Emil Cioran – trecerea meteorică a unui filosof prin diplomație

Emil Cioran (8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris), marele filosof și scriitor român s-a consacrat la Paris, unde și-a publicat cea mai mare parte din operă în limba franceză, devenind un reper al eseisticii și filosofiei franceze.

După studii clasice la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Sibiu, începe la 17 ani studiul filosofiei la Universitatea din București, fiind coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade. Astfel, între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. Fiind un foarte bun cunoscător al limbii germane, în 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin. Astfel, între 1933 şi 1935 se va afla la Berlin ca bursier al Fundaţiei Humboldt.

Emil Cioran la tinerețe (www.imdb.com)

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Reîntors în țară de la Berlin, ocupă de-a lungul anului 1936 postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov.

În această perioadă de tinerețe Emil Cioran a fost un susținător fervent al legionarismului, de care se distanțează însă la începutul anilor ’40, pe fondul violenței crescânde a acestei mișcări totalitare. Ulterior, filosoful se va disocia de orice mișcare politică, susținând că orice extremism este incompatibil cu condiția umană. De altfel, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretențioase și stupide”.

În 1937 pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna țara și se stabilește la Paris. Din acest moment, Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. , distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, va refuza toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade la Paris, octombrie 1977, fotografie de Louis Monier (www.imbd.com)

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii și iluștrii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se și ca un remarcabil autor epistolar.

Benjamin Fundoianu (www.icr.ro)

Din această perioadă datează și apropierea fostului susținător al Gărzii de Fier cu Benjamin Fundoianu, poetul evreu mort la Auschwitz pentru că nu a vrut să își abandoneze sora deportată și ea, Lena Wechsler. Benjamin Fundoianu lăsase în urmă România pentru Franța în decembrie 1923 și se stabilise la Paris, pe Rue de Saints-Pères, în apartamentul care îi aparținuse lui Remy de Gourmont, în casa fratelui acestuia, Jean de Gourmont. În Rollin nr. 6 se va muta aproape nouă ani mai târziu, pe 15 aprilie 1932. Aici l-a găsit Cioran, iar apropierea dintre ei va dura aproximativ trei ani, până în momentul când Fondane avea să fie arestat și deportat la Auschwitz. „Se socotea amenințat, și chiar era, dar e de presupus că lăuntric se resemnase cu condiția de victimă, căci, fără această misterioasă complicitate cu Ineluctabilul și fără o anume fascinație a tragediei, nu s-ar putea explica de ce a refuzat orice măsură de precauție, cea mai elementară fiind aceea de a-și schimba domiciliul” afirmă pe bună dreptate Cioran.

Lui Fondane însă i se părea, potrivit unei mărturisiri târzii a aceluiași Cioran, că pe strada Rollin nr. 6 este protejat. Mai mult decât atât, făcea plimbări imprudente pe la librăria lui José Corti, care era situată în fața grădinii Luxembourg. Insistențele lui Cioran de a-și schimba domiciliul au rămas fără rezultat. Același lucru îl îndemna să facă și soția lui, Geneviève Tissier, însă Fondane nu s-a lăsat convins. În cele din urmă, inevitabilul s-a întâmplat!

În urma unui denunț făcut de portăreasa imobilului și de soțul ei (care se vor sinucide după eliberarea Parisului), Fondane este arestat pe 7 martie 1944 de poliția franceză, împreună cu sora sa Lina. În graba plecării, apucă să-i scrie un bilețel soției: „Vève, sunt la Prefectură. Să-l cauți pe Paulhan”. Cei doi frați sunt internați, rând pe rând, în lagărul de la Drancy, Lina pe 14 martie, iar Benjamin pe 20 martie 1944. Alertat de Geneviève, Paulhan îi anunță pe fizicianul Stephane Lupasco și pe Cioran. Riscându-și propria libertate, cei trei fac mai multe demersuri pe lângă autoritățile de Ocupație pentru eliberarea lui Fondane.

Benjamin Fundoianu și sora sa Lina Wechsler (www.artnet.com)

Un amănunt foarte interesant al acestor eforturi este încercarea lui Cioran de a mijloci eliberarea lui Fondane prin intermediul lui Eugen Ionescu, care la acea vreme ocupa postul de secretar cultural la ambasada română de la Vichy. Alexandra Laignel-Lavastine precizează, în volumul „Cioran, Eliade, Ionesco – Uitarea fascismului” (Editura Est, 2004, traducere din franceză de Irina Mavrodin), că, potrivit unei „relatări a lui Cioran, făcută la o întrunire de la Centrul Rachi, organizată la Paris în anii 1980 de emigranții de origine evreiască plecați din România”, acesta a încercat să-l scoată pe Fondane din lagărul de la Drancy cu ajutorul lui Ionesco. „Istoricul Matei Cazacu povestește, într-adevăr, că, în pauză, l-a zărit pe Cioran pe trotuar, oarecum dezorientat, căutând cu disperare intrarea în Centru. La reluarea ședinței, Cioran va improviza o intervenție care nu era trecută în program, ca să povestească cum s-a străduit, în 1944, să obțină eliberarea filosofului Benjamin Fondane din lagărul de la Drancy, unde fusese închis pentru că era evreu. Or, va preciza Cioran, în acest scop el luase legătura cu un «secretar cultural» de la ambasada română de la Vichy, care avea unele contacte printre ofițerii germani. Apoi Cioran va spune că a făcut o vizită unuia dintre acești ofițeri, în tovărășia misteriosului secretar.” Cioran însă a evitat la acea întrunire să divulge numele lui Ionescu.

Demersurile, oricare și oricum ar fi fost, au dat roade, însă doar parțial. I s-a oferit autorizația de părăsire a lagărului de la Drancy numai lui Fondane, în calitatea lui de „soț al unei ariene”. Benjamin refuză însă cu încăpățânare să părăsească lagărul fără sora lui. Amândoi sunt deportați la Auschwitz pe 30 mai 1944 cu penultimul convoi, nr. 75. Imediat după sosirea la Auschwitz, pe 2 iunie 1944, o parte dintre femei și copii sunt îndreptați către camerele de gazare. Cel mai probabil, printre victime s-a aflat și Lina, deoarece din acel moment nu s-a mai știut nimic despre ea. Peste doar patru zile, pe 6 iunie 1944, începea debarcarea Aliaților în Normandia.

Benjamin Fondane a fost trimis în camerele de gazare de la Birkenau pe 2 sau 3 octombrie 1944. „Îl revăd răsucind țigară după țigară. Nimic nu se compară cu plăcerea de-a aprinde o țigară pe nemâncate, spunea mereu. Plăcerea aceasta și-o oferea în ciuda unui ulcer la stomac, de care-și propunea să se ocupe mai târziu, într-un viitor asupra căruia nu-și făcea iluzii…” scrie Cioran către sfârșitul “exercițiului de admirație” pentru Benjamin Fondane.

Decizia de numire în funcția de consilier cultural la Vichy a lui Emil Cioran (AMAE)

Un episod mai puțin cunoscut este cel al trecerii meteorice prin diplomație a lui Emil Cioran și conflictul cu generalul Ion Antonescu, derulat la în prima parte a anului 1941. Astfel la 1 februarie 1941, Ministerul Propagandei Naționale notifica Ministerul Afacerilor Străine privind numirea lui Emil Cioran ca atașat diurnist la Legația României la Paris, dar care fusese relocată la Vichy, capitala de facto a regimului colaboraționist al mareșalului Philippe Pétain.

Lipsa de implicare și de adeziune la propaganda regimului de dictatură militară din România a tânărului intelectual dezvrăjit de atracțiile totalitariste au determinat probabil reacția șefului misiunii diplomatice, Dinu Hiott, care a transmis un raport personal generalului Ion Antonescu, șeful de facto al statului român, raport pe care îl redăm integral.

Solicitarea de destituire din funcție a lui Emil Cioran, transmisă de șeful Legației României de la Vichy (AMAE)

“Care nu mi-a fost mirarea acum vreo 3 luni de zile, când am văzut sosind un tânăr doctorand în filozofie, numit Consilier Cultural, pe lângă Oficiul ce-l conduc, și retribuit cu apuntamente sensibil mai ridicate ca un secretar de Legațiune. Am crezut că este vorba o eroare, dar aflând că D-sa se ai află aci după 3 luni de zile, consider de datoria mea de a aduce acest caz la cunoștința Domniei Voastre.

Nu că jenează mersul serviciului: după câteva încercări, datorită probabil faptului că dispunea de prea mult timp liber, de a sta de vorbă în cancelarie spre a se plânge de faptul că autoritățile germane nu i-au acordat un ausweiss, spre a putea merge la Paris ca să-și continue studiile și spre a critica modul cum funcționează Legațiunea, împiedicând să lucreze pe cei ce aveau de lucru, vizitele D-sale s-au redus, nemaiavând în general ca scop decât ridicarea apuntamentelor sale lunare.

Relațiile culturale franco-române se reazimă însă pe temelii destul de solide ca să nu fie nevoie de un Consilier Cultural, mai cu seamă în momentul de față la Vichy. De altfel, tocmai din cauza acestor legături culturale, dacă se dispune de fonduri pentru crearea unui asemenea post, cred că persoana numită ar trebui să corespundă importanței lor. Există numeroși intelectuali români cari, prin personalitatea lor, prin relațiile lor, ar putea face cinste acestei funcțiuni.

Mă găsesc deci în imposibilitatea de a înțelege ce servicii poate aduce, în acest domeniu, cauzei noastre, o persoană fără suprafață ca D-l Emil Cioran. Din contră, Francezii ne cunosc prea bine, cunosc prea bine lumea intelectuală română, pentru a putea lua numirea D-sale drept o atenție delicată la adresa lor.

În aceste condițiuni, îmi permit ca șef de misiune să raportez că rămânerea mai departe a D-sale ca Consilier Cultural nu e de natură a servi rapoartele culturale franco-române. Dacă suma ce i se servește drept salariu are o asemenea destinațiune, ea ar putea găsi, fără îndoială, un mod de întrebuințare mai adecuat scopului ce e menită să servească.

Laturei politice a acestei chestiuni se adaugă și una de ordin moral. Prezența unui coleg primind aproximativ 24.000 fr. Lunar, cu o activitate invizibilă, și care a adus critici la adresa Guvernului român (Se spune – dar această informațiune sub toată rezerva – că a făcut parte din grupul de studenți cari în Septembrie trecut a făcut o irupțiune în localul capelei române din Paris și a procedat la arderea unor portrete printre care a aceluia al I.P.S.S. Patriarhului) nu e de natură a constitui un bun exemplu pentru ceilalți membri ai Legațiunii.

Primiți vă rog Domnule General, încredințarea prea-înaltei mele considerațiuni.“

Pentru a-și susține punctul de vedere, șeful Legației anexa și o reclamație în care Cioran era acuzat că nici măcar nu și-a finalizat studiile de doctorat și, în plus, ar fi spart un bust din ghips și ar fi incendiat un tablou al fostului Rege Carol al II-lea de la biserica română din Paris.

Nota de serviciu cu rezoluția olografă a lui Ion Antonescu de destituire a lui Emil Cioran (AMAE)

Reacția lui Ion Antonescu a venit imediat ce a primit raportul, cunoscut fiind că acesta petrecea ore în șir citind personal toate rapoartele care îi erau adresate și scriind lungi rezoluții, dactilografiate ulterior și transmise spre a fi puse în aplicare, chiar dacă majoritatea problemelor erau uneori de mică însemnătate ori deciziile privind aceeași problemă recurentă erau contradictorii, în funcție de starea de moment. În Arhivele Diplomatice se păstrează câteva rezoluții olografe prin care acceași persoană era destituită iar ulterior repusă în funcție, după cum soseau propunerile.

Transcrierea rezoluției, înaintată la 16 mai 1941 Ministerului Propagandei Naționale (AMAE)

La 16 mai 1941, Antonescu a așternut furibund pe hârtie următoarea rezoluție: “Este un scandal. Am spus de atâta timp, domnule Cretzianu, să fie revizuite toate sinecurile, toți nepregătiții și toți paraziții trimiși cu diverse scopuri de regimurile anterioare și mai ales de legionari. De ce nu s-a făcut până acum? Ei continuă să sugă de la nenorocita vacă care este România care s-a lăsat suptă de toți cioranii. Să fie telegrafic destituit. Să nu i se plătească nici un ban pe Mai. Să fie toți în situația lui tratați la fel. Purificați, purificați, purificați Domnule Cretzianu.”

Adresa Ministerului Afacerilor Străine din 18 iunie 1941, prin care se anunță în final implementarea parțială a rezoluției de demitere a lui Emil Cioran (AMAE)

Dictatura și birocrația antonesciene își aveau însă limitele lor, rezoluția plimbându-se o lună între Ministerul Propagandei Naționale, Ministerul Afacerilor Străine și Legația României de la Vichy, astfel încât abia la 18 iunie 1941 se raporta că Emil Cioran a fost în cele din urmă destituit dar abia după ce acesta își ridicase salariul cuvenit, la data de 27 mai 1941!

Se încheia astfel scurtul episod al trecerii lui Emil Cioran prin diplomație, ilustrat de documentele anexate, păstrate în Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe. În final, vă îndemnăm să reflectați asupra unui aforism al lui Emil Cioran: “Oamenii se împart în două categorii: cei care caută sensul vieții fără să-l găsească și cei care l-au găsit fără să-l caute!”

Articol aparut pe pagina de Facebook a Arhivelelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, pe 8 aprilie