La o primă vedere, gestul prin care laureata venezueleană a Premiului Nobel pentru Pace își „cedează” simbolic distincția către Donald Trump pare să poată fi explicat printr-o sumă de factori concreți: presiuni politice, calcule de securitate personală, strategii de supraviețuire într-un context autoritar sau, dimpotrivă, dorința fostului președinte american de validare simbolică globală. Toate acestea sunt reale, verificabile și, într-un anumit sens, suficiente pentru a explica evenimentul. Dar ele nu explică impactul asupra noastră ca indivizi.
Problema reală, la o dimensiune socială, nu se află la intersecția biografiilor celor doi actori, ci în spațiul dintre ei; cred că problema stă în simbolul care face posibil acest transfer fără ca el să pară, imediat, absurd. Ceea ce produce neliniște nu este că o persoană își poate ceda (chiar şi simbolic) propriul premiu, nici că o alta îl poate dori cu insistență, ci faptul că Premiul Nobel pentru Pace a ajuns suficient de fragil ca simbol încât un asemenea gest să fie inteligibil, discutabil și chiar apărat sau contestat în spațiul public.
Premiul, administrat de Nobel Prize Foundation, a fost conceput ca un reper moral al modernității; ȋn linii mari, el funcționa ca un semn că, dincolo de conflicte, interese și regimuri politice, există o instanță capabilă să numească (chiar dacă imperfect, dar credibil) ideea de pace ca valoare universală. Forța lui nu a stat niciodată în criterii perfect obiective, ci în consensul fragil că acest simbol merită respect chiar și atunci când nu suntem de acord cu decizia concretă. Când acest consens se dizolvă, premiul rămâne un obiect, el ȋncetează să mai fie un reper. Din acest punct de vedere, „cedarea” nu este o anomalie morală, ci un simptom. Ea indică faptul că simbolul Nobelului nu mai reușește să poarte singur greutatea semnificației sale originare. Într-o lume dominată de spectacol, polarizare și validare instantanee, premiul nu mai funcționează ca instanță de stabilizare a sensului, ci ca element într-un joc de repoziționare publică. El nu mai închide o dezbatere, ci o deschide violent, aşa cum se poate observa pe platforme şi la TV. Astfel, miza reală nu este dacă laureata a avut motive legitime sau dacă Trump „merită” sau nu o asemenea consacrare. Miza este mult mai incomodă. Ce spune despre noi faptul că unul dintre cele mai puternice simboluri morale ale secolului care parcă tocmai a trecut poate fi resemnificat atât de ușor, fără ca acest lucru să pară de neconceput? Răspunsul nu ține de Venezuela sau de Statele Unite, ci de starea simbolică a lumii care privește „scena” și o recunoaște ca fiind posibilă.
Privind lucrurile oarecum simplist, funcțional, ordinea socială se sprijină pe ficțiuni care circulă ȋntre indivizi, fie că ele țin de bani, națiuni, drepturi sau instituții. Nobelul este una dintre ficțiunile care păreau stabile. Stabilitatea lui depindea de o narațiune care pare coerentă pentru cei mai mulți dintre noi. Ea ar putea spune că laureații sunt, în general, figuri care pot fi integrate într-o poveste morală acceptabilă, nu doar la nivel local, ci la scară globală. Apariția lui Donald Trump în proximitatea simbolică a Nobelului, fie și doar ca „nominalizat” prin mediatizare intensă, poate produce o fisură narativă. Nu pentru că Trump ar fi „bun” sau „rău” în mod absolut, ci pentru că el este un personaj care funcționează scenic, nu simbolic. El nu cere consens, ci atenție; nu stabilizează sensuri, ci le monetizează. În acel moment, simbolul nu mai este erodat din exterior, ci suprasolicitat chiar din interior, prin pătrunderea personajului ȋn cadrul firului narativ. Restul de imagini legate de preşedintele american vin să creeze o anumită emoție, indiferent de cât sunt de credibile sau verificabile.
Poate este o caracteristică a modernității pe care o trăim; ea nu distruge simbolurile frontal, le transformă în decor pe o scenă expusă ȋn medii variate. Ceea ce odinioară era sacralizat este astăzi „jucat”. Nobelul, ca multe alte instituții simbolice, nu mai operează într-un spațiu al deferenței, al expunerii rezervate, ci într-un ecosistem media care cere conflict, spectaculos şi viteză. Dacă ne uităm ca la o piesă, „cedarea” Nobelului devine un act „artistic” total; comitetele sunt puse sub presiune mediatică, se cer replici, rețele sociale votează emoțional iar opiniile se radicalizează instantaneu. Simbolul nu mai este un far, ci un „ecran”. Premiul Nobel pentru Pace nu mai reuşeşte să ordoneze lumea ci intră profund ȋn lupta comună de pe internet, ȋn concurența pentru atenție. Respectul față de simbol este erodat, semnificația acestuia la fel, iar „spectatorul” caută să vadă cât de bine „funcționează” într-un ciclu de știri sau ȋntr-un flux de comentarii pe platforme.
Pe de o parte, această erodare spune ceva despre fiecare dintre noi; spune că nu mai avem răbdare pentru ambiguitate morală lentă. Nobelul a fost mereu discutabil, imperfect şi politic; aspectul este unul sesizabil fără mari rafinamente. Până acum, parcă am tolerat această imperfecțiune ca pe un cost al complexității, dar mai nou, o transformăm într-un „scandal”. Traseul până la o criză de autoritate simbolică poate părea unul scurt. Nu mai credem pe deplin în instituții, dar nici nu putem funcționa fără ele. Rezultatul este cinismul adânc implantat ȋn individul care participă la ritual, dar îl ironizează în același timp. Poate se mai ȋntrezăreşte ceva… ceva neliniștitor. Pare că suntem dispuși să sacrificăm sensul pentru intensitate. Un Nobel care provoacă furie globală pare, pentru mulți, „mai relevant” decât unul care consolidează tăcut un ideal.
Asistăm la moartea simbolurilor? Eu cred că nu; indiferent cât de erodate vor fi, ele vor continua să supraviețuiască, măcar ȋn câteva minți sau ȋn câteva texte (parcă şi cuvântul cărți devine unul improbabil). Simbolurile se metamorfozează, evoluează. Ele nu mai pot pretinde neutralitate morală într-o lume din ce ȋn ce mai politizată, sunt forțate să intre în arenă, să se explice, să se apere şi să joace un rol. Până şi responsabilitatea noastră morala se schimbă; să ne asigurăm că transformarea simbolurilor nu ia calea unor mutații hâde iar rolul lor pe „scena” de azi să devină instrument de prezervare şi nu unul de „ȋngropare”. Nobelul nu mai este un verdict final, ci un început de ceartă, dezbatere sau „spectacol”. Un soi de reflex ne provoacă să punem o ȋntrebare; totuşi, cred că ȋntrebarea nu este dacă acest proces de schimbare este unul bun sau rău, ci dacă suntem capabili să trăim fără repere simbolice care să aspire, chiar imperfect, la universalitate. Câteva repere pe care să le identifice orice cetățean global par să fie necesare ȋn lumea globalizată de azi. Dacă fiecare simbol devine doar o scenă de luptă, riscăm să rămânem doar cu aplauze și huiduieli, iar sensul profund să ajungă din ce ȋn ce mai puțin reprezentat sau chiar absent. Iar atunci, problema nu va fi că Nobelul a fost „cedat” cuiva nepotrivit, ci că noi am încetat să mai credem că există ceva care merită cu adevărat.
Privind cu oarecare detaşare, episodul cedării premiului Nobel nu este o excepție, pot fi găsite o serie ȋntreagă de evenimente care pot fi privite prin aceiaşi lentilă. Oscarurile au fost, vreme de decenii, un ritual de consacrare artistică, cu tensiuni interne, dar cu un sens relativ stabil ȋn jurul recunoașterii excelenței cinematografice. În ultimii ani, ele au devenit un câmp de bătălie simbolică, unde premiile sunt interpretate prin grile ideologice, identitare sau chiar politice. Ȋn felul acesta, nu filmele şi estetica lor sunt discutate, ci mesajele şi alinierea lor la o agendă. Simbolul (estetic de data aceasta) nu mai unifică, ci separă indivizi şi grupuri. Nici ȋnainte unificarea nu era perfectă şi era contestabilă, dar tocmai acest lucru o făcea posibilă şi dezirabilă. Referendumul, cu simbolul său „pur” de culme pentru exercițiul democratic, se transformă rapid ȋn exercițiu de mobilizare emoțională. Discuțiile se transformă ȋn meme, votul devine identitate, iar decizia colectivă e „consumată” de spectator precum un serial; la unele aşteptăm ȋncă să se scrie ultimile episoade. Nici chiar ştiința nu a rămas imună. În timpul pandemiei, expertiza medicală a fost simultan invocată și contestată, sacralizată și ridiculizată; medicina a „jucat” rolul central pe o scenă globală. Omul de știință a devenit fie profet infailibil, fie suspect ideologic; autoritatea medicului s-a transformat într-un rol scenic şi a fost evaluată după audiență și carismă, nu doar după competență. În acest peisaj, Donald Trump nu este cauza, ci catalizatorul. El nu a creat logica spectacolului, dar a intuit-o perfect. Trump funcționează ca un test de stres pentru instituții, pentru că orice simbol care intră în orbita lui este forțat să-și arate limitele. Dacă Nobelul ar fi ajuns, ipotetic, să-i fie acordat, șocul nu ar proveni din gestul în sine, ci din faptul că simbolul ar fi fost incapabil să reziste logicii spectacolului ȋn care Trump este „desăvârşit”.
Viteza de expunere, dorința de spectaculos şi consumul exagerat de „narațiuni” pe media poate exercita o presiune, un fel de suprasaturație cu poveşti care maschează reducerea sau chiar lipsa sensului. E ca un fel de inflație simbolică prin faptul ca toate evenimentele sunt prezentate „spectaculos” şi ajung să pretindă importanță maximă; nimic nu mai reușește să păstreze calmul, rămdarea şi introspecția funcțională. Simbolurile nu mai au timp să se sedimenteze. Ele sunt consumate rapid, contestate instantaneu și mai apoi pot fi chiar abandonate, înainte să producă orice formă de orientare morală. Nobelul, Oscarurile, democrația şi știința, toate sunt prinse într-un ciclu de uzură accelerată, nu pentru că ar fi devenit inutile, ci pentru că așteptăm de la ele să ofere certitudini rapide într-o lume care nu mai acceptă certitudini şi se rostogoleşte ȋn fluxuri informatice.
Ce ne spune acest eveniment? Probabil ne spune că trăim sau ne pregătim să trăim o tensiune profundă; avem nevoie de simboluri mai mult ca oricând, dar avem tot mai puțină capacitate şi răbdare de a le recepta cu adevărat, de a le include şi apoi de a le respecta. Le supunem unui test imposibil, să fie morale, pure şi incontestabile, apoi le pedepsim când eșuează. Este posibil ca adevărata eroziune să nu fie cea a simbolurilor, ci a noastră, a răbdării noastre pentru complexitate, ambivalență și imperfecțiune. În acest sens, Nobelul „cedat”, Oscarul contestat sau expertul ridiculizat nu sunt semne ale decăderii civilizației, ci oglinzi care reflectă o societate care nu mai știe dacă vrea repere sau doar emoții intense.
Ce facem dacă iluzie modernă este că simbolurile pot fi transmise prin discurs explicit, prin programe școlare, campanii publice sau mesaje morale directe? Istoria ne arată contrariul. Simbolurile devin reale doar atunci când sunt ancorate în practici colective repetitive; nu ceea ce spunem că e valoros contează, ci ceea ce repetăm ritualic devine valoros. Ȋn această logică, pentru generațiile tinere, un simbol devine solid atunci când este văzut în acțiune, nu doar când e explicat ȋn clase. El ar trebui văzut ȋn adulții care îl respectă chiar și când nu le convine; asta implică cost, efort sau renunțare (fără cost, simbolul e doar branding). „Adevărul” nu devine simbol printr-o lecție despre onestitate, ci prin observarea consecințelor reale ale minciunii și ale curajului de a spune lucruri incomode. Pentru cei maturi, logica ne duce către ai „recâștiga”; aspectul poate fi mult mai dificil. Pentru adulți, problema pare să nu fie lipsa simbolurilor, ci cinismul. Ei au văzut simboluri eșuând, instituții care au trădat, elite care au mimat valori şi discursuri care nu s-au tradus ulterior în fapte. Aici, reintroducerea simbolurilor nu poate avea loc prin entuziasm, ci prin reparație. Pentru generația noastră, „reparația” poate apare atunci când există continuitate între trecut, prezent și promisiune; un simbol devine din nou credibil doar dacă recunoaște explicit eșecurile anterioare, nu promite mântuiri rapide şi acceptă ambiguitatea și limitele proprii. Un simbol care pretinde puritate absolută este imediat respins. Un simbol care admite imperfecțiunea poate fi, paradoxal, recâștigat.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Pentru generația noastră, „reparația” poate apare atunci când există continuitate între trecut, prezent și promisiune…”
Lucrurile nu sunt chiar atât de grave.
Nobel Prize Foundation îi poate retrage Mariei Corina Machado premiul, pentru că a dovedit că de fapt nu-l merită.
În episodul cedării Premiului Nobel nu e șocant cine l-a cedat, ci cine a primit cedarea lui. Pe rânjetul hidos-satisfăcut al acelui cabotin în propriul reality show s-a văzut dimensiunea bolii. „Acești nebuni care ne conduc” ar trebui să dea piept cui cei pe care-i conduc, dar asta se întâmplă întotdeauna prea târziu. La Moscova avem un alt dement care trimite zi de zi, de patru ani!, oameni să ucidă și care sfârșesc la rândul lor uciși, totul pentru nimic. Totuși, suntem în Evul Mediu, iar dacă niște nebuni au puterea să ne țină aici, atunci o merităm.
Premiul Nobel pentru pace este o amagire.
Putini din cei care l-au primit, chiar au facut pace. Sau mai bine zis au facut pace dezinteresati. A existat un interes personal sau de grup in ativitatea lor. Si atunci?
Nu mai vorbim de faptul ca premiul merge doar la personalitati de stinga. („Progresisti”, „feministe” &comp.)
Personal, cred ca de cand s-a acordat premiul lui Obama („pentru activitati viitoare”), premiul a fost demonetizat. Obama nu trebuia sa-l accepte! S-a injosit, primind un premiu pentru nimic. Si a injosit si premiul.
Premiul a impresionat atit de mult publicul american, incat un copil razgaiat, caruia nu i s-a refuzat nimic din scutece pina la anii senectutii, il vrea si el. (Anul asta implineste 80 de ani. Deja senil?)
Iar scrisoarea trimisa Premierului norvegian, arata ca este si total pe dinafara. El acuza tara si Guvernul ca nu i-au dat premiul. Si cere despagubiri Groenlanda, chiar daca poate provoca un razboi.(?!!!) Ce premiat al pacii provoaca constient un razboi? Namaivorbind ca Groenlanda nu este teritoriu norvegian.
Omul asta nu stie ca premiul se acorda de un comitet de personalitati, nu de Parlament, Guvern sau de „tara”. Este adevarat, cei 5 membri ai comitetului sunt parlamentari norvegieni, dar nu activeaza in numele Parlamentului.
Ar trebui sa-i explice cineva ce prostii face. Sau ar trebui controlat de un psihiatru. E capabil sa dea foc omenirii pentru fantasmele lui. Ca si prietenul lui din Eur-Asia.
„A tunat si i-a adunat!”
interesant articolul, mai ales ca atat stangistii cat si libertarienii conservatori il pot citi diferit, in propria cheie :)
ca sa fiu mai sigur ca nu gresesc cheia, incerc o presupunere:
cum ar fi daca Eurovisionul s-ar numi NobelEurovision ?
iar amenintarile lui Trump la adresa Norvegiei le-as interpreta mai intai in cheia sarcastica
Groenlanda a devenit, pentru Trump, șansa de a rămâne în istorie ca unul care a mărit teritoriul SUA. Ce mai contează Nobelul pe lângă o asemenea realizare!?
sigur va ramine in istorie, dar nu cum crede el; ca si Putler
Plin de sens textul Dvs , multumesc !
Excelent articol! Maria Corina Machado a cedat simbolic premiul Nobel, de fapt e tot al ei. Ce a cedat e o diploma si o medalie,pe care Trump s-a grabit sa le ia si sa se pozeze cu ele, ca coana Leana cu toate cartile si titlurile ei cumparate pe bani. Dupa ce a fost impuscata i s-au retras ,semn ca da , asistam la o moarte a simbolirilor. Pentru putere ,pentru glorie, s-au facut crime odioase,acuzatii false,au murit mii si mii de oameni nevinovati. Un singur exemplu, cazul Nero. Mama lui isi omoara sotul, ca Nero sa devina imparat. Nero isi ucide prin interpusi mama ,in urma unui complot al acesteia, inventat probabil de altii. Urmeaza toate faptele atroce facute de tiranul Nero, care fusese educat de Seneca, caruia ii da ordin sa se sinucida,si acesta o face.
Toata istoria imparatilor romani e plina de asa ceva, nici un film de groaza a lui a lui Stephen King nu bate realitatea istoriei. De aceea ii placea lui Cioran sa citesca pe Tacit si sa scrie „A râvni gloria înseamnă a prefera să mori dispreţuit mai degrabă decât uitat”.
Si asta e un singur exemplu din multe,prea multe,si se intampla si azi, in fata noastra la tv,Ucraina e ultimul exemplu.
Cat despre premiul Nobel ? Cati mari scriitori, savanti nu l-au luat, ca fundatia Nobel are politicile ei. Au refuzat sa ii dea premiul Nobel lui Einstein pentru teoria relativitatii, iar in ultimii ani Nobelul in fizica il iau angati de la Google.
E celebra zicerea unui mare critic american,cand Herta Muller a luat premiul Nobel-Herta ,who?
După cum spunea un comentator, după ce Obama a ajuns să fie încununat cu un Nobel pentru pace, norvegienii și-au cam ciuruit firma, iar ultima alegere a laureatului care a făcut cu premiul ”o dedicațe fără număr lu’ boss” ca la maneliști , a pus capacul. Acum Nobelul ăsta este un fel de Eurovizion, poți începe să pariezi pe persoane care de care mai penibile ca să te și distrezi oleacă. Nu mai legați termenul de ”spectacol” de acțiunile Trumpului, e un clovn care a fugit din arena circului și a nimerit la Casa Albă. Necazul e că nu a nimerit singur ci a fost ales democratic de două ori, iar ăsta e un motiv suficient de important ca să ne dăm seama că America, chiar după ce Trump o să dea colțu’, nu mai e ce a fost și a reușit să-și cîștige un loc între China și Rusia, alături de care o să înceapă să lupte pentru pace pînă s-o alege prafu’ de tot.
Un șmecher de pe FB a propus ca pentru a intra în grațiile lui Trump ND să-i dea una din medaliile de AUR obținute la Olimpiada Internațională de Matematică( că are două, ce să facă cu două?)
nu, ca pe urma se crede matematician
Păi dacă e dorit cu asemenea ardoare, înseamnă că simbolul încă are magnet. Niciun puști nu-și dorește ultimul model de PlayStation, dacă n-ar avea și o imensă încărcătură simbolistica. Ce mesaj transmite el astfel găștii căreia ii aparține, știu foarte bine cu toții. La felii cu Premiul Nobel: toți cei interesați de subiect ar accepta, mai ales tacit, realitatea unei companii, chiar dacă ea le este agreabilă sau nu. În acest sens, acordarea Premiului încheie dezbaterea. Pana la urmă, nimeni nu-i contestă doamnei Machado Premiul, există doar voci care l-ar fi preferat pe Trump. Nemulțumirea acestuia creează discuțiile actuale.