Citesc o carte extraordinară, Professor of Apocalypse,despre Jacob Taubes (1923-1987), personaj fabulos, non-catalogabil, inclasabil, iconoclast, heterodox, spirit eretic, fiu de rabin, el însuși cu studii de rabin și de filosofie, prieten cu Susan Sontag, Cioran, apropiat în final de Carl Schmitt, undeva între un iluminism tragic și un anti-iluminist auto-sfâșiat. A apărut in urma cu o luna la Princeton UP. O lucrare esențială pentru a înțelege nihilismul contemporan. Ioan Petru Culianu, admiratorul lui Hans Jonas, a scris într-un volum coordonat de Taubes pe tema gnosticismului. Agnes Heller l-a cunoscut. Recentul mesaj al istoricului Timothy Snyder către și despre Habermas invedereaza ca sunt momente când liberalismul iluminist trebuie să iasă din cochilia etern jenată. Agnes si Habermas au fost prieteni. Dar ea ar fi subscris la poziția lui Timothy Snyder. Schmitt (deloc favoritul meu, of course) a susținut necesitatea deciziei în clipe cruciale. Avea dreptate. Decizionismul moral este ceea ce l-a inspirat pe Churchill. Decizi pentru că dacă nu decizi, dispari. Nu doar tu, ci și umanitatea.
Extaz apocaliptic, escatologie revoluționară, teologie politică, matrici subiacente, acestea ar fi conceptele esențiale pentru a înțelege metamorfozele gândirii lui Iacob Taubes. Geniu predominant oral, s-a ferit de cristalizarea gândurilor în rigiditatea procustiană a tipăriturii. Era deopotrivă dominat de Eros și de Thanatos, de instinctul vieții si de acela al morții. În discuțiile cu Herbert Marcuse (v. fotografia de pe coperta cartii profesorului Muller) și Emil Cioran, cu Habermas și Adorno, cu Carl Schmitt și Susan Sontag, Taubes se dovedea mereu imprevizibil, de o spontaneitate care îi lăsa perplecși pe interlocutori. Era un căutător, un pelerin, un metafizician dialectic și un dialectician metafizic.
Prima sa soție, Susan Taubes, de origine evreică maghiară, s-a sinucis puțin timp după publicarea romanului autobiografic “Divorcing”. Volumul a fost recent republicat in excepționala serie NYR Books. A fost condusă pe ultimul drum de cea mai apropiata prietena, Susan Sontag, si de fiul acesteia David Rieff. Acum trei decenii, David a recenzat cartea mea Reinventing Politics in Newsday. A doua soție a lui Taubes a fost Margherita von Brentano, profesoara de filosofie de la Freie Universität din Berlin, locul unde Taubes a predat mulți ani. Iacob și Margherita, un cuplu extrem de influent, au administrat un fond de ajutorare a disidenților din Europa Centrală, între care filosoful ceh Karel Kosik, autorul Dialecticii concretului, și membrii Școlii de la Budapesta (Agnes Heller, Ferenc Feher, Mihaly Vajda, Gyorgy Markus). Pentru Taubes, Marx conta ca filosof al salvării. Aici se intalnea cu Ernst Bloch, autorul trilogiei Das Prinzip Hoffnung. Tinerii hegelieni au organizat o revoluție împotriva teologiei. Post-marxistii gen Taubes, Agamben, Badiou, chiar Zizek, sunt campionii unei teologii a revoluției. Cartea lui Ernst Bloch despre Thomas Munzer se intitula Theologe der Revolution.
Eroul său cultural, arhetipul vocației radicale a fost Apostolul Pavel. Într-o scrisoare către Carl Schmitt, Taubes ii propunea o lectură absolut originală a Epistolei către Romani., 2. Impresionat de vertiginoasa logică taubesiană, Schmitt i-a îndemnat să nu țină aceste gânduri doar între patru ochi. Fascinantă această relație faustică dintre cel numit “ultimul gânditor evreu al filosofiei germane” și fostul filosof juridic al celui de-al Treilea Reich.
Ceea ce aveau in comun Jacob Taubes si Emil Cioran era pesimismul apocaliptic si conștiința tragismului istoriei. Vorbim aici despre nihilism, teologie politica, mistica revoluționară. Despre Adorno si Walter Benjamin, Hannah Arendt si Karl Lowith, Hans Jonas si Herbert Marcuse, Leon Wieseltier si Gershom Scholem, Paul Celan si Martin Heidegger, Habermas si Blumenberg, fascism si bolșevism,. modernitate si traditie. Acum zece ani, la Amsterdam, am stat de vorba cu profesorul Moshe Idel de la Hebrew University despre Scholem, Buber si Taubes. Despre profunzimea gândirii celui din urma, profesorul israelian originar din România nutrea serioase rezerve. Taubes, un filosof politic anti-liberal, a încercat sa-l inteleaga pe Carl Schmitt prin Sf. Pavel si pe Sf. Pavel prin Carl Schmitt. Aici se intalneau căutările lui Cioran si Taubes. Prieteni sub semnul lui Saturn. Schmitt a teoretizat starea de urgență, decizionismul tragic. Taubes a cautat pana in ultima clipa salvarea.
Filosofia politica s-a transformat in soteriologie. Eschatonul a fost imanentizat. Timp mesianic, pasiuni apocaliptice, Angelus Novus.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Doar despre Carl Schmitt si ´decizionalismul´ acestuia, pana sa asimilez bine substanta textului.
In primul rand, decizionalismul lui Schimitt e o neintelegere, prin lectura partiala a lui Schmitt, care a ajuns sa respinga decizionalismul ´individualist´, prin conceptiile lui mai mature despre ´statul total calitativ´ ( adica ´organic´, pe baze etnice ) si ´ordinea concreta´ ( adica particularista si antiuniversalista), etc., oricum, si-a nuantat sau schimbat mult de-a lungul timpului opiniile, sub presiunea vremurilor. Stim ca Schmitt, ca si Heidegger, a avut o mare influenta ( adesea nemarturisita sau subterana) asupra unor intelectuali, intre care, desigur, si H. Arendt. Dar decizionalismul schmittian/heideggerian sau ceea ce s-a numit ´existentialism politic´ ( sau primatul politicii, ceva ce suna oricum ingrijorator, aproape maurrasian ) nu era unul moral, tocmai aceasta e problema. E vorba despre un voluntarism anti-rationalist si irationalist, foarte apropiat de Fascism sau, mai larg, revolutionar, pt. ca era impartasit si de comunisti, un spirit, ´prometeic´, al vremii ( foarte obisnuit si la scriitorii si artistii modernisti). Era ideea ca vointa si ´actiunea´ spontana preced gandirea sau ´ratiunea´ – aproape demonizata, conceptie intim legata de forme de ´supraomism´ – si reflectate in diverse feluri ulterioare de elitism, pana azi – si deci chiar de transgresiune morala – sub denuntarea ´moralismului burghez´ ipocrit, etc. La intelectualii Rev.-conservatoare germane, se intoarce la ´nihilismul activ´ (´al faptei´) nietzschean ( ce aminteste de distrugerea creatoare bakuniniana, violenta creatoare si chiar de ´dialectica negativa´), ganditorii radicali de dreapta si de stanga ( cum era Taubes, dar si Benjamin, Bloch sau Kojeve ) aveau un fond comun de idei, de aceea si puteau comunica, uneori, atat de bine ( v. B.G. Rosenthal despre varietatile nietzscheanismului in Rusia). Aceste intersectari si complicitati pot fi deranjante, despre subiectul ´existentialismului politic´ a scris mult – si bine -, Richard Wolin, inclusiv despre ´copiii lui Heidegger´. Despre voga ´paulinismului´ anarho-revolutionar in extrema stanga, ca arma metapolitica – fiind vorba de intelectuali furios ateisti ( legat de fantasmagoriile schmittiene despre katechon, ca la Agamben ), a scris si M. Lilla. E mult de discutat despre aceste lucruri foarte fascinante, aflate in marginea anarhismului apocaliptic. Ca nota, ai zice ca intelectualii celor doua extreme – in relatia lor ciudata de iubire-ura, aproape ca se pliau unii pe schemele celorlalti, in perspective inverse din ce in ce mai radicalizate si confirmandu-se reciproc in sperantele si iluziile lor apocaliptice ( s-ar putea spune chiar ca fascismul si comunismul aveau un fond comun anarhist mostenit, poate, din Iluminismul radical, E. Junger teoretiza despre ´anarch´, acelasi cu ´partizanul´ schmittian ). E un ´sindrom´ ciudat intalnit la multi evrei-germani ( sau invers ), iluminante sunt in acest sens analizele ´heterodoxe´ ale lui Uriel Tal, care punea mitologia nazista in relatie nu doar cu ´neopaganismul´ romantic anticrestin ( explicatie draga si confortabila pt. conservatori), ci si cu Protestantismul german, secularizat si politizat, pt. care V. Testament avea atat de mare importanta ( iar decizionalismul se intoarce la nominalismul protestant, s-a spus ca existentialismul era un pietism secularizat ), Noul popor ales, in oglinda si rivalitate ´de mostenire´ cu acela vechi, cu violenta purificatoare ca efect al acestei ambivalente ciudate, etc.
Culianu nu era totusi un ´jonasian´, a respins, subtil, cum ii era felul, interpretarea ´existentialista´ a gnozei, a lui Jonas ( care la maturitate s-a convertit la o forma ciudata, biologista, de ´filosofie a vietii´) si in care vedeaexemplul de ´gnoza moderna´ nihilista ( Benjamin Lazier a scris o lucrare interesanta despre acest fenomen al ´gnozei interbelice´). Ceea ce aveau in comun acesti ´gnostici moderni´ ( destul de diferiti in alte privinte) , adesea anarhisti si revolutionari, era revolta impotriva ´Demiurgului´ si a ´Legii´, un fel de sabbatianism ( lucrarea lui Lazier este despre Jonas, Scholem – fascinat, ca si prietenul sau, Benjamin, de sabbatianism, are un lung eseu despre ´anarhismul mistic´- si Leo Strauss ). Fara nicio legatura cu ideile politice ale lui Voegelin despre ´gnosticism´, respinse, pe buna dreptate, de Culianu si de specialistii in gnoze.
Va multumesc pentru substantialul comentariu. Intregeste perspectiva din articolul meu, fatalmente dedicat subiectului Taubes si neaparat ramificatiilor fascinante pe care le amintiti.
Multumesc si eu, am cartea dar nu am apucast sa o citesc, e calda. Cu voia Dvs, si cu scuze pt. lungime ( e nepoliticos ca un comentariu sa depaseasca in lungime articolul ), prind curaj si adaug urm. amanunte pitoresti, ar putea interesa:
– cateva lucruri despre ´decizionalism´ : decizionalismul provine din ´ocazionalism´, conceptie teologica medievala, de influenta islamica ( Qalam ) , dupa care Dzeu intervine in fiecare moment sau ´ocazie´ in actul cauzal, printr-o noua creatie ex nihilo, ceea ce dezintegreaza cauzalitatea naturala si, odata cu aceasta, rationalitatea, deci e o conceptie teologica agnostica si quietista, nominalista si antifilosofica ( antielenista). Dzeu ar fi unicul ´agent voluntar´ al tuturor fenomenelor, creand arbitrar, ´liber´ si ´fara necesitate´, ca un despot oriental. Aceasta ideea, draga ´traditionalistilor´, trebuie integrata in ´circuitul teologico-politic´ , in care ordinea teologica si ordinea politica se reflecta una in alta : monarhul absolut e imaginea sau mai degraba chiar ´modelul´ Dzeului antropomorf suveran ( care ii confera legitimitatea, ´miracolul´, spune Dostoievski ). Cu procesul inevitabil al secularizarii sau al ´mortii lui Dzeu´ a supravietuit doar suveranitatea despotica pamanteasca, chiar supersacralizata sau absolutizata, in epoca timpurie moderna, a absolutismului centralizat, la originile nationalismelor : ulterior puterea pura si irationala a fost transferata de la ´agentul divin´ sau mai degraba de la interpretii sai ( casta preoteasca ) la omul indumnezeit ( cum spunea Kirilov), la ´supraom´ , omul ´de elita´, dincolo de bine si de rau ( ´autenticitatea´ ), substitutul si urmasul Demiurgului ( sunetul feuerbachian din nietzscheanism ). Deci decizionalismul e un concept teologic secularizat sau ´teologico-politic´, decizia suverana, in starea de urgenta, fiind corespondentul ´miracolului´ din teologie, un act demiurgico-prometeic, etc.
– despre ´traditionalism´ : strict vorbind, traditionalismul e un curent catolic heterodox, condamnat ca atare, intim legat de quietismul agnostic. E foarte cunoscut prin expresiile lui demaistriene : in aceasta conceptie cunoasterea umana e o simpla comunicare sau transmisiune verbala sau gramaticala, un ´traducianism´ foarte materialist, a unor prescriptii si dogme ale unei presupuse ´revelatii (= limbi) primordiale´, deci omul individual nu are o capacitate autonoma de cunoastere si de ´agentie´, cunoasterea fiind bazata pe credinta ca supunere fata de autoritatea preexistenta, e un anti-individualism si autoritarism ´(a)gnoseologic´. Paradoxal, desi ultras catolic si ultramontanist ( dar uneori impletit ciudat cu galicanismul, un bizar ultramontanism galican … ), feroce antiprotestant, acest curent era foarte influentat de Jansenism ( Pascal, ca marele sfant patron al traditionalistilor, sfantul Barocului ), de unde, pana azi, aroma foarte protestanta a ´religiei conservatoare´. E o conceptie specifica erei absolutismului ( barocului si rococoului, cu misticismul lor senzual, innabusitor, prefigurand decadentismul fin de siecle ), deci esential moderna, nici Schmitt nu se intorcea mai departe de Hobbes. De Maistre contopeste Monarhul cu Papa, intr-un fel de Monarh-Papa, la fel si religia cu politica in ceea ce se poate numi o ´religie politica´ in sensul strict, probabil originea gnozei moderne a ´teologiei politice´, nici nu ar mai trebui mentionat ca de Maistre era ´initiat´ martinist, catolicismul lui, obedient teluric si zelot, fiind extrem de suspect. Ca tot veni vorba, nu pot sa ma abtin sa reamintesc remarca perfida a Dnei E. Udrea despre traditionalistii nostri de nume rasunatoare, bizantinesti, care se certau pe locuri la europarlamentare, cine ar fi fost mai mare in grad masonic, un mal du siècle boieresc …´
E posibil ca Dostoievski sa se fi gandit la acest Monarh in parabola Marelui Inchizitor si sa fi evaluat ( gresit ) Catolicismul prin imaginile acestuia, de ´iezuitism´, existente in Rusia, unde de Maistre ( si alti ´teozofi´ ) a avut o mare influenta. In fine, Schmitt era catolic si mai mult francez prin formatie, foarte influentat de de Maistre, D. Cortes si Ch. Maurras, mai degraba decat un ´fascist´ ( si cu atat mai putin nazist, altfel decat conjunctural ), ´catehonul´ lui e, in mod evident, suveranul demaistrian, prin traditii subterane si ´oculte´ despre un Monarh ascuns al Frantei ( ´Franta secreta´), cultul romantic al lui Napoleon ca ´paraclet´, ( si erou prometeic-luciferic, sa se remarca sunetul gioacchimit-hegelian si milenarist, nu intamplator ales si de Nietzsche drept model pt. Ubermensch, acest ´om electric´ sau, mai nou, cuantic … ; si la L. Bloy , ´profetul turbat´si nasul lui Maritain, la inceputuri si el un maurrasian ), etc., etc.
Va multumesc ptr aceste comprehensive informatii. Ganduri bune!
Dacă e o carte ”extraordinară”, atunci să spunem și cine e autorul: Jerry Z. Muller. Cartea a apărut la Princeton University Press, anul acesta.
Fotografia copertei este publicata in text. Apare, desigur, numele autorului: Jerry Z. Muller, emeritus professor of history, Catholic University of America
Carl Schmitt a inspirat si continua sa „inspire” lideri autoritari, precum Putin sau Xi Jinping chiar si astazi. Este un aparator al iliberalismului si puterii exercitate de catre natiunile puternice asupra altora mici, asa cum este razboiul din Ucraina. In China, numerosi liberali, nationalisti si intelectuali conservatori au cautat in ideile lui Carl Schmitt solutii pentru dezvoltarea Chinei de astazi si pentru modelul chinez. Schmitt a cautat mereu modele de dezvoltare sociala unice pentru state de tip „hibrid politic”, precum Germania sau China, situate istoric intre valorile occidentale si cele rasaritene. Oricum, Carl Schmitt a considerat mereu ca un aparat guvernamental puternic (un stat puternic) reprezinta solutia pentru „haos”, respectiv pentru liberalism, democratie si libertati. Probabil ca ideologi precum Taubes sau Schmitt se pot mantui doar cu ajutorul lui Sf. Pavel.
„”state de tip „hibrid politic”, precum Germania sau China, situate istoric intre valorile occidentale si cele rasaritene””.
– Inteleg, China. Dar Germania, nu inteleg. Ma ajuta cineva?
@T.Bucur este vorba despre cele doua Germanii reunite dupa 89, una occidentala, iar alta comunista. Chiar si astazi exista diferente destul de mari intre germanii din est si cei din vest, diferente sociale, economice, politice si de mentalitate. Cine traieste acolo stie aceste lucruri. De altfel, partidele extremiste au aparut in fosta RDG si sunt votate acolo cel mai mult. Dincolo de orientarile politice ale celor din est, exista si la Berlin, in politica mare influente ruse si interese majore in relatia cu Rusia si China ale caror efecte le simtim astazi in urma razboiului din Ucraina. Berlinul va fi probabil mereu la confluenta dintre vest si est, din acest punct de vedere. Un alt „hibrid politic” european este Austria, supranumit si „sesimograful politic al Europei” deoarece aici se simt prima oara efectele deciziilor politice dintre Rusia si cancelariile europene.
Cred ca cel mai mare pericol pentru Europa este aparitia intr-o situatie de criza economica si politica a unui lider autoritar intr-una din cele doua natiuni, avand o mare dorinta de hegemonie asupra Europei.
Pentru cititorul mai putin informat, trebuie amintit ca Schmitt a fost un antisemit notoriu, si membru marcant al grupului de juristi germani care l-au sustinut pe Hitler. Ideea lui ca „Der Führer schützt das Recht” a fost adoptata de Vladimir Putin.
Dughin este un declarat admirator al lui Schmitt.
Un om este doar un om, iar ideile sunt doar cuvinte. Niciodata nu trebuie sa ne mai luam dupa un om sau dupa o idee, care poate fi un falimentar (vezi Marx si altii) sau, respectiv, o speculatie (de exemplu freudismul, dar nu numai). Aceasta conduita de prudenta rezonabila este cu atat mai necesara cu cat postum nimeni nu-si poate asuma responsabilitatea pentru o teorie antuma gresita.
Mda, cunosc eu unii lideri occidentali actuali care vor sa îngroape lumea cu politicile si ideologiile lor socialisto-progresiste. Aceștia ar trebui îndepărtați definitiv din politica. Nu vreau sa-i enumăr pe aici.
„Jacob Taubes (1923-1987)[…] apropiat în final de Carl Schmitt”
Apropiat sau pur și simplu corespondent? Știu că acum vreo zece ani scrisorile au fost publicate dar nu le-am citit… Nu pot să judec în ce măsură se poate vorbi de apropiere dar daca ea a existat e destul de paradoxală.
Exact!
„Manole despre nebunie: cel mai pertinent lucru in privinta nebunilor l-a spus Salom Alehem: nebunul nu sparge numai geamurile altuia”.
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii.