marți, mai 17, 2022

Dreptul de a fi informat și evoluția lui prin vremuri

Economist celebru, aflat preț de zece ani printre cei mai apropiați consilieri ai fostului președinte al Republicii Franceze, François Mitterrand, fondator a patru mari instituții internaționale (Action Contre la Faim, Eureka, Positive Planet și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare) Jacques Attali este deopotrivă autor al unor cărți de mare impact. Dintre care o consistentă parte au fost traduse și în limba română, grație eforturilor unor edituri cu mare expunere. Precum Univers și Polirom. Amintesc aici volume importante precum Istoriile alimentației, Scurtă istorie a viitorului, Evreii, lumea și banii. Scurtă istorie economică a poporului evreu  sau Cum să ne apărăm de crizele viitoare.

În 2021 lui Jacques Attali îi apărea la prestigioasa editură Fayard (de fapt, Arthème Fayard- devenirea/supraviețuirea marilor case de editură din Franța ar putea fi, în opinia mea, un posibil și ofertant subiect de investigație), volumul Histoires des médias. Tradusă în limba română de Magda Jeanrenaud (căreia, reamintesc, îi datorăm, între altele, și versiunea în românește a uneia dintre cele mai frumoase cărți ale secolului trecut- Discursul amoros al lui Roland Barthes), cartea lui Attali a ajuns cu o remarcabilă promptitudine și la dispoziția cititorului român. Versiunea românească se cheamă Istoriile mass-mediei, poartă subtitlul De la semnalele cu fum la rețelele de socializare și dincolo de ele și a văzut lumina tiparului în colecția Plural M a editurii ieșene Polirom.

Trec acum peste controversa legată de formula corectă – rețele de socializare sau rețele sociale?- observ însă că în franțuzește termenul histoire înseamnă deopotrivă și istorie, și poveste. Or, cartea lui Jacques Attali exact aceasta este. Un volum situat la jumătatea distanței dintre istorie și poveste. Om al cifrelor, Attali a pornit la lucru servindu-se de o documentare extrem de riguroasă. În ediția românească găsim vreo 60 de pagini ce conțin anexe, bibliografie detaliată plus un extrem de util și de valoros indice de nume. Trecerea în revistă a istoriilor massmediei, istorie care începe undeva cu vreo 30.000 de ani înainte de Christos, este făcută și cu implicare subiectivă, pe alocuri chiar și cu umor, detalii și strategii de scriitură și de argumentație de natură să facă lectura agreabilă.

Volumul pornește de la premisa că, încă de la începutul existenței sale ființa umană a dorit să știe, să fie informată, să aibă habar ce i se întâmplă și măcar o idee despre ceea ce i-ar putea rezerva viitorului. La începuturi i-au fost de mare folos apariția calului, a roții și a scrisului. Pe urmă suporturi precum papirusul sau hârtia. Încă și mai târziu i-au venit în sprijin inventarea tiparului, a  ziarelor, a ideii de presă, a agențiilor de presă, a telegrafului, a telefonului, radioului, a cinematografului, a televiziunii. A meseriei de ziarist profesionist. Și, în fine, inventarea internetului și a rețelelor sociale.

Dorința oamenilor de a ști nu a fost pe placul claselor sus-puse care au dorit să își conserve monopolul informației. Așa s-a zămislit cenzurarea scrisorilor, a poștei, a informațiilor. Așa se explică de ce la începuturi radioul și televiziunea au fost monopol de stat. Așa se explică și de ce unul dintre primele obiective ale regimurilor totalitare este acela de a controla la sânge presa. Ca și pe cei care o fac.  “Dacă scap presa de sub control, nu rămân nici trei luni la putere”, ne reamintește Jacques Attali că ar fi exclamat Napoleon și tot Împăratul i-a recomandat ministrului Poliției să îi țină sub aprig control pe ziariști. “ Nu voi tolera nici o clipă ca ziarele să spună ceva împotriva intereselor mele”.

Multă vreme clasele conducătoare au avut parte de informații în vreme ce clasele conduse doar de vești. Indiciu clar că fack news-urile există de când omenirea, nefiind nici pe departe o invenție a zilelor noastre. La fel cum nu este nici cenzura. Iată, de pildă, învățătura napoleoniană a fost bine asimilată de totalitarismele și de dreapta, și de stânga, chiar și de cele cu poleială fals democratică. Acum, când scriu, îmi revine în minte momentul în care Ion Iliescu încă nu ales în fruntea Statului român după evenimentele din Decembrie 1989, ci numai președinte al FSN, se străduia să ne explice de ce nu este posibilă nu doar existența în România a televiziunilor independente, ci și reluarea emisiunilor canalului 2 al TVR.  Sau de ce puterea nou instalată se străduia să pună căluș la gura României libere și a altor organe de presă ce îi dezvăluiau adevărata natură. Îmi reamintesc și de ce același Ion Iliescu se făcea că laudă programele Europei Libere în românește, însă numai cele de până în decembrie 1989, nu și cele de după Revoluție care îi erau net defavorabile.

Fake- news-urile au existat, cum spuneam, de când lumea și pământul. Ele s-au intensificat însă odată cu apariția internetului și, mai apoi, a rețelelor sociale. Iar câtă vreme aceste rețele nu vor fi decât gazdă și nu generatoare de conținut, adică responsabile cu adevărat, adică învestite cu o responsabilitate asumată faț de ceea ce se rostogolește în spațiul public, nici vorbă să existe nici cea mai mică șansă ca lucrurile să se amelioreze. Unde mai pui că omului a ajuns să-i placă nu doar să fie informat, ci și să i se spună și ceea ce vrea să audă. Ceva de genul minte-mă și spune-mi vorbe dragi.

În ultimele pagini ale cărții Jacques Attali încearcă să prevadă viitorul radioului, al presei scrise, al televiziunii și al rețelelor sociale. Dar și al calității presei ori al profesiunii de ziarist. Concluziile nefiind chiar foarte optimiste, după modelul lui Cernișevski, preluat mai apoi de Lenin, Attali se întreabă ce-i de făcut?. Dă sfaturi, propune soluții, fără a fi chiar foarte optimist în privința respectării lor.

Bref, Istoriile mass-mediei se citește cu interes crescut pe măsură ce povestea se apropie nu de zilele, ci, aș zice, de secolele noastre. Sigur, nu toate aspectele sunt până în amănunt lămurite. Aș fi dorit, de pildă, ca  Jacques Attali, altminteri extrem de critic în analiza situația presei din Franța, o presă mult prea supusă banului, să insiste ceva mai mult asupra poziției jurnalelor din vremea afacerii Dreyfus. Jacques Attali detaliază condiția presei franceze din perioada ocupației, însă trece, în opinia mea, mult prea ușor asupra atitudinii gazetelor, a jurnaliștilor, a oamenilor de cultură din vremea epurării. Ca om care am trăit vreo 30 de ani în România comunistă, aș fi dorit ca Jacques Attali să consacre măcar o jumătate de pagină rolului istoric al mediilor de informare trans-naționale. Nu a făcut-o. Să fie iarăși oare vorba despre faptul că acea jumătate a Europei în care s-a născut și a avut privilegiul de a trăi semnatarul acestui important volum nu a cunoscut și nici nu prea a vrut să cunoască povestea comunismului din țările socialismului real? Poate că nu întâmplător, Attali chiar scrie câteva rânduri de apreciere la adresa teoriilor lui Marx.

Jacques Attali- ISTORIILE MASS-MEDIEI. De la semnalele de fum la rețelele de socializare și dincolo de ele; Traducerea: Magda Jeanrenaud; Colecția Plural M, Editura Polirom, Iași, 2022    

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. nemtii spun „Wissen ist Macht. Nichts wissen macht auch nichts.” :)
    Eu am auzit prima data de la japonezi de know how, urmat, sau precedat, de know why.
    Nu intotdeauna a stii, a afla, e un avantaj, pe unii adevarul ii deranjeaza, prefera sa traiasca intr-o lume a lor.

    Pe undeva, organizatiile cele mai lacome de informatii au fost Stasi, KGB, securitatea etc. Acuma, pe cu totul alt palier sunt google, facebook, tweeter etc.

  2. Marx a lăsat un corpus enorm și care nu e neapărat coerent intern. Faptul că Attali apreciază anumite aspecte ale filozofiei lui Marx nu îl face nici comunist și nici de extrema stangă. Chiar Raymond Aron, titanul liberalismului francez de după război, a avut anumite aprecieri pozitive la adresa lui Marx (desi, că Attali, respingea toată construcția revoluționară și determinismul istoric). Contrar a ceea ce cred unii est-europeni nu există o simetrie între Marx și teoreticienii rasiali sau fasciști.

    „Histoire des médias” nu se vrea exhaustivă. Nici nu ar putea să fie. Firul roșu este trecerea de la o penurie a informației (propagată sub un control strict) la supra-abundență. Personal am citit-o ca pe o lucrare companion (și o continuare) a „Une histoire de médias…” de Jean-Noël Jeanneney, deși sunt sigur că nu asta a dorit să scrie Attali.

    • 1.Regretabil e că în respectivul corpus se găsesc și texte ce conțin un îndemn fățiș la crimă.
      2. Faptul că Attali a fost consilierul lui Mitterrand dovedește că a fost și rămas un om de stânga.
      3. Da. „Histoire des médias” nu se dorește exhaustivă. Însă oricărui cititor îi este îngăduit să aibă așteptări. Să spună dacă ele i-au rămas neîmplinite.

      • In general sunt un „dusman” inveterat al curentului stingist, dar Mitterand a fost ceva mai mult decit un stingist, a fost un politician cu viziune, a fost unul din arhitectii EU, impreuna cu Kohl, ce chestie, un stingist si un conservator…
        Din nefericire epigonii nu au inteles nimic din ideea generoasa de europa unita, au transformat-o intr-o cancelarie de ghisee.

        • „Din nefericire epigonii nu au inteles nimic din ideea generoasa de europa unita, au transformat-o intr-o cancelarie de ghisee” – una din temele propagandei putiniste, răspândită cu sârg de comentacul „neamtu tiganu”. Dacă tot insistă că ceea ce postează sunt doar opinii, și eu am să semnalez de câte ori voi fi pe fază acele „opinii” care, să vezi coincidență, sunt izvorâte de la Moscova.

          • Dane, vigilentule, cum descoperi tu dujmanii poporului.
            Am impresia ca ai experienta, dar ce s-a intimplat, te-au dat afara, ti-au taiat pensia speciala, ai fost repartizat aici?

    • @Mircea Morariu
      1. Pe tema asta s-au scris biblioteci întregi; nu am nici timpul nici intenția să îl apar pe Marx. În mod cert a fost un om care de la un anumit moment a idealizat violența politică și a propovăduit insurecția că singur mod de a rezolva problemele sociale (cât se poate de reale) ale sec XIX. Știu că în România aruncarea la coș a lui Marx ține de o anumită dorință de puritate morală (oarecum ridicolă când se manifestă la discipolii legionarului Noica dar asta e altă poveste). Oricum, în ultimii 30 de ani românii aveau timp să se obișnuiască cu ideea că lectura critică a lui Marx (și insist pe „critică”) nu deranjază mainstream-ul vest european.

      2. Attali a fost și, după părerea mea rămâne, un om de stânga. Merită spus că mulți francezi de astăzi îl percep ca pe un globalist liberal, deci, pentru ei, de centru dreapta. Acestea fiind spuse, stânga este o opțiune politică legitimă și necesară.

      3. De acord. Doar că dezamăgirea poate fi exprimată și fară proces de intenție.

  3. A fi informat ? A fi informat nu este nicidecum sinonim cu a sti adevarul .A fi informat , in acest moment al istoriei omenirii , cuprinde doar accesul la o informatie primara fara a cunoste continutul unei informatii in integralitatea ei .Putini sunt cei care citesc ,sa zicem ca exemplu , ceea ce contine programul unui candidat la functia de Presedinte al unui stat oarecare . Extrapolind , observam ,degraba ,cum cetateanul nu este deloc informat el neavind cunostinte decit cele aflate la baza informatiei .Asa este decind lumea . De-a lungul vremurilor doar cei care citeau si stiau a scrie aveau puterea de a conduce . Mii de ani ,formele de putere , ce sustineau existenta unui stat , erau fie cele religioase ,fie cele asimilate celor ce stiau carte , fie unor savanti ce isi ofereau propria cunostere politicului , indiferent cum s-a numit acest politic . In zilele nostre a fi informat are doar o valoare de intrebuintare sentimentala .O imensa majoritate de cetateni isi asociaza textele supuse dezbaterilor de tot felul,din MEDIA, propriilor afinitati politice , sociale sau pur si simplu simpatiilor de moment .A extrage din acest amalgam de informatii adevarul este o iluzie .Dealtfel, umanitatea si omul, in particular,traieste zi de zi ,doar sustinut de propria lui iluzie fara de care viata personala ar deveni un calvar . Cu totii nu facem altceva decit sa incercam sa dam un sens de adevar propriilor nostre minciuni stiute sau nestiute . O lume in care adevarul fiecaruia ar fi spus cu voce tare ar deveni un haos inimaginabil .Mintim ca sa putem supravietui

    • Exact ăsta e rolul democrației reprezentative: oamenii își desemnează reprezentanți în cadrul corpului legislativ, fiindcă ei înșiși nu au capacitatea de a analiza toate informațiile disponibile la un moment dat.

      Deturnarea democrației reprezentative nu este vina cetățenilor cu drept de vot, este vina clasei politice. Exemplu din 2014: nu m-am dus să votez în disputa Iohannis vs Ponta, am considerat că e la fel ca disputa Iliescu vs Vadim din 2000. În mod normal, Cristian Diaconescu ar fi trebuit să candideze la prezidențiale în 2014, pentru el aș fi votat. Însă Băsescu a preferat-o pe Elena Udrea, fiindcă așa și-a negociat el rămânerea la putere în 2012. Sper că nu susține cineva că Băsescu o vedea realmente pe Elena Udrea președinte în 2014 :)

      În 2019 s-a repetat aceeași mascaradă: chiar crede cine că PSD o vedea președinte pe Viorica Dăncilă? PSD a trebuit să facă non-combat și asta a făcut. Ce ”program al unui candidat la functia de Presedinte” ar fi trebuit să voteze cetățeanul?

      Nu, nu ”mințim ca să putem supraviețui.” În foarte multe situații, adevărul ar fi o opțiune mult mai bună pentru toată lumea. Există niște roluri pe care trebuie să le jucăm fiecare în meseria lui, de exemplu jocul de-a instalatorul nu poate funcționa cu reguli din medicină, iar jocul de-a șoferul nu poate funcționa cu reguli din croitorie, la fel cum jocul de baschet nu poate funcționa cu reguli din fotbal. Însă asta nu înseamnă că ”mințim ca să putem supraviețui”

      Mințim ca să profităm incorect de ceilalți, de asta mințim. Iar activiștii sunt cel mai bun exemplu.

      • Alo. In razboi si in dragoste nu exista reguli. Reguli au doar actorii care joaca piesele altora in loc sa-si joace propria piesa. Ce-i aia „profit incorect” ? Vrei sa-ti fie bine sau vrei sa fii corect ? Cine defineste corectitudinea ?

        • Corectitudinea e atunci când ambele părți au ceva de câștigat dintr-o tranzacție. Ambele părți definesc corectitudinea. Dacă eu sunt mulțumit de lucrarea făcută de instalator, iar el e mulțumit de plata primită, atunci tranzacția dintre noi a fost corectă. Eu am profitat de competența lui, iar el a profitat de plata primită, însă profitul ambilor a fost corect. Omul lucrase în depou, pe vremea locomotivelor cu abur, așa că știa lucruri de care ăștia de azi habar n-au.

          Dacă am fost mulțumit de lucrarea lui, îl mai chem și altă dată și îl recomand și la cunoștințe. Cu un astfel de instalator, în urmă cu vreo 20 de ani, am început de la schimbat un robinet de apă caldă în subsolul blocului, însă am continuat cu schimbat două coloane care alimentau câte 4 apartamente fiecare și până la urmă am renovat și apartamentul, schimbând inclusiv caloriferele și toate coloanele de încălzire. A avut de lucru săptămâni întregi, iar dacă ar fi fost nemulțumit de plată s-ar fi oprit după prima lucrare.

          Profit incorect pentru mine ar fi fost să-i plătesc în bătaie de joc lucrările, iar profit incorect pentru el ar fi fost să facă în bătaie de joc lucrările și să trebuiască refăcute ulterior. Ceva mă face să cred că nu ai un instalator care să fie disponibil pentru tine la orice oră :) Apelezi ocazional la cine se nimerește, iar data viitoare nu-l mai prinzi :)

          • Nu am un instalator, nu am nici macar un apartament, nu mai am nici macar o familie , am pierdut totul cand ati trimis din greseala o drona deasupra casei mele , sau cand ati bombardat de la Kiev satul meu din Donbas , sunt refugiat si voi face orice ca sa supravietuiesc si sa va pedepsesc. Mi se pare corect. Sunt sigur ca exista o gramada de legi si percepte morale care vor sustine ca pozitia mea este incorecta. Dar dupa cum zicea si nemuritorul Gambetta: mi se rupe. Corectitudinea dumitale imi este straina. Este o abstractiune.

    • Cine ar putea fi interesat de declarațiile reprezentantului unui dictator sângeros? Recomand moderatorilor „Contributors” să fie mai atenți la valul de noi postaci putiniști apăruți de la începutul războiului, că pe cei mai vechi cred că îi cunosc bine cititorii.

      • cine intreg la cap si la obraz ar putea fi interesat de declaratiile reprezentantului mafiei lui Rotschild, criminalul zelensky?

  4. Jacques Attali în L’Express, 3 Mai 2009: „O pandemie ne va permite instaurarea rapidă a unui Guvern Mondial.” Pe asta il lauzi dumneata? Esti pe zi ce trece tot mai dezgustator.

  5. N-am citit ultima carte a lui Attali, i-am citit insa câteva din cel anterioare.
    Alături de Finkielkraut, Onfray, B-H. Lévy si chiar Zemmour ori Idriss Aberkane, el reprezinta unul din marii gânditori ai Frantei de azi. Ca si Zemmour si Onfray, Attali este f activ in media unde promoveaza proiecte precum Positive Planet sau Pour une économie de la vie.
    Nu cred insa in capacitatea nici unui individ de a prezice viitorul, câteva din ideile sale din Scurta istorie a viitorului au fost invalidate deja.

  6. „Să fie iarăși oare vorba despre faptul că acea jumătate a Europei în care s-a născut și a avut privilegiul de a trăi semnatarul acestui important volum nu a cunoscut și nici nu prea a vrut să cunoască povestea comunismului din țările socialismului real? Poate că nu întâmplător, Attali chiar scrie câteva rânduri de apreciere la adresa teoriilor lui Marx.”

    Bine văzut. Paris e buricul pamântului și Franța are o misiune universală. Attali a spus întrun interviu: RFG Westgermany are rolul de a plăti în CEE/UE și nimic altceva. Vom vedea cum se afirmă această poziție politică franceză exprimată fără jenă de Attali, dar foarte bine însușită de toti Președinții Francezi. Franța de azi trebuie să se repoziționeze față de Europa de est. De acord. La ce surprize de la Paris să ne așteptăm 2022? Franța ține în mod tradițional distanță față de SUA/NATO (J.L Melenchon si Marine Le Pen cer ieșirea totală din NATO) și caută un arangament cu Rusia pentru structura de securitate pe continent, indiferent dacă e E. Macron, Marine Le Pen, sau J.L Melenchon.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro