Singapore își plătește cetățenii ca să citească. România riscă să treacă de la tradiționalul analfabetism funcțional direct la analfabetismul asistat.
O țară a pus recent preț pe lectură. Cincisprezece minute de lectură valorează acolo 20 de monede virtuale, iar cine citește zilnic un an întreg câștigă cam 7,30 dolari singaporezi[1]. Nu râdeți! Singapore nu e o țară de analfabeți: domină PISA și își poate permite orice experiment. Tocmai de aceea gestul trebuie citit și interpretat ca un buletin medical. Când cel mai bun elev al planetei ajunge să-și plătească (puteți citi „să-și mituiască”) cetățenii ca să deschidă o carte, nu e vorba de o politică culturală, ci de un recurs la capitulare, semnat elegant și ornamentat cu insigne și puncte de fidelitate.
Neil Postman (1985) ne-a avertizat acum patru decenii că, la nivel global, am ales greșit distopia. Orwell se temea de cei care vor interzice cărțile. Huxley, dimpotrivă, se temea că nu va mai fi nevoie să le interzică nimeni, pentru că nimeni nu va mai vrea să le citească. A câștigat Huxley și nici n-a fost nevoie de soma – a fost îndeajuns un ecran de șase inci cu derulare infinită.
Pentru cititorii nefamiliarizați cu operele lui Huxley, amintim că soma este drogul fictiv din Brave New World (Huxley, 1932): o substanță distribuită de stat, fără efecte secundare vizibile, pe care cetățenii o iau ca să rămână mulțumiți, calmi și docili. Huxley o numește „vacanța perfectă”, pentru că anulează orice disconfort, orice îndoială, orice impuls de revoltă. Este, în lumea imaginată de el, principalul instrument de control: nu prin frică, ca la Orwell, ci prin plăcere administrată constant. Dacă la Orwell (1984) regimul controlează prin durere și interdicție (arde cărțile, pedepsește gândul), la Huxley regimul controlează prin satisfacție continuă: cetățenii nu mai vor să citească, să gândească sau să se revolte, pentru că sunt mereu suficient de mulțumiți. În lumea noastră de astăzi nu a mai fost nevoie de o pastilă administrată de stat, fiindcă avem deja una sigură: telefonul, cu fluxul lui de recompense mici și constante, producând același efect de sedare voluntară pe care Huxley îl atribuia drogului soma.
Ce știe știința și ce nu știu și guvernanții
Psihologia motivației studiază de o jumătate de secol exact întrebarea pe care Singapore o tranșează acum la scară națională. Lepper, Greene și Nisbett au arătat în 1973 că preșcolarii recompensați pentru desen desenează apoi mai puțin. Meta-analiza lui Deci, Koestner și Ryan (1999) a validat și generalizat rezultatul: recompensa tangibilă și așteptată erodează motivația intrinsecă. Mark Twain a intuit-o și a exemplificat-o fără cercetări și experimente de laborator în Aventurile lui Tom Sawyer, văruitul gardului de la stradă al mătușii Polly devenind privilegiu abia când nu mai e considerat muncă, ci plăcere, pentru a conchide că: „Există gentlemeni bogați, în Anglia, care mână poștalioane cu patru cai, treizeci până la cincizeci de kilometri pe zi, în toiul verii, fiindcă această plăcere este neaccesibilă oamenilor de rând: îi costă o mulțime de bani, dar dacă ar primi leafă pentru treaba asta s-ar chema că sunt puși să muncească și atunci s-ar lăsa repede păgubași.”
Mai incomod e rezultatul lui Gneezy și Rustichini (2000b): plătește destul sau nu plăti deloc. Plata măruntă poate fi mai rea decât nimic, fiindcă mută activitatea din registrul sensului în cel al pieței, iar pe piață doi cenți înseamnă exact doi cenți. Când o grădiniță din Haifa a introdus amenzi pentru părinții care întârziau, numărul întârzierilor a crescut, pentru că părinții preferau să-și asume vina pentru întârziere și să plătească amenda. Vina devenise tarif. Michael Sandel a formulat morala: piața nu lasă neatins bunul pe care îl poate atinge.
Onestitatea cere și reversul. Roland Fryer (2011) a plătit elevi din Dallas cu doi dolari pe carte și înțelegerea textului a crescut. Plata pentru note, în schimb, n-a produs nimic. Megastudiul lui Katy Milkman (2021) a găsit că microrecompense de câțiva cenți readuc oamenii la sală. Singapore plătește efortul, nu rezultatul, așadar, în lumina studiului lui Milkman, putem accepta că designul proiectului singaporez nu ține de naivitate. Are însă în propria arhivă studiul TRIPPA (2016): stimulentele bănești pentru mers pe jos au funcționat șase luni, iar după oprirea plății efectul s-a evaporat. Prin urmare, întrebarea nu este dacă oamenii vor citi pentru monede, ci ce se va întâmpla când monedele dispar. Un program fără grup de control nu va putea răspunde niciodată la ea.
Pandemia care nu are vaccin
Îi spunem „pandemie”, asumându-ne rigoarea metaforei. Dovezile cauzale sunt mai modeste decât panica, dar există. Extinderea Facebook în campusurile americane a înrăutățit măsurabil sănătatea mintală a studenților (Braghieri, Levy și Makarin, 2022). Cei plătiți să-și dezactiveze contul au fost mai puțin anxioși și au folosit platforma mai puțin și după experiment (Allcott et al., 2020). Observați ironia: știința a trebuit să plătească oameni ca să nu acceseze, iar acum un guvern îi plătește ca să citească. Este evidentă aici asimetria de fond: doi cenți contra unei economii a atenției de miliarde. Pentru că atenția umană a devenit o resursă pentru care statul licitează împotriva unor companii cu bugete de miliarde și cu cei mai buni ingineri ai lumii. Statul licitează însă cu doi cenți pentru cinsprezece minute!
Istoria complică lamentația. Pe la 1790, Germania trăia panica morală a Lesesucht, „mania cititului”. Romanul era acuzat că strică tineretul, exact ca TikTok-ul azi. Iar în Phaidros al lui Platon (aproximativ 370 î.Hr.) zeul Theuth e certat că scrisul va aduce uitare în suflete. Dovadă că fiecare tehnologie cognitivă a fost percepută întâi ca o „otravă”. Ceea ce nu înseamnă că toate alarmele sunt false. Înseamnă însă că trebuie să știm ce anume apărăm. Nu apărăm cartea ca obiect, ci capacitatea de a susține un gând lung. Cea mai mare victorie din istoria lecturii a obținut-o Suedia de după legea bisericească din 1686. Și victoria nu s-a obținut cu bani, ci cu sens. Citeai ca să aparții comunității și o țară aproape fără școli a ajuns aproape integral cititoare.
Povestea Suediei este, probabil, cel mai spectaculos experiment de alfabetizare din istoria europeană, și e cu atât mai remarcabil cu cât s-a produs fără școli. Biserica luterană suedeză (Kyrkolagen, Legea bisericească) a impus atunci o obligație fără precedent: fiecare cap de familie trebuia să demonstreze, anual, în fața preotului, că poate citi cu înțelegere textele religioase de bază: Catehismul lui Luther, cartea de psalmi, Biblia. Motivația teologică era centrală, nu una pedagogică: doctrina luterană susține că mântuirea vine prin credința personală, întemeiată pe citirea directă a Cuvântului lui Dumnezeu, nu prin mijlocirea clerului. Dacă fiecare suflet răspunde singur în fața lui Dumnezeu, fiecare suflet trebuie să poată citi Scriptura. Analfabetismul devenea, în această logică, un risc pentru mântuire, nu doar o lacună. Alfabetizarea a impus mecanismul:husförhör. Termenul înseamnă literal „examinarea casei” sau „chestionarea gospodăriei”. Preotul parohiei se deplasa anual din casă în casă, sau convoca familiile, și testa public pe fiecare membru al gospodăriei, urmărind capacitatea de a citi și de a explica textele. Rezultatele erau consemnate meticulos în registre parohiale, numite husförhörslängder, care specificau, pe o scală, nu doar dacă persoana știa să citească, ci și gradul de înțelegere a ceea ce citește. Aceste registre, păstrate sistematic timp de secole, sunt astăzi una dintre cele mai bogate surse demografice și sociale din Europa, motiv pentru care Suedia are una dintre cele mai fine reconstituiri istorice ale alfabetizării din lume. Rezultatul: istoricul suedez Egil Johansson, care a cercetat și valorificat aceste registre parohiale, a arătat că rata de alfabetizare la citit a atins în Suedia niveluri apropiate de universalitate, peste 90%, încă din secolul al XVIII-lea, cu mult înaintea industrializării și a sistemelor de școală publică obligatorie de tip prusac sau englez. Cifra e cu atât mai surprinzătoare cu cât acoperă și zonele rurale, izolate și sărace. Johansson a subliniat însă un detaliu esențial, care distinge cazul suedez de restul Europei: alfabetizarea suedeză a fost aproape exclusiv o alfabetizare a cititului, nu și a scrisului. Cele două competențe erau predate separat, în epocă, în majoritatea culturilor europene, iar Suedia a investit masiv doar în prima, cea cerută de mântuire, nu și în a doua, cerută de comerț sau de administrație. Scrisul a rămas astfel multă vreme o competență minoritară, învățată separat, adesea la școală, de o parte mult mai mică a populației. Alfabetizarea suedeză nu a fost, așadar, un proiect „modern” de tip iluminist, orientat spre progres economic sau emancipare civică, ci un proiect teocratic, de control și mântuire, care a produs totuși, ca efect colateral, o populație de cititori.
Cu referire la experimentul din Singapore, argumentul din articolul nostru, anume că citirea „ține” doar când e legată de sens comunitar, nu de bani, găsește în Suedia exemplul perfect: stimulentul nu era financiar, ci existențial și social, accesul la împărtășanie, la căsătorie, la statutul de membru cu drepturi depline al comunității. Cine nu trecea testul putea fi, în cazuri extreme, refuzat la cuminecătură sau la cununie. Frica de excludere socială și religioasă a funcționat unde, patru secole mai târziu, doi cenți pe zi s-ar putea să nu funcționeze deloc.
Mașina care citește în locul nostru
Urmează partea cu adevărat neliniștitoare. Rețelele sociale ne-au furat timpul de citit. Inteligența artificială ne oferă și ea ceva perfid: scutirea de citit. La ce bun cincisprezece minute cu o carte, când poți primi rezumatul în cinci secunde?! Asimov a scris în 1958, în „The Feeling of Power” un scenariu science fiction atunci, dar plauzibil într-un viitor incert, dominat de AI: o civilizație care a uitat aritmetica redescoperă cu stupoare că omul poate să facă înmulțiri perfecte și singur. În 2011 aflam că Google ne schimbă memoria, fiindcă reținem unde se află informația, dar nu și informația (Sparrow et al.). Bastani și colegii au arătat anul trecut (2025), în PNAS, că elevii care exersează matematica cu un GPT nerestricționat rezolvă mai bine atâta timp cât au unealta/instrumentul și învață mai prost când unealta le este luată. Au arătat, de asemenea, și că un tutore AI cu guardrails (limitări/constrângeri deliberate impuse instrumentului AI, ca să nu-i ofere elevului calea cea mai scurtă spre răspuns) atenuează răul. Concret, în experiment, diferența dintre cei doi tutori AI a fost una singură, dar esențială. GPT Base se comporta ca un ChatGPT obișnuit: elevul întreba, primea rezolvarea. GPT Tutor avea un prompt de sistem, invizibil elevului, care îi interzicea explicit să dea răspunsul direct și îl obliga să ofere doar indicii concepute de profesor, gândite să ghideze raționamentul elevului fără să-l suplinească. Diferența de rezultat a fost mare: cu GPT Base, elevii au scăzut cu 17% la examenul dat fără AI față de grupul care nu avusese deloc acces la GPT. Cu un GPT Tutor, performanța a rămas la nivelul grupului fără AI. Aceste limitări au anulat aproape complet efectul de „proteză”.
Ideea generală a acestui studiu se regăsește într-o distincție veche în pedagogie, astăzi reformulată tehnic. Vygotski vorbea despre zona proximei dezvoltări: ceea ce elevul nu poate face singur, dar poate face cu sprijin, sprijinul bun retrăgându-se treptat, pe măsură ce elevul avansează. Un scaffolding, „schela care se demontează”. Un guardrail pedagogic bun face exact același lucru cu o unealtă AI: o obligă să funcționeze ca schelă temporară, nu ca substitut permanent. Fără el, AI-ul rezolvă problema în locul elevului, elevul exersând doar gestul de a copia, nu „mușchiul” gândirii. Cu el, AI-ul întreabă „Ce ai încercat până acum și nu te-a ajutat?” în loc să spună „Răspunsul e 42”, spre exemplu. Prin urmare, aceeași tehnologie poate deveni preceptor socratic sau proteză, în funcție de un prompt de sistem pe care elevul nu-l vede. De aici pornește diferența. Benjamin Bloom arăta încă din 1984 (celebra „problemă 2 sigma”) că meditația individuală ridică elevul mediu cu două abateri standard, un lux pe care nicio societate nu și l-a permis vreodată generalizat. Astăzi și l-ar putea permite. AI-ul poate fi preceptorul socratic al fiecărui copil sau proteza care face inutil mușchiul pe care pretinde că îl ajută. Aceeași tehnologie poate duce în direcții opuse. Diferența o face însă pedagogia, nu algoritmul.
România încotro? Școala românească a inventat delegarea cognitivă înaintea start up-urilor din Silicon Valley
Singapore își bonifică, chiar dacă simbolic, cetățenii care știu să citească, dar nu mai citesc. România însă are o problemă mai veche și mai adâncă: la noi lipsesc, se pare, atât practica lecturii, cât și, desigur, competența. În 2022, potrivit Eurostat, doar 29,5% dintre românii de peste 16 ani citiseră o carte în ultimele douăsprezece luni. Este ultimul loc din Uniune, față de o medie europeană de 52,8% și de 75,2% în Luxemburg. La PISA aproape 50% dintre elevii de 15 ani se situează constant sub nivelul 2 la lectură, pragul competenței de bază, față de circa un sfert în media OCDE. Se poate discuta îndelung, și merită discutat, despre ce măsoară de fapt PISA și despre ce nu poate măsura la noi. Cifra reală este însă probabil mai rea, nu mai bună: testul îi vede doar pe cei rămași în școală, iar rata de acoperire a României, 76%, este cea mai mică din Europa.
Explicația comodă și cea mai des oferită este sărăcia. Datele însă o contrazic. La nivel european, doar 2,4% dintre necititori invocă lipsa accesului la cărți. În ancheta INS, românii care nu citesc spun altceva: nu am timp (35,2%) sau nu mă interesează (32%). Nu cartea lipsește, ci motivul de a o avea și de a o deschide. Antropologul Alec Bălășescu observa că în România se citește în masă de abia vreo optzeci de ani și că, după 1990, lectura și-a pierdut legătura cu reușita în viață. Spiru Haret a ridicat biblioteci sătești și a făcut din învățător un apostol tocmai pentru că știa că alfabetizarea fără sens social nu ține. Comunismul a produs cititori, pentru că, pentru majoritatea populației, cartea era singura fereastră spre lumi văzute și nevăzute. Când s-au deschis „ferestrele” adevărate, am putut descoperi că, în realitate, fără să conștientizăm atunci, o bună parte dintre noi nu iubiserăm cartea/lectura, ci evadarea prin intermediul ei. Și apoi, mai e și păcatul originar al școlii românești, mai vechi decât orice algoritm: predarea și învățarea comentariilor făcute și livrate de alții, profesori, somități literare sau nu. De decenii, școala românească îi învață pe elevi că se poate lua zece la literatură fără a fi citit cartea, cu condiția să fi memorat ce trebuie spus despre ea. Am inventat astfel delegarea cognitivă înaintea celor din Silicon Valley: rezumatul cerut acum unui chatbot era atunci exact comentariul de la meditații, dictat de profesor și apoi învățat pe de rost. O automatizare timpurie a noastră, fără tehnologie. Și chiar fără psihologie. Astfel că la noi inteligența artificială, atâta câtă e deocamdată, nu corupe în realitate un sistem sănătos, ci desăvârșește o metodă pe care sistemul bolnav o instituționalizase demult. Pentru că, un examen pe care îl putea și îl poate lua oricine fără să fi deschis cartea era și este încă, pentru mulți, o oportunitate. Lipsește însă conștientizarea sistemică a faptului că, în realitate, este vorba despre o inoportunitate și, pe deasupra, nefericită și păguboasă.
Adepți consecvenți ai teoriei formelor fără fond și ai implementărilor fără experimentare riguroasă, s-ar putea ca prima tentație să fie să copiem inițiativa din Singapore: un voucher, o aplicație, o campanie cu fonduri europene și un indicator de raportat. Acestea fac deja parte din inventarul exersărilor noastre. Ar fi însă cel mai prost lucru cu putință. Într-o cultură a raportării, legea lui Campbell (cu cât un indicator social cantitativ este folosit mai mult pentru decizii importante, cu atât este mai supus presiunilor de corupere și cu atât mai mult va distorsiona și corupe procesele sociale pe care ar trebui să le monitorizeze) lucrează fulgerător: vom avea milioane de minute de lectură declarate și niciun cititor în plus. Cercetarea pedagogică documentată indică altă pârghie. Applegate și Applegate (2004) au numit-o „efectul Petru”, după apostolul care spune „ce am, aceea îți dau”: nu poți da ce nu ai. Un profesor care nu citește nu poate forma cititori, un părinte care nu citește nu poate inspira copilul său să o facă, oricâte monede virtuale i-am pune la dispoziție. Noica visa o școală în care să nu se predea nimic, fiindcă știa că esențialul nu se predă, ci trece de la om la om. Păltinișul n-a avut buget, dar a avut un om care citea. Politica lecturii începe acolo unde se formează învățătorii, iar inteligența artificială va fi de partea noastră doar în mâinile unor învățători și profesori cititori.
Singapore merită măcar acest credit: a pus întrebarea cu voce tare și a acceptat ca rezultatul să fie măsurat. Noi încă ne prefacem că n-am auzit-o.
Altfel, vom fi prima țară care trece de la analfabetismul funcțional direct la analfabetismul funcțional asistat.
Surse și referințe
Allcott, H., Braghieri, L., Eichmeyer, S., Gentzkow, M. (2020). The welfare effects of social media. American Economic Review, 110(3). DOI: 10.1257/aer.20190658
Applegate, A. J., Applegate, M. D. (2004). The Peter Effect: Reading habits and attitudes of preservice teachers. The Reading Teacher, 57(6), 554–563.
Asimov, I. (1958). The Feeling of Power. If: Worlds of Science Fiction.
Bastani, H. et al. (2025). Generative AI without guardrails can harm learning. PNAS. DOI: 10.1073/pnas.2422633122
Bloom, B. S. (1984). The 2 sigma problem. Educational Researcher, 13(6). DOI: 10.3102/0013189X013006004
Braghieri, L., Levy, R., Makarin, A. (2022). Social media and mental health. American Economic Review, 112(11). DOI: 10.1257/aer.20211218
Campbell, D. T. (1979). Assessing the impact of planned social change. Evaluation and Program Planning, 2(1). DOI: 10.1016/0149-7189(79)90048-X
Deci, E. L., Koestner, R., Ryan, R. M. (1999). A meta-analytic review of experiments examining the effects of extrinsic rewards on intrinsic motivation. Psychological Bulletin, 125(6). DOI: 10.1037/0033-2909.125.6.627
Fryer, R. G. (2011). Financial incentives and student achievement. Quarterly Journal of Economics, 126(4). DOI: 10.1093/qje/qjr045
Gneezy, U., Rustichini, A. (2000a). Pay enough or don’t pay at all. Quarterly Journal of Economics, 115(3). DOI: 10.1162/003355300554917
Gneezy, U., Rustichini, A. (2000b). A fine is a price. Journal of Legal Studies, 29(1). DOI: 10.1086/468061
Johansson, E. (1977). The History of Literacy in Sweden. Umeå University.
Lepper, M. R., Greene, D., Nisbett, R. E. (1973). Undermining children’s intrinsic interest with extrinsic reward. Journal of Personality and Social Psychology, 28(1). DOI: 10.1037/h0035519
Milkman, K. L. et al. (2021). Megastudies improve the impact of applied behavioural science. Nature, 600. DOI: 10.1038/s41586-021-04128-4
Postman, N. (1985). Amusing Ourselves to Death. Viking.
Sandel, M. J. (2012). What Money Can’t Buy: The Moral Limits of Markets. Farrar, Straus and Giroux.
Sparrow, B., Liu, J., Wegner, D. M. (2011). Google effects on memory. Science, 333(6043). DOI: 10.1126/science.1207745
Date: Eurostat, EU-SILC 2022 (lectura de carte în ultimele 12 luni); INS, Condițiile de viață ale populației din România (2022); OECD, PISA 2022, nota de țară România; CNPEE, analiza de țară PISA 2022 (rata de acoperire); National Library Board Singapore, ReadSG (septembrie 2026); Alec Bălășescu, citat în analiza TVR „Românii și cărțile” (2024).
[1] O sesiune de minimum 15 minute de lectură, înregistrată o dată pe zi pe platforma guvernamentală CrowdTaskSG (autentificare cu Singpass), aduce 20 de monede virtuale. Rata de conversie e fixă: 1.000 de monede = 1 dolar singaporez. O sesiune zilnică valorează așadar circa 0,02 S$. Este un sistem declarativ, pe onoare: nu există o aplicație care să cronometreze cititul, participantul doar bifează. 20 de monede pe zi înseamnă că un an întreg de citit zilnic, 365 de sesiuni, produce 7.300 de monede, adică 7,30 S$ (5,6–5,7 USD, circa 25,5 lei românești pe an). Jalonul intermediar pe care NLB îl folosește: 50 de zile consecutive de citit = 1 S$.
