Două spectacole bucureștene ce trebuie obligatoriu văzute

1.Cuvinte

Publicul spectator își caută locurile în sală. În vremea aceasta pe scenă se află deja un actor (Gabriel Pintilei) pe care lista de personaje îl definește ca fiind Prezentatorul. Numai că până să prezinte, până să introducă personaje, până să rostească pilde cu referințe la ceea ce s-a petrecut și s-a spus la procesul de la Nürnberg, ca și în alte momente în care cineva a fost solicitat să mărturisească ce a simțit atunci când a comis o anume faptă, Prezentatorul observă cu mare atenție cam tot ceea ce se întâmplă în sală. Lasă impresia că ne supraveghează. Poartă un costum cu pantaloni de natură să ne amintească de croiul uniformelor ofițerilor germani din cea de-a doua mare conflagrație mondială.

Însă costumul nu e de culoare neagră, iar vestonul Prezentatorului nu are epoleți. Vom realiza ceva mai încolo că vestimentația lui Gabriel Pintilei este de o culoare asemănătoare cu aceea a decorului creat de Oana Micu. Un albastru care îți ia ochii.  Turnesol.  Ca și culoarea fotoliilor de catifea pe care vor lua loc Dorina Lazăr, Niko Becker, Nicoleta Lefter, Alexandru Papadopol și pe marginea ori în spatele cărora se va așeza Mihai Smarandache.  Cinci din cei șase interpreți ai spectacolului Neliniște montat de regizorul Bobi Pricop la Teatrul Odeon din București. Care astfel își mai probează încă o dată preferința pentru literatura dramatică a lui Ivan Vîrîpaev din a cărui creație a mai montat deja UFO la TNB, Conferința iraniană la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu și Iluzii la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova. Gabriel Pintilei, mai degrabă raisonneur decât Prezentator rămâne în picioare. Ascultă, comentează, avansează ipoteze, rectifică din mers idei pe care începuse să le expună și pe care le oprește la jumătate.

Până să intre în scenă Dorina Lazăr, interpreta de zile mari a scriitoarei Ula Richter, preț de câteva minute rămânem în compania celor care îi joacă pe tânărul jurnalist de origine poloneză Krzystof Zieliński (Niko Becker), pe agentul literar Steve Raccoon (Alexandru Papadopol), pe fiica Ulei, avocata Natalie Blumenstein (Nicoleta Lefter) și pe fotograful Michael (Mihai Smarandache), Cu excepția evidentă a lui Michael, un iremediabil non-conformist care pentru moment este acaparat de frumusețea lui Natalie, toți ceilalți prezenți în cameră dau vădite semne de neliniște. Cum nu se poate mai explicabile  în cazul lui Krzystof, tânăr jurnalist de origine poloneză, aflat la început de drum, dornic de a face o carieră în Statele Unite acolo unde are și un iubit, conștient de faptul că aceasta depinde de reușita interviului pe care urmează să i-l acorde Ula. În prezența căreia va da foarte mult din mâini și va bea extrem de multă apă. Neliniști cu explicații mai discrete sau mai profunde încearcă și Natalie, și Steve. Cei doi trebuie să vegheze la salvarea imaginii Ulei. Care dă primul ei interviu după o lungă tăcere autoimpusă, determinată de scandalul provocat de acuzațiile de antisemitism care au condus la eliminarea ei de pe lista scurtă a posibililor candidați la premiul Nobel pentru literatură. Așa că da, o fi America țara libertății de expresie absolute, însă Krzystof nu are voie să facă nici cea mai mică aluzie la adresa originilor poloneze ale Ulei, la faptul că tatăl ei a fost de origine germană și a fost ofițer în armata nazistă și la mai sus-amintitul scandal de care cu toții ar vrea să uite.

În momentul în care începe interviul, un început foarte bine jucat de Niko Becker și continuat în aceeași notă a profesionalismului ce poate fi un apanaj și al actorilor tineri, jurnalistul riscă. Încalcă toate aceste restricții, pune întrebări la care, culmea!, Ula răspunde aparent fără probleme. Scriitoarea îl tratează cu o simpatie superioară pe jurnalist și nu ascunde că îl place ca bărbat pe Michael. Respinge orice intervenție din partea lui Natalie și a lui Steve, cu morga, agitațiile,  și implicarea nervoasă  aferente interpretați de Nicoleta Lefter și Alexandru Papadopol. Pare că  scriitoarea ar fi căzut în capcană, că vorbește fără să se gândească la consecințe. Admite că nu îi place deloc că are în vene sânge polonez, spune că nu e antisemită, însă nu agreează ca suferințele reale ale evreilor  să fie folosite în scop lucrativ (ideea a fost exprimată și de politologul Tony Judt în convorbirile lui cu Timothy Snyder reunite în cartea Gânduri despre secolul al XX lea), își mărturisește greșelile. Însă nu, Ula nu este nici pe departe o naivă.  Nu face nici un moment ceea ce francezii numesc fausse route. Se joacă cu biografia proprie, cu biografiile celorlalți, în special cu aceea a lui Krzystof pe care o cunoaște în detaliu, se joacă cu nervii fiicei și cu cei ai agentului literar. Sare calul, mistifică, revine. Îi manipulează pe toți, iar această manipulare este jucată excepțional de marea actriță Dorina Lazăr. Mai mult ca sigur că Ula intuiește că, în timpul absenței ei din cameră, între pretinșii ei apropiați și ziariști s-a ajuns la un deal, că reportofonul nu mai merge. Vrea să transmită un mesaj. Despre ce înseamnă artă, literatură, cuvinte, mai ales cuvinte, despre neliniștea din ele,  despre ce înseamnă să fii scriitor și să inventezi ficțiuni cu valoare de realități de grad secund. Despre condiția autorului. Despre neliniștea creației și despre neliniștea lecturi,  De altfel piesa are și un subtitlu.  A play about  “the author:” Iar când vorbește despre artă, despre cuvinte, despre conținutul ce se dezvăluie la lectură, când Ula ține o adevărată lecție de Teoria literaturii, vocea Dorinei Lazăr se schimbă. Se schimbă în același timp și mimica.

Marele merit al regiei lui Bobi Pricop constă în faptul că în spectacolul său a vrut să pună în valoare actorii. Că a știut cum să o facă. Că a ținut să îi dea șansa unui mare recital de actorie Dorinei Lazăr. Că acest recital nu este unul pe cont propriu. Și că la reușita lui contribuie partenerii de scenă, scenografia Oanei Micu și light designul creat de Costi Baciu.

Teatrul ODEON din București

NELINIȘTE de Ivan Vîripaev

Traducerea: Raluca Rădulescu

Regia: Bobi Pricop

Scenografia: Oana Micu

Lighting design: Costi Baciu

Cu: Dorina Lazăr (Ula Richter), Nicoleta Lefter (Natalie Blumenstein), Niko Beker (Krzystof Zieliński), Alexandru Papadopol (Steve Raccoon), Mihai Smarandache (Michael), Gabriel Pintilei (Prezentatorul)

2.Un strigăt de disperare

Șochează de la bun început bizareria scenei. Aglomerarea ei deliberată cu ceva care pare a fi o construcție mizeră, cu nișe în care va intra periodic protagonista spectacolului. O femeie ce își spune Hedwig și despre care câteva minute mai încolo vom afla că s-a chemat mai înainte Hansel. Și că, de fapt, nu e femeie. Și tot nițeluș mai târziu vom realiza că zidurile acelea în evidentă deconstrucție au fost create astfel de scenografa Adriana Grand spre a ne reaminti ceea ce politicienii spun că ar fi fost unul dintre cele mai rușinoase lucruri din istoria omenirii. Un teribil loc de memorie din comunism. Zidul Berlinului.

Pe scenă se află deja gata pregătit bandul. Alcătuit din Johnny Bica (pian), Irina Cărămizaru și Cristina Danu (backing vocal), Andrei Paraschiv (percuție), Ciprian Pop (chitară), Vlad Vedeș (chitară bas). Și, firește, solista. Vocalista. Sus menționata Hedwig. Machiată strident, cu figura deliberat ascunsă de o perucă bogată, blondă. Îmbrăcată cum nu se poate mai ciudat. Mai fistichiu. Cu un maieu transparent, peste care se mai află alte câteva haine, cu pantaloni scurți, obținuți din niște blue-jeanși tăiați. Cu un fermoar pregătit oricând să se deschidă. De altminteri, Hedwig ne anunță că e deschisă. A bon entendeur, salut!

Cei aflați pe scena, despre care Adriana Grand a avut grijă să ne ofere deja  suficiente indicii că e, de fapt, un spațiu din spatele scenei, un loc în care Hedwig trăiește, își reamintește povestea vieții proprii, încercând de fiecare dată să se lămurească și pe sine, și cu sine, să își clarifice cine și cum este, se pregătesc de un concert.

Deodată se aud zgomote, bătăi în ușa din spatele sălii, vociferări, proteste. Vin de la cel care acum se cheamă Yitzhak. Un bărbat incert care a fost cândva femeie și căruia, cu mult timp, în urmă Hedwig i-a impus interdicția fermă de a se ruja vreodată. Yitzhak poartă o perucă asemănătoare celor purtate de cele două componente ale grupului vocal. Are însă și mustăcioară. Ce să mai înțelegi de aici? Ce vrea să sugereze această ambiguitate?  

Asemenea lui Hedwig, Yitzhak are și el spectacol. Vrea cu orice preț să ajungă la el. Yitzkak, interpretat de Ana-Maria Ivan, va face  un duet fantastic cu Lucian Ionescu, senzaționalul interpret al lui Hedwig, Duet și complementar, și antagonic,  susținut remarcabil artisticește de componenții bandului. Care se cheamă, și nu degeaba, The Angry Inch. Spun nu degeaba fiindcă sintagma The Andry Inch funcționează în spectacolul montat la Teatrul Stela Popescu din București de Răzvan Mazilu care e aic și regizor, și coregraf, și creator de costume ca o adevărată parolă. Ca o cheie de acces în povestea vieții lui Hedwig. De la acest inch a pornit totul.

Hedwig s-a născut în Berlinul de Est. Era băiat, părinții l-au botezat Hansel. Visul lui a fost acela de a deveni star rock. Or, un adevărat star rock nu puteai fi decât de cealaltă parte a Zidului. O încâlcită poveste de dragoste cu un soldat american ar fi putut reprezenta șansa trecerii dincolo. Numai că trecerea trebuie plătită cu sânge. Cu o operație de schimbare de sex, adică un alt dincolo¸ nu în totalitate izbutită. Cu un rest de carne, acel inch. The Angry Inch. De aici multe, alte complicații, noian de dezamăgiri, de drame printre care și aceea provocată de cel numit Gnosis. Descoperit, format, divinizat de Hedwig. Și  care va deveni adevărata stea, Hansel transformat în Hedwig eșuând în tot felul de localuri sordide.  Această succesiune de eșecuri în iubire-  la urma urmei despre iubire este vorba în spectacol- amplifică  o acută criză identitară. 

De unde strigătul de disperare pe care îl reprezintă întreg spectacolul.

Hedwig își scoate rând pe rând toate accesoriile vestimentare în vreme ce își dezgolește sufletul. Son coeur mis à nu. Prin vorbe, prin ironii și autoironii în ambalajul cărora se ascund decepții și tristeți cu carul. Prin cântece și dansuri. Pe care le aduce pe scenă, în sală, în sufletul spectatorilor ca nimeni altul Lucian Ionescu.  Avem de-a face cu un veritabil, cu un autentic spectacol-concert în care Lucian Ionescu, un greu de egalat show-man,  se arată a fi inepuizabil. Inepuizabil în transpunerea în vorbe, cântece și dans a fragilității personajului. Lucian Ionescu e energic, știe când și cum  să ia în stăpânire sala, simte când e nevoie să o recâștige, are extraordinara capacitate de a o face să fie de partea lui, chiar dacă spune povestea unui transgender. Actorul, omul-spectacol care e Lucian Ionescu are de interpretat ba în picioare, ba stând la masă, ba pe un pat, ba în fața unei mese de machiaj, ba foarte aproape de zidul încăperii, ba coborând în sală cântece deloc ușoare. În plus, mai trebuie și chiar se mișcă impecabil. Nu e nici un moment melodramatic. Nu vrea să ne oblige să plângem de mila personajului. Ține doar să ne facă să îi înțelegem povestea. Să empatizăm cu ea.

E foarte bună în rolul Yitzhak actrița Ana-Maria Ivan. În personajul aparent închis în sine, cvasi-ostil, antipatic, necomunicativ,  mai mult decât prudent în dezvăluirile despre sine și a fragilităților personale.

 În scena finală în care Hedwig îi desenează buzele cu ruj, în ezitările și rezervele de la început și în apropierea sensibilă  de după se concentrează o dramă. O tragedie. Și șansa, speranța unei existențe de acum încolo altfel.  

Teatrul STEL A POPESCU din București

HEDWIG AND THE HUNGRY INCH de John Cameron Mitchell

Traducerea: Carmen Stanciu

Traducerea versurilor: Alex Ștefănescu

Regia, costumele, coregrafia: Răzvan Mazilu

Decorul: Adriana Grand

Lighting design: Marian Iancu

Cu: Lucian Ionescu (Hedwig), Ana-Maria Ivan (Yitzhak), Bandul The Angry Inch(Johnny Bica, Irina Cărămizaru și Cristina Danu, Andrei Paraschiv, Ciprian Pop, Vlad Vedeș)