Est modus in rebus, sunt certi denique fines. Despre limite și ce se află dincolo de ele

Ceva este în măsura în care are hotare.
Actul hotărârii este actul ontologic suprem.
Gabriel Liiceanu, Despre limită

            În scena de debut a filmului Limitless, personajul principal (interpretat de Bradley Cooper), se întreabă „Why is it that the moment your life exceeds your wildest dreams the knife appears at your back?”. Avertismentul este valabil și pentru „bobocii” care au fost admiși în acest an la facultățile de drept din țară. Ce-a fost mai greu nu a trecut, ci abia îi așteaptă. Spre deosebire de alte specializări, dreptul are proasta reputație că devine mai greu pe măsură ce avansezi în profesie. Deocamdată, vor avea șocul schimbării de paradigmă de învățare. Apoi vor trăi revelația examenelor de admitere în profesie și a celor de definitivare. În profesiile juridice vor descoperi ce simplu era în facultate când tot ce aveau de făcut era să învețe, fără a trebui să rezolve probleme neașteptate în momentele cele mai nepotrivite. (Poate că medicina are un parcurs inițiatic similar.)

Vreau aici să deschid (doar) două subiecte cu care cred că se vor confrunta în cazul în care vor urma o carieră în domeniul juridic. O astfel de carieră sancționează salturile fără pregătire. Spre deosebire de fotbal, nu se poate spune că „Marius Baciu și-a ars etapele foarte bine. Licențe, Bacalaureat și toate cele”. Ambele subiecte pun problema limitelor pe care viitorii juriști trebuie să (și) le definească.

Limita ca mijloc de control

In the roar of an engine, he lost everything
and became a shell of a man a burnt out,
desolate man a man haunted by the demons of his past.

A man who wandered out into the wasteland.
And it was here in this blighted placethat he learned to live again.
Mad Max 2. The Road Warrior, Warner Bros. (1981)

În ultimele zile mi-au atras atenția două știri aparent nelegate între ele. O să încep cu cea trivială: studiourile de la Hollywood au lansat un film despre celebrul Wile E. Coyote din desenele animate Looney Tunes de la Warner Bros. Numai că în noul film, personajul titular dă în judecată corporația ACME pentru… răspunderea pentru produsele defectuoase pe care i le-a livrat. În Coyotte vs ACME dreptul (și avocații) sunt personajul principal, iar tehnologia (și industriașii) reprezintă răul absolut. Pe aceleași coordonate se situează și eseul lui Mihai Maci, De  ce  ne  indignăm? (despre  irelevanța  rezultatelor  la  testele  PISA). Profesorul Maci explică apetența sistemului educațional românesc spre științele „slabe” în detrimentul celor „tari”, iar dreptul pare să fie mare câștigător al vremurilor noastre. Ambele opere pun în evidență „jocul” dintre drept și tehnologie. Cealaltă știre vizează apelul marilor companii americane de inteligență artificială care solicită limitarea progresului în domeniu (prin mijloace normative?), în timp ce președintele Statelor Unite ale Americii îndeamnă la progres indiferent de consecințe. Din nou, dreptul (normele) sunt puse în conflict cu tehnologia. Dreptul este chemat să spună dacă tehnologia trebuie limitată sau nu…

Aș vrea să spun câte ceva despre această relație de limitare între drept și tehnologie, dar mai degrabă din perspectiva depășirii limitelor. Tuturor ni se spune că trebuie să ne depășim propriile limite, să ieșim din „zona de confort”. În domeniul tehnologiei, depășirea limitelor pare un lucru dezirabilă. Toposul savantului nebun este mai degrabă o referință de bine. Chiar și Viktor Frankenstein este privit cu admirație de contemporani. Filosoful nebun sau juristul nebun nu se bucură însă de aceeași bunăvoință. De ce? Pentru că se presupune că ei ar trebui să țină în frâu elanul savantului nebun… Pentru că tot înțelepciunea populară ne avertizează că „asta depășește orice limită” sau că „există niște linii roșii”.

În ultima perioadă un nou cuvânt și-a făcut simțită prezența în câmpul lexical al discuțiilor autohtone – „reziliența”. Dacă în 2021, la lansarea PNRR românii nu prea știau ce este reziliența, în 2026 Mirabela Grădinaru propunea la Kiev un termen neaoș (de fapt, cuvântul vine din slavă…) – „dârzenie”. Aș alege însă un alt termen aici pentru a exemplifica bruxellezul „reziliență” – și anume „viețuire”. Este un termen neaoș, care are o rădăcină latină. (Putem spune că vine din limba bătrână…) Dacă viețuirea nu mai este (foarte) uzitată, un derivat al său – „supraviețuire” – este în vocabularul de bază (inclusiv în vocabularul tranziției). Dacă ne gândim la (supra)viețuirea „multimilenară” a poporului român, ea pare un exemplu de manual a ceea ce Charles Darwin a numit „adaptarea la mediu”: dacii au învățat latina (și scrisul); daco-romanii au învățat slava (și dârzenia); românii au învățat turca (și bacșișul); vom învăța acum și bruxelleza… În definitiv, această viețuire este unul dintre puținele concepte care unesc progresiștii și (ultra)conservatorii.

Să ne amintim că la noi a existat un Partid Conservator Progresist… Suntem foarte rezilienți în puterea de adaptare la forțele exterioare. De exemplu, pașoptiștii, acei nebuni frumoși care au creat „o țară ca afară” se pare că învățaseră la Paris mai mult decât „[l]a gât cravatei cum se leagă nodul”. Ei au adus (cu forța) România din Evul mediu în modernitatea europeană. Dar tot ei au determinat curentul naționalist din Principate și apoi au determinat liberalismul (național) românesc sub egida „prin noi înșine” care viza dezvoltarea economică prin sprijinul statului și măsuri protecționiste împotriva „intereselor străine” (azi le-am spune „corporațiilor multinaționale”). Caragiale ni-i descrie spre finalul secolului XIX în retorica lui Nae Cațavencu (apropo, un avocat!) – „Nu voi, stimabile, să știu de Europa d-tale, eu voi să știu de România mea și numai de România… Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniți cu gogorițe, cu invențiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiți opinia publică… (…) Să-și vază de trebile ei Europa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu… N-are prin urmare dreptul să se amestece într-ale noastre… D-ta ești advocat, ești confrate cu mine… (…) Știi ca și mine principiul de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale… oneste bibere…”.

Revenind la viețuire, noi suntem cu toții niște viețași – condamnați să trăim aici pe viață („Noi suntem aici/În veci”) – pentru că trăim în Romania și asta ne mănâncă tot timpul. Iar studiile juridice sunt printre cele mai naționale studii posibile. Dreptul este național. În cel mai bun caz, aveți șansa unor studii europene care să vă permită să aplicați dreptul european în cadrul instituțiilor Uniunii Europene. Diferența față de vremea tinereții mele este că astăzi putem alege (dacă) să trăim aici. Eu am făcut această alegere, nu mi-a impus-o nimeni. Și aș face-o din nou! Trebuie să vă uitați în interiorul vostru și să vă puneți aceeași întrebare.

Limita ca (auto)apărare

Dar dumneata nu ești un simplu funcționar,
ești o ființă gânditoare! Ca trestia…
Ești o persoană…
Eugène Ionesco, Victimele datoriei

În Institutele lui Ulpian scrise prin 212-213 AD (și citate în Digestele lui Justinian din  533) se stabilește că juristul trebuie să știe să discearnă, deci să gândească în mod critic. Gândirea critică este marele handicap al epocii noastre. Testele PISA (nu numai în România, ci pe tot mapamondul) doar diagnostichează o stare de fapt: gândirea critică este în scădere vertiginoasă de la un cincinal la altul. Or, justiția fără gândire critică nu poate exista. Cel ce pus să judece trebuie să… judece, adică să raționeze. Judecata este procesul de decizie bazat pe un raționament logic. Cu cât mizele sunt mai mari, cu atât factorii „de mediu” devin mai acuți. Dacă decizia este luată „după fler” sau „după simț(uri)”, ea poate fi influențată nepermis de acești factori exogeni. Când ești pus să decizi, pe de o parte simți enorm, pe de alta ajungi să vezi monstruos… Poți foarte ușor să ai impresia ca privești în genune…

Resortul la rațiune (și la gândirea critică) este singura șansă de a supraviețui acestui vertigo intelectual generat de procesul de luare a deciziei. Lipsa (sau slăbiciunea) gândirii critice sunt principalele metehne care stau în calea unui jurist adevărat. Tocmai de aceea, lipsa sau inadecvarea motivării sunt vicii profunde ale unei hotărâri judecătorești, care conduc la desființarea acesteia. Argumentul se extinde și la motivele din cererile adresate instanței și chiar și în cele adresate administrației. Dacă ați neglijat în cei 12-13 ani de școală această abilitate de a gândi critic (un indiciu vi-l poate furniza nota de la proba de „logică”), va trebui să recuperați „din mers”. Majoritatea examenelor de la Facultatea de Drept nu pot fi trecute ușor fără a recurge la gândirea critică. (Iar „împrumutarea” acesteia de la coleg sau de la asistentul virtual este extrem de periculoasă – se poate lăsa cu exmatricularea – și de multe ori dă greș. Deci nu puteți „externaliza” funcția de gândire…)

Apelul (exclusiv) la cunoștințe (memorate) și la sentimente (precum se spune că ar fi cel de dreptate) se poate dovedi înșelător. Afectele ne pot trăda când ne așteptăm mai puțin. Avertismentul biblic de a nu(-i) judeca (pe alții) vine tocmai din ideea de a-l proteja pe judecător. (Nu doar judecătorii judecă, ci și procurorii când decid dacă trimit sau nu în judecată, și avocații când decid dacă preiau sau nu un caz, consilierii juridici când decid cum să-și apere angajatorul, notarii când decid dacă autentifică sau nu un contract, funcționarul când decide dacă îi aprobă cererea petentului. Îndemnul lