Dezbaterea publică a programelor școlare ne-a oferit ocazia să exersăm încă o dată și cu patos democrația deliberativă pe rețelele sociale. Intelectuali de marcă sau de duzină, îngrijorați de lipsa de viziune reciprocă, au construit multiple argumente pro sau contra studierii unor discipline în mod tematic sau cronologic. Presupun că ne-a surprins pe toți diferența dintre punctul de vedere oficial – al ministerului și cel personal – al profesorilor. În ceea ce mă privește, m-a mirat de-a dreptul cât de puțin s-a vorbit despre cine și cum va folosi aceste instrumente; despre cum vor putea modela programele de studiu întâlnirea dintre generațiile analogice și cele complet digitalizate. Cred că ar fi fost interesant să analizăm potențialul programelor de a genera soluții pentru a trece peste diferența inter generațională de situare în lume, căci este posibil ca tocmai experiența de viață a generației X să fie șansa dialogului cu generațiile Alpha și Beta. Nu neapărat claritatea și temeinicia argumentelor.
Mirarea mea a venit din interiorul grupului de lucru care a elaborat programa la disciplina Filosofie. Experiența avută în cadrul grupului respectiv a fost precedată și apoi marcată de un avânt aproape revoluționar alimentat de noile planuri cadru care aduc studiul filosofiei în clasa a XI-a. În sfârșit, m-am gândit eu, ora de filosofie ne va permite să transformăm conceptele în unelte, valorile în virtuți și, mai ales, să problematizăm lucid contextele în care trăim. Iar proiectarea didactică nu va mai fi discurs paralel, ci va coincide cu proiecțiile personale ale profesorilor de filosofie. Avântul meu s-a atenuat pe parcursul „lucrărilor”, dar nu m-a temperat deviza propusă grupului: Să fim echilibrați!, nici sugestiile chibzuite ale colegilor universitari și nici măcar gândul obsesiv că elevii mei nu s-ar prinde dacă am aborda libertatea sau adevărul diacronic sau sincronic. Nu, ci, dincolo de toate acestea, m-a tras de mânecă experiența personală, reală și viscerală, pe care am avut-o în elaborarea și aplicarea programei unui opțional pe care l-am intitulat Cum gândim?
În urmă cu șapte ani, sătulă să mă tot adresez unor elevi care, aflați în pragul examenelor, mă transformau în barem ambulant al variantelor de la bac, dar și sub influența trendurilor referitoare la filosofia pentru copii, mi-a venit ideea să propun respectivul opțional la clasa a V-a. Voiam să ajungem împreună la mirarea de dinaintea gândirii (θαυμάζειν) și la întrebările care mișcă lumea, astfel încât să simțim „crampele gândirii”. Intenția mea, nedeclarată, era să obțin acel cum, pe temeiul căruia am fi putut afla mai ușor de ce-ul gândirii la orele de filosofie de la liceu. Mi-am transferat intenția într-un limbaj didactic și, spre bucuria mea, inspectorul de atunci mi-a aprobat opționalul. Drept urmare, toată vara dinaintea acelui an școlar m-am înarmat cu povești despre dragoni generoși, broscuțe viteze, lăcuste înțelepte sau nesăbuite. Și, neapărat, cu metode socratice sau lipmaniene, preluate de prin cafenele filosofice virtuale, cu ajutorul cărora să-i transform pe copiii de 9-10 ani în partenerii mei în explorarea mecanismelor gândirii. Bunele mele intenții uitau atât că nu mai predasem niciodată la gimnaziu, majoritatea orelor mele fiind la clasele a XII-a de peste două decenii, cât și faptul că veneam din generația X, iar ei din zorii generației Alpha. Cu alte cuvinte, mă raportam la o clasă ideală – plină de copii curioși să afle cum gândim – și inexistentă, ca de obicei în proiectarea didactică.
Mai întâi m-am întâlnit cu ecourile gălăgiei infernale ale viitorilor mei parteneri de gândit, iar când am trecut pragul sălii de la parter am descoperit 27 de copii vocali mișunând cu viteză prin încăpere. Apariția mea i-a întrerupt, am profitat de momentul de tăcere și i-am anunțat că urma să aflăm Cum gândim? Mirați de apariție și de propunere, m-au asaltat imediat: despre ce?, de ce?, pentru ce? Până când un băiat, Aron, a pus adevărata întrebare: Nu o să avem lecții de învățat? Nu, doar ne mirăm și ne întrebăm… restul nu s-a mai auzit. Eram mană cerească pentru ei! Doar un băiețel blond s-a tot foit, apoi a strigat în direcția mea: doamna de Cum gândim?, eu îți scriu o poveste! Apoi, în fiecare miercuri la ora 9, printre ore de filosofie cu adolescenți bătrâni și plictisiți, deveneam doamna de Cum gândim?. Marea provocare era să obțin momentul miraculos de tăcere care precedă mirarea, însă degeaba am recurs la diverse tactici didactice de la desene cu personajele din poveștile cu tâlc, la origami și până la cercul socratic. Oricare propunere, în loc să-mi aducă tăcerea fertilă, lua proporții nebănuite: mă așteptau cu ambele table pline de desene pe care mi le explicau sau cu povești scrise special pentru ora Cum gândim? Sau îmi umpleau catedra cu broscuțe, avioane, solnițe din hârtie. Dar nu făceau nimic din ce le ceream, căci regulile erau negociabile, iar autoritatea efectul unei seducții. La sfârșitul orei, mă conducea la sala profesorală un alai de copii povestind despre filmele preferate, mafia rusă, bunicii iubitori sau dubioși și vacanțe exotice. Când dădeam să intru, strigau care mai de care doamna de Cum gândim? stai să-ți spun ceva! Nu pleca!
Trăiam cu frustrarea continuă că nu gândeau nimic, dimpotrivă, simpla mea apariție în clasă declanșa nebunia ce-i bloca fix de la asta. Mi se părea că mă aflam la izvoarele tuturor mirărilor și întrebărilor reprimate în clasele primare. Deja mă feream rușinată de directoarea care mă creditase și speram să nu afle că tot ce făceam era să generez soluții de supraviețuire în contextul dat. Uneori, ca să obțin un moment de liniște, strigam, privind îngrozită spre tavan: L-ați văzut și voi? Un păianjen uriaș coboară spre noi! Priviți în liniște, altfel nu se vede! Eram jalnică, 27 de copii priveau concentrați tavanul, iar eu consideram liniștea aceea ca pe o victorie uriașă. Alteori mă lingușeam pe lângă alaiul care venea după mine pe coridor și le strecuram câte o provocare ca să ajung la cum-ul gândirii. Mă ascultau câteva momente, apoi imediat strigau: doamna de Cum gândim? lasă asta! Și o luau de la capăt cu o energie și o veselie inimaginabile, căci aveau sute de idei pe teme inepuizabile. Și, mi-e jenă să recunosc, dar am avut și momente în care nu i-am mai putut auzi și am zis: Puteți să vă scoateți telefoanele și să vă jucați în tăcere cinci minute!
Într-o miercuri, era prin noiembrie, am găsit sala de clasă goală. Înainte să mă dumiresc, a apărut David – cel care scria continuu povești – surescitat: doamna de Cum gândim?, haideți să-l salvăm pe Jimmy! Afară, în curtea din spate, Jimmy e bolnav! L-am urmat și i-am găsit așezați în cerc în jurul unui melc, care se deplasa în ritmul lui, dar ei au considerat că e bolnav și are nevoie de susținerea lor. Am ținut ora lângă melc, am vorbit despre ritmuri diferite ale vieții și despre cum să ne raportăm la ele. A fost singura dată când m-au ascultat privindu-l pe Jimmy, apoi ne-am despărțit cu promisiunea că îl vor lăsa în pace. Dar am observat că a devenit mascota clasei și că îl hrăneau zilnic, deranjând toate orele de la parter. În miercurea următoare i-am găsit îndurerați – murise Jimmy de două zile. L-au înecat în firimituri de pâine. Ca să-i înveselesc cumva, am zis: Haideți să căutăm Duhul școlii! Am auzit că ar fi un duh în clădire din vremea în care a fost mănăstire! Din ziua aceea am făcut orele pe coridoare, am aflat unde sunt pivnițele, podurile, intrările secrete, în timp ce le stârneam câte o vagă curiozitate cu firimituri de gândire. Mă așteptau la ușa clasei documentați, fiindcă în toate pauzele explorau cotloanele vechii clădiri înnebunind profesorii de serviciu. Mă strigau, oriunde mă vedeau, plini de pânze de păianjeni, doamna de Cum gândim? am mai găsit o ușă secretă! Și mă așteptau cu alte povești sau desene despre ce ar putea fi dincolo de ușa aceea.
A venit și ziua în care am aflat că eram la capătul a orice strategie didactică și a orice idee ca om. O schimbare în orar m-a adus la clasa a V-a la finalul programului, i-am găsit la fel de agitați și de plini de idei ca la ora 9 dimineața. Și atunci am clacat, căci am ridicat vocea ca să mă fac auzită. S-au oprit uluiți, iar eu am profitat de liniște și i-am ocărât numindu-i nepoliticoși, enervanți, imposibili. Încă mă văd, doamna de Cum gândim agitându-se în fața clasei ca sperietoarea din Omul de tinichea. Exact ca pe ea m-au privit câteva clipe, apoi și-au întors privirea, fiindcă era insuportabil pentru ei. Am realizat, prea târziu, că era tratamentul pe care îl primeau zilnic de la cineva care ceda nervos. Pe mine mă salvase Jimmy, cotloanele clădirii, un dram de intuiție, habar nu am ce. Am ieșit din clasă printre părinții înșirați pe coridor în așteptarea copiilor. Privirile lor mi-au confirmat că auziseră tot ce am spus. Am trecut printre ei cu gândul că e ultima dată când mai ies dintr-o sală de clasă și că precis cineva urma să mă reclame, așa cum meritam. Am așteptat toată ziua să mă văd la știri. Nu mi-ar fi părut rău. Dar nu au fost atât de previzibili, ci a trebuit să mă întorc în clasă și să stau în fața lor la ora de Cum gândim? Le-am vorbit despre ce face diferența dintre curaj și lașitate, dintre adevăr și fals, despre cine sunt ceilalți… în sfârșit îmi făceam damblaua și vorbeam despre temele pe care le proiectasem pentru ei. Însă nu mă priveau, îmi vorbeau formal și fără vlagă, se conformau ca niște păpuși stricate pentru care devenisem doamna de Cum gândim, fără semnul întrebării. Doar David îmi mai scria povești, toate mă făceau să plâng.
Am avut noroc cu pandemia, nu mai trebuia să apar în fața lor. În primele luni de online le postam câteva idei și îmi trimiteau temele sau primeam mesaje de scuze că nu vor să le facă de la părinții de care încă mă temeam. Abia pe parcursul lunilor de izolare, am realizat că mă primiseră chiar în intimitatea lor, dincolo de ceea ce puteam să le ofer prin programa la care lucrasem și ținusem atât de mult. Era răsplata pentru că i-am salvat de la „a învăța conținuturi” conform regulilor și sub amenințarea pedepselor. Iar eu, în loc să savurez clipa dăruită, eram iritată și tot mai nemulțumită că nu-i modelam și nu-i învățam nimic. O parte dintre elevii din clasa a V-a sunt acum în clasa a XI-a, le predau un alt opțional – Dezbateri, oratorie și retorică. Nu i-am mai întâlnit între timp, dar la prima oră le-am recunoscut bucuroasă chipurile. Le-am povestit de clasa a V-a, de Jimmy, de mafia rusă, însă abia își mai aminteau câte ceva. Sunt mai buni decât restul din clasă la a construi argumente consistente, dar mi-aș dori să se ridice din bancă și să-mi deseneze pe tablă un inorog sau să-mi facă o broscuță din hârtie.
Am învățat acum șapte ani de la clasa a V-a că intenția personală și cea oficială coincid doar printr-un mare noroc, iar eu l-am avut atunci când am ignorat regulile oficiale și m-am lăsat prinsă în avalanșa de mirare, uimire, viață, pe care am declanșat-o. Deși nu am știut cum să-i fac față. De atunci știu că folosirea programelor – precare sau sublime – va depinde de priceperea fiecărui om pus în situația de a le utiliza. De aceea ar trebui să ne gândim mai mult la cine sunt oamenii între care va avea loc întâlnirea din sala de clasă.
Wow, jos palaria. O pledoarie mai frumoasa pentru meseria de dascal nu am mai citit de foarte mult timp. Felicitari doamna profesor, sunteti, cum se spune, „adevarata”.
Reportaj de pe front. Mie mi-a făcut plăcere să-l citesc. Cum pot dialoga două lumi separate de hăul timpului care a trecut numai pentru una dintre ele? Pot dialoga greu, da.
Sfinta mirare!Doamna de”cum gindim”ai avut parte de cea mai frumoasa intilnire posibila.Si nici macar nu ai ratat-o.Pentru un”invatator”asta ar trebui sa fie idealul.Sa poata provoca mirarea si sa fie in stare s-o intretina.Bravo.
eu am un singur elev, pe nume AI;
pentru ca e toba de carte, crede ca stie Cum gandim, dar e idiot sadea (plus niste simptome de Alzheimer in stadiu avansat): gandeste doar din Scripturi, pentru ca nu stie Cum ne jucam;
Nu ați greșit! De fapt, ați înțeles că rolul pe care îl aveți este diferit de ceea ce v-ați imaginat și că de fiecare dată este nevoie să ne adaptăm la context. Puterea de a improviza pe moment este o calitate esențială.
Metoda mea este diferită. Propun la ore o problemă, după care îi las să se gândească 2 minute în tăcere. Rolul meu nu este să rezolv problema sau să le arăt soluția, ci să îi ajut să identifice corect întrebările cu care pot să descopere mai rapid soluția problemei. Problema este complicată, dar poate fi rezolvată dacă o descompui în subprobleme mai simple.
Vorbesc foarte puțin la ore – elevii trebuie să fie cei care vorbesc. Eu doar le pun întrebări prin care le călăuzesc procesul de rezolvare – acel „cum gândim”. De-abia după ce problema este rezolvată am 30 secunde în care le furnizez informația teoretică.
Aplic metoda asta de 10 ani. Funcționează. Dar am un mare avantaj: nu predau la școală! Am făcut o grămadă de greșeli pe parcurs. Dar satisfacția este pe măsură: văd cum progresează, văd cum vor tot mai mult și mai ales cum la rândul lor îi învață pe alții folosindu-se exact de aceleași metode.
Norocul meu este că am o specializare în care AI nu poate interveni deoarece nu există o metodologie de predare și nici o programă oficială. Pot să experimentez ce doresc, cum doresc, când doresc. Uneori îi pun pe ei să creeze probleme pe care să le rezolve ceilalți. Am o libertate deplină.
Cu toate acestea, le explic mereu că nu există o singură cale prin care pot să ajungă la soluție. Este important să evit dogmele. Eu le dau un arsenal, ei văd care sunt ustensilele cu care se împacă cel mai bine. Fiecare elev este diferit și prin urmare nevoile lor sunt diferite.
Dumneavoastră aveți o altă experiență. Vreți să creați ordine în haos. Vreți ca elevii să vă urmeze. Urmăriți-i cum lucrează în tăcere. Nu mai insistați pe asimilarea de conținuturi – oferiți-le doar prilejul să experimenteze, să observe și să explice. Creați un cadru sigur și clar în care să se exprime: este nevoie de reguli simple, totuși. Pentru mine sunt sfinte două: 1. Ignoranța nu este o rușine 2. Din orice încercare putem descoperi ceva nou.
Mi-ar plăcea să vă urmăresc orele. Cred că aș avea ce să „fur” de la ele. Vă mulțumesc pentru acest articol minunat: ați descris cu umor și duioșie, o lecție de viață!
Foarte interesantă metoda d-voastră! O voi încerca și eu, poate o să reușesc și cu elevi mai multi în clasă. Vă mulțumesc, sunteți generos să ne împărtășiți modul de lucru, si vămultumesc pentru aprecieri! Vă astept oricând în Oradea la orele mele.
Frumos scris stimata Doamna. Averti si talent scriitoricesc. In degringolada prezenta, din sistemul de invatamant romanesc, sunteti probabil una dintre exceptiile cate-si pastreaza luciditatea.
Sotia mea lucreaza in sistemul Montessori, ala vestit cu cochilii de Nautilius si Fibonacci. E diferit fundamental, in sensul ca lucreaza cu stimuli tactili, cu forme, cu serii. Conceptele sunt exemplificate vizual. Cum au fost melcul si „catacombele” Dvs. Dar este si o rigoare, sa-i spun, de inspiratie monahala. Copii ies de acolo cu o ordine intrata-n obisnuinta, o ordine „ordonata”. Acum, la acest nivel de varsta, filozofia se apropie mai mult de sensul etimologic al cuvantului iar cunoasterea cuprinde cam tot ce misca ori nu; e omnivora. La ora de filozofie de clasa a V-a poti preda orice le pune capsorul copiilor pe ganduri. Doar ca, la sfarsitul orei, sa-si puna crioanele colorate in ordine, in penar.
PS. Pe vremea mea se facea cumulat logica si limba Latina in clasa a IIX-a. „They go together well”
Numai bine va doresc D-na {Elvira Groza este profesor de filosofie.”}
Pentru mine , un text interesant, chiar filozofic, nu atât din cauza experimentului cât din cauza explicațiilor( corecte) rezultate din această mică aventură.
În legătură cu experimentul de gândire la copiii de clasa a V-a voi spune doar, deși nu sunt de specialitate, că nivelul de „gândire” crește gradual pe niveluri de vârstă, preșcolari, învățământ primar, gimnazial, liceal, universitar, etc. Poate nivelul de gândire, psihologic vorbind, al unui copil de 10-12 ani nu este atât de dezvoltat încât să conștientizeze propria gândire critică. Dar, repet, nu sunt de meserie.
Dar altceva mi-a atras atenția, respectiv „interpretarea rezultatelor”.
Dna Profesoară face o comparație între educația+metodele „analitice” (adică cele vechi) și educația+metodele „digitale”( adică cele noi) arătând că există o lipsă de comunicare între generațiile „vechi” și „noi” inclusiv între profesorii „analogici” vechi și tânăra generație „digitală”. Și indirect apare întrebarea, de data asta perfect filozofică, CARE SĂ FIE SCOPUL SI METODELE EDUCAȚIEI ÎN ERA DIGITALĂ?
Și, citind ce se întâmplă la noi și în toată lumea se pare că nimeni nu prea știe să răspundă la această întrebare tulburătoare.
Ca urmare, pentru mine, apar „gânduri negre”, deloc optimiste.
Eroare …nu „analitice” ci ” analogice”…scuze…
Doamne ajuta! Printre atatzia doamne/ domni „Stie tot”, cineva sa le propuna copiilor sa gandeasca. Impreuna.
Felicitari pentru tot demersul dv.ca profesor cu adevarat har si creativ. Generatia de azi nu mai inghite toceala, au nevoie de dialog si de multe raspunsuri la problemele de azi din natura, societate si familie. Si acestea nu le dau psihologii, asa dupa cum cred multi, ci doar profesorii de scoala si liceu. Dar pe toti ministrii din educatie de dupa 1990 nu i- a interesat acest adevar, ci doar sa faca economii de bani. Cu 27 de copii la o clasa este greu de facut ceea ce faceti dv., de aceea sunt necesare clase cu maxim 16- 18 copii, ca toti sa gandeasca si sa vorbeasca liber, macar odata pe saptamana, nu odata pe modul si de trei ori pe an.
Se spune ca filozofia e pt batrini.. nu stiu daca in clasa V-a merge filozofia in clasa.
As pleda pt filozofia de maidan, cum am trait-o eu la mahala, acolo inveti sa gindesti cu multe vanatai si ochi umflati. Ca in definitiv povestile nu sunt si ele filozofii cu pilde?
Cunosc un profesor de geografie, tinar, in Ro. Baiatu e extrem de iubit de copii si nu pt ca ar fi f blind cu elevii, nu, e chiar aspru, dar are acel ceva care-i face pe copii sa-l iubeasca. Am fost si eu profesor la Palatul Pionierilor, pe vremuri, la cercul de aeromodele. Copiii erau incintati, veneau cu tot cartierul ca nu mai aveam loc, mi-era ingrozitor de frica sa nu se taie cu traforajele, ca nu-i puteam supraveghea pe toti. Uneori se obrazniceau, iarna, se piteau si ma asteptau cu bulgari de zapada.
Cred ca si d-na Groza e acelas gen, succes!
Minunat! Mulțumesc!
Felicitari pentru articol!