, zice un june roman.
Si cine e aleasa?
Janos, baiatul vecinului.
Apai tocmai un ungur ti-ai gasit?!
Bancurile au fost expresia gandirii populare inaite vreme. Cand nu existau regimuri totalitare.
Dar lucru ciudat, acelasi banc apare cu eroi diferiti de la un popor la altul.
Bancul cu sotia nestiutoare, care nu stie ce sa faca in noaptea nuntii l-am auzit la grecii din Dobrogea despre turci si la turci, despre greci (daca vreti sa-l stiti, il voi spune mai incolo, acum postez pe scurt).
Tot asa cum obiceiurile homosexuale sunt considerate „grecesti”, de turci si…. „turcesti”, de greci. In vest, lucrurile sunt mai complicate. Tot ce e rau in Italia e venit din Franta. Tot ce e rau din Franta e venit din Italia. Problema e ca si englezii/nemtii privesc Franta drept cauza tuturor lucrurilor ciudate.
Putem vorbi de un nationalism de baza, existent in toate etniile. In acelasi stat sau in state limitrofe. E o mare problema, care trebuie rezolvata, pentru ca risca sa arunce in aer intreg esafodajul politic al UE.
Spuneam ca bancurile au devenit arma politica. Regimurile dictatoriale au avut servicii speciale care lansau bancuri sau raspindeau bancurile auzite si care le conveneau.
Din cauza asta, bacurile trebuie privite cu circumspectie, pentru ca ele pregatesc masele pentru anumite masuri politice. Sau ii familiarizeaza pe oameni cu masurile deja luate.
In aceasta privinta, exista un banc interesant:
„La un penitenciar din delta, in anii ’50.
Un lot de detinuti noi este adus.
La comisia de repartizare.
-Tu de ce esti aici?
-Am spus bancuri politice.
-Linia a treia la taiat stuf!
-Tu?
-Am ascultat bancuri politice.
-Linia a doua la taiat stuf!
-Tu?
-Nu stiu sigur. Nici nu am spus, nici nu am ascultat.
-Aha! Linia „intiia” la taiat stuf!
Un membru al comisiei:
-Tovarase comandant, asta nici nu a spus, nici nu a ascultat si il pedepsiti cel mai dur?
-Tinere, trebuie sa inveti. Pe ticalosul asta nu-l intereseaza politica partidului!”
In ce priveste limbajul….. este in continua evolutie. Stiti ca Ion Creanga intreba adunarea de la Junimea daca sa spuna povestea pe „ulita mica” sau pe „ulita mare”. Adia ce tip de limbaj preferau. („Povestea vorbei” sau „Povestea p**ii”)
Intotdeauna va exista un limbaj al elitei (in special feminine) si un limbaj „vulgar”. Adica popular.
Cuvintele cunosc evolutii semificative. Kurvo/Kurva insemna in vremuri mai vechi baiat/fata. Acum curva e cu totul altceva. Penis era un phalus mic, o gluma. Acum e denumirea oficiala a „jucariei” si nu se permite sa-l folosesti in public. A „marli” este expresia populara pentru imperecherea oilor. Mai precis pentru actiunea berbecului. Dar de aici a venit cuvintul „mirlan”, care inseamna un individ nesimtit, care face….. toate chestiile pudice, in public. Etc.
Pretiozitatea ridicola indeparteaza cuvintele „vulgare” si le inlocuieste sistematic cu altele. Care vor fi -si ele- indepartate in timp, pentru altele. Conventiile sociale sunt infinite si continui.
Romano-unguru’ si unguroaica- romanca din mine, cu note tiganesti, tayaresti si dracu (ca sa nu zic ADN) mai stie ce alte neamuri, savureaza din plin acest material . Foarte frumos. Sper ca frustratii de serviciu sa il citeasca, chiar si cu google translate, si sa bage la cap ca nu e nimic nou sub soare. Rasul e bun., iar badarania instigatoare deloc.
Interesant, o parte din bancurile cu unguri par culte in comparatie cu cele in care apar rusii. Diferenta Vest-Est probabil.
Nu toată lumea are spirit.
Nu toate glumele sunt bune.
Glumele nu sunt făcute ca să dea expresie frustrărilor personale ori colective vis-a-vis de alții. Cu atât mai puțin de cei apropiați!
Râsul poate fi o formă mascată de agresiune. De obicei se râde pe seama cuiva, sau se râde având un sentiment de superioritate.
Rânjitul dinților la animale exact asta denotă. Agresiune. Sau reacție de apărare urmată de detensionare. Probabil de aici și detensionarea la oameni dată de umor. Nu suntem departe de animale dar oamenii au dus rânjetul la un alt nivel.
Se pot analiza glumele care plac femeilor și cele care plac bărbaților. Femeilor le plac glumele care confirmă că bărbații sunt porci, niște boi, niște putori; bărbaților glumele care confirmă că femeile sunt proaste sau isterice…
E clar că este loc pentru o nouă știință care să studieze glumele și umorul în contexte mai largi.
Mie cel mai amuzant banc cu unguri (sau despre?) care mi-a ramas in minte, dintre multele care mi-au trecut pe la urechi, a fost acesta:
Gheorghe și Piști, sunt prieteni de o viata.
Intr-o dimineata, imediat cum se vad Gheorghe ii trage cativa pumni zdraveni lui Piști, de-l pune la pamant pentru ceva vreme.
Cand se trezeste, Piști intreaba: da’ ce-ai ma, esti bolund, ce dai?
Pai voi, ungurii, i-ati taiat capu’ lui Mihai Viteazu!
Ni, ma, dar asta a fost acum cincisute de ani.
Da, numa ca eu doar asara am aflat!
Intimplator, nu ungurii au taiat capul lui Mihai Viteazu…
Cand ati aflat 🙃?
Trebuia sa-l anuntati si pe Gheorghe…
Mi se pare cam hazardat să scrii despre bancuri dacă nu ai simțul umorului. Autorul ia treaba în serios și scrie încrâncenat, încât de la bancuri ajunge la coasele moților și la baionetele Diviziei Secuiești!
În al doilea rând, exemplele oferite sunt de extracție grosieră, unele simple bădărănii, astfel încât nu văd de unde s-a ajuns la concluzia că sunt creația unui public urban educat. Dacă autorul se tăvălește de râs la auzul lor, nu-l putem împiedica. Există destule bancuri inteligente, de o ironie caldă, fraternă, comprehensivă, un fel de tachinări amicale regionale sau interetnice, care se regăsesc mai la toate popoarele și care, bănuiesc, au un rost al lor.
În final, să sesizăm și scatoalca, pretins amicală, dar în fapt inelegantă, la adresa lui Ioan Aurel Pop.
Stimate domnule Petria, intentionez sa public și partea a doua a acestui articol, in care veți întâlni, poate, și bancuri de altă factură. Daca am jignit pe cineva cu rândurile mele, îmi pare rau. Cred însă că obligația mea ca istoric este să prezint atât textele, cât și atitudinile față de ele, așa cum le-am văzut eu, fara edulcorari sau menajamente, cu condiția să aduc argumente. Cat sunt ele de valide, cititorii pot judeca.
Mulțumesc pentru răspuns, domnule Sorin Mitu! Apreciez de asemenea, în mod deosebit, civilitatea de care dați dovadă. La rândul meu, îmi cer scuze pentru tonul cam abrupt al comentariului. Cu privire la înțelesul mai profund al articolului, nu cumva rana trebuie închisă și lăsată să se vindece de la sine, sau trebuie să umblăm întruna la ea cu speranța, posibil amăgitoare, că o vom curăți până la os ? Răspunsul la această întrebare nu trebuie să fie pripit, ci bine gândit și temeinic motivat.
Iar pe profesorul Ioan-Aurel Pop, care se numără printre dascălii mei, chiar că nu doresc in niciun chip să-l tratez in mod ireverentios, cu atât mai mult în public. Putem sa avem vederi diferite în multe privințe, dar asta nu înseamnă să uit de respectul pe care i-l datorez. Gluma e gluma, cercetarea etnografică e lucru serios, dar bunul simt trebuie sa le acompanieze pe amândouă. După mine!
Stimate Domn, am citit articolul la serviciu azi dimineata, diferenta de fus orar de vre-o 7 ore. Noroc ca doar un singur coleg m-a vazut zguduindu-ma de ras. In afara de selectia nimerita a bancurilor si a limbajului cu perdea transparenta, as vrea sa va comentez articolul si din alte puncte de vedere.
Contrar etichetei asociata unui om de cultura, umorul, chiar „mascaragios”, e binevenit. Explicarea lui insa, parca cumva didactica, necesita mai multa sociologie, psihologie si poate antropologie.
https://www.sciencefocus.com/news/ape-humour
Sunt convins ca aveti umor sanatos judecand doar dupa poza sagalnica pe care o postati, felicitari daca are vre-o importanta.
Un articol ca acesta nu ar fi putut fi publicat fara Contributors. Felicitari redactiei. Deasemenea daca are vre-o importanta.
Un alt lucru ce-mi strapuje fruncea. Oximoronul numit Political Correctness. Articolul Dvs calca in blacheuri, pe ritm de step, stereotipurile astea impotriva naturii.
Mai scrieti, va rog. Tot respectul unui inginer mecanic emigrat de ceva timp. Deasemenea daca are vre-o importanta.
Mulțumesc pentru aprecierile dvs., ca și ale altor comentatori. Cat despre poza, a fost făcută de un fotoreporter maghiar, de la o publicație de limba maghiară, daca are vreo importanta!
Pe când un articol despre bancurile din comunitatea maghiară cu români?
Cred că ar fi foarte interesant – eu unul aș fi foarte interesat – cum se vede comunitatea românească, prin bancuri și alte vorbe de duh, din interiorul comunității maghiare.
Este tonic și util să știm și versiunea celelilalte părți și să căutăm să o înțelegem.
Stimate domnule Felea, sper ca peste câteva zile sa pot răspunde solicitării dvs. și să produc și un articol dedicat bancurilor ungurești despre români.
Un ungur ajuns la București cere unor localnici o informație, vorbind engleza. Bucureștenii ridică din umeri în semn că nu înțeleg. Ungurul reia în franceză, dar primește același răspuns. Disperat încearcă în franceză, germană italiană, spaniolă dar fără folos, așa că renunță și pleacă.
În urma lui, unul dintre bucureșteni exclamă admirativ:
_ Băi, câte limbi știe străinul ăsta!
_ Da, și la ce i-au folosit? răspunde altul.
_ Deh, dacă nu știe ungurește… conchide altul
PS. Oare de ce ungurii spun despre ei că sunt maghiari, iar nemții că sunt germani?
bancul asta a aparut cu militienii, care nu puteau sa se inteleaga cu turistul cult
București este, după Budapesta, localitatea în care trăiesc cei mai mulți unguri laolaltă. Omul cult din bancul cu militienii ar fi avut mai mult succes vorbind ungurește.
bancul este lansat in anii ’70; era referirea la Militia nepregatita pentru valul de turisti straini, care au invadat Romania; pe atunci, drepturile minoritatilor….. (De altfel, a fost un val de bancuri cu militienii, nu are rost sa vi le spun. Ca semn de „simpatie” fata de ei…);
dar bancurile isi schimba eroii in functie de conjunctura; am precizat, deja, acelasi banc l-am auzit la turci despre greci si la greci despre turci; avem de-a face si cu autori anonimi, care „ajusteaza” bancul, in favoarea lui sau a etniei; credeti ca ungurii care nu vor sa invete romaneste stiu atitea limbi straine? Sau credeti ca ungurii au taiat capul lui Mihai Viteazul? -poate e cel mai mare numar de unguri din zonele urbane -dupa Budapesta-, dar la nivelul orasului, sunt o f.mica minoritate; rromii sunt mai numerosi-
Dupa cum spuneam, au existat centre de lansare si prelucrare a bancurilor. Oficial. Daca sistemul s-a dus, au ramas tot felul de partide si partidulete, care preiau din aceste indeletniciri. Din „datorie” patriotica. Toate -indiferent de etnie- trebuie depistate si neutralizate.
ACEST BANC..ERA CU TURISTI ..straini..nemti..prin Scotia…si turistii intreaba ,,etc..acelasi deznodamant!
Nu stiu daca se ungurii se auto-denumesc maghiari dar in mod sigur denumirea oficiala a tarii in limba maghiara este Magyarország! Asa cum denumirea Germaniei este Deutschland! Si in mod sigur atunci cand vorbesc in limbile materne si nu in engleza maghiarii spun ca sunt Magyar iar nemtii Deutsch!
În sfârșit un articol fără poziționări nationaliste, scris cu inteligenta și decenta. Felicitări.
A SE CITI CEL MAI IUBIT DINTRE PAMINTENI.
Fiind vorbitor nativ de romana si germana, si avand un contact direct cultural si social cu ambele natiuni, sunt de multe ori intrigat de faptul ca bancurile au o circulatie internationala. In sensul ca regasesti aceeasi poanta in ambele limbi – doar forma si protagonistii se schimba. La nemti nu e ungur , oltean sau moldovean, e ostfriese sau ossie, dar bancurile au aceleasi poante. Si suedezii au un „Bula” , dar e norvegian. Si poantele curg identic. Nu pare a fi efectul internetului globalizant, cu mai degraba efectul unor contaminari culturale in spatiul larg european. O tema interesanta de cercetare, pentru cine s-ar pricepe sa o faca bine.
Tot asa cum Pacala are corespondent in folclorul mai multor popoare iar unele patanii sunt identice (doar cu alte cuvinte)…
Penibilă și anacronică temă! I.-A. Pop (nomina odiosa!) un specimen anacronic, produs al „academiei stefan-georghiu”. Academia Română a devenit o frână a vieții intelectuale românești! Germania nu are o instituție similară, oare când se va alinia viata academică românească la cutumele contemporanitatii?
Astea sunt bancuri hazlii dar impresia lumii intregi despre romania este dureroasa !
Nu înțeleg rostul acestui articol sau a acestei ‘nișe’ de cercetare etnografică. Sub masca ‘echidistanței’ științifice se perpetuează niște clișee de un gust îndoielnic, un pic din sfera ‘vestiar la sport’ sau ‘galeria la fotbal’, care, oricum am învârti-o cu câteva contraexemple în care, vezi Doamne, ungurii nu ies de fapt rău, nu au alt scop decât întărirea unui sentiment de trib, umilirea ungurului și confirmarea că noi suntem mai buni. Spuneți-mi cum ar trebui să se simtă un ungur la auzul majorității acestor bancuri?
Rostul articolului, din punctul meu de vedere, este să înțelegem de ce apar asemenea texte, de ce sunt ele atât de populare. Bineînțeles că un maghiar se poate simți jignit, după cum și un roman se poate simți jignit de bancurile similare ale maghiarilor. Intenția mea nu este sa le colportez, dar nici sa le critic, ci doar sa le explic. Cred că aceste explicații pot fi utile atât pentru cei care le gusta, cât și pentru cei care nu le agreeaza. Dar asta nu mai este problema mea, in calitate de cercetător. Ca simplu om de pe strada, pot sa gust un banc in compania prietenilor, dar sunt împotriva jignirilor.
Precum Atilio ante portas. Nu aveti simtul umorului.
Păi ar trebui să se simtă neînţeles, pentru că autorul articolului demonstrează o atitudine superficială faţă de o problemă foarte serioasă, şi luând problema în derâdere demonstrează că nici nu cunoaşte şi nici nu î-l interesează.
Ura dintre români şi maghiari, indiferent de cine o poartă cui, se bazează pe auzite, pe dezinformare, pe credulitate, pe ghiolbănie mai mult sau mai puţin intelectuală şi este amplificată de către politicieni disperaţi care nu sunt capapili nici măcar să promită ceva nou şi credibil potenţialilor votanţi.
Glumele astea ascund însă un adevăr ignorat: Gheorghe şi Pisti (aşa se scrie de fapt) pot totuşi comunica şi astfel ajung să se aprecieze.
Întreb şi eu pentru un prieten: câţi dintre cei care urăsc poporul vecin (din nou valabil în ambele sensuri) cunosc cu adevărat unul ori mai mulţi membrii ai acelui popor? Nu au nici măcar ocazia! Pentru că arătându-se plini de ură, până la a fi mândrii de ura lor, păi resping şi cea mai mică şansă de a descoperi cât de nefondată le este ura.
Stimate domnule, eu sunt cercetător de meserie, așa că nu îmi pot arata interesul fata de acest subiect, in public, decât făcând o cercetare pe aceasta temă. Buna, rea, cat mă pricep eu. Cred însă că studierea acestor aspecte ne poate ajuta sa înțelegem și, pornind de aici, sa depășim sentimentele negative pe care pe buna dreptate le amintiți. Am scris Piști, cu ș, și nu cu s, pentru că am dat un citat și am reprodus tale-quale. Necunoașterea ortografiei maghiare de către romani este tocmai unul dintre subiectele care generează bancuri, stereotipuri sau chiar neînțelegeri. Voi publica și un material referitor la bancurile maghiarilor despre români, poate că atunci mă voi face mai bine înțeles. In privința cetateniei, eu nu o posed decât pe cea română. Dar printre ființele care îmi sunt cele mai dragi mie pe lumea asta se numara posesori ai celor două pașapoarte, romanesc și unguresc. E ultimul lucru pe care mi-l doresc, sa le tratez cu superficialitate sau in derâdere. Poate e mai bine sa nu facem afirmații atât de categorice despre un individ in carne și oase, cum sunt eu, fara sa îl cunoaștem personal. Cat despre articolașul meu, e o simpla încercare. Sunt convins că are destule părți criticabile și că subiectul poate fi abordat mult mai bine de alți autori.
Stimate domn, confundati capra cu varza si chiar credeti ca ceea ce faceti ar avea vreo valoare din vreun punct de vedere! Este grav, cu atat mai mult cu cat ocupati o functie importanta intr-o universitate de top din Romania. Jenant!
Va garantez ca nicio universitate din top 200 USA nu v-ar oferi vreun contract nici macar pentru a presta activitati pur administrative….de cercetare nici nu poate fi vorba, ceea ce faceti dumneavoastra nu se poate numi cercetare! Doar intr-o tara de mana a cincea precum Romania se poate accede intr-un post de full professor prin astfel de „cercetari” !
” Un ascultator ne intreaba:
” Ce este agresiune?”
Radio Eravan raspunde:
„Agresiunea este atunci când un Stat ataca un alt Stat, fară acordul Statelor Unite !”
Se putea sa nu bage clement una ruseasca si aici?!
Treziti-va stimate domn George.
În inima Europei, Georgia Meloni, cu acordul și pe banii contribuabililor supuși bunului plac al kamaradei Ursula, construiește în Albania cel mai „modern”lagar pentru migrantii islamiști arestați în Marea Mediterana.
Realizati in fapt ce concentratie de eurofobie vor crea liderii umanistii de la Brussel??
Cine ii da apa la moara lui Putin care vede fasciști peste tot?
https://www.rtbf.be/article/asile-et-migration-l-italie-transfere-un-premier-groupe-de-migrants-vers-l-albanie-11449212
Brejnev nu a murit.
Fiind grav bolnav, a fost congelat, pentru a fi decongelat cand se va gasi leacul.
Leacul s-a gasit in 2050.
Brejnev a fost decongelat si lasat in salon sa-si revina, cu un ziar deasupra fetei.
Brejnev s-a trezit, a citit titlul din prima pagina si a murit de inima.
Ce scria in ziar?
„Conflicte violente la granita chino-finlandeza”
********
Stiti cosmarurile lui Brejnev -si nu numai-:
in Piata Rosie, un milion de chinezi, imbracati in costume populare romanesti, care striga in limba ceha: „Vrem acasa-n Israel!”
ETC.
‘Cine crede că gluma e doar glumă și seriosul doar serios nu a înțeles nimic din ambele’.
Am și eu eu două bancuri! Moștenite de la tata. O să le scriu în două comentarii separate ca măcar unul să treacă. O să folosesc și eu asteriscurile cu care autorul acoperă cuvintele mai puțin decente!
Primul: zice-se că după o zi întreagă de pălincă, Piști îi zice lui Ghio:
-Ghio, eu îmbetat așa tare nici să merge acasă nu mai știu!
-Mă Piști, vezi poteca asta!
-Aha..
-Te duci tot în față vreo 400 de kilometri și ești acasă!
Al doilea, îmi zice taică miu ca nu e banc, ci realitate. Am îndoieli mari. Cred că în modul ăsta încerca tata să facă poanta și mai hazlie.
Zice el, că în armată avea un coleg ungur care vorbea rău dar simpatic românește. Așa că ofițerii îl puneau de fiecare dată să vorbească mai mult decât pe restul. Dar “simpatic și deștept “ ungurul mai făcea și el câte o glumă cu cei care știau “de glumă “.
Așa că într-o dimineață cere și el o permisie. Zice ca se mărită soră-sa.
-Da de ce se mărită soră-ta mă? , îl întreabă ofițerul așteptând să-l audă pe ungur.
-O mânci în p***ă!
Oare cum o fi mai bine: sa vorbim despre un fenomen sau sa ne prefacem ca el nu există? Eu cred ca o discuție care poate lămuri cât de cât un subiect e oricând binevenită…
Mi se pare foarte interesant ca umorul tinde să se internaționalizeze, este un lucru pe care tocmai l-am aflat din alte comentarii.
Haideți să primim informațiile pe care alții vor sa ni le ofere cu deschidere nu cu dorința de a riposta neapărat (în felul acesta avem șansa de a învața ceva spre deosebire de a rămâne doar cu ideile noastre vechi)
Cică Feri e acuzat că a incendiat o benzinărie. Îl întreabă judecătorul de ce a făcut asta, el răspunde că așa scria pe un afiș: „ASE FERI DE FOC!”
Bancul asta chiar ca nu are nici o noima. E doar tras de par.
Așe Feri, dă foc!
Bancurile etnice sunt foarte riscante, pentru ca e foarte greu de trasat o linie peste care sa nu treci aparand ca discriminatoriu sau rau intentionat.
Ca dovada, dupa 20+ de ani petrecuti in SUA, inca mai am de auzit un banc american pur etnic. Tot la fel bancurile despre blonde nu sunt gustate in SUA. Sunt considerate misogine, dupa cum spune un comentator mai sus. Unde nu mai spun ca unele bancuri cu nazisti foarte gustate in Romania ar fi considerate oribile in SUA.
Bancurile care sunt gustate in SUA nu au substrat etnic, religios, sau de gen. In general sunt bancuri destepte, cum ar fi cele legate de Bill Gates sau alti leaderi, sau umor legat de o situatie. E foarte greu de pornit un banc etnic cand vecinii sau colegii tai ar putea fi exact tinta unor astfel de bancuri, sau tu insuti ca imigrant.
Gandul meu final este ca foarte putine dintre bancurile de mai sus pot fi gustate fara a fi rautacioase intr-o masura sau alta fie la o etnie, fie la femeie.
Astept cu interes un articol care sa discute bancurile in care oltenii, ardelenii si moldovenii sunt luati la batjocura, sa vad daca e tot la fel de gustat ca bancurile despre unguri. Sau unul cu bancurile ungurilor despre romani.
Ati pus punctul pe I, americanii vad bancurile ca o batjocura, romanii si in general latinii, nu.
Daca vreti o pereche de bancuri vechi ardeleni despre olteni si invers, si cu moldoveni.
De ce s-a pus filtru la [tigarile] Carpati? Ca sa nu mai treaca oltenii dincolo!
si
Oltenii s-au suparat pe ardeleni fiindca ii vorbesc de rau. S-au sfatuit si au pus o lozinca mare la nord de Targu-Jiu: „Sa ne pupati undeva!” Ardelenii s-au suparat si ei, s-au sfatuit si au pus si ei o alta lozinca, fata in fata cu prima: „Si noi pe voi!”.
Trebuie remarcat ca primul banc era doar un joc de cuvinte inspirat de noul sortiment de tigari Carpati la care se pusese filtru dar viza si navetistii, iar al doilea nu rade de ardeleni ci de felul neindemanatic de exprimare, desi sunt romani.
Cat priveste moldovenii, cand nu a fost aprobata constructia de automobile romanesti la Iasi, se zicea ca din cauza ca acolo masinile ar avea doar viteza „inset, insetisor si de-andaratelea” deci iarasi era ridiculizat graiul local si nu moldovenii.
„inset, insetisor si de-andaratelea”- e ridicol cine a făcut bancul, că de-andaratelea nu prea e moldovenesc
Banc la vreme de molima ( ciuma lui Caragea) relatat de istoricul Neagu Djuvara care poate fi dedicat doctorilor Arafat, Tătaru, Streinu Cercel, Gheorghita, Mahler, Rafila.
„Din raportul unui șef de ciocli adresat mai-marelui său: Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde”.
Nu confundati rasul de veselie, rasul de batjocura si ranjitul, arata atitudini si stari sufletesti complet diferite, dar manifestarea exterioara este tot prin contractarea oarecum similara a musculaturii mimicii, ca si la plans. Ar fi bine sa radem mai mult, e si mai benefic pentru sanatate.
Un banc actual este despre un israelian şi u palestinian, în tranşee. Trag ambii cu puşca spre duşman, când, la un moment dat, israelianului i se blochează arma şi înjură într-o românească pură: „F*&%-i mama ei de puşcă! „. Palestinianul se opreşte si întreabă, tot in româneste de unde ştie evreul această limba? „Păi am terminat Medicina la Bucureşti. Dar tu cum de ştii româneste?” „Păi si eu am terminat tot Medicina, dar la Targu Mureş”. Între timp, a evreul a rezolvat problema cu puşca si începe sa tragã spre palestinian: „F*&%ți morţii mă-tii de bozgor!”