Cum s-au publicat rezultatele testelor PISA de anul acesta, cum ne-a lovit perplexitatea: chiar așa să fie?! Jumătate – și, onest vorbind, o jumătate bună – din elevii noștri, la cumpăna dintre gimnaziu și liceu, nu citesc deloc cărți, iar dacă cineva-i pune s-o facă nu-nțeleg ce-au citit, nu sunt capabili de socoteli elementare și nu pricep mai nimic din lumea care-i înconjoară. Acum, prima constatare e aceea că se poate trăi și așa și, pe deasupra , nu neapărat rău. Ajunge să deschizi televizorul și, aproape indiferent de program, oameni pe lângă care acești elevi sunt niște mici genii se lăbărțează pe ecran: politicieni, „înalți” funcționari, ofițeri, „jurnaliști”, „vedete” de tot soiul, oameni de afaceri etc. pentru care limbajul articulat e un orizont prea-ndepărtat. Sincer vorbind, din zece arătări de acest fel, câte-au deschis o carte în ultimul an?! Gloata aceasta, care-a acaparat pârghiile statului, pretinde că se numește „elită”. Acum, dacă așa e „elita”, cum vrem să ne fie elevii?! De ce să învețe, dacă reușita – în lumea noastră – nu are nimic de-a face cu învățarea, cu educația și cu civilizația?!
Și, apoi, care e drama? În fond căderea e vizibilă în toate țările europene, nu doar la noi. E drept, nu suntem premianți (așa cum ne-ar plăcea să fim), dar – cum se spune – „suntem în trend”. Și e de așteptat o anumită agitație europeană pe subiect, care se va lăsa cu ceva sume din bugetul Uniunii, din care o părticică va ajunge și la noi, pentru „evaluări” de criză, „strategii naționale” și „cursuri de formare”. Ca-ntotdeauna: 5% din personalul didactic (și, ca din întâmplare, cei „cu funcții de conducere”) vor câștiga fabulos din asemenea scheme de tocat bani. Fie-mi îngăduită o conjectură: cei 5% vor câștiga fabulos și când în țara asta nu va mai fi niciun elev; căci „evaluările”, „strategiile” și „formările” n-au nevoie nici de elevi, nici de profesori, ci doar de „comisii” care să cheltuiască alți bani pe „procesare”, „avizare” și pe „metodologia de implementare”. Asta e ideea: nimeni din administrația educațională nu e interesat de nimic, decât de bănuții care-i cad din asemenea „instrumente”; în rest, fiecare e cu copiii lui.
După 30 de ani de reforme, am ajuns la o concluzie: nimic nu merge. Sau, mai exact: totul va merge și mai prost. Asta arată, din trei în trei ani, testele PISA. Și asta pare a fi „filosofia educației” a domnului Bolojan: dacă lucrurile merg tot mai rău indiferent de banii pompați „în sistem” și de „proiectele de reformă”, atunci de ce să mai dăm bani și să mai facem proiecte? Răul îl putem suporta și fără cheltuieli suplimentare. Nu apăr măsurile prim-ministrului, care mă lovesc și pe mine, dar – rațional – le înțeleg. Oricâți bani s-ar băga la ora aceasta în educație, ei ar funcționa după principiul trickle-down economy: cei mai mulți s-ar împărți între diverse carteluri conectate la minister și la proiectele lui, ceva ar ajunge prin administrațiile locale pentru infrastructură și un praf s-ar distribui în tot soiul de „indemnizații”, în ordinea funcțiilor. Nu vă faceți iluzii: pentru tânărul profesor de la țară n-ar mai rămâne nimic; eventual ceva cuantificabil în bilete de autobuz local. Ar fi necesari toți banii lui Musk și ridicarea la statutul de milionari în euro a zeci de mii de funcționari din minister, „comisii” și inspectorate pentru ca acestui tânăr să i se dubleze salariul. Așa e făcut „sistemul”. Și dacă nu e distrus complet, așa va funcționa la nesfârșit.
Ce produce educația românească? Un singur lucru: maculatură. Munți de maculatură pentru „procesarea” căreia e plătită o administrație enormă și fără nicio legătură cu învățământul. Toți reprezentanții ei au studii superioare, statut de funcționar, scot la imprimantă, ștampilează și plimbă pe coridoare sute de hârtii pe zi. Acesta e produsul „sistemului educativ” românesc și după asta ar trebui el evaluat. De mult profesorii nu mai sunt profesori, ci scribi ai administrației puși să umple hârtii cu lucruri care n-au corespondent în nicio realitate. Toate acestea au generat un soi de double bind primejdios în rândul dascălilor: fiecare se consideră victimă a tot și-a toate și-și clamează, patetic, devoțiunea față de elevi și de cauza învățământului. Cu toții sunt asemeni unor suflete chinuite, epuizate de munca ce li se cere, lipsite de orizont (cultura și valoarea sunt termeni reciproc incompatibili în lumea noastră), speriate de orice schimbare și, în fapt, dispuse la orice compromis pentru a „supraviețui”. În cei zece ani ai bătăii de joc naționale numite „România educată” n-a existat nicio articulare comună a vocii profesorilor menită a pune în discuție grotescul girat de „administrația prezidențială”, de-a formula clar problemele educației și de-a veni cu propuneri de a face ceva. În schimb, au existat câțiva ieftin cumpărabili cu „onoarea” de-a păși pe covoarele Cotrocenilor. N-ar fi de mirare să-i vedem, din nou, puși pe „reformă în educație”!
Profesorii sunt mulți, nu prea au mare lucru de pierdut și nu se regăsesc deloc în „organizațiile” menite a-i reprezenta. Ca atare n-au nicio forță și nu contează deloc în nicio ecuație a puterii. În locul lor vorbesc tot soiul de „asociații” (Consiliul Național al Rectorilor, Corpul național al profesorilor mentori etc.) și sindicatele din educație. De decenii întregi, toate acestea – cu eternii lor „lideri” – sunt anexe ale partidelor politice, în particular ale PSD-ului. Și, ca atare, vorbesc limba acestuia, nu a profesorilor. Pentru toate, când e PSD-ul la putere, nu e nicio problemă; când nu e, trebuie bani în educație. Cam asta e tot. Mai sunt, evident, și diverse „programe europene” care se lasă cu „table inteligente”, „cursuri de formare” și vizite în străinătate pentru „staff”. Primele sunt pentru „firme agreate” (bineînțeles, în urma unor „concursuri” cu „licitație publică”), ultima pentru „aleși”. Altfel spus, un soi de bișnițăreală cu voie de la guvern. Și, în replică, guvernul le cere celor ce „se învârt” să mențină liniștea pe plantațiile lor. Altfel spus: toată lumea a băgat degetul în borcanul cu miere, ca atare nu există buni și răi, ci doar unii ce se descurcă mai bine și alții mai rău. Și – ca-n natură – cei ce se descurcă bine trăiesc pe seama celor ce nu se pricep s-o facă. Aceștia din urmă fac „munca de jos”: adică predau. Dar și ei au o portiță de „descurcare”: meditațiile. Sau „înțelegerile” la examene. Jos de tot rămân cei ce nu pot plăti nici meditații, nici examene trucate. Și și mai jos ăia – din ultima categorie – cărora cei mai musculoși (din același mediu) le iau sandviciul. Sau, cine știe, cei care nu-l au nici pe acesta. Totul seamănă cu un lanț trofic în care, pentru prădătorii din vârf, elevii obișnuiți (și profesorii lor, la fel de obișnuiți) sunt biomasă.
E o ipocrizie desăvârșită să ne mirăm de lucrurile acestea, căci le știm bine, nu de ani, ci de decenii. Și totuși, se va putea întreba, de ce nu facem nimic împotriva lor? Adevăratul răspuns e acela că toate acestea sunt efecte, nu cauze. Dar primul răspuns și cel mai la-ndemână e acela că funcționează. De bine de rău, avem școli, avem profesori (ce iau un soi de ajutor social ce se pretinde a fi salariu), avem unde parca elevii până le sunt părinții la lucru, avem un simulacru de școală, avem toată birocrația ei și o mână de „băieți deștepți” (și de fete, la fel de deștepte) fac bani buni din asta. Poate nu știați, dar criza e o afacere bună pentru unii. Poate chiar cea mai bună. De ce nu se poate face nimic? Nu pentru că la vârf e această scleroză, ci pentru că nu contează. Aceasta e definiția imposturii – în toate formele ei: nu contează. Nu contează cum obții o diplomă sau un titlu, tot ce contează e s-o ai, s-o treci în CV-uri și punctaje și să te lauzi cu ea. Pe nimeni nu interesează valoarea ei, ceea ce spune, dacă aduce sau nu ceva nou, orizontul teoretic în care se inserează. Nimeni (începând cu „conducătorii” de licențe, masterate și doctorate) nu va citi ce-ai scris și nimănui nu-i va spune nimic munca ta. E o pagină de maculatură într-o mare de maculatură. Partea tristă e faptul că lucrurile funcționează și în sens invers: și o lucrare bună se pierde, la fel de ușor, în munții de maculatură. Pentru că nici ea nu contează.
De ce nu contează? Răspunsul e în clasamentul testelor PISA. V-ați uitat care sunt țările de pe primele 8 poziții? Exceptând una singură (din Europa: Estonia) restul sunt, toate, țări asiatice: China (de trei ori!), Taiwan, Coreea de Sud, Singapore și Japonia. Ce au în comun toate acestea: cursa tehnologică plus, în cazul Chinei, o urbanizare accelerată. În țările în cauză, performanța școlii e legată direct de dezvoltarea economică (și în special de concurența pentru hegemonie tehnologică). Validarea unei reușite nu e în nu-știu-ce MDPI „cu factor de impact” pe care-l citează – în „suveică” – alte MDPI-uri sau prietenii (contra citarea lor), ci în invenția ce generează noi deschideri în industrie. Aia e piața și, în aceste țări, un tânăr știe că dacă muncește și e validat de piață are șansa reușitei în viață. Da, sunt probleme în multe din aceste țări – începând cu China – dar imperativul dezvoltării economice și cel al cursei tehnologice (în care vor să câștige supremația) le impune să valorizeze expertiza intelectuală. Și, de aici, o întreagă piramidă structurează societatea și, în mod particular, educația. China produce anual un milion cinci sute de mii de ingineri; Europa – toată – jumătate din această cifră, iar America o zecime! România cel mult paisprezece mii! Din aceștia din urmă dacă patru mii au vreo legătură cu tehnologii – cât de cât – recente. Noi producem absolvenți de drept, de psihologie și de jurnalism, care devin judecători, funcționari și politicieni ce nu produc nimic, ci doar așteaptă salarii uriașe și pensii nesimțite.
Asta e deosebirea și peste ea nu va putea trece nicio lege a educației, nicio finanțare a învățământului, niciun ministru și niciun guvern. Din păcate ne aflăm unde ne aflăm în siajul unei multitudini de alegeri. Noi suntem cei care am renunțat la industrii – fără niciun discernământ – pentru a face afaceri imobiliare cu terenurile fabricilor și ale institutelor de cercetare. Proaspăt intrați în Europa nu ne-a preocupat găsirea unor nișe proprii de dezvoltare tehnologică și culturală (cu minime excepții marginale, precum cei câțiva tineri ce lucrează cu Agenția Spațială Europeană sau câțiva cercetători formați la Institutul „Nicolae Simionescu”, ori cei care zilele acestea organizează Congresul Mondial de Istoria Religiilor la București), ci importul masiv a orice, ceea ce-a dus, rapid, la constituirea unei caste de „reprezentanți” și „unici distribuitori”. Bineînțeles că n-am băgat de seamă că, odată cu produsul, ne vine și tehnologia, și metodologia și că – așa stau lucrurile – vânzătorul se asigură că tot el face și instalarea și întreținerea (căci aceste operații creează sau mențin locuri de muncă în țara lui).
Noi am ajuns să fim „operatori de distribuire”, supraveghetori și vânzători ai unor mărfuri pe care nu le mai producem. Și asta e situația a tot: de la mașini-unelte la cartofi și de la calculatoare la haine. Ce studii îți trebuie ca să transporți produse ieftine din Europa sau să imporți din Asia în România? Dar ca să le vinzi în vrac în supermarketuri sau în piețe (fără TVA)? Acum – de când cu Google Translate-ul (nu mai vorbim de IA) – nu mai e nevoie nici să știi limbi străine ca să le traduci reclamele (pe care tinerii oricum le preferă direct în engleză). La ce-ți folosește, în mod concret școala în România?! Ca să dai la drept, pentru INM, la medicină pentru a pleca în străinătate sau la școala de poliție ori la cele ale serviciilor. Și la altceva, la ce e bună?! Dacă ție-ți plac dinozaurii, câte posturi de paleontolog se scot la concurs în România? Sau dacă-ți place designul, de câți designeri – să zicem în tehnologie – are nevoie țara aceasta? Sau de câți microbiologi? Ori de specialiști în Aristotel și-n comentatorii lui? Dacă n-are nevoie decât de unul la treizeci de ani, atunci de ce să mai învățăm lucrurile acestea?! De ce să mai învățăm, pur și simplu?! Nu e și acesta un reflex al nostalgiei: visăm să ne întoarcem iar în anii ’80, când eram săraci lipiți, stăteam la lampă, dar discutam de Noica și de Buzura!
Testele PISA nu sunt doar despre învățământ, ci despre felul în care acesta e imbricat în dezvoltarea societății. E oare o întâmplare faptul că întreaga Europă e nu doar într-un recul educațional, ci și într-unul economic ce are la bază adâncirea distanței tehnologice față de America și de Asia, într-unul social, cu creșterea numărului vârstnicilor și cu o migrație scăpată de sub control? Degeaba vorbim de „politici educaționale” – fie la scară națională, fie la nivel european – dacă acestea nu au în vedere finalitatea concretă a educației: valorizarea (materială și socială) a expertizei formate în școală și în cercetare, dinamica inventicii și a industriei, formarea unui middle-class pentru care cunoașterea e un destin și o șansă și, finalmente, orizontul unui progres benefic tuturor. Noi am ajuns să vedem lucrurile exact invers: progresul ne apare ca fiind o „conspirație a elitelor”, visul nostru e să ne-ntoarcem într-un mitic trecut rural, cunoașterii îi substituim credința, iar de expertiză n-avem nevoie pentru că, oricum, consumăm lucruri produse de alții. Nu ne trebuie industrie de mașini, pentru că ne descurcăm cu second-hand-urile altora (iar cei ce-și permit supralicitează ultima clasă de autoturisme străine); nu ne trebuie agricultură modernă, pentru că preferăm să ieșim cu praporii să ne rugăm pentru ploaie și nici industrie a medicamentelor, pentru că suntem convinși că aceasta ne otrăvește și ne microcipează. Într-o vreme, prăbușirea industriilor a dus la degradarea educației și a cunoașterii; acum am ajuns la pragul la care aceasta creează pustiul sărăciei și al agresivității.
Aici ne aflăm și am lucrat – temeinic și cu încrâncenare – la asta vreme de treizeci de ani. Idealul nostru de viață nu e tânărul ce sporește taina lumii pășind în orizontul noului, ci pensionarul care se-nghesuie la cumpărături pentru a aduna tot soiul de lucruri inutile. Nu ce dobândești prin muncă și atenție, ci „ce se dă” de la (go)stat.
Și atunci: de ce să ne indignăm azi, când vedem niște cifre oarecare?!
