luni, ianuarie 25, 2021

DUPĂ 30 DE ANI (IV): Condiția Bisericii în România post-revoluționară

Cerul deschis al lui decembrie 1989. Încă din primele momente ale Revoluției din Timișoara, când grupuri de oameni începuseră să pornească din Piața Maria, de lângă locuința Pastorului Tőkés, către centrul orașului și către celelalte cartiere ale Timișoarei, fluturând tricolorul cu stema decupată și scandând ”Jos Ceaușescu!” – și simțind, probabil, atât teama cât și curajul și bucuria de a putea face asta, pentru prima dată, împreună – deci încă din primele momente, atunci când aceste grupuri ajungeau în fața Catedralei Ortodoxe (din centrul orașului), ele se opreau, îngenunchiau, și rosteau cu glas tare rugăciunea ”Tatăl nostru”. Același gest va fi repetat, câteva zile mai încolo, în Timișoara deja liberă (dar într-o Românie aflată încă sub întunericul regimului), de cei o sută de mii de oameni adunați în Piața Operei – care, răspunzând îndemnurilor venite din balconul Operei, se vor întoarce din când în când cu fața la Catedrală (aflată în capătul opus al pieței), vor îngenunchia, și vor rosti aceeași rugăciune, împreună: ”Tatăl nostru”; și din când în când aceeași mulțime va scanda, liber și împreună, ”Există Dumnezeu!” Ce afrond la adresa regimului, și ce sentiment de eliberare! – de a putea, pentru prima oară, striga împreună, sub cerul senin, ceva ce timp de zeci de ani nu am putut afirma niciodată în public, ci doar pe ascuns, acasă, ori în locașurile de rugăciune; de a putea exprima, liberi, ceea ce regimul interzisese, pe baza ideologiei de partid și de stat, materialist-comuniste! Ce gest de frondă și de eliberare, parte a aceleiași eliberări a potențialului uman, realizate în decembrie Revoluția – de a putea fi, pentru prima oară, atât individual cât și împreună, ceea ce putem fi, și ceea ce ne dorim să fim, ca oameni normali și vii.

Libertatea dobândită prin sacrificiul acelor zile de decembrie din 1989 a inclus astfel, în mod esențial, și libertatea de credință – una dintre cele mai profunde dimensiuni ale libertății umane – și, de fapt, ale condiției umane.

Ce s-a întîmplat de atunci? Poate că ar fi bine să începem această evaluare a parioadei trecute, cu situația curentă, când o parte semnificativă a populației pare să se fi întors cu fața nu către, ci de la Biserica Ortodoxă, și mai cu seamă de la dimensiunea instituțională a acesteia; și când se pare că un număr mare de concetățeni s-a întors cu fața și de la religie, cel puțin în forma ei organizată. Expresia ”s-au întors cu fața de la” sugerează că aceștia (or un număr mare dintre ei) au fost cu fața la credință, înainte – de exemplu în acel decembrie miraculos. Și, într-adevăr, în decembrie 1989 euforia libertății și a trării unui moment istoric atât de rar (când lucrurile vieții păreau a fi în sfârșit ”bune”, și istoria părea că a intrat în sfârșit pe făgașul cel bun) s-a exprimat prin acea exclamație comună sinceră, pasionată, și liberă = ”Există Dumnezeu!” Cum aminteam și în eseul anterior (Ce-am făcut în ultimii 30 de ani), decembrie 1989 ne-a deschis o poartă către o viață nouă, ne-a oferit prilejul de a trăi altfel, individual și social, și ne-a făcut astfel cadou o posibilitate; însă, și cu toate acestea, aceleași zile de decembrie nu au schimbat, și nu ar fi putut schimba, radical și instantaneu, condiția noastră general umană, și contextele noastre personale și sociale. Acea posibilitate dobîndită atunci – și acea trăire a ceea ce este mai înalt în noi, personal și comunitar – ne-au indicat și continuă să ne indice o cale de urmat. Dar ceea ce a urmat, din anii 90 și până acum – și de acum înainte – reprezintă cotidianul existenței noastre, cu toate strâmbele, îndoielile și dificultățile sale, atât pe plan individual, cât și social, instituțional, economic, politic etc.

Care ”Biserică”? Ca de obicei, pentru a discuta despre ceva, trebuie mai întâi să clarificăm acel ceva, să definim subiectul discuției. Scris cu majusculă, cuvântul ”Biserică” se referă de obicei la realitatea instituțională, vizibilă, a unei comunități de credincioși, și la un anume actor social din cadrul societății mai largi. Această dimensiune instituțională este însă manifestarea vizibilă a unei dimensiuni mai importante, spirituale – și anume a ”corpului și misiunii” Bisericii, aceleași de la începuturi. Acest ”corp spiritual” al Bisericii este format din toți credincioșii care l-au urmat cu adevărat de-a lungul istoriei pe Dumnezeul-om Isus din Nazaret; iar misiunea constă din învățătura spirituală și din tezaurul sacramental păstrate și transmise de-a lungul secolelor. În orice moment din istorie, oricare creștin lucid este conștient atât de faptul că dimensiunea spirituală (invizibilă) nu poate exista fără cea instituțională (vizibilă), cât și de faptul că acestea nu sunt identice, că ele nu se suprapun perfect. (De aceea atât Augustin din Hippo, în secolul patru, cât și Dante Alighieri, în secolul paisprezece, situau între cei aflați în focurile gheenei și episcopi și membri ai clerului – deci membri a Bisericii instituționale vizibile, dar, se pare, nu și ai corpului spiritual al Bisericii.)

Pe de altă parte, în dimensiunea cotidiană a Bisericii, aspectul ei instituțional este manifestarea unui ”corp spiritual” care este constituit din credincioșii care își trăiesc viața de credință la nivelul existenței cotidiene. Ca să ilustrez acest lucru, mă voi referi la interviul pe care am avut privilegiul să îl iau, în anii 90, lui IPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. Acest interviu a avut ca temă ”vocea Bisericii”, și anume rolul pe care ar fi trebuit să îl joace (și pe care, în estimarea mea, poate că nu îl juca) Biserica instituțională în societatea românească. Cu toate acestea, întrebării mele referitoare la această voce ”instituțională”, IPS Corneanu i-a răspuns într-un mod un pic surprinzător, schimbându-i imediat direcția – și anume spunând că această voce a Bisericii constă de fapt din comportamentul zilnic (”la piață”, spunea dânsul) al membrilor acesteia, al credincioșilor obișnuiți. În acest fel IPS Nicolae Corneanu a transmutat discuția din dimensiunea instituțională, în cea personală, a trării autentice a credinței în viața de zi cu zi.

Creștinul individual nu poate fi însă creștin ”de unul singur”, de capul său; atât spiritual, cât și teologic și istoric, creștinul nu poate decât să fie, direct sau indirect, parte a comunității – începând pur și simplu de la faptul că el are acces la tezaurul informațional al credinței numai și numai datorită transmiterii și păstrării acestuia, de-a lungul secolelor, de către comunitatea de credință (și de instituția) numită ”Biserică”. Mai mult, orice comunitate umană, pur și simplu pentru a exista ca și comunitate, trebuie să aibă caracterul de ”instituție”, formal ori informal (vezi discuția termenului ”instituție”, în eseul precedent).

Deci, deși dimensiunea instituțională și cea spirituală nu se suprapun perfect, comunitatea credincioșilor va avea în mod necesar și o dimensiune instituțională (în bisericile tradiționale, Ortodoxă și Catolică, aceasta având și un rol sacramental). Regimurile totalitare au știut foarte bine acest lucru, și de aceea modul în care au ales să persecute credincioșii și credința în sine a fost prin încercarea de a controla, lovi, și eventual distruge această dimensiune vizibilă, instituțională. Vezi regimul comunist din România care, proaspăt înființat, a trecut la desființarea Bisericii Greco-Catolice (Bisericii Române Unite cu Roma), azvârlindu-i prelații (adică membrii instituționali, și păstorii comunităților de credincioși) în închisoare, și confiscându-i locașele (de cult și administrative, adică structura fizică a instituției). Ori vezi regimul comunist din China, care depune eforturi susținute, de zeci de ani, pentru a pune sub control Biserica Catolică din China, și anume structura instituțională a acesteia; astfel că astăzi există de fapt două asemenea structuri, paralele: una oficială, controlată de regim – așa numita Biserică ”Patriotică”; și una persecutată, în ilegalitate, subterană, dar liberă spiritual – Biserica Catolică din China, adevărată.

Cum vedem, deci, cuvîntul Biserică este suficient de complex pentru a putea genera numeroase confuzii – atît în rândul publicului larg, cât și în rândul membrilor Bisericii, ba chiar a ierarhiei vizibile a acesteia.

Care ”Biserică”, în România? La aceasta se adaugă și un alt nivel de complexitate, specific contextului românesc – și anume faptul că în România avem de a face cu o Biserică majoritară (în sensul numărului de credincioși afiliați, și al mărimii și impactului instituțiilor sale), care există alături de Biserici de dimensiuni mai mici, dar nu mai puțin vii, active, și cu impact relevant în societate – Catolică (de rit Roman și Greco-Catolic), Reformată, Luterană, Baptistă, Penticostală, Adventistă (desigur, unele, precum cea baptistă ori penticostală, fiind uniuni de biserici particulare, iar celelalte, tradiționale, având o structură mai unitară, verticalizată). Iată deci că a ne referi la condiția ori situația unei anume ”Biserici”, în România, devine o propunere complicată, întrucât vorbim de ”Biserici” distincte și diferite – atât ca instituții, cât și ca tradiție, ethos, teologie, și gândire socială.

Situația aceasta specifică, în care există o Biserică majoritară, pe lângă altele cu prezență de asemeni istorică, dar de dimensiuni mai mici, poate genera o anumită sfială ori reticență în a discuta subiectul condiției Bisericii în societatea romănească – pentru că, de multe ori, aceasta necesită punerea unui accent specific pe rolul Bisericii Ortodoxe; ceea ce este greu de făcut, dacă nu aparții de comunitatea ortodoxă. Însă această sfială și reticență (normale) pot fi și extrem de contraproductive – în primul rînd pentru că impactul și rolul social al Bisericii Ortodoxe, și atitudinea populației față de această Biserică, se vor reverbera inevitabil și asupra celorlaltor Biserici creștine; iar în al doilea rând…

În al doilea rând, pentru că atitudinea mea este formată de ceea ce am învățat din viața ecumenică a Timișoarei, căreia i-am fost un activ și entuziast participant în anii 90, și care mi-a și permis să adresez acea întrebare privind vocea Bisericii, eu, romano-catolic, Mitropolitului Nicolae Corneanu, ortodox. Această viață ecumenică timișoreană era trăită și exprimată atât la nivelul grassroots (individual, imediat, cotidian, și ca parte a culturii locului – în care ne împărtășeam cu bucurie din darurile celuilalt) cât și nivel instituțional (nu voi uita niciodată prietenia personală care i-a legat pe Episcopul Kräuter, catolic, pe Mitropolitul Corneanu, ortodox, și pe Rabinul-Șef Neumann, al cultului mozaic; ori faptul că printre primii români care s-au alăturat veghei enoriașilor maghiari ai Pastorului reformat Tőkés, a fost tineretul baptist al Pastorului Dugulescu) – iar lecția învățată a fost cea a înțelegerii și asumării misiunii și destinului comun, precum și o atitudine în care frățietatea se îmbină cu respectul față de diferența specifică a celuilalt.

În al treilea rând, deși sunt catolic, sau poate chiar de aceea, Biserica Ortodoxă este (parțial) și biserica mea; atât teologic (fiind o ”biserică-soră”, vezi Conciliul Vatican II), cât și la nivelul trăirii personale (eu sunt și mă simt acasă în Catedrala Mitropolitană din Timișoara, care este și locașul meu de rugăciune).

Trebuie deci să putem vorbi mai deschis și mai direct, dragi credincioși și lideri ai Bisericilor din România, pentru că aceste lucruri discutate ne implică pe toți. Cum Biserica Ortodoxă are o pondere mult mai mare în societatea romînească, nu putem să nu luăm în considerare fenomenele și procesele care au afectat-o social și politic după 1989, atât pentru că ele afectează și celelalte Biserici (cel puțin parțial), cât și fiindcă vorbim despre situația societății românești generale, din care fac parte toate comunitățile creștine. Trebuie deci să putem vorbi despre aceste lucruri – dar conduși fiind de aceleași sentimente de caritate, respect al diferenței, și inerentă solidaritate, pe care le-am însușit din viața ecumenică bănățeană.

Ce s-a întâmplat în anii 90. Cum spuneam la început, decembrie 1989 ne-a deschis o poartă, ne-a oferit o posibilitate, și ne-a dat libertatea de a putea fi ceea ce suntem cu adevărat. În același timp, însă, acele zile de har nu au schimbat, și nici nu ar fi putut schimba, radical și subit, caracteristicile și contextele noastre personale, culturale, sociale, economice, istorice etc. Nimeni nu a fost ”pregătit” pentru schimbarea care ne-a fost dăruită, în 1989 – ci a trebuit să ne adaptăm pe parcurs, din 1989 și până acum.

Să o luăm deci pe rând. În anii nouăzeci, o proporție covârșitoare a cetățenilor României, 80-90% din populație, se declarau a fi credincioși, ba chiar credincioși practicanți. Cei mai mulți dintre aceștia aparțineau, desigur, de Biserica majoritară, Ortodoxă. Încă de pe atunci, însă, eu aveam impresia, ba chiar convingerea, că aveam de-a face de fapt cu un trompe l‘œil, cu o iluzie optică – că doar trăiam alături de și împreună cu acești credincioși declarați, și ceea ce văzusem și observasem erau niște carențe enorme, un vacuum imens, de vaste dimensiuni sociale, privind educația și formarea religioasă a acestor credincioși formali (cu consecințele de rigoare pe plan etic, social, politic și economic). Astfel, ceea ce apărea pe hârtie ca și ”majoritate convârșitoare” era de fapt o realitate de natură mai ales culturală, ținând de tradițiile și cutumele sociale, și de obiceiurile populare – de gesturile comune pe care lumea le făcea fiindcă ”așa se cădea”. Desigur, aceasta nu excludea existența unei porțiuni care era într-adevăr bine educată și formată religios și spiritual, și care era activă social; însă aici vorbim de iluzia numerelor mari.

Viața spirituală a unei Biserici, la un moment dat, este constituită din viața spirituală a fiecărui credincios în parte; cu alte cuvinte, credința, deși transmisă sacramental și teologic de Biserica trans-istorică, trăiește de fapt în – și este trăită de – fiecare credincios în parte; iar intensitatea acestei trăiri la nivelul vieții personale (și al micilor comunități de credință, cum este parohia de la colț) determină de fapt starea de ”sănătate spirituală” a Bisericii respective. Dacă privim din acest punct de vedere, deci, atunci ne dăm seama că încă din anii 90 a existat o prăpastie extraordinară între aparențele statistice (număr mare de credincioși, instituție imensă), și realitatea spirituală, a vieții de credință a credincioșilor (ceea ce Mitropolitul Corneanu amintea ca manifestarea și trăirea cotidiană a credinței).

Asemenea aparențe statistice și socio-culturale sunt foarte periculoase, pentru că ele pot genera o stare de iluzoriu comfort, precum și o anumită comoditate și pasivitate spirituală. Iar aceste efecte spirituale pernicioase sunt amplificate dacă avem de a face și cu un aranjament socio-politic în care instituția Bisericii se află, explicit sau implicit, într-o relație mult prea comfortabilă și favorabilă cu factorii politici (ai puterii seculare). Ceea ce rezultă din toate acestea este un soi de miopie generalizată față de realitatea brută a stării spirituale a credincioșilor (și a membrilor clerului, de altfel) – deci față de dimensiunea spirituală a Bisericii. Acest tip de miopie este de altfel o problemă general umană, de care suferim cu toții – și anume tendința de a ocoli să privim problemele mai grave, și de a alege în schimb, pe cât posibil, căile mai ușoare. Să arunce deci cu piatra doar acela care nu are un astfel de păcat.

Mai mult, fenomenele discutate mai sus pot fi identificate și în alte părți ale lumii, afectând și celelalte denominațiuni creștine (și nu numai). De exemplu, în cazul Bisericii Catolice, aceste fenomene pot lua forma ”clericalismului”, care este o manifestare a aceluiași fals comfort ce vine din privilegiile generate de o aparentă dominanță socio-culturală, și de o relație mult prea comfortabilă cu factorii puterii seculare. Iar căderea – adică activizarea prăpastiei de care vorbeam, dintre aparențele socio-culturale, și realitatea spirituală – este de obicei catastrofică. Exemplele tragice includ ceea ce s-a întâmplat în Boston ori în Irlanda – care, din societăți ”catolice” emblematice (socio-cultural și tradițional), au devenit, în doar 5-10 ani (!), zone calamitate spiritual, cu procentaje mici de credincioși practicanți. Sau să luăm exemplul bisericilor naționale protestante, din țările scandinave ori din Anglia, unde statul și Biserica s-au întrepătruns instituțional, în mod istoric. Aceste biserici naționale fuseseră avertizate încă din secolul nouăsprezece (de un Søren Kierkegaard sau de un John Henry Newman) că, din cauza falsului comfort generat de aparențele socio-culturale, ele nu dau atenția cuvenită stării spirituale reale a credincioșilor și a Bisericii în sine – și că sunt astfel în primejdia de a deveni în curând forme fără fond. În mod tragic, acest lucru s-a și întâmplat, în cea mai mare parte; episcopii Bisericii Anglicane or fi ei încă membri ai Camerei Lorzilor, iar Monarhul poate că este încă formal capul Bisericii Anglicane, dar atât de puțini englezi (anglicani) sunt credincioși practicanți, că nu demult s-a întîmplat ca, pentru prima dată de la interzicerea și distrugerea Bisericii Catolice (în secolul XVI, de către Henry al VIII-lea), numărul credincioșilor catolici care merg la biserică duminica să îl ajungă, ba chiar să îl întreacă, în Anglia, pe cel al anglicanilor care merg la biserică! Și fenomene similare au afectat și afectează și bisericile neoprotestante (evanghelice); atât fenomenul ”credinței nominale” (vezi ”evanghelia prosperității”), cât și aproprierea primejdioasă de putere, fiind probleme curente în Statele Unite (unde rolul și impactul cultural, social și politic al acestora este foarte semnificativ). De exemplu, la ora aceasta există o asociere mult prea necritică a multor biserici particulare evanghelice – într-un climat, este adevărat, extrem de polarizat ideologic – cu unul dintre partidele politice, ceea ce duce la o deformare a mesajului specific al bisericii, și o subordonare a acestui mesaj la liniile ideologice ale bătăliilor politice ale zilei. Iar efectele negative ale acestor procese, asupra vieții spirituale și a fidelității față de Biblie, sunt vizibile cu ochiul liber.

Cu alte cuvinte, niciuna dintre biserici nu este scutită de asemenea tentații – pentru că niciuna nu se află în afara condiției umane, și nici în afara condiției perene în care se găsește Biserica creștină, de la începuturi.

Revenind în România – din anii 90 și pînă acum se pare că am asistat la o similară prăbușire, adică manifestare a prăpastiei de care vorbeam, dintre aparențele statistice și socio-culturale, și realitatea spirituală a maselor de credincioși. Pentru că acea religiozitate socio-culturală, ce ține de cutume, nu este suficientă, ori este cel puțin vulnerabilă, mai ales atunci când alți factori negativi își fac și ei apariția – precum consumerismul, comfortul material, ori anumite ideologii (de nuanță acerb anti-religioasă) importate necritic; în asemenea condiții, religiozitatea superficială, socio-culturală se va eroda extrem de rapid. Și atunci aceste mase enorme care aparent reprezintă și susțin Biserica se vor transforma, în mod uluitor de rapid, în procentaje mult mai scăzute de credincioși practicanți, și în sectoare ale societății care – iată – reacționează extrem de negativ (cel puțin) față de realitatea instituțională a Bisericii. Iar această reacție negativă față de dimensiunea vizibil-instituțională a Bisericii pare să fie cu atât mai acerbă, cu cât relațiile acesteia cu puterea și cu resursele statului par să nu se fi schimbat, în condițiile în care suportul social s-a diluat, de fapt. Mai mult chiar, în asemenea condiții oameni care niciodată nu au fost informați ori educați cu adevărat – spiritual, ori măcar filosofic ori istoric – vor tinde să confunde Biserica instituțională, cu corpul spiritual al Bisericii, ori cu credința în sine – și unii dintre ei se vor întoarce de aceea și împotriva credinței. De aici și efectele pernicioase ale acestor fenomene, care se răsfrâng asupra tuturor comunităților creștine din România, și asupra societății românești în general.

Însă pentru a înțelege și adresa această situație, va trebui să ne uităm și la o altă dimensiune, mai adâncă, și perenă, care determină fundamental condiția Bisericii creștine (a oricărei biserici creștine) în lume.

Între dimensiunea seculară a existenței – și secularism. Mă refer aici la condiția exprimată de Isus Cristos prin cuvintele ”Împărăția mea nu este din lumea aceasta”; sau prin rugăciunea în care spunea că cei care îl vor urma vor fi ”în lume”, însă ”nu din lume”; precum și prin mult-prea-cunoscuta zicere, ”Dați-i Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Aceasta condiție de care vorbim corespunde cu tensiunea (în care trăiește fiecare om, și care trăiește în fiecare om – și anume) dintre dimensiunea transcendentă (eternă, de nuanță divină) și cea seculară (imanentă, temporală, istorică) a existenței.

Acest cuvânt, ”secular”, pare să genereze multă confuzie. Cu toate acestea, conceptul de ”secular” – care corespunde cu dimensiunea intra-istorică, temporală, schimbătoare, imanentă a existenței umane, în contrast cu dimensiunea eternă, transcendentă, de nuanță divină, a condiției și menirii omului – departe de a fi unul negativ, reprezintă de fapt una dintre consecințele și cuceririle filosofice ale revelației iudeo-creștine. Deja anticipat în tradiția iudaică (de exemplu în cartea Genezei), dar delineat cu deplin de revelația creștină, conceptul de ”secular” corespunde cu înțelegerea faptului că existența, ”ceea ce este”, nu constituie de fapt un tot unitar compact, cum este cazul în politeism (unde lumea terestră este îmbibată, penetrată și controlată de puteri și influențe supranaturale, astfel încât avem de a face cu duhuri care locuiesc în copaci, zeități ale apelor, vaci sacre etc.). Nu, revelația creștină, paradoxal, a ”dezvrăjit” lumea (vezi Eliade, sau Eric Voegelin), transformând-o într-un teritoriu desacralizat și aflat sub putearea și influența omului (care poate să o înțeleagă, cuprindă, mânuiască, și stăpânească, cu responsabilitățile aferente – de unde și dezvoltarea științelor empirice). Aceasta s-a întâmplat datorită unor aspecte specifice revelației creștine – și anume, persoana lui Isus, care este, simultan dar distinct, atât Dumnezeu cât și om – distingând astfel radical cele două dimensiuni; și viața a lui Isus, și mai ales condamnarea și crucificarea sa de către autorități, iar mai apoi moartea și învierea sa. Toate acestea au revelat faptul că există două dimensiuni aparte ale existenței, care ”nu se află în bune relații”: pe de o parte, Dumnezeu, cel care a creat lumea și continuă să o susțină, și care este binele și adevărul la care toți oamenii tind, și a cărui ”împărăție” este acel bine și adevăr, perfectat și etern; pe de altă parte, lumea creată de Dumnezeu, care include și universul material, și care este supusă transformărilor, schimbării, efemerului, într-un cuvânt istoriei – și în care binele și răul se împletesc și se află într-un perpetuu conflict. Viața lui Isus este istoria intrării acestui Bine (”Lumina”) și Adevăr (”Cuvântul”, Logos) etern, în lumea pe care a El creat-o; și este povestea respingerii acestui Bine și a acestui Adevăr, de către lume. Dumnezeu intră în istorie – iar ce i se va întâmpla în istorie dovedește faptul Binele, Adevărul, și destinul etern al omului nu se pot împlini pe deplin în istorie; ba chiar mai mult, că istoria umană este sfera imperfecțiunii, și a conflictului inevitabil și perpetuu dintre bine și rău, dintre adevăr și neadevăr. Iată cum descrie autorul Evangheliei după Ioan aceste lucruri, folosindu-se de terminologia filosofiei grecești:

”La început era Cuvântul [Logos, Adevărul] şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. (…) / Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. (…) [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu (…) Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi.” (Ioan 1:1-18)

”Dar lumea nu l-a cunoscut”, și l-a respins. Și, cum spunea acest Isus Cristos, cei care îl vor urma, cei care vor urma acest Bine și acest Adevăr, ar face bine să nu se aștepte la o primire mai ”călduroasă”, decât cea suferită de Adevărul însuși – asta, dacă rămân fideli acestui Adevăr.

Deci această dimensiune intra-istorică a existenței umane este ceea ce teologia creștină, și de aici filosofia și cultura, iar mai apoi limbajul comun, au denumit dimensiunea lui ”saeculum”, adică a ”acestui timp”, a existenței imanente și supuse temporalității – deci dimensiunea seculară a existenței. Dimensiunea seculară este astfel o componentă inescapabilă a condiției umane – dar, în același timp, nu este dimensiunea ultimă ori supremă a acesteia. Noi suntem pelerini prin această lume (cum spunea Augustin din Hippo), însă această lume și această istorie este singurul ”teren” și singurul ”timp” pe care îl avem la dispoziție, pentru a face binele sau răul pe care alegem să îl facem – spre binele sau răul aproapelui nostru, și spre binele sau răul nostru.

Biserica a luat ființă, deci, ca și o comunitate a acelor persoane care încearcă să urmeze Binele și Adevărul încarnat – pe Cristos (de unde și numele primit, de ”creștini”) – în istorie, în acest ”saeculum”. Biserica fiind comunitatea acestor credincioși, ea împărtășește pe deplin condiția lor dublă – și anume, atât traiectoria lor inerent seculară, cât și menirea inevitabil transcendentă. Existând în istorie, Biserica nu poate decât să trăiască, manifeste, și vorbească (despre Binele și despre Adevărul care îi dau rostul și menirea) aici, în viața aceasta, în cadrul existenței sociale și istorice. Astfel, dacă credinciosul de rând, urmând exemplul Modelului, pansează rănile celor suferinzi, atunci la fel trebuie să facă și Biserica etc. Atât credinciosul de rând cât și Biserica, fiind parte a societății general umane, trebuie deci să își trăiască vocația creștină în această societate și în acest moment, servind și contribuind și la binele imediat, temporal al aproapelui și al societății (pe toate planurile – economic, social, politic etc.)

”Saeculum”-ul, deci, își are bunurile și binele său, autonome, dar subiacente Binelui etern și ultim. De exemplu, un bun mecanic auto servește un bine pur temporal, secular – dar care, fiind un bine, este implicit și parte a (și este îndreptat și către) Binelui suprem. De aceea creștinul de rând trebuie să fie, în viața de zi cu zi, un bun meseriaș, un bun profesionist, și un bun membru al societății general umane; cum spunea IPS Nicolae Corneanu, ”la piață”.

Deci atât dimensiunea seculară (istorică) cât și cea transcendentă (ori o deschidere către transcendent) sunt părți integrante ale condiției umane. Mai mult chiar, dimensiunea transcendentă (ori deschiderea către transcendent) este un aspect esențial al demnității ființei umane, conferindu-i o anumită independență și superioritate față de oricare limitare ori reducționism îngust-istoric. Și tocmai această deschidere către transcendent, parte esențială a condiției umane, a fost ținta ideologiilor totalitare ale modernității – ca de exemplu comunismul – care au încercat să nege, să combată, să sufoce și să anihileze, prin violență, această dimensiune a omului. Acest fenomen de negare și de interzicere cu forța a deschiderii omului către transcendent este ceea ce numim secularism. Ca oricare -ism, ca oricare ideologie, secularismul este o generalizare și absolutizare a unui singur aspect al existenței umane (în acest caz, dimensiunea seculară) la nivelul întregii existențe – negând, interzicând și combătând, prin instrumentele puterii politice, trăirea și urmarea dimensiunii (ori menirii) transcendente a existenței.

Iată deci că dimensiunea seculară a existenței nu trebuie confundată cu secularismul; una este o componentă inerentă a existenței umane; iar cealaltă este o ideologie care încearcă să limiteze omul (prin violență) doar la această dimensiune, doar la condiția sa material-istorică.

Cu toate acestea, deschiderea către transcendență, năzuința către Binele și Adevărul etern, către (din perspectivă creștină) Dumnezeu, nu poate fi extirpată din om – cu toată violența și ingenuitatea metodelor și instrumentelor statului modern. Nici diviziile lui Stalin, și nici duritatea închisorilor comuniste, nu au putut înnăbuși, ori elimina, ceea ce este indelebil în om – dovadă martirii acestor închisori, de la Soljenițîn, la episcopii greco-catolici beatificați recent la Blaj de Papa Francisc. Dimensiunea seculară este o parte esențială și inexorabilă a existenței umane, care are binele și bunurile sale, nobile și meritorii; cu toate acestea, condiția umană nu se reduce doar la dimensiunea material-istorică, și orice încercare de a limita forțat existența omului doar la aceasta (ceea ce numim secularism) va fi percepută ca un act de violență îndreptat însăși împotriva demnității și libertății omului, a ceea ce este mai esențial în ființa umană.

Condiția Bisericii după Decembrie 1989. De aici deci acea bucurie și euforie a lui decembrie 1989, când am putut exclama cu toții, împreună, ”Există Dumnezeu!” – care a fost exprimarea eliberatoare a acestei dimensiuni oprimate timp de patru decenii: a libertății de a năzui către, și de a urma, ceea ce este mai înalt, mai bun, mai adevărat, etern, în ființa umană. Dorința și abilitatea de a tinde către Dumnezeu – această posibilitate, această deschidere către transcendent, sunt o parte instrinsecă a ceea ce suntem ca ființe umane. Ca și în celelalte aspecte ale existenței (personal, politic, economic etc.), decembrie 1989 ne-a (re)dat posibilitatea de a putea fi persoane umane întregi, de a fi ceea ce suntem cu adevărat, ca oameni – deci și această posibilitate a deschiderii către transcendent. Acesta este un dar imens – dar, în același timp, aceasta rămîne doar o posibilitate, pe care, ca și în cazul celorlaltor posibilități primite atunci, unii o vor urma, alții nu, unii o vor împlini, iar alții doar se vor preface că o împlinesc. Cu alte cuvinte, Revoluția ne-a dat o posibilitate, dar nu a schimbat condiția umană.

De la începutul și până la sfârșitul istoriei, al lui saeculum, Cristos, Dumnezeu intrat în istorie, va continue să îi prezinte omului această ofertă, de a urma Binele și Adevărul – și, tot până la sfârșitul istoriei, fiecare dintre noi va putea să accepte sau să rejecteze această ofertă; iar această posibilitate, această alegere, este un dat inerent al condiției umane, o parte integrantă a dramei existenței umane. Ba mai mult, știm foarte bine că fiecare dintre noi se întoarce (parțial) cu fața de la acest Bine, de mai multe ori pe zi chiar – cu fiecare act care nu tinde către acest Bine și către acest Adevăr. Din fericire, Dumnezeul făcut om, prin asumarea suferinței provocate de această negare și de acest refuz – prin crucea pe care a asumat-o – ne-a oferit și ne oferă, repetat și în mod continuu, posibilitatea întoarcerii, din nou și iarăși, pe calea cea Bună (chiar și în ultimul moment).

Bisericile din România se află deci într-o multiplă condiție – în care posibilități deschise de Revoluția din 1989, se suprapun cu posibilități și alegeri perene al Bisericii (și ale omului), și cu posibilități și limite ce țin de contextul specific al societății românești. Care este, deci, condiția Bisericilor din România, după 1989?

În primul rînd, ca și Biserici creștine, și la fel ca și primii creștini, ele se află în condiția perenă de a fi o corabie, comunitate, și manifestare instituțională a celor care declară că îl urmează pe Cristos. Împărtășind, ca și credincioșii săi, dimensiunea seculară a existenței, Biserica este și parte a societății mai largi, general umane, având responsabilitățile aferente, și fiind părtașă în traiectoria istorică a comunității umane extinse. În același timp, menirea și scopul ultim al Bisericii transcend limitele contextului socio-istoric – misiunea ei principală fiind de a acompania și ghida oamenii către destinul lor adevărat, etern, transcendent. Provocarea perenă a Bisericii, astfel, este de a negocia această participare (necesară și inevitabilă) în existența seculară, cu menirea și identitatea ei transcendent-spirituală. Primejdia, cum aminteam mai sus, este de a confunda bunurile, comfortul, și influența seculară, cu scopul și menirea esențială a Bisericii. În momentul în care Biserica se scufundă total în dimensiunea seculară, și își uită poziția intrinsec critică față de aceasta, ea încetează să își mai urmeze rostul esențial, și nu mai este ”biserică” (pentru că ”dacă sarea își pierde gustul… nu mai este bună de nimic”).

În al doilea rând, Bisericile din România beneficiază și de darul primit la Revoluție – și anume, al libertății de a crede, de a se organiza, și de a trăi această credință, ca părți componente ale societății. Ele sunt părtașe în această condiție post-revoluționară – de a putea să își trăiască vocația, în sfârșit, în libertate. Acel ”Există Dumnezeu!” a fost exprimarea acestei libertăți redobândite, de a putea căuta și trăi dimensiunea transcendentă a omului, atât la nivel personal cât și comunitar. Orice act îndreptat împotriva acestei libertăți redobândite în 1989 devine astfel un act îndreptat nu numai împotriva sacrificiului acelui decembrie 1989, cât și însăși împotriva demnității și libertății umane.

Pe de altă parte, însă, acest dar și această libertate redobîndită este doar o posibilitate, posibilitatea de a fi liberi să urmăm ori nu această deschidere către sensul ultim al existenței – și fiecare din noi va da propriul răspuns acestei oportunități. Astfel, pentru Bisericile din România, această posibilitate oferită tuturor membrilor societății nu este un îndemn la comoditate (care comoditate?), ci o chemare la misiune (la activitate). Această misiune, această chemare, are ca ”teren de acțiune” fiecare individ, și anume viața interioară a fiecăruia. De aceea falsul comfort creat de aparențele statistice și socio-culturale, și de o relație mult prea comodă cu puterea seculară, nu fac decât să amăgească și să deraieze Biserica (oricare ar fi ea) de la misiunea sa primară.

Dar Biserica nu este doar o instituție, ci este formată din credincioșii care își trăiesc credința zi după zi, acolo unde sunt. Mai ales în ceea ce privește binele social, și bunurile seculare, este de datoria credincioșilor (a laicilor) de a contribui la ele, inspirându-se și ghidându-se după Adevărul și Binele pe care l-au cunoscut. Acest lucru este valabil și pentru mecanicul auto, și pentru funcționarul public; și pentru medic, dar și pentru lucrătorul zilier. Aici este domeniul unde credinciosul de rând își trăiește credința, și unde credința trăiește. De aceea, misiunea Bisericii nu se îndreaptă (doar) către un van câmp de acțiune ”exterior”, ci în primul rând (sau cel puțin simultan) către educația și formarea spirituală și intelectuală a ”propriilor credincioși”.

În acest fel, problemele anilor 90, și anume cele identificate în prima parte a eseului, pot fi adresate cu adevărat – mă refer la acea prăpastie dintre aparențele sociale, și realitatea vieții spirituale a credincioșilor. Decembrie 1989 a oferit Bisericilor din România posibilitatea de a fi ceea ce sunt – comunități misionare, și active social; și nu o amăgitoare ”victorie” și un fals comfort secular. Impresia mea este că o bună parte din reacția negativă a unei porțiuni din populație, față de Biserica instituțională (mai ales cea majoritară), este legată nu de respingerea Binelui și Adevărului (la care ființa umană tinde, intrinsec, prin însăși constituția existenței sale) – ci de percepția unei contradicții dintre acest conținut al credinței, și ceea ce este văzut ca fiind o relație mult prea comfortabilă, mai ales din punct de vedere instituțional, cu contextul secular. Dar, cum spuneam, aceste conflict dintre Binele pe care îl știm, și compromisurile pe care le facem pentru comfortul nostru imediat, este o provocare comună nu numai tuturor bisericilor , ci și tuturor credincioșilor – și, de fapt, tuturor oamenilor.

În al treilea rând, Bisericile din România se împărtășesc dintr-o condiție ce ține de specificul societății romînești – și anume, de a trăi într-un spațiu multiconfesional; ba mai mult, un spațiu în care există o Biserică majoritară (ca dimensiuni și influență), și alte Biserici de dimensiuni mai mici (dar foarte active, vii, și cu relevanță socială). În contextul vieții contemporane, și în cel al României de astăzi – și menținând același respect față de diferențele specifice (instituționale, teologice, culturale) – misiunea Bisericilor din România nu poate fi decât o misiune comună (chiar dacă este îndeplinită separat).

Această misiune împărtășită este desigur cea de evanghelizare; iar o parte importantă a acestei misiuni este dezvoltarea unei gândiri sociale, și anume a unei filosofii sistematice privind implicațiile economice, sociale, culturale și politice ale Adevărului și Binelui existenței umane – și privind rolul pe care Biserica și credincioșii trebuie să îl joace în acest sens, în cadrul existenței seculare, și spre binele general al societății. Mai mult, dacă Biserica rămâne fidelă misiunii sale, această gândire socială va fi mereu și inevitabil criticăfață de oricare ideologie, proiect politic, ori plan utopic intra-istoric. Deși servind binele societății, acum și aici, Biserica (fidelă misiunii sale) va rămîne conștientă de faptul că Binele ultim poate fi atins și împlinit pe deplin doar alături de acel Bine și Adevăr care, făcut om, a suferit pe cruce, iar apoi a înviat. Este o condiție paradoxală, dar inevitabilă, a Bisericii și a credinciosului de rând – pe care o descriam ca acea tensiune dintre traiectoria inerent seculară, și menirea transcendentă a omului. Tentațiile sunt multiple, desigur – și pe unele le-am și amintit: comfortul economic, pseudo-dominanța socio-culturală, prietenia mult prea strînsă cu puterea seculară etc. Pe plan ideatic, ne referim aici la orice compromis cu spiritul vremii, cu ideologiile momentului, cu varii planuri utopice, ori pur și simplu cu aspecte contingente ale existenței (care pot prevala asupra menirii și scopul esențial a Bisericii – ca, de exemplu, o identificare exagerată cu un stat sau cu o comunitate națională, o problemă binecunoscută). Și să nu uităm, politica își are și ea menirea sa nobilă, în cadrul lui saeculum (vezi eseul anterior, Vocația politicii), iar Bisericile trebuie să o sprijine în această misiune, de a urma și construi binele social comun; în același timp însă, Biserica nu poate uita niciodată faptul că identitatea și menirea ei ultimă transcend scopurile vocației politice – și de aceea ea nu poate să își permită să devină un simplu instrument al politicii. Smerită dar curajoasă, Biserica trebuie să rămînă fidelă misiunii sale transcendente, contribuind în același timp și la binele imanent al societății extinse.

Desigur, unele Biserici și-au construit deja un astfel de corpus de gândire și doctrină socială, dezvoltat de-a lungul timpului (ca de exemplu Doctrina Socială Catolică, ori Etica Socială a Bisericii Reformate etc.). În contextul românesc, ținînd cont și de istoria specifică a relației dintre Biserică și stat, ar fi cu atât mai important ca o asemenea gândire critică și sistematică să fie dezvoltată și oferită societății românești, și de către Biserica Ortodoxă. Cum spuneam, dacă Biserica rămâne fidelă misiunii și mesajului său, o astfel de filosofie socială o va ajuta atât pe ea, cât și pe credincioșii săi, să facă distincțiile necesare între dimensiunile seculare ale existenței, și cele transcendente, eterne, esențiale (menirea spirituală a Bisericii). Deși știu că asemenea inițiative au fost începute, încă din anii 90, eu cred că mai sunt multe de făcut în acest sens – și că acest câmp de acțiune rămîne vast și deschis.

Mai mult chiar, dacă Bisericile vor rămâne fidele misiunii și conținutului credinței primite, inevitabil și gândirea socială dezvoltată separat de fiecare va reflecta bagajul comun al credinței, și va avea implicații sociale similare (chiar dacă nu identice).

Am enumerat astfel trei dimensiuni ale condiției în care se află Biserica (Bisericile) din România post-revoluționară. Biserica, însă, nu este (numai) dimensiunea instituțională; urmând îndemnul Mitropolitului Corneanu, întrebarea va trebui să se refere (și) la modul în care își trăiește fiecare creștin viața de credință, și vocația specifică. Este de fapt datoria specifică a fiecărui creștin de a contribui la acțiunea și prezența socială a Bisericii – fie direct și în mod conștient, fie implicit, prin viața și munca lor cotidiană (vorbeam de datoria de a fi un bun profesionist, un bun tată, ori un bun membru al societății). Această contribuție poate lua forma unor construcții conștiente, teoretice – de exemplu, un cod deontologic al medicului, bazat pe principiile Adevărului revelat; sau poate fi simpla întrebare cotidiană, ”care este modul corect de a mă relaționa cu persoana care se prezintă la ghișeul unde lucrez?”; ori, ”care este modul potrivit de a mă purta cu colegii mei de servici?”; ori, pur și simplu, ”oare cum ar trebui să mă port în trafic?”. Aș accentua totuși rolul intelectualilor în acest sens – de a dezvolta, fiecare pe măsura capacităților sale, aspecte ale unei asemenea gândiri sociale, bazată pe principiile Binelui și Adevărului revelat – și de a contribui la dialogul public, voci smerite reflectând acest Adevăr și acest Bine.

Condiția noastră, a tuturor, după 1989. În fine, condiția noastră a tuturor, a societății românești, a celor care am beneficiat de darul făcut de Revoluția din 1989 este, cum spuneam, de a fi din nou liberi să putem căuta, năzui, chiar urma, ceea ce este mai înalt și mai bun în ființa umană. Cu alte cuvinte, Revoluția din 1989 ne-a (re)deschis dimensiunea transcendentă a existenței; nu că aceasta nu ar fi existat, și nu ar fi fost urmată, chiar și în întunericul închisorilor și sub opresiunea regimului comunist. Însă în 1989 am devenit din nou liberi să exprimăm și să trăim această dimensiune, și să strigăm împreună ”Există Dumnezeu!” Revoluția ne-a oferit astfel – ca și în domeniile social, economic, ori politic – o posibilitate. Această posibilitate, această deschidere către transcendent, poate fi urmată ori refuzată – și această alegere, această libertate de a alege, este parte a condiției perene a omului. Pentru că Revoluția nu a schimbat condiția umană – dar ne-a dat libertatea de a trăi această condiție umană, pe deplin și liber – și să zicem da, ori să zicem nu.

Citeste și:

După 30 de ani (III): Ce-am făcut în ultimii treizeci de ani?

DUPĂ 30 DE ANI (I): 16-22 decembrie, acele zile de har

DUPĂ 30 DE ANI (II): Vocația Politicii

Distribuie acest articol

54 COMENTARII

  1. Un tren nu poate şi nu trebuie să fie alcătuit numai din locomotive. Mai sunt şi vagoane şi încă majoritar. Totdeauna a existat o parte activă a creştinilor culţi, informaţi, educaţi, cum spuneţi dv., dar în societăţile vechi, societatea întreagă era creştină, se declara astfel, cam aşa cum musulmanii silesc azi pe toţi a fi islamişti, dar nu au curajul a se declara altfel de frica represiunii,. Azi, libertatea a atomizat Biserica, adică răsărind tot felul de bisericuţe, ( ceea ce este importatnt este că toate ,într-un fel sau altul, îl mărturisesc pe HRISTOS). Dar nu educaţia, informaţia contează în ortodoxie, ci TRĂIREA cotidiană ca fiind a unor creştini.

    • „Un tren nu poate şi nu trebuie să fie alcătuit numai din locomotive.”
      **********
      Trenurile moderne de persoane nu au locomotive, toate, sau mai multe vagoane, sunt tractive. Secretul functionarii acestora e corelarea motoarelor care actioneaza rotile distribuite in lungul trenului.

      P.S E tare periculos sa faci analogii cu tehnica cind nu te pricepi. Cautati ceva din regnul animal.

    • Marturisirea lui Hristos o poti face contiuu fiecare in sihastria sa, pentru ca institutia BOR prin juramantul catre N.Ceausescu si Ion Ilici Iliescu din 1975 in cadrul FUS nu mai poate reprezenta neamul romanesc. Juramant intarit dupa 1989 prin imunitatea obtinuta fata de CNSAS si Ministerul finantelor publice. Mai degraba ar fi sucursala a Bisericii ortodoxe ruse.

    • Existenta bisericii crestine ,ca instrument de legatura intre cetatean si divinitate, este strins legata de posibilitatea unirii tuturor bisericilor crestine din lume .Fara o modernizare a actiunilor bisericii ,modernizare ce ar trebui sa cuprinda si relatia directa biserica cetatean , in alte domenii de activitate nu doar cea duhovniceasca si preluarea de catre biserica a unor noi activitati in domenii ca Sanatate , Educatie si de ce nu de asistenta sociala directa . Fara aceasta necesara reorientare (este evidenta asumarea de costuri in societate ) si fara implicarea directa , simpla exprimare a vechilor texte bisericesti cu ocazia procedurilor legate de NASTERE , VIATA ,MOARTE nu mai sunt suficiente . Trebuie regindit totul mai ales acum cind comunitatile rurale se desfiinteaza si o noua forma de impartire administrativa a tarii este gata sa inceapa . Vom vedea si la noi asa cum exista in multe locuri in occident ,biserici muzeu (cele care merita ), biserici parasite sau transformate .

    • Informatia si educatia nu conteaza?
      Si „trairea” pe ce se bazeaza ? Doar pe veneratul moastelor ? Poti fi bun crestin fara sa cunosti invatatura Evangheliei ? Cum deosebesti binele de rau, cum poti duce in felul acesta o viata crestineasca ?
      Si fara comunitate bisericeasca ? „Unde sunt mai multi … acolo voi fi si eu !”

  2. O tema grea . O tema ce isi face loc incet ,incet , in sinul bisericii . O tema ce l-a facut pe Papa Francisc sa ceara bisericii catolice -IESIREA LA LUPTA-. O tema ce in curind va fi supusa dezbaterii si in forurile superioare ale bisericii Romanesti si care va aduce societatea in fata unei alegeri . Dincolo de toate teoriile filozofice bisericesti , dincolo de adevarurile (pentru unii nonadevaruri ,poate partiale ) spuse si cerute de biserica prin simplitatea expresiei -Crede si nu cerceta – , dincolo de toate acestea ramane insa OMUL si atasata de el ,ramine capacitatea de intelegere data de cunoastere . Desigur biserica revendica , ea insasi , existenta unei forme spirituale de cunoastere bisericeasca si implicit transpunerea in viata noastra de zi cu zi a acestei cunoasteri prin activitatea ,in cazul nostru , a bisericii ortodoxe romane . Totusi , credinta crestina ca teorie si ca fapte atasate ei , a suferit de-a lungul sutelor de ani rupturi importante ,despartiri de ceea ce initial a reprezentat ca adevar credinta crestina . Cu totii stim care sunt aceste despartiri teologice si nu numai . Chiar acum ,ortodoxismul ucrainean se desparte de forma de ortodoxie ce tine de MOSCOVA. Aceste delimitari , despartiri ,schisme , nu fac altceva decit sa distruga in timp motivatia cetateanului de a deveni CRESTIN. Pina la urma citi dintre noi putem spune cu adevarat si argumentat in ce CREDEM? exista cineva pe aceasta lume sa stie a spune Eu cred in …. si sa nu aiba nicicind indoiala in ceea ce spune ? Textul ne arata cum foarte multi dintre noi se desprind (ca acceptare )de ortodoxism sau de vreo alta forma de religie si asta nu numai la noi . Discutii pot fi multe ,interpretari asisderea ,dar partea mea de credincios spune cu acuratete : biserica ortodoxa (prin membrii ei ) , se desprinde incet , incet , de ceea ce inseamna CREDINTA .Doar sa privim la biserica catolica si la multiplele ei probleme ce tin de membri activi ai bisericii . Oricum generatiile ce vin si nivelul lor de intelegere , trebuie sa fie tema principala si trebuie sa determine o schimbare si in rindul tuturor bisericilor si teoriilor legate de exista bisericeasca . GREU de facut asta .Intrebarea -Mai poate biserica ,ca un intreg , coagula ,lega prin continutul textelor trecute si determina in acelasi timp unitatea cetatenilor ce traiesc intr-o forma democratica prezentul ? Fara o schimbare majora nu cred ca este posibil .

    • Nicaieri in Biblie n-o sa gasesti expresia „crede si nu cerceta”. Din contra, Iisus ne indeamna: „Cere si ti se va da, cauta si vei gasi, bate si ti se va deschide”..Deviza ,,crede şi nu cerceta” aparţine filosofului roman Celsus, sec 2. Pentru a denigra creştinismul, Celsus a pus în gura apostolilor din primele veacuri această zicere, pe care ei, chipurile, ar fi folosit-o pentru a-i atrage la credinţă pe oamenii simpli. Origen citează această zicere a lui Celsus. Deviza a fost preluată de gânditorii atei, în special de comunişti, care au încercat să inducă ideea că ea aparţine creştinismului. Această deviză contravine spiritului Bibliei care are nenumărate îndemnuri clare şi explicite de cunoaştere a lumii.

    • Aș nota doar un lucru, aici, și anume faptul că nu există în învățătura Bisericilor un asemenea îndemn, ”Crede și nu cerceta”. Din contră, cel puțin în tradiția Bisericii apusene, credința și rațiunea sunt considerate două moduri de cunoaștere care sunt complementare – și asta de la bun început (vezi Augustin, vezi opt sute de ani mai târziu Toma d’Aquino, vezi alți opt sute de ani mai târziu documentul Fides et ratio, adică ”Credință și rațiune”, al lui Ioan Paul II). Dumnezeul creștin este un Dumnezeu rațional, care a creat un univers rațional (adică inteligibil), și care a creat un om ”după chipul și asemănarea sa”, adică cu capacitatea de a înțelege această ordine rațională a lumii. De aceea universitățile au fost inventate și înființate în spațiul cultural European, în Evul Mediu, ca și locuri ale studierii ”lumii” (”universus”), prin toate mijloacele și căile de cunoaștere aflate la îndemâna omului. Cu alte cuvinte, nimic din ceea ce putem afla, prin uzul onest al rațiunii, din ordinea rațională a lumii, nu va contrazice, logic, ”ordonatorul” lumii – deci nu trebuie să ne fie teamă de acest imens dar și potențial al omului, atât timp cât și parametrii specifici ai acestui mod de cunoaștere sunt înțeleși.

      • «Cele mai grele de tine nu le cerca şi cele mai tari decît tine nu le cerceta. Cele ce ţi s-au poruncit ţie, acestea cugetă, pentru că nu-ţi sunt de treaba ţie cele ascunse. Întru prisoseală lucrurilor tale nu iscodi, pentru că mai mult decât înţelegerea omului s-au arătat ţie,zice biblia si poate din aceste ziceri s-au si desprins aceste cuvinte . Chiar daca cuvintele scrise nu exista in forma enuntata de mine, zicerile crestine induc exact ceea ce se reclama ca nonexistent . Trebuie privit totul in ansamblu si interpretate cuvintele in spiritul lor si nu ca niste cuviinte separate si inexistente ca forma, doar nu ca intelegere .

        • De mii de ani biserica ne cere sa credem in existenta unui Dumnezeu comun , ne cere sa credem in Isus fiul lui Dumnezeu nascut prin atingerea divina si nu prin cea a barbatului (sotului )fecioarei Maria ,ne cere sa credem in cei trei magi de la rasarit sau sau citi or fi fost ei , ne cere sa credem in inaltarea la cer a Fiului Omului , ne cere sa credem in minunile facute si arate lumii (toata lumea stie aceste presupuse minuni ), ne cere sa credem in viata de dupa moarte in forma in care existam acum ,in existenta unui Rai si a unui Iad si nu in ultimul rind ne cere sa credem in existenta noastra ca forma umana facuta dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu . Poate unii dintre noi pot zice : nu este oare prea mult ? Evidenta ne arata cum oamenii acelor vremuri erau si nestiutori de carte (doar o clasa dominanta de regula preoteasca stiau a citi si scrie ), si traiau cumva mai mult prin prisma unor obiceiuri sau dorinte ale conducatorilor acelor vremuri .Atunci poate toate acestea erau acceptate si crezute ca adevaruri dar acum .. ?

  3. Care Biserica? Aceea in care li se spune credinciosilor ce le-a spus Iisus acum 2000 de ani: Nu fura, nu mintii, iubeste-ti aproapele, etc.

    Vazand cum preotii isi trateaza enoriasii pastoriti, ajung la concluzia ca multe se zic in numele unuia care a murit pe cruce pentru un mesaj clar, dar exact contrariu se face in realitate.

    Nu e nimic rau in partea spirituala, insa Biserica Ortodoxa (eu fiind ortodox) tine cam de mult partea diavolului.

    Si asta e un fapt, nu doar o parere. Iisus a intrat in temple si a dat afara pe cei care faceau comert in casa Tatalui. Oare ce fac preotii din biserica ortodoxa?

    Fariseii si coruptii vand acum in numele lui Iisus in casa Tatalui, iti spun cu cine sa votezi, nu iau atitudine impotriva coruptilor, a fariseilor si a hotilor din spectru politic. Ba din contra, se aliaza cu ei.

    Si nu imi raspundeti va rog cu clisee de genul „sa faci ce zice popa, nu ce face popa”, sau dai in mine sau in biserica ortodoxa, dai in Dumnezeu. Adevarul trebuie privit in fata, la final (cine crede) stie ca o sa dea socoteala, nu merge cu sa vezi ca o patii, n-ai vazut tu bine, esti impotriva poporului roman, etc.,

  4. Două au fost marile mele deziluzii post-comuniste: Justiţia şi BOR. Adică tocmai cele două instituţii care ar fi trebuit să impună norme de etică, morală şi dreptate în societate.

  5. Biserica se indeparteaza tot mai mult de credinciosi si de credinta. Papa o plezneste peste mina pe o enoriasa, multe predici de Craciun, cel putin pe aici, au devenit cuvintari politice, evident cu un puternic accent de stinga-ecologista, in totala contradictie cu bogatia si luxul unor popi care e la nivelul cocalarilor. Unde mai pui si pedofilia unor preoti catolici.

    Biserica e precum NATO, isi cauta menirea, misiunea, dar sunt atit de ocupati cu problemele proprii, sa faca bani, sa construiasca jde mii de biserici, (stiati ca numărul lăcaşurilor de cult la finalul anului 2015 era de 27.384?) ca nu mai au capul liber pt ceea ce ar trebui sa faca, sa se-ngrijeasca de sufletele enoriasilor.
    Dupa revolutie s-au construit ca 9000 de lacasuri noi.
    Fiind ocupati cu atitea lucruri lumesti, preotii devin economisti, arhitecti, sefi de santiere, nu mai au nici timp nici chef sa se ocupe de ceea ce ar trebui sa fie menirea lor.

    Consecinta, multi se indeparteaza de biserica, si asta nu ar fi rau, dar si de credinta, si asta e rau, dupa mine.

    • Fiecare proproziție pe care ai scris-o este ori falsă, ori minciună, ori o aberație.

      Unii oameni se îndepărtează de credință și de Biserică, adică de Dumnezeu și nu invers.

      Biserica își cunoaște menirea de 2000 de ani, de când a fost înființată de Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Poate unii oameni sunt în ignoranță și își caută menirea. Pentru cei din Biserică lucrurile sunt clare.

      S-au construit lăcașuri de cult și încă sunt insuficiente. Duminica, toate sunt pline. Dintre instituțiile și organizațiile publice, probabil că Biserica a cheltuit cel mai bine banii pe care i-a avut. Dacă toate ministerele, companiile de stat, consiliile județene și primăriile din România ar fi utilizat banul public cu corectitudinea și responsabilitatea cu care a făcut-o Biserica, România ar fi fost departe.

      Credința și Biserica sunt intim legate, cel puțin în creștinism. Cine „crede” în afara Bisericii se plasează în afara lucrării lui Dumnezeu, din moment ce EL a înființat Biserica; „Cine nu culege cu mine, risipește”. Nu poți avea credință, dar să fi în afara Bisericii așa cum nu poți fi în Biserică și să nu ai credință. Credința te aduce la Biserică și Biserica te întărește în credință.

      Apropo, tu vorbești din interiorul sau din afara Bisericii? Dacă ești din interior, înseamnă că participi degeaba la viața Bisericii din moment ce faci afirmații total eronate. Dacă vorbești din exterior, ce rost are să-ți dai cu părerea despre o realitate pe care nu o cunoști?

      • Eu cred că dânsul (domnul ”Neamțu Țiganu”) s-a referit, implicit, la diferența și tensiunea dintre Biserica vizibilă, instituțională, și cea spirituală, invizibilă, adică corpul lui Cristos. Deși ele nu sunt realități separate, și nici nu pot fi separate complet (cel puțin în teologia Bisericilor tradiționale, dar și sociologic), aceste dimensiuni rămân totuși distincte (nu toți cei aparținînd vizibil Bisericii, sunt și parte a trupului ei adevărat, cum bine știm).
        Cu alte cuvinte, eu aș zice că a spune lucrurilor pe nume, în sensul indicării greșelilor ori problemelor vizibile ale dimensiunii instituționale, poate fi făcut, și trebuie făcut, fiind chiar un gest sanitar – DACĂ (!) înțelegem în același timp atât legătura, cât și diferența dintre realitatea instituțională și cea spirituală. Nu orice critică instituțională este adresată implicit realității spirituale; iar dacă este, atunci noi trebuie să aducem clarificările necesare, cum ați făcut și dvs.

      • Infiintarea bisericii de catre Hristos rame pana si astazi un aspect controversat, insasi clericii negasind formula comuna prin care ei s-ar pune de acord.
        Religia este o poveste in care oamenii au inceput sa creada din motive asupra carora inca nu s-au gasit gasit raspunsuri stiintifice, sunt interpretari, incercari de a axplica un fenomen care are loc undeva in mintea omului, minte despre care inca nu se stie prea multe, technologiile moderne vor putea gasi insa in viitor raspunsul asa cum vor fi atunci si in masura sa influenteze aceste activitati neuronale din creierul uman.
        „Cine nu culege cu mine, risipește” se poate interpreta ” Cine nu este cu mine, este impotriva mea” motiv pt care au murit milioane de oameni.
        Religia traditionala si instutitionalizata in urmatorii 50 de ani isi va pierde importanta intr-un mod dramatic incercarile nationalist – religioase de astazi care se manifesta in Polonia, Rusia, Serbia, in tari cu traditie musulmana sunt ultimele zvacniri in fata acestor schimbari si trecerea la o alta poveste care inca nu a fost scrisa singurii care se ocupa fiind autorii de SF.
        Technolgiile moderne nu tin si nu vor tine cont de nici o religie chiar daca la promovarea lor participa si oameni credinciosi intr-un fel sau altul, in viitor credinta in atotputernicia omului va depasi credinta intr-o forta divina, tineretul de astazi si numai fiind mai mult ocupat cu telefonul mobil decat cu citirea bibliei sau participarea la vre-o slujba religoasa care sunt ritualuri institutionalizate, pentru care din ce in ce mai putin au timp respectiv nu vad nici un castig materal direct, spiritual oricum fiind pierduti in favoarea altor religii, cea liberala bazata pe consum.
        Crestinismul este din ce mai mult erodat de convingerile liberale, convingeri care nu se mai supun unor dogme, dogme fara nici o baza stiintifica.
        La capatul opus nu stim in care directie va evolua religia musulmana si daca liberalismul occidental va putea sa se impuna in lumea respectiva. Deocamdata lucurile nu arata deloc bine, confruntarile tot mai violente arata ca vor urma vremuri tulburi si ca religia nu a gasit si nu va putea gasi raspunsuri la marile provocari ale omenirii, razboi, foamete, boala si saracie
        aceste aspecte putand fi rezolvate numai in afara ei pe baze rationale ale stiintei si cunoasterii iar fie vorba vorba intre noi, computerele care deja astazi influenteaza enorm vietile noastre nu dispun de nici o convingere religioasa asa cum nici inteligenta artificiala nu le va mai avea, cu alte cuvinte multi tintre noi vom deveni inutili, cu sau fara convingeri.

        • Daca ziceti ca interpretarea gresita a cauzat moartea unora poate ati vrea sa se interzica scrisul si cititul pt ca unii nu inteleg ce citesc. Sau poate oamenii ar trebui sa citeasca cu atentie si rabdare si sa inteleaga, sa asculte si sa aplice mesajul pasnic nu altceva.
          Am vazut cum e lumea fara credință (etapele URSS, Cuba, China, Coreea N, etc).
          Credința reală a rezistat si in vremuri mai grele asa ca (in ciuda fanteziilor ateiste, anuntate si de bolsevici/sovietici/comunisti etc, care si in fata bisericii ar zice ca n’au existat credincioși), va ramane.

        • Daca doriti ,cu riscul de a supara , sa ne referim la biserica ortodoxa din ziua de azi atunci trebuie sa mergem cu adevarul pina la capat si sa spunem :
          Este adevarat in multe lacasuri de cult lumea vine si se inchina , sau sta sa urmareasca slujba din ziua respectiva , sau vine la marile evenimente religioase ale anului si conform datinii isi fac datoria fata de morti sau de vii . In nenumarate rinduri am intrebat persoane chiar si preoti ,ce imi erau in preajma, sa imi spuna cu acuratete in ceea ce cred , la ce se refera credinta lor . Unii s-au codit sa zica ceva si mi-au intors spatele ,altii au incercat sa isi exprime credinta in Dumnezeu neputiind sa mearga ca modalitate de exprimare si intelege mai departe , altii m-au facut timpit pur si simplu pentru ca nu stiu ce inseamna sa crezi in Dumnezeu , altii mi-au spus ca vin la biserica din obligatii familiale legate de botez, cununie ,inmormintare si nu sunt interesati decit de aceste obiceiuri , altii au zis ca vin pentru iertarea pacatelor lor , altii mi-au spus ca vin sa se roage pentru membrii familiei si pentru sanatate si ca au un Dumnezeu al lor ce le poate rezolva problemele ,altii au incercat sa imi explice existenta divinitatii ce sta la baza tuturor lucrurilor si sa nu ma indoiesc de unicitatea ei ,altii au facut diferenta intre biserica ca exponent al domnului pe pamint si la intelegerea obligatorie a nasterii omului data doar de Dumnezeu ca fiinta suprema ce ne-a facut dupa chipul si asemnarea sa , altii mi-au spus ca sunt un eretic ce o sa ma duc in IAD si voi fi ars si chinuit vesnic in cazanele cu smoala , altii mi-au spus ca totul este o prefecatorie si vin citeodata la biserica doar in ideea ca nu ii costa nimic sa spuna da daca cumva Dumnezeu exista, alti, mai batrini fiind ,imi zic ca este in traditia noastra sa mergem la biserica si ca daca nu facem asta , ne bate Dumnezeu. Nimeni insa nu a putut sa imi spuna ceea ce cred si in ceea ce ei cred macar ca minima intelegere a lucrurilor si la aceasta intrebare cu totii au dat din umeri nepasatori spunind in esenta doar acelasi lucru . Cred in dumnezeu .Poate este un pic cam putin ?

          • Crezul (Simbolul de Credința) a fost definit in Sinoadele Ecumenice. Multe alte detalii gasiti in vietile mucenicilor si alte texte ortodoxe (sunt lamuritoare). Exprimarea dvs nu supara dar sincer pare ca ati ales deja sa nu credeti orice raspuns ati primi.

            • Asta este farmecul si d-voastra puteti crede ca stiti ceea ce cred eu , dar evident nu aveti de unde sti asta .Ma bucur totusi ca folositi cuvintul dezangajant -PARE-

          • @qv, am zis ca e o impresie lasata de comentariul dvs, nu am pretins ca stiu ce credeti, bine ca ati observat acel cuvant.

  6. O poveste care fascineaza miliarde de oameni cu toate ca nimeni nu la vazut, n-a stat de vorba si nu exista UN cuvant scris de Christos, Mahomed sau Buddha, nici unul din ei n-a reusit sa starpeasca razboiul, bolile si saracia.
    Cat despre secularism doar atat, morala seculara nu bazeaza pe dogme emise de de cei sus numiti, bazeaza pe intelegerea profunda a durerii.
    Oameni condusi de etica seculara condamna omorul nu pt ca ii este scris intr-o oarecare carte sfanta, il condamna pt ca provoaca enorme suferinte si este foarte indoielnic daca o fiind divina spune acest lucru pt ca tot aceasta poate porunci sa omori oameni cu pareri diferite, vezi ambiguitatea Bibliei cat si a Coranului.
    Revolutia din 89 n-a fost infapuita de nici o forta divina,a fost rezultatul unei actiuni curajoase a sute de mii de romani, urmare fiind printre multele altele si libertatea religioasa care trebuie sa ramana o optiune strict personala si trebuie sa fim extrem de circumspecti daca vedem politicieni alaturi de clerici.

    • „TELEGRAMĂ DE FELICITARE

      adresată tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, de membrii sfântului sinod, împreună cu reprezentanţii clerului şi credincioşilor bisericii ortodoxe române, întruniţi în sesiunea anuală de lucru a adunării naţionale bisericeşti, prin care îşi exprimă profunda bucurie şi deplina satisfacţie pentru realegerea în înalta funcţie politică de conducere a poporului.”

      Pe timpul revolutiei de la Timisoara usile catedralei in fata careia oamenii s-au adunat au ramas inchise si sunt convins ca nu s-ar deschis nici daca s-ar fi tras la foc automat in ei.
      Biserica a fost si este intotdeauna de partea puterii iar BOR post-revolutionara a fost si este o piedica in dezvoltarea Romaniei prin simplul fapt, 30 ani a sustinut PSD-ul, a indemnat enoriasii fara remuscari sa voteze in continuare comunistii, i-a uns in functii, a participat la tot felul de evenimente si taieri de panglici unde nu avea ce cauta, pt bani sfintea masinile scumpe ale interlopilor, a initiat acel ridicol referendum pentru familie si ar mai fi destule de reprosat si si ar fi cazul acum sa-si puna cenusa in cap si sa cere iertare pentru toate actiunile atat inainte de 89 cat si dupa.
      Nu este de mirare ca tot mai multi oameni intorc spatele bisericii institutionalizate romanesti cu toate ca in sufletele lor raman in continuare credinciosi.

      • Aș nota aici din nou faptul că ”dimensiunea seculară” a existenței nu este același lucru cu ”secularismul”. Unul este un dat existențial, iar celălat o ideologie îndreptată împotriva libertății (și condiției) umane.
        Parte a celeiași libertăți este și de a trăi conform Adevărului cunoscut – iar această expresie, ”a trăi Adevărul,” cuprinde toate aspectele vieții. De exemplu, dacă eu consider că viața umană este o valoare în sine, inalienabilă, toate aspectele vieții mele – de acasă până la servici, de la piață la Parlament – vor fi conduse de acest Adevăr – altfel voi trăi în minciună. Comunismul a încercat să elimine – sau să exileze în domeniul secret și privat – trăirea Adevărului. Acea izbucnire în comun, la revoluție, a lui ”Există Dumnezeu,” a fost tocmai expresia publică, a ceea ce a fost în mod ne-natural exilat și înghesuit în domeniul secretului, al privatului (astfel ciopârțind normalitatea și libertatea vieții umane). Pe scurt, trăirea în viața de fiecare zi, și în toate aspectele acesteia, a Binelui și Adevărului cunoscut (și fiecare facem asta) este parte esențială a libertății umane, fără de care nu am putea fi oameni întregi.
        Dar, cum indicați și dvs, și cum a fost amintit și în articol, dimensiunea transcendentă a Biserici ori a credinței este tocmai ceea ce îi și ne poate da resursele de a nu deveni instrumente subordonate, ori prieteni mult prea apropiați, și astfel îndatorați, ai puterii seculare (care își are rostul și binele său). Este un echilibru care trebuie învățat și practicat continuu, atît la nivel individual (amăgirile prosperității, de exemplu) cât și instituțional.

        • Etica seculara este bazata pe valorile umane dincolo de cele religioase, sunt valori universale, valori pe care nu le propaga nici o religie, religia in sine fiind expresia unei comunitati cu valori comune pe baza unor dogme si cum bine se vede de mii de ani, contradictorii si nu de putine ori violente si nu vad unde secularismul este indreptat impotriva libertatii si a conditiei umane. Aici ar trebui sa veniti cu precizari concrete, directia in care se dezvolta omenirea fiind exact in cea seculara.

          • Aș repeta încă o dată, ceea ce este explicat în eseul de mai sus, că dimensiunea seculară (istorică) a existenței și secularISMul, sunt două lucruri diferite. Exemple de secularism (ideologie) în acțiune? Cei patruzeci de ani de comunism pe care i-am cunoscut direct, și miile de oameni sfârșiți în închisoare pentru că nu au renunțat la credință.

            Deși nu este aici locul potrivit, aș nota și faptul că ceva numit ”valori universale” nu există așa, în sine. Putem proclama x sau y valori universale, dar x sau y vor fi diferite, bazându-se pe concepția respectivă asupra ființei umane – și nu există o singură asemenea concepție. Dacă însă există o concepție ”adevărată” asupra ființei umane, atunci aceea este nedemonstrabilă empiric. Însă cunoașterea empirică nu este singura formă de cunoaștere.

            De exemplu, paradigma liberală s-a format în modernitate pornind de la o concepție asupra omului care presupunea (printre altele) două lucruri:
            – valoarea fiecărei ființe umane
            – egalitatea ființelor umane.
            Niciuna dintre aceste presupoziții nu este demonstrabilă empiric. Material vorbind, și judecând, cantitativ, este clar că oamenii nu sunt similari și nici egali, din punct de vedere al capacităților, puterilor, a ceea ce fiecare deține și poate etc. – deci în nici un fel. Deci unei inegalități de facto îi suprapunem o egalitate metafizică (adică, dincolo de evidența materială).
            La fel cu valoarea fiecărei ființe umane. De ce ar avea valoare? De unde și până unde? Iar dacă este o decizie arbitrară, atunci poate veni o altă ideologie și să afirme contrariul – vezi comunismul, vezi utilitarianismul – vezi relativismul.

            Liberalismul este astăzi într-o criză profundă tocmai pentru că și-a uitat rădăcinile – ori, mai precis, a uitat că are rădăcini, și acestea nu sunt universale. La ce mă refer. John Locke, unul dintre părinții liberalismului, începe întreaga sa descriere a ființei umane și a societății, prin a asuma că oamenii au fost creați (făcuți) într-un anumit fel, și anume au primit anume atribute, printre care și această egalitate (nu de capacități, ci de valoare, metafizică). Thomas Jefferson începe Declarația de independență afirmând că ”este evident faptul că toți oamenii au fost CREAȚI egali de Creatorul lor” etc. Păi, dragă Thomas, este orice, numai nu evident empiric – dar el știe acest lucru, și de aceea zice, ”creați egali” – și nu, ”egali empiric”. Ambii gânditori trebuie să plece – și pleacă – de la anumite presupuneri (assumptions) pe care nici nu încearcă să le demnstreze, fiind nedemonstrabile (empiric). .Dar, cum spuneam, cunoașterea empirică și metodele cantitativ-experimentale nu sunt singura cale de cunoaștere – și asta o știm din viața de zi cu zi, care ne este ghidată de presupuneri și judecăți de valoare nedemonstrabile – dar u mai puțin reale și efective.

            Liberalismul s-a născut în cadrul și ca rezultat al unei anumite antropologii, al unei concepții asupra ființei umane și a locului să în univers, și anume a celei de origine iudeo-creștină. Și aici nu mă refer la credință, ci la un spațiu cultural (intelectual, adicp filosofic) format de acea credință – adică de o anume imagine asupra lumii, și asupra valorilor – asupra Adevărului despre om și despre lume.

            De aceea alte spații culturale au produs și produc alte scale ale valorilor – vezi societatea bazată pe caste (încă prevalente) ale culturii hinduse, vezi societatea islamică cu o altă scală a valorilor (doar credincioșii, ”muslimun””, ”servitorii Domnului”, sunt egali – de unde și diferite grade de cetățenie într-un stat musulman cum era Imperiul Otoman, sau interzicerea conversiei in Arabia Saudită etc.) Ideea că toată lumea are aceeași scală de valori, indiferent de concepțiile radical diferite despre ce este omul și care este rostul său, este naivă și anistorică.

            Unul dintre răspunsurile la această stare de fapt este relativismul – și anume, dacă nu există o scală universal acceptată de valori, atunci nici valorile în sine nu există. La Tribunal de la Nurnberg, însă, completul de judecată a descoperit brusc că majoritatea a ceea ce au făcut autporitățile germane , a fost formal legal. Iar dacă valori universale nu există (fiind nedemonstrabile empiric), atunci nu ne putem lua decît după legile arbitrare ale fiecărui stat (fiecare își face legea). Dar atunci liderii naziști vor fi nevinovați. Așa că Tribunalul a trebuit brusc să inventeze un concept care de fapt nici nu existase în legea internațională anterior, și anume cel de genocid (deși este ilegal să condamni pe cineva a posteriori, bazat pe legi trecute după ce actul a fost săvârșit) – și a trebuit să facă referință la o ”lege naturală” (natural law), care iarăși nu este nedemonstrabilă empiric. Conceptul de ”lege naturală” (adică, un sistem de adevăruri despre om și lume – a nu se confunda cu o lege a naturii în sensul de legea junglei, a a nimalelor) a fost dezvoltat – de mai mulți, dar mai ales – de Toma d’Aquino, în Evul Mediu, afirmând același lucru – că există anumite adevăruri despre om și despre societate și despre univers, nedemonstrable empiric, dar care pur și simplu sunt, și derivă dintr-o ordine a lumii confirmată și relevată de revelația iudeo-creștină. Și anume, că omul are o valoare intrinsecă în ochii și prin prisma Creatorului, că toți oamenii sunt egali – în fața lui Dumnezeu etc. Anumite părți din legea naturală pot fi cunoscute și descoperite rațional și prin experiență – să nu ucizi etc. Dar o asemenea ordine primară a lumii, o asemenea structură de valori fundamentală, deși nu poate fi demonstrată empiric, este evident reală,o intuim – pentru că existăm în această ordine a lumii.

            Fără o asemenea lege naturală, liberalismul este o glumă – pentru că este clădit pe presupunerile fundamentale ale legii naturii dezvoltate în spațiul cultural iudeo-creștin. (Să nu înțelegem greșit – adevărul nu sunt adevărat fiindcă gândirea iudeo-creștină o spune așa, ci gândirea iudeo-creștină este adevărată fiindcă afirmă Adevărul – despre lume, și care poate fi cunoscut parțial pur și simplu și prin uzul rațiunii.) Credința nu spune ceva ce rațiunea contrazice, și viceversa – fiindcă, dacă sunt adevărate, ambele vorbesc despre același univers – dar cu alte mijloace. Și cum spuneam metodele empirice nu ne pot spune NIMIC despre valori; însă rațiunea nu se limitează la cunoașterea empirică, care nu este singurul mod de cunoaștere. De exemplu, științele empirice pot inventa dinamita, dar nu ne pot spune la ce să o folosim, care este și dilema descoperită și apoi suferită de Alfred Nobel.

            Sun multe de spus pe această temă, dar recomand citirea, de exemplu, a acestei introduceri in conceptul de lege naturala
            https://www.amazon.com/Written-Heart-Case-Natural-Law/dp/083081891X

            si a acestui comentariu asupra crizei curente / globale a liberalismului
            https://www.amazon.com/Why-Liberalism-Failed-Politics-Culture/dp/0300240023

    • „Să nu ucizi!” …. e cat se poate de clar.

      Desi coruptia a patruns si in Biserică, clerul curat nu are culoare politica.

  7. Subiectul credintei e unul dificil in cele mai bune conditii, si mai zilele astea a ajuns subiect de ideologie politica.

    In realitate tehnologia moderna si schimbarile de mentalitate ale oamenilor au inceput sa arate goliciunea prelatilor. Banuiesc ca preotii catolici au abuzat minori mai dintotdeauna, si anume coruptie a existat in biserica ortodoza de la infiintare, insa bisericile au reusit sa tina pana acum batista pe tzambal. Acum e mau greu de negat coruptia care exista chiar si in bisericile neo-protestante (au fost scandaluri uriasi si acolo, cu predicatori de mega-biserici implicati in scandaluri financiare si abuzuri sexuale).

    Care e urmarea? Credinciosii parasesc in masa bisiericile traditionale. BOR pierde teren in Romania in fiecare an (acum abia daca mai are jumatate din romani avand incredere in biserica), iar credinciosii din SUA pur si simplu abandoneaza bisericile. Un studiu Pew recent arata ca SUA nu mai este o tara crestina. Vreo 48% se declara crestini, alti 9% apartin altor culte, iar restul fie sunt atei (putini) sau nu mai fac parte intr-o religie organizata, insa cred intr-o forma de divinitate.

    Deja scrisul se vede pe perete despre ce urmeaza. Acelasi studiu Pew arata ca generatiile mai tinere (milenialii si Y) nu prea mai vor sa aiba nimic de a face cu bisericile traditionale, ramase in grija generatiilor mai in varsta (X si baby boomers).

    • Nu tine de varsta ci de alegere. Sunt si atei „batranei” si tineri crestini. Ati uitat sau nu stiti ca si in cele mai potrivnice timpuri, Biserica a supravietuit, in timp ce persecutorii se laudau ca a fost anihilata. Nu e concurs de popularitate. Oricat i’ar deranja pe unii, Credința va ramane si dupa ei.

      • @Tudor,

        Nu zice nimeni ca va dispare crestinismul. Insa se pune intrebarea, foarte serioasa, cat de relevant va mai fi in viitor? La urma urmei, pe vremea lui Isus iudaismul era o religie corupta si mana in mana cu invadatorii romani in Iudeea. Iudaismul a supravietuit, insa cat mai este relevant in ziua de azi in afara Israelului? Crestinismul de azi are cam aceleasi apucaturi cum avea iudaismul vreo doua mii de ani in urma…

        • Simplu, ca intotdeauna, Creștinismul e relevant pt Creștini. Totusi pare ca si pt cei care aleg sa’si piarda timpul cautand pretexte sa’i aduca invinuiri. Nu iudaismul era corupt ci clerul său, iar romanii fiind politeisti e clar ca interesele nu erau religioase ci cum am mai zis politice/financiare etc. Creștinismul de azi se diferentiaza clar de iudaism prin dogma. Nu e corect ca apucaturile clericilor corupti sa fie atribuite religiei.

          • @Tudor,

            Ati lipsit pontul in intregime. O biserica crestina cu conducatori corupti nu prea are un viitor stralucit. O fi relevanta pentru cei care mai sunt credinciosi, insa nu mai poate stavili oamenii sa se converteasca la alta religie (sau sa nu mai faca parte deloc intr-o religie), si nu mai poate aduce credinciosi noi. Exact asta se vede si din avion la ora asta in studiile sociologice din SUA si a inceput sa se vada si in Romania.

            • Nu conducatorii corupti reprezinta Biserica (Credința), ci credincioșii – monahi(i), mireni, clerici cu har. Ce fac alții e treaba lor. Indiferent ce viziune se alege din avion, la orice ora, credincioși noi sunt permanent (si vor fi in continuare). Mult mai clar se vede altceva: credinta deranjeaza foarte mult, atat de mult incat se comanda „studii” impotriva ei ca dovada a „dezinteresului” si relevantei.

    • La schimbarile care vor urma datorita technologiilor moderne religiile nu vor putea gasi nici un raspuns asa cum si pana acum ele n-au putut rezolva provocarile in fata carora s-a aflat si se afla in continuare omenirea din contra, au provocat si provoaca in continuare dintre cele mai profunde conflicte.

      • Fanaticii nu inteleg credinta. Mercenarii vor doar bani.
        Conflictele, chiar daca au (avut) pretexte religioase au fost/sunt provocate de goana disperata a oamenilor dupa averi/influenta/putere/control (teritorial sau politic).

        • „Fanaticii nu inteleg credinta. Mercenarii vor doar bani.”

          Corect.

          Problema este ca cei mai nemernici, mai lacomi, mai ipocriti mercenari sint oportunistii din organizatia criminala Secu-BOR.

  8. Eu nu inteleg un aspect : cum de ati decis in ’90 sa-i luati un interviu tocmai acestui asa-zis prelat Corneanu, aflat la momentul respectiv chiar sub acuza ca a dat ordin sa nu se deschida portile Catedralei Mitropolitane din Timisoara pentru tinerii in care se tragea, si care-au murit pe scarile acelei biserici? La cati preoti ortodocsi fara nicio pata erau atunci, exact acestui om compromis v-ati dus sa-i luati interviu, om care in 2001 a fost expus drept colaborator istoric al securitatii comuniste? Am citit rapoarte date de acest om care-a colaborat creativ cu securitatea inca din 1948, adica mai mult de jumatate din viata a fost omul securitatii, nu al lui Dumnezeu, si exact la opinia lui va referiti de 100 de ori in articol, nu inteleg, v-ati propus sa-l reabilitati? Si va mai mirati ca se indeparteaza oamenii sau isi pierd increderea in preoti, cata vreme biserica nu-si asuma public aceste monstruozitati, aceste complicitati si de dinainte de ’90, cat si de dupa ’90, cu mizerabilul fsn-psd?

    • Eu consider că nu este nici rolul și nici locul meu să îi fac vreun fel de proces IPS NIcolae Corneanu – alții poate sunt sau vor fi mai în măsură. Ceea ce eu POT să spun, însă, este ceea ce cunosc din viața spirituală a Banatului de după 1989. Și anume, că Mitropolitul Corneanu a fost unul dintre puținii care și-au recunoscut public (!) greșelile și păcatele din vremea dictaturii, și chiar și colaborarea cu Securitatea. Sincer, nu pot să îmi aduc aminte de alte exemple similare de asumare a trecutului, din niciun alt domeniu al vieții publice românești! Din perspectivă și paradigmă creștină, recunoașterea greșelii i se răspunde cu iertarea, pentru că aceeași paradigmă recunoaște faptul că niciunul dintre noi nu este fără greșeală. Dar, subliniez, confesiunea (recunoașterea) și dorința de îndreptare este o precondiție a acestei iertări (pe plan spiritual) – dar iertarea trebuie să fie de asemenea completă. Din punctul acesta de vedere, nu a existat niciodată vreun mister în Timișoara – ba chiar din contră; ”fiului risipitor” părintele îi răspunde, DACĂ se întoarce, cu bucurie!

      În al doilea rând, pot să certific și faptul Mitropolitul Nicolae Corneanu a fost una dintre figurile luminoase ale vieții publice, cel puțin în Banat. Deschiderea sa ecumenică (manifestată cotidian și real), cuvintele și manifestările sale publice (pline de bun simț și smerenie, precum cele citate de mine), precum și actele extrem de concrete și importante făcute (precum retrocedarea, imediat după Revoluție, prin decizia sa, de bună voie și nesilit de nimeni, a unui număr de locașe de cult, comunității greco-catolice), au fost elemente foarte, foarte concrete, și cunoscute, care au făcut ca el să devină, poate dintr-un păcătos (cine nu este!), într-o figură publică și spirituală luminoasă a Banatului (atunci).

      Cât despre sufletul dînsului, acela Dumnezeu îl va judeca cu siguranță; cât despre celelalte aspecte amintite de dvs, cum spuneam, nu este îm nici un fel locul și rolul meu să mă exprim – însă pot și trebuie să mă exprim cu privire la ceea ce știu cu certitudine despre ceea ce dânsul a făcut și a însemnat în Banat în anii 90-2000. E chiar datoria mea să o spun, ceea ce am și încercat să fac aici.

      • Chiar daca si-a recunoscut pacatele si greselile dinainte de 89 numai avea ce cauta in viata publica dupa 89 , trebuia sa se retraga, undeva la o manastire si sa se faca uitat.
        Situatia este similara intregii clase politice imdediat dupa 89 , „emanatia” comunistilor si cauzaa esecurilor din Romania.
        Daca se aplica Proclamatia de la Timisoara, fara securisti si comunisti la putere, Romania ar fi artat altfel.

  9. Se pare ca singura libertate reala cistigata de BOR și alte culte după 1990 e imbuibarea peste măsură. Cu pietre cu bani cu aur și cu putere mult prea lumeasca. Mii de biserici construite.. Zeci de mii de lei salar lunar pentru capii religioși.. Sinecuri și funcții.. Mașini de lux.. Onoruri de la și pentru politicieni… Aur și nestemate… Euro și dolari. Mănăstiri de 5 stele cu spa și teren de tenis. Catedrale faraonice și 3-4 biserici în fiecare sat. Cirdasii politice locale și naționale. Imixtiuni în legea seculara prin referendumuri pentru modificarea constituției. Cind o sa apară patriarhul și episcopii la TV sa declare ca de „miine” preoții nu mai sunt cu salar de la buget.. Ca orice deplasare a clericilor se va face doar cu transport în comun. Ca bisericile vor plăti taxe pt fiecare mp de construcție și pt fiecare ban încasat. Cind vor divorța de tot de la bugetul public…cind vor renunta la oreke de religie din școlile publice.. Atunci o sa cred ca sunt sinceri și ca sunt credincioși. Isus era timplar și Petru pescar… Nu aveau salar de la buget parca.

  10. Multa vreme s-au vazut gaurile de gloante pe treptele catedralei din Timisoara. Acolo s-a tras foc automat asupra manifestantilor. Cineva a inchis si baricadat usile catedralei la un moment dat. Asemenea lui Pilat, sau poate mai rau (caci nu stim motivatiile sale), un bun ortodox s-a spalat pe maini. Nu cunosc media de varsta a persoanelor credincioase, dar sunt destul de sigur ca biserica pierde teren in mod accelerat in randul tinerilor, care au totusi o deschidere mai mare azi decat parintii lor care inca mai cred ca norul de deasupra catedralei mantuirii neamului prost e duhul sfant pogorat intru sfintirea caramizilor si a mercedesurilor venite de la marriot.

    • Ati gresit. Ortodox nu e cel pretins ci doar cel ce urmeaza Învățătura. Certitudinea dvs e irelevanta. Cu distrugerea Bisericii, s’au mai laudat, zadarnic si alti „neprosti”; doar minciuna le’a ramas.

  11. Diferenta consta in faptul ca BC a trecut printr-o RENASTERE, o Reforma a lovit-o din PLIN cu emanciparea tuturor credisnciosilor&oaselor, ca urmare a evolutiilor catalizate de cate STATELE secularizate (totusi, cei trei muschetari luptau cu oamenii Cardinalului desi hughenotii au fost infranti). Lucruri care nu s-au petrecut niciodata in ORTODOXIA lovita mortal de turci, islam si cruciati, in mai multe randuri, desi le-a supravietuit, cu toate tarele sale initiale si acumulate pe parcurs, devenind din ce in ce mai falsa, mai kitsch! (mai ales aia postsovietica si postceausista)

  12. Interesant este cum noi toti ne referim doar la CREDINTA ce cuprinde aceasta parte de lume si uitam ca si altii , asemeni noua, OAMENI AI PLANETEI , au o alta forma de credinta ,forma ce le defineste viata ,intelegerea si uneori si actiunile personale sau comune .De-a lungul vremurilor oamenii au crezut in multe alte forme de credinta ce nu sunt asimilate notiunii de religie , indiferent care este numele ei . Mai degraba , noi toti ca fiinte ,avem in noi si partea de sa ii zicem -VISARE- ce include si notiunea de religie,a carei existenta suprema prin insasi existenta lui DUMNEZEU , nu a fost inca demonstrata stiintific , de nimeni (chiar daca unii incearca sa creeze o zona a intelegerii spirituale dincolo de concreteta de zi cu zi ) . Fara acest suport, sprijin ,existenta umananitatii ca specie nu a fost posibila ,dar acum cind cunoasterea (trebuie inteles cita cunoastere si acces la aceasta cunoastere avea omul pina mai ieri ) devine parte din noi si cind nevoia de a sti a mintii umanitatii este atit de vizibila in noi toti , se pare ca visul numit CREDINTA nu mai satisface nevoile intelectuale ale unei din ce in ce mai mari parti a omenirii . Biserica fie dispare , fie este nevoita sa isi modifice sau sa isi elimine din discurs partea de visare , de poveste , ce inca mai este propovaduita in lacasele de cult .Biserica trebuie in imaginatia mea sa isi pastreze latura filozofica si partea de ajutorare a umanitatii prin deschiderea in nume propriu de scoli ,spitale , si alte forme de ajutorare a celor nevoiasi . Totodata sa isi pastreze si sa isi modernizeze partea de obiceiuri legate de nastere , viata , moarte si sa renunte la restul de povestiri ce nu mai pot fi acceptate de realitatea timpurilor noastre . Fara toate acestea nu putem decit sa privim disparitia bisericii sau transformarea ei ,asa cum se intimpla in alte forme de religie , in institutii de stat , ce deja au la baza forme religioase ce provoaca dezastre in rindul oamenilor si care produc doar ura si razboi .

    • Creștinismul e cea mai raspandita credinta si cum a supravietuit in atatea persecutii, nu are cum sa dispara, dar puteti astepta cum au asteptat si altii degeaba. Ortodoxia a pastrat definitia Sinoadelor Ecumenice deci nu se va schimba. Nu e o companie privata de vanzari care disperata se milogeste sa va faceti abonament ca sa nu mergeti la concurenta (asta e perceptia unora). Nu va obliga, nu va cere, nu va roaga, nu are nevoie de dvs, de necredinciosi, de nehotarati/nesiguri/indecisi. E un palat ceresc in care doar cine isi doreste cu adevarat si merita, poate intra.
      Ura si razboiul au avut ocazional pretexte religioase dar cauzele reale au fost mereu financiare/politice/teritoriale.
      Desigur, credeti ce doriti.

      • @Tudor,

        Vorbim de aceeasi biserica ortodoxa care nu numai ca nu a protestat la robia romilor, insa chiar s-a complacut in a o justifica biblic si avea satre intregi de romi sclavi in manastirile ortodixe mai prin secolul XIX?

        Nu am auzit nici un cleric roman, de mai inalta sau mai joasa pozitie, nici macar pe cei care ii recunoasteti ca avand spirit inalt, spunand o vorba de scuza la abuzurile la care biserica ortodoxa s-a pretat de-a lungul timpului. Macar catolicii au recunoscut ororile Inchizitiei si sprijinul sclaviei si si-au cerut iertarea…

        Suneti mai sus ca biserica sunt credinciosii, mirenii, si preotii cu har. Preotii cu har sunt putini, credinctiosii se cam imputineaza, iar mai nou locurile la preotie se cumpara iar preotii se orienteaza la profesia respectiva pentru veniturile materiale. Ortodoxia a resistat tocmai ca biserica era perceputa ca un organism spiritual si curat. Odata ce fata hada a preotimii iese la iveala la scara larga, cativa preoti cu har nu pot stavili exodul.

        Ziceti mai devreme ca ortodoxia nu e pentru targuiala. Am un exemplu care contrazice flagrant ceea ce spuneti. Cunosc o biserica romaneasca in SUA care avea un preot cam fustangiu vreo 15 ani in urma. Biserica era administrata bine, insa enoriasii s-au revoltat si au mazilit preotul, fortandu-l sa iasa la pensie. Si-au adus un preot tanar din Romania, mai de prin satele Ardealului, care a hotarat sa coboare militaria din pod. A inceput domnia sa certe poporenii prin predica pana cand jumatate din biserica a hotarat ca vrea sa se mute ori la penticostali, ori la bisericile grecesti din zona, nemaisuferind gura popii. Cand a realizat episcopul ca biserica e pe care sa se inchida pentru ca enoriasii au disparut din biserica si nu mai sunt bani nici pentru utilitati sau salariul preotului, a adus popa cel fustangiu inapoi de la pensie si pe cel tanar l-a surghiunit la o capela mica, sa slujeasca la o mana de americani get-beget…

        • Biserica a avut mereu diverse dificultati insa nu vorbim de aceeasi: „Suneti mai sus ca biserica sunt credinciosii, mirenii, si preotii cu har” – daca am scris asta inseamna ca nu am aparat faptele contrare Învățăturii; totusi generalizati, eu am auzit/vazut clerici de joasa pozitie care au recunoscut greselile si au cerut iertare; cu @Absurdistan sunt de acord.
          Preotii cu har isi fac datoria prin cuvant bland, asa cum pot in conditiile actuale pt cei dispusi sa asculte. Am lamurit ca nu e obligatie, e alegere.
          Exemplul nu e contradictoriu cu ce am spus: se refera la preoti fara har; nu am promovat cearta; stim deja ca nu toti angajatii unei institutii sunt cinstiti.

          • @Tudor,

            Fenomenul religios poate fi studiat sociologic ca orice fel de alt fenomen social, si chiar cu success. Am vazut cu ochii proprii cum o religie poate fi pervertita si folosita pe post de ciomag sau pe piele proprie cum poate fi folosita ca element de manipulare si exploatare pentru foloase personale, asa ca sunt extrem de rezervat cand am de a face cu clerici.

            Acestea being spuse, sunt studii intregi sociologice in motivatiile religioase. Nu stiu daca ati observat, insa cele mai religioase natiuni sunt cele sarace si cu probleme mari de securitate. Divinitatea devine buna in masura in care esti disperat si cam dispare din gand la momentele de prosperitate din pacate.

            Chiar daca sunt adept al unei integrari in absolut, nu sunt dispus sa accept cu usurinta tot ceea ce cineva poate debita, indiferent de religie sau cat de veche pare… Adevarata traire religioasa este o continua lupta care se da in interior. Numai mergand la biserica chiar si saptamanal si adoptand numele de crestin nu face un om crestin. Trairea implica o reflectie interioara foarte serioasa si nu stiu cati din cei care se declara crestini chiar sunt.

        • E bine sa tratam orice persoana necunoscuta cu rezerva; clericii sunt tot persoane imperfecte, expuse greselii, la fel ca toti ceilalti; cei dedicati isi doresc si incearca cu sinceritate sa ajute, sa faca bine si chiar daruiesc din ce au celor nevoiasi iar restul sunt cum ati spus si inseamna ca cel mai probabil sunt chiar atei; increderea se castiga in timp, nu ar trebui acordata gratuit.
          Aspectul despre prosperitate e binecunoscut: „mai usor este a trece camila prin urechile acului decat a intra bogatul in imparatia Cerului“, trebuie inteleasa dificultatea nu imposibilitatea; tot la alegerea personala se ajunge.
          Cum am zis la inceput, in acelasi sens, este tot bine sa nu acceptam orice auzim. In rest ati scris asemanator cu ce am scris si eu in alte comentarii. Credința inseamna efort nu confort.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Eugen L Nagy
Eugen L Nagy
Eugen L Nagy a studiat științe politice, teologie, filosofie, artă și literatură în Statele Unite, Italia și România. În ultimii ani el a predat științe politice și cursuri interdisciplinare la University of Southern Mississippi, Central Washington University și Marymount University. Eugen L Nagy a contribuit capitole și articole la cărți și periodice apărute atât în SUA cât și în România (de exemplu, ”Noesis and Faith: Eric Voegelin and Søren Kierkegaard”, în Eric Voegelin and the Continental Tradition: Explorations in Modern Political Thought, eds. Steven F McGuire & Lee Trepanier, University of Missouri Press, 2011).

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Navalnîi a fost judecat în secția de poliție. Doar pe vremea lui Stalin se mai putea întâmpla așa ceva. Interviu cu analistul Armand Goșu

Duminică seara, la revenirea în Rusia, Aleksei Navalnîi a fost arestat, la punctul de control al pașapoartelor, din...

Transgenderii, „Dezastru al unor oameni fără Dzeu”?

Îi mai țineți minte pe CpFeii ăia cu mîna pe cruce și familia-n gură care puseseră de-un referendum acum vreo doi ani...

Democrația este pentru zei. Nu trebuie să ne surprindă faptul că oamenii nu o pot menține

„De ce eșuează democrațiile?” Am auzit această întrebare de multe ori în ultimii ani, în cărți, în paginile de...

O variantă modernă a poveștii cu vulpea bearcă: „Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite a calculat că mai avem circa 60 de...

Dacă ați fi participat în iulie 2015 la lucrările Conferinței dedicate Anului Internațional al Solurilor, desfășurate în Colorado sub auspiciile Organizației pentru...

Radiografia dezastrului industriei energetice românești în 10 ani

Cifrele nu mint, sunt luate din site-ul Transelectrica și puse în tabele și grafice pentru a trage concluziile. Am extras datele SEN...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.