„Conferința de Securitate de la München din 2026 are loc într-un moment de profundă incertitudine. Rareori în istoria recentă a conferinței au existat atât de multe întrebări fundamentale pe masă în același timp: despre securitatea Europei, reziliența parteneriatului transatlantic și capacitatea comunității internaționale de a gestiona o lume din ce în ce mai complexă și mai contestată.”[1] – Ambasador Wolfgang Ischinger
Raportul Conferinței de Securitate de la München – MSC 2026 a fost prezentat luni, 9 februarie ac., în cadrul conferinței de presă organizată la Berlin, începând cu ora locală 10:00. Președintele MSC, ambasadorul Wolfgang Ischinger, alături de Tobias Bunde – director de cercetare și politici și Sophie Eisentraut – șefă a departamentului de cercetare și politici, au prezentat raportul, menit să servească drept bază pentru dezbaterile din cadrul Conferinței.
În preambulul Raportului MSC 2026, ambasadorul Wolfgang Ischinger formula câteva aprecieri legate de percepția organizatorilor față de provocările care stau în fața participaților la dezbaterile de la München:
Timp de generații, aliații SUA nu doar că s-au putut baza pe puterea americană, ci și pe o înțelegere comună a principiilor care au stat la baza ordinii internaționale. Astăzi, acest lucru pare mult mai puțin sigur, ridicând întrebări dificile cu privire la forma viitoare a cooperării transatlantice și internaționale.
Aceste tensiuni erau deja vizibile la Conferința de Securitate de la München de anul trecut. Discursul susținut de vicepreședintele american J.D. Vance, care a reverberat mult dincolo de München, a ilustrat cât de diferită este perspectiva administrației actuale asupra unor probleme cheie, față de consensul bipartizan liberal-internaționalist care a ghidat major și pentru mult timp strategia SUA. Implicațiile acestei schimbări pentru Europa, dar și pentru întreaga lume, sunt greu de supraestimat. (…)
În ultimii ani, Raportul de Securitate de la München a adoptat o perspectivă deliberat mai largă, examinând viziunile contradictorii asupra ordinii globale oferite de o gamă largă de actori. Anul acesta, se concentrează atent pe reacția tot mai puternică împotriva principiilor fundamentale ale ordinii post-1945, evidentă nu doar în Statele Unite, ci și în multe alte părți ale lumii. (…)
Indiferent cum ar fi evaluată politica externă a actualei administrații americane, un lucru este clar: aceasta schimbă deja lumea și a declanșat dinamici ale căror consecințe abia încep să apară. Sperăm că acest raport va contribui la o dezbatere constructivă și informată despre aceste probleme, iar Conferința de Securitate de la München va contribui încă o dată la promovarea dialogului, a stabilității și, în cele din urmă, a păcii într-o lume în rapidă schimbare.
Provocări, provocări…
Ambasadorul SUA la NATO, Matthew Whitaker, a răspuns concluziilor raportului premergător al Conferinței de Securitate de la Munchen[2]: „Este primul lucru pe care îl resping: încercăm să întărim NATO, nu să ne retragem sau să respingem NATO, ci să o facem să funcționeze așa cum a fost concepută, ca o alianță de 32 de aliați puternici și capabili. Statele Unite se așteaptă ca Europa să devină mai puternică și să împartă povara și, în cele din urmă, să preia apărarea convențională a continentului, împreună cu umbrela nucleară a Statelor Unite. Avem nevoie ca Uniunea Europeană să se simplifice. Noi numim asta dereglementare. Voi o numiți simplificare. Indiferent cum o numiți, va trebui să încurajați formarea de capital și asumarea de riscuri.”
Matthew Whitaker a avertizat și asupra consumului de retorică agresivă a președintelui Donald J. Trump, oferind propriul exemplu: a învățat din perioada primei administrații Trump că a răspunde la fiecare postare pe Truth Social sau tweet ar fi o muncă cu normă întreagă; de unde concluzia că, totuși, analiza de securitate care stă la baza strategiei americane este una solidă.
Lansarea MSC a avut loc tot în ziua de 9 februarie, începând cu ora locală 12:00, la Reprezentanța Statului Liber Bavaria din Berlin, pe bază de invitație specială. Evenimentul a reunit peste o sută de înalți oficiali din zona politică, sectorul de business privat, corpul diplomatic, mass-media și comunitatea de think tank-uri din Berlin. Discuțiile au fost moderate de Gordon Repinski, editor șef al Politico, Germania[3].
