Doar atât ne-a fost norocul ?

La împlinirea a 100 de ani de când există România Mare, cred că am fi fost datori nu doar să organizăm întruniri festive, serate, simpozioane aniversare cel mai adesea triumfaliste, ci să ne întrebăm deopotrivă cât și cum am fost în stare să valorificăm dintre oportunitățile oferite de Unirea de la 1 Decembrie 1918.
Era, cred, necesară o autentică, nu întotdeauna și agreabilă privire în oglindă nu doar pentru a ne întreba retoric dacă România este sau nu cea mai frumoasă și împlinită țară din Europa. Era mai important să mergem mai departe decât să constatăm, și aceasta numai în clipele marcate de un plus de luciditate, că cea mai mare realizare a României centenare este că ea continuă să existe ca atare. Nu ca la 1 ianuarie 1919, de pildă, ci măcar așa cum i-a fost dat să rămână după încheierea celei de-a doua mari confligrații mondiale și după trecerea în registre şi catastife sacrosancte a socotelilor finale, pentru noi nu tocmai foarte generoase.
Era, socotesc, un pic mai profitabil nu numai să ne limităm la repetarea celebrei ziceri a lui Petre Carp, zicere referitoare la norocul care ar fi marcat mai întotdeauna destinul țării noastre. Un noroc care a suplinit adesea ceea ce nu s-au prea învrednicit să facă oamenii. Din neștiință, naivitate, nevrere, lene sau în numele acelei săvârșiri fără desăvârșire despre care scria încă din 1907 Dumitru Drăghicescu ori al lui „merge și așa” diagnosticat de poeta Ana Blandiana, mult mai aproape de zilele noastre.
Chiar să fi avut noroc România de la 1 Decembrie 1918 încoace? O analiză cât de cât serioasă mi se pare că ar contrazice iarăși o viziune din cale afară de optimistă. Nici perspectiva liniștitoare nu dă, la urma urmei, prea multe motive de satisfacție. Cei 20 de ani de interbelic au oferit țării șansa dezvoltării, a creației, lucrurile au fost preponderent pozitive sau măcar promițătoare. Spun asta, chiar dacă nu mă număr printre aceia care apreciază că respectiva perioadă ar fi fost una a absolutului împlinirii, a pământului mioritic devenit loc de manifestare ori sinonim al Raiului.
Clasa politică nu a fost una chiar fără prihană, oamenii de stat autentici s-au amestecat cu profitorii, s-au comis greșeli impardonabile (de pildă în privința Basarabiei), regele Carol al II lea nu a fost neapărat un demon care a strivit îngeri, aceștia prea adesea s-au asociat cu Suveranul în multe dintre greșelile comise de acestea, cu voie sau, pur și simplu, din lipsă de autentică statură politică. Nu-i vorbă, și la capitolul angeologie națională am făcut economie ori, din contră, am căzut pradă tendinței de mistificare ulterioară, desigur explicabilă într-o oarecare măsură și prin răul care a urmat odată cu începerea comunizării țării.
O operațiune căreia ne-am opus o vreme (au făcut-o partizanii din munți, aceia cărora un nemernic peltic, așa cum este grobianul pesedist Șerban Nicolae, a avut ticăloșia de a le insulta în urmă cu câteva luni memoria, iar replicile care i-au fost date ipochimenului mi s-au părut destul de slabe, la fel ca cele date lui Traian Băsescu care a debitat verzi și uscate cu referire la Regele Mihai), apoi am cam acceptat coabitarea contra unor avantaje de moment, așa cum a demonstrat în recenta sa carte (De la Dacia Antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi, Editura Humanitas, București, 2018) profesorul Lucian Boia.
Iar după 22 decembrie 1989 parcă am fi fost setați să ne ratăm norocul. Prin alegeri proaste, prin neprezentări la urne, prin inacțiune, prin naivitate, adesea prin pactizarea ba cu Ion Iliescu, ba cu Liviu Nicolae Dragnea ori prin plusul de încredere acordat celor pe care i-am socotit greșit salvatori ai nației și garanți ai adevărului și cinstei. Indiferent că aceștia s-au chemat Emil Constantinescu și Traian Băsescu. La alegerile prezidențiale din noiembrie-decembrie 2014 am căzut pradă iluziei că istoria ar fi repetabilă și am văzut în dl. Klaus Werner Iohannis o reîncarnare a Regelui Carol I sau a lui Ferdinand Întregitorul. Nu a fost să fie, am avut parte doar de o ființă ezitantă care ceea ce face bine astăzi are parcă grijă să arunce în derizoriu ori să strice mâine.
La numai trei săptămâni după sărbătorirea Centenarului vom marca 29 de ani de la Revoluție. Despre care nici astăzi nu știm din surse oficiale dacă a fost cu adevărat o revoluție, o lovitură de stat, o loviluție. „Vom marca” e un fel de a zice căci și aici își spun cuvântul lehamitea, plictisul. Teama de a recunoaște că au fost și că avem în spate, mai degrabă, 29 de ani pierduți. Nu doar politic, ci și social și economic. Nu avem un proiect de țară, iată, de pildă, lansăm și relansăm ideea României educate în vreme ce la fiecare rectificare bugetară educația pierde sistematic, suntem pe an ce trece mai puțini, românii emigrează.
Până la urmă chiar și cei care critică ctitorirea Catedralei Mântuirii Neamului ar trebui să recunoască că e singurul lucru mai acătării săvârșit în 29 de ani de zisă libertate. Ajunge? Doar atât ne-a fost norocul? De răspundere sau de folosință limitată?
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors. ro și pe blogurile adevărul.ro