„Mă aștept să fie prezenți peste 50 de membri ai Congresului Statelor Unite și o delegație a guvernului american, condusă, conform ultimelor informații, de secretarul de stat Marco Rubio și de numeroși importanți oficiali din ministerele de resort”, a declarat ambasadorul Wolfgang Ischinger la conferința de presă. Includerea unor figuri politice americane proeminente ce se opun administrației actuale, precum guvernatorul Californiei, Gavin Newsom, subliniază deschiderea amplă a Conferinței: „America înseamnă mai mult decât Casa Albă”, a remarcat Ischinger.[4]
Ca un alt semnal interesant pentru MSC 2026, organizatorii au invitat trei parlamentari AfD[5] să participe la conferința din acest an, deși partidul a insistat ca și alte figuri importante – inclusiv copreședinta Alice Weidel – să fie incluse. AfD a lansat o campanie agresivă începând cu sfârșitul anului trecut pentru a recâștiga accesul la MSC, inclusiv acțiuni în justiție împotriva organizatorilor conferinței și încercări de a valorifica relațiile cu oficialii administrației Trump.
„Invitațiile au fost emise deoarece, conform contactelor noastre, suntem bine văzuți de partea americană „, a declarat pentru Politico Heinrich Koch, care potrivit propriilor declarații, ar fi unul dintre cei trei parlamentari AfD care au primit o invitația de a participa la dezbaterile MSC 2026.
Ambasadorul Wolfgang Ischinger a negat că organizatorii conferinței au invitat AfD ca urmare a campaniei lor publice de presiune. „Este o decizie de conștiință, dacă doriți, încercând să facem ceea ce trebuie pentru a ne asigura că vom putea reflecta realitatea [politică internă] actuală. Ar fi foarte dificil pentru Conferința de Securitate de la München – care reunește atât de multe opinii opuse, adversari, oameni care se acuză reciproc [că sunt] criminali sau genocidari – să justificăm categoric excluderea celui mai mare partid de opoziție german.”[6]
O scrisoare din America
După evenimentele organizate luni, 9 februarie, Frederick Kempe, CEO-ul Atlantic Council a publicat o „depeșă” cu un titlu sugestiv: „Prezent la un act de distrugere sau de creație?”[7]
Benedikt Franke[8], CEO-ul MSC, îmi spunea: „Relația transatlantică se confruntă cu probleme serioase. Se pare că anumite cercuri politice din SUA nu conștientizează suficient cât de mult a fost distrusă încrederea și profunzimea acestei rupturi.„ „Da„, a continuat Franke, „europenii pot distinge între administrația Trump și restul Statelor Unite. Dar sunt din ce în ce mai dezamăgiți de lipsa de rezistență din America. Privim cu o fascinație morbidă cum se deconstruiește tărâmul libertății și ceea ce a reprezentat el timp de 250 de ani.„
Recomand să reflectăm puțin asupra aspectelor bune, rele și periculoase, în contextul în care liderii ai alianței transatlantice și globali se reunesc la München, pentru a reflecta despre cum ar putea ieși toată lumea mai puternică din povestea aceasta.
În primul rând, ar fi util să începem cu beneficiile pe care le-au produs presiunile și acțiunile disruptive ale lui Trump. După ani de investiții insuficiente și neglijență politică, aliații SUA din Europa investesc în sfârșit mai mult în capacități de apărare și pregătire militară, se antrenează împreună mai frecvent și își asumă mai serios responsabilitățile de securitate în al patrulea an al unui război ucigaș al Rusiei împotriva Ucrainei – pe fondul amenințărilor hibride tot mai mari la adresa Europei. Secretarul general al NATO, Mark Rutte, a generat controverse spunându-le concetățenilor săi europeni că fără Trump nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat – și are perfectă dreptate.
În al doilea rând, provocările economice din partea Chinei și a Statelor Unite au trezit Europa măcar pentru o recunoaștere profundă – dacă nu pentru a lua imediat măsuri adecvate de rezolvare – a importanței inovației tehnologice, asupra unui antreprenoriat insuficient, în legătură cu faptul că reglementarea excesivă este contraproductivă și că s-au făcut pași insuficienți și inadecvați pentru crearea unei adevărate uniuni pentru piețele de capital, apărare și politică externă.
În al treilea rând, să privim spre Orientul Mijlociu, unde șansele pentru o pace și prosperitate regională durabilă și pentru o mai mare integrare economică și de securitate n-au fost nicicând mai bune. Iranul, marea amenințare din regiune, nu a fost niciodată mai slab. Capacitățile sale defensive și ofensive sunt reduse, capacitățile sale nucleare sunt grav avariate, proxy sunt decapitați, economia îi este afectată, iar opoziția internă este în fierbere. Toate acestea sunt lucruri bune.
Acum partea proastă. Ceea ce s-a erodat este încrederea în Statele Unite. Încrederea în intențiile, fiabilitatea și predictibilitatea SUA a atins noi minime recent, când președintele Donald Trump a amenințat că va prelua Groenlanda prin orice mijloace necesare, invocând posibilitatea unor noi tarife vamale pentru orice țară europeană care i-ar sta în cale. Aliații nu pun la îndoială puterea și influența SUA, dar se întreabă din ce în ce mai mult dacă Washingtonul este de partea lor sau dacă este mai probabil să își folosească puterea economică împotriva lor atunci când este percepută ca servind intereselor SUA.
Există și pericolul, nu doar pentru europeni, ci și pentru americani și popoarele iubitoare de libertate de pretutindeni. Cel mai mare risc la München nu este ca Statele Unite să-și abandoneze oficial aliații europeni sau asiatici, ceea ce rămâne puțin probabil. Pericolul este ca ambiguitatea persistentă și erodarea încrederii să devină norma, o situație pe care adversarii o exploatează deja. Rusia continuă să atace Ucraina cu impunitate. Președintele rus Vladimir Putin vede că administrația Trump ezită să condamne și să pedepsească agresiunea rusă. Observând acest lucru, președintele chinez Xi Jinping ar putea decide că cea mai bună șansă a țării sale de a face o mișcare în privința Taiwanului este cu Trump la putere.
La München, săptămâna aceasta, întrebările incomode nu sunt dacă NATO mai poate descuraja agresiunea rusească sau dacă Europa își va crește cu adevărat cheltuielile pentru apărare până la noile obiective. Acestea sunt probleme cruciale, dar sunt tactice. Întrebarea cheie este strategică: Poate Alianța, apropiindu-se de cea de-a optzecea aniversare, să-și mențină ipostaza de descurajare într-o epocă a volatilității și a politicii tranzacționale? Dacă răspunsul este nu, atunci chiar dacă Alianța menține aparențele că se menține unită – cu toate exercițiile, comitetele și steagurile sale – se va goli treptat de sens.
Având în vedere toate acestea, Benedikt Franke a rezumat provocarea acestor zile: „Întrebările cheie la care încercăm să răspundem în acest weekend sunt: Este ordinea globală cu care ne-am obișnuit iremediabil distrusă? Apoi, asistăm la sfârșitul progresului sau la ceea ce [Joseph] Schumpeter a numit «distrugere creativă», un proces dureros, dar care duce în final la altceva mai bun? Sau suntem martorii unei «creații distructive», o construcție a ceva care va aduce sfârșitul a tot ceea ce există?„
Raportul conferinței, sub imperiul emoțiilor recente
Emoții puternice și polarizare, este ceea ce se poate observa din comentariile participanților MSC 2026. La București, din nou acuze și dezamăgiri că președintele Nicușor Dan nu semnează condica de prezență la München. Mi-e greu să înțeleg logica, mai ales a celor care consideră că România ar fi cumva prejudiciată astfel. Țara noastră este reprezentată la Conferința de Securitate de o delegație din care fac parte vicepremierul și ministru al apărării Radu Miruță, ministra de externe Oana Țoiu sau directorul general al Directoratului de Securitate Cibernetică[9], Dan Cîmpean. Oameni potriviți contextului, capabili să evalueze mizele aflate în joc. Măcar de s-ar ține seama la întoarcerea în țară de ceea ce vor avea de împărtășit membrii delegației noastre guvernamentale.
Revenind la Raportul MSC 2026[10], acesta a fost redactat de un Comitet condus de Wolfgang Ischinger și Benedikt Franke, avându-i ca semnatari pe Tobias Bunde[11] și Sophie Eisentraut[12]. Raportul este rezultatul asumat al emoțiilor care încearcă cele două țărmuri ale Atlanticului, asumate de cei care au prezidat comitetul editorial. Motivele au fost explicate pe larg atât de ambasadorul Wolfgang Ischinger, cât și de CEO-ul Benedikt Franke.
În multe societăți occidentale, forțele politice care favorizează distrugerea în detrimentul reformei câștigă teren. Mânate de resentimente și regret față de traiectoria liberală pe care se află societățile lor, acestea încearcă să dărâme structurile existente pentru că ar împiedica apariția unor națiuni mai puternice și mai prospere. Agendele lor disruptive se bazează pe o dezamăgire generalizată față de performanța instituțiilor democratice și pe o pierdere generalizată a încrederii în reforme semnificative și corecții de curs politic.
Cel mai puternic dintre cei care iau măsuri drastice împotriva regulilor și instituțiilor existente este președintele SUA, Donald Trump. Pentru susținătorii săi, politica de buldozer a Washingtonului promite să rupă inerția instituțională și să impună rezolvarea problemelor în contextul blocajelor existente. Progresele înregistrate în ceea ce privește nivelul cheltuielilor pentru apărare în NATO și acordul de armistițiu între Israel și Hamas sunt exemple în acest sens. Cu toate acestea, nu este clar dacă distrugerea pregătește cu adevărat terenul pentru politici care vor spori securitatea, prosperitatea și libertatea oamenilor. În schimb, am putea vedea o lume modelată de acorduri tranzacționale mai degrabă decât de cooperare bazată pe principii, interese private prevalând în dauna celor publice și regiuni modelate de hegemoni regionali mai degrabă decât de norme universale. În mod ironic, aceasta ar fi o lume care îi privilegiază pe cei bogați și puternici, nu pe cei care și-au pus speranțele în politicile demolatoare.
Tobias Bunde. Sursa: securityconference.org
Într-un moment în care Rusia pare să-și recapete inițiativa tactică pe anumite părți ale frontului cu Ucraina și își intensifică campania de război hibrid în Europa, retragerea treptată a Washingtonului, sprijinul șovăitor pentru Ucraina și retorica amenințătoare la adresa Groenlandei sporesc sentimentul de insecuritate al Europei. Abordarea SUA față de securitatea europeană este acum percepută ca fiind volatilă, oscilând între reasigurare, condiționalitate și coerciție. Confruntându-se cu semnale schimbătoare din partea Washingtonului, națiunile europene se străduiesc să mențină SUA implicate, pregătindu-se în același timp pentru o mai mare autonomie.
În regiunea Indo-Pacifică, partenerii Americii se confruntă cu o situație similară, dar au mai puține mecanisme de adaptare. O Chină din ce în ce mai puternică face o încercare hotărâtă de a domina regiunea, cu provocări și coerciții care amenință stabilitatea regională. Mulți actori regionali au răspuns prin intensificarea propriilor eforturi de apărare. Între timp, au crescut îndoielile cu privire la garanțiile de securitate și interesul strategic al SUA în regiune. În timp ce SUA pretind că ar contracara dominația chineză, actorii regionali consideră dimpotrivă acțiunile sale recente ca fiind în contradicție cu acest obiectiv. Unii dintre ei chiar se tem că încheierea de acorduri cu Beijingul este acum mai importantă pentru Washington decât sprijinirea partenerilor săi.
În ultimele decenii, sistemul comercial global a devenit din ce în ce mai contestat, deoarece promisiunea unei creșteri la rate egale nu s-a materializat, chiar dacă OMC s-a străduit să acționeze ca un arbitru echitabil. Potrivit administrației SUA, aceste eșecuri au contribuit la ascensiunea Chinei și la declinul industrial al Statelor Unite. De la revenirea lui Trump la putere, Washingtonul a renunțat în mod deschis la regulile comerțului global la a căror creare a contribuit cândva. Printre altele, a impus tarife vamale împovărătoare, neconforme cu regulile OMC, aproape fiecărei țări și a folosit intens coerciția economică pentru a obține acorduri bilaterale de care America beneficiază în primul rând. Între timp, China și-a continuat practicile de distorsionare a pieței și a escaladat transformarea în arme comerciale a avantajelor economice pe care le deține.
Prin urmare, provocările sunt substanțiale. Actorii care încă sunt implicați într-o ordine bazată pe reguli se organizează, încercând să limiteze efectele politicii demolatoare și explorează noi abordări care nu depind de conducerea Washingtonului și există multiple exemple în acest sens. Mulți înțeleg că, dacă vor continua să se limiteze la a fi martorii politicii de tip buldozer, vor ajunge la mila marilor puteri și nu ar trebui să fie surprinși dacă regulile prețuite și instituțiile se vor prăbuși. Totuși, limitarea celor mai grave manifestări ale politicii de distrugere va necesita ca acești actori să își intensifice eforturile – mai presus de toate, investind semnificativ în propriile resurse de putere și punându-le în comun printr-o mai strânsă cooperare.
Coeziunea NATO și controlul armelor nucleare, subiectele momentului
„Afirmând că alianța NATO reprezintă o piatră de hotar pentru securitatea națională a Statelor Unite și considerând că ea ar fi de importanță vitală pentru păstrarea intereselor americane la nivel mondial, opt foști ambasadori americani la NATO și opt foști comandanți supremi americani în Europa au difuzat o scrisoare comună, prin care sprijină angajamentul continuu al Washingtonului față de alianță. Semnatarii, un grup bipartizan de foști demnitari, care au fost, până anul trecut, în funcții sub fiecare administrație începând din anul 1997 și până anul trecut, afirmă că NATO «departe de a fi o organizație umanitară», este o sursă de noi forțe care au permis Statelor Unite să își afirme puterea și influența într-un mod imposibil – sau extrem de costisitor – de realizat pe cont propriu. Grupul a făcut în așa fel, încât scrisoarea să coincidă cu deschiderea Conferinței de Securitate de la München.”[13]
NATO a anunțat deunăzi lansarea noii sale misiuni de consolidare a securității în Arctica. Misiunea este denumită „Arctic Sentry” – „Santinela Arctică” și, potrivit comunicatului semnat de generalul american Alexus Grynkewich – comandantul suprem al Forțelor Aliate din Europa, subliniază angajamentul Alianței de a menține stabilitatea într-una dintre cele mai importante regiuni din punct de vedere strategic. Odată cu lansarea misiunii „Arctic Sentry”, activitatea multisectorială va consolida și mai mult postura NATO în Arctica și în nordul îndepărtat. „Arctic Sentry” va fi condusă de Comandamentul Forțelor Comune Norfolk – JFC Norfolk, cel mai nou comandament al Alianței, a cărui zonă de responsabilitate, începând din decembrie, include întreaga regiune.
Pe de altă parte, în data de 6 februarie ac., Comitetul Militar al NATO, compus din reprezentanți ai celor 32 de state membre, a aprobat decizia de redistribuire a atribuțiilor între cele trei centre operaționale „Joint Force Command” – JFC, care raportează direct către Alexus Grynkewich. Statele Unite vor ceda conducerea Comandamentului din Napoli Italiei, Regatului Unit conducerea Comandamentului din Norfolk, Virginia, iar la Brunssum, în Țările de Jos, un general polonez se va alătura omologului său german, Ingo Gerhartz. Washingtonul completează lanțul de comandă preluând de la britanici controlul „Allied Maritime Command” – MARCOM, din Northwood, Marea Britanie și rămâne la comanda „Air Command” de la Ramstein, Germania și „Land Command” de la Izmir, Turcia.
Mai trebuie amintit că anul trecut, în 12 septembrie, NATO a lansat și misiunea „Eastern Sentry” – „Santinela Estului”, ca răspuns la incursiunile dronelor lansate de ruși în teritoriul NATO – Polonia, România și Țările Baltice. Scopul principal al operațiunii este de a crește capacitatea NATO – în aer, pe mare și la sol – de a contracara amenințările militare reprezentate de Rusia, în special de a intercepta dronele rusești care încalcă spațiul aerian al statelor membre NATO.
În timp ce această responsabilitate era anterior îndeplinită de statele membre individuale, „Eastern Sentry” a stabilit o politică și o conduită colectivă pentru apărare pe flancul estic al NATO. România, cu cele 16,68 miliarde de euro alocate pentru investiții în cadrul programului SAFE[14] și ca beneficiară a programului american MEROPS de contracarare a incursiunilor de drone[15] este un exemplu concret că noile misiuni NATO și noile politici de apărare ale Uniunii Europene încep să funcționeze.
Elbridge Colby, subsecretarul pentru probleme politice al Pentagonului, prezent la recenta reuniune NATO în locul secretarului american al apărării, Pete Hegseth, a iterat nevoia ca Alianța să funcționeze pe bază de parteneriat, mai degrabă decât pe dependență, ca „o revenire la NATO așa cum a fost ea concepută inițial”[16]. Această viziune a Washingtonului este definită ca pragmatică de actuala administrație, în timp ce la Bruxelles și în cele mai multe capitale europene dezbaterea este abia la început: Ce înseamnă asumarea apărării continentului? O armată europeană de 100 de mii de oameni, ca în viziunea comisarului european pentru apărare Andrius Kubilius și o umbrelă nucleară proprie, așa cum insistă Franța, ideea cu care este de acord și Kaja Kallas, înaltul reprezentant european pentru politica externă?
Europa trebuie să se lămurească repede. Uniunea Europeană, organizația confederativă de care dispune continentul pentru a-și gestiona în comun resursele și a-și proiecta global interesele, este tot ce avem mai bun. Foarte important, este perfectibilă, pentru a deveni accelerat eficientă. Atât de eficientă pe cât o cere realitatea, ca să facă față agresivității Statelor Unite, Rusiei sau Chinei. Trei puteri pentru care Europa este o cantitate neglijabilă; mai mult, pentru Moscova și Washington cea mai bună atitudine față de Europa – din motive diferite, totuși – este încurajarea activă a destrămării coeziunii unionale.
A expirat recent Tratatul START, de control al armamentului nuclear încheiat între Statele Unite și Rusia? Foarte bine, nu ne grăbim să punem un altul în loc, explică secretarul de stat Marco Rubio, în timp ce o lume întreagă se întreabă ce va urma.
„Susținătorii controlului armamentului și multe voci din mass-media au încercat să prezinte expirarea [Tratatului START] ca un semn că Statele Unite inițiază o nouă cursă a înarmării nucleare. Aceste îngrijorări ignoră faptul că Rusia a încetat să pună în aplicare New START în 2023, după ce a încălcat termenii acestuia timp de ani de zile. Un tratat necesită cel puțin două părți, iar Statele Unite au avut de ales între a se angaja unilateral sau a recunoaște că o nouă eră necesită o nouă abordare. Nu același START, ci ceva nou. Un tratat care să reflecte faptul că Statele Unite ar putea să se confrunte în curând nu cu unul, ci cu doi rivali nucleari, Rusia și China. China și-a mărit stocul de arme nucleare de la puțin peste 200 la peste 600 și este pe cale să aibă peste 1.000 de ogive până în 2030. Un acord de control al armamentului care nu ține seama de acumularea de arme a Chinei, susținută de Rusia, va reduce fără îndoială siguranța Statelor Unite și a aliaților noștri.”[17]
Declarația lui Marco Rubio este rațională și bazată pe ipoteza americanilor că rolul „repartizat” europenilor este de a-și apăra continentul prin mijloace convenționale, în cadrul NATO și sub umbrela Statelor Unite. În timp ce americanii își asumă „misiunea dificilă” de a duce greul negocierilor cu „căpcăunii nucleari” Rusia și China. Scenariul reprezintă proiectarea securitară a intereselor americane și nu pare să fie negociabil cu europenii.
Aici, acuză îndreptățit europenii, se cam rupe logica partenerială. Din acest motiv neîncrederea europenilor în Washington tinde să devină cronică. De ce negocieri de pace pentru Ucraina fără europeni? De ce un New START fără prezența la masa negocierilor a reprezentanților aliaților europeni? Răspunsul nu va fi găsit la MSC 2026, dar măcar – cum observa Frederick Kempe – aceste întrebări incomode sunt puse tot mai apăsat. Și ar trebui să primească răspunsuri oneste nu replici sfidătoare.
[1] https://securityconference.org/assets/02_Dokumente/01_Publikationen/2026/MSR2026/Under_Destruction%E2%80%93Munich_Security_Report_2026.pdf
[2] https://adevarul.ro/stiri-externe/sua/ambasadorul-sua-la-nato-raspunde-raportului-2507116.html
[3] https://www.politico.eu/staff/gordon-repinski/
[4] https://en.yenisafak.com/world/munich-security-conference-aims-to-mend-us-europe-trust-divide-3714388
[5] Partidul de extremă dreapta Alternativa pentru Germania – Alternative für Deutschland
[6] https://www.politico.eu/article/germany-far-right-bangs-gates-get-into-the-munich-security-conference/
[7] https://www.atlanticcouncil.org/content-series/inflection-points/dispatch-from-munich-present-at-the-destruction-or-the-creation/
[8] https://securityconference.org/en/about-us/chairman-team/dr-benedikt-franke/
[9] https://www.dnsc.ro/
[10] https://securityconference.org/en/publications/munich-security-report/2026/
[11] Profesor doctor Tobias Bunde – „Hertie School’s Centre for International Security”; director de cercetare și politici în cadrul MSC
[12] Sophie Eisentraut – Doctorand la „Freie Universität Berlin”; senior researcher MSC
[13] https://www.euractiv.ro/extern/fosti-ambasadori-si-generali-nato-ramane-de-o-importanta-vitala-pentru-securitatea-sua-77500
[14] Instrumentul financiar european „Acțiunea pentru securitatea Europei”
[15] https://www.defenseromania.ro/imagini-cu-sistemul-antidrona-merops-cumparat-si-de-romania-cu-peste-1-000-de-drone-doborate-in-ucraina-un-uav-costa-10prc-dintr-un-shahed_638953.html
[16] https://hotnews.ro/pentagonul-transmite-ca-nato-trebuie-sa-se-bazeze-pe-parteneriat-nu-dependenta-e-timpul-sa-fim-pragmatici-2169883
[17] https://cursdeguvernare.ro/marco-rubio-despre-expirarea-tratatului-new-start-controlul-armamentului-nuclear-nu-mai-e-o-chestiune-bilaterala-sua-vor-un-tratat-care-sa-cuprinda-nu-doar-rusia-ci-si-china-ar.html
Nu tot ce spune Trump este greșit. De la conferințe la realitatea factuală, Uniunea Europeană are drum lung de străbătut. Această Uniune a orgoliilor patologice, a mândriilor deznădăjduit de provinciale, a ideologiilor care emană mirosul fetid de speluncă marxistă spoită proaspăt cu trafaletul woke. Apoi, antidemocrația instituționalizată a dreptului de veto, în care poți ține în șah peste 400 de milione de europeni când tu ai o populație care ar încăpea în metroul din Madrid. Nu anti-europenismul lui Trump surprinde. Surprinde anti-europenismul europenilor. Cât de prost să fii să tămâiezi minoritatea în răspăr, în persiflarea majorității? Și dacă faci asta, pe cine reprezinți, de fapt, din poziția ta pompoasă de „oficial european” îmbuibat cu euroii nemunciți de tine? Cât de prost să fii să-ți distrugi economia cu utopii ecologice de sectă salvatoare? Toate astea și încă altele sunt dușmanii Europei. Nu e nevoie de Trump pentru eșecul Europei. E suficientă Europa însăși.
Domnule Darie,
Am mai întâlnit pe aceste pagini virtuale idei asemănătoare și la alți colegi de comentarii. Unul susținea chiar ca Putin a devenit dictator din cauza greșelilor Uniunii Europene, iar un altul, ca și dumneata, că europenii sunt cei mai mari dușmani ai UE.
Ce e nou în comentariul dumneavoastră este faptul că amendați tocmai dreptul de veto, adică un act care protejează suveranitatea oricărui stat membru și care este folosit mai ales de statele critice, ca și dumneavoastră, la adresa uniunii. Ar rezulta cumva că ar fi o greșeală ca statele respective să nu le lase pe celelalte să greșească. 🤔 Ceea ce este absurd.
Apoi nu găsesc niciun caz concret în care vreo majoritate să fi fost dezavantajată în favoarea unei minorități. Puteți exemplifica, vă rog? Ca să discutăm aplicat, iar nu despre caii verzi de pe pereți.
De asemenea, despre ceea ce numiți utopiile ecologice. Or fi utopii, dacă așa presupuneți, dar atunci cel puțin la fel de utopice sunt și ideile că tehnologiile clasice n-ar avea și efecte devastatoare, remanente, care acumulându-se nu pot conduce spre schimbări dramatice pe termen lung. Doar cel care nu vrea să înțeleagă punctele de vedere ale celorlalți folosește epitete precum “sectanți salvatori“. Privind din partea cealaltă și folosind criterii de cuantificare similare, apar și opozanții primilor tot în postura de clica salvatoare. Reflectați!
Ecologia este un lucru nobil și necesar. Dar, ce te faci când transformi ecologia în mijloc de a-i stăpânii pe ceilalți prin directive tâmpe? Ce e ecologic în despotism? Uniunea Europeană este singura șansă de supraviețuire a țărilor europene. Dar nu orice fel de uniune europeană. Nu o birocrație alienată și parazitară este ceea ce dorim prin Uniunea Europeană. Nuanțele, asta e ceea ce vă scapă dvs, după părerea mea.
Dle Darie,
Dintre toate temele inițiale, v-ați mulțumit acum cu ecologia cea nobilă. Dacă e să fiu atent doar la nuanțe, îmi pare că noblețea asta e din categoria „nice to have“, când de fapt considerentele ecologice sunt „must have“ in economie. Deci doar “necesar” ar fi fost suficient.
Fără a ține cont de considerentele ecologice, ajungem în situația în care însuși economia are de suferit. Dacă nu-ți faci curat pe masa de lucru, va veni un moment când nu veți mai putea produce. Chiar dacă colegul de la alt loc de muncă fumează, nu e un motiv să fumați și dumneavoastră. Iar dacă își golește scrumiera în coșurile vecinilor sau direct pe mochetă, soluția este să-i arătați ca se poate și astfel, nu să-i imitați obiceiurile proaste, pe motiv că reduceți astfel cheltuielile de producție.
Atâta timp cât „despotismul ecologic“ este motivat științific, de opiniile calificate ale cercetătorilor, nu e nimic tâmp în deciziile parlamentarilor europeni. Doar un exemplu: dacă producătorii de PET-uri ar fi legat dopul de recipient, n-ar fi fost nevoie de despotismul ecologic. Dacă, in lipsa responsabilității industriale, ar fi existat măcar una a consumatorilor, n-am fi avut nevoie de despotism ecologic. Ca tot vorbim despre cauze și efecte!
Realitatea este pătura de pet-uri care se adună constant sub poduri sau de-a lungul meandrelor de câmpie. De oceane nu mai vorbesc.
Haideți să ne păstrăm calmul!
Trump vrea două lucruri: Europa să plătească mai mult pentru înarmare și globalizarea prosteasca, ce a slăbit SUA și Europa, în egală măsură, sa fie înlocuită de protecționism.
Prostiile lui cu Ucraina și Groenlanda au turnat gaz pe foc.
Europa a înțeles că e nevoie de o armată mai puternică, în clipa în care Putler a pornit agresiunea în Ucraina . Nici nu mai era nevoie de pretențiile lui Trump .
In ce privește globalizarea, se poate face o pauză, pentru a reevalua situația și a îndrepta greșelile.
Lecția e dura și clară: daca vrea să supraviețuiesc și prospere, Europa are nevoie de o economie puternică și competitivă, De o armată puternică și o industrie de apărare integrată și prezența în toate țările europene.
Ce mare filozofie?
Ori mai multă Europa, ori vom ajunge gubernii.
Rămîne nebunia cu Groenlanda și prietenia cu Putler .
Oricum, Rubio este mult mai acceptabil decât Trump . Așa mi se pare. Dvs.?
Trump vrea un singur lucru în privința UE: să se dezmembreze. Negocierile cu statele membre sunt mult mai profitabile pentru administrația americană decât cu un partener unitar. Elemente care conduc spre această concluzie se regăsesc constant în politica externă a Casei Albe, atât în cazul invitațiilor trimise statelor europene*, cât și în recentul discurs al secretarului Rubio la MSC.
* formal au fost invitați în Peace Council și lideri ai UE, dar simultan au fost invitate separat și statele membre, uneori oferindu-le statut de membru fondator în organizație, tocmai pentru a submina unitatea europeană.
Are si nebunia asta. DAr poate ca e mai bine sascapam de Ungaria si cei ca ea. Tocmai pentru unitatea UE
1. Ne place sau nu, vechea Ordine Mondială stabilită de învingătorii din WW2 nu mai poate să existe, raporturile de putere politică, economică și militară dintre țările Lumii s-au schimbat semnificativ. Unele foste „mari puteri” au devenit mici(URSS, UK, Franța, etc) și au apărut altele care își vor o reprezentare mai semnificativă (China, India, Japonia, Germania, Brazilia, etc). Deci trebuie trecut la multilateralism.
2. Dar cum se va stabili NOUA ORDINE MONDIALĂ, prin diplomație SAU prin forță/război? Aceasta-i întrebarea!
3. Europa vrea să-și mențină relevanța globală, ceilalți, bineînțeles, nu. Europa a pierdut 80 de ani dormind sub pulpana americană și acum se răzvrătește că este considerată o putere de mâna a doua. Păi cine este de vină?
4. SUA are dreptate, NU MAI POATE duce singură apărarea Occidentului, are propriile interese.
5. Totuși, NIMENI nu are nicio propunere de cum ar trebui să arate Noua Ordine Mondială. Aceasta este de fapt periculozitatea situației internaționale. Nu cred că la Munchen se vor descâlci relațiile politice dintre Europa și SUA.
6. România face bine că tace. Suntem prea mici pentru un război atât de mare. Dacă ar trebui să aleg între SUA și Europa aș alege SUA.
Dumnezeu să ocrotească România!
Eh, cum sa fie noua ordine mondiala: Trump (ca si Putler) vrea ca societatea omeneasca sa se intoarca la 1900 toamna…
Protectionism, colonii, nationalism/imperialism si aliante militare in vederea luptei pentru resurse.
Si Putler vrea sa-i fie recunoscuta pozitia de lider mondial, pentru ca are „triada”. Chiar daca e doar un ursulet de mucava si se misca precum melcul in Ucraina, dupa cum au sesizat cu totii. Nu mai vorbim ede economia lui, care nu poate sustine un razboi cu o putere medie/mica. Iar acum e in plin razboi intern, intre FSB/SVR/GRU… si armata. (Se pare ca Armata Rosie nu mai e 100% de partea GRU. Sau viceversa.)
Merz al nostru a zis-o, gata, noi nemtii ne apucam de treaba, vom lua conducerea Europei.
Da nu chiar acum, ca de abia fu „Altweiberfastnacht” si suntem obositi. Si incepe si Carnavalul, ca sa nu mai spunem ca e cam frig si rezervele de gaze e cam pe duca.
Da la primavara gata, intram in Polonia. Ca suntem prieteni la catarama cu Macron, si facem, sau nu, avioane impreuna, FCAS, chiar daca Dassault-Chef Éric Trappier, dass Deutschland gar nicht die Kapazität hätte, Flugzeuge zu bauen. Sefu Dassault a spus ca Germania nu e in stare sa fabrice avioane. Si vom face ca aia cu tunelul, daca ne potrivim cu francezii facem un avion, daca nu facem doua.
https://www.handelsblatt.com/politik/international/ruestung-deutschland-sucht-nach-einer-alternative-zum-fcas-kampfflugzeug-03/100195134.html?mls-token=440a14eae6a15e292c476c82f89dfc0eff6ea57f18427dff25760952af0dfdd1b946d856d0ec0ce1be76f15bf38a9b540100195134&utm_medium=in&utm_source=app&utm_campaign=verschenken&fbclid=IwY2xjawP9IPpleHRuA2FlbQIxMABicmlkETFjNE11b0xWS1J2RkNJeVNUc3J0YwZhcHBfaWQQMjIyMDM5MTc4ODIwMDg5MgABHjL5l1CIngj6gHtVT-ZwvNNmMvkPpr_y8rRLLHOM5-E-goVPjxeuiXSQ6x___aem_ZmTL6Y-DtDriqBPDgEwDHA
Germania si Polonia vor arme nucleare.
Si s-or mai gasi si altii…
Arianne e transformata in racheta balistica etc.
https://hotnews.ro/interviu-avertisment-din-sua-despre-obiectivul-lui-trump-care-nu-e-spus-cu-voce-tare-2168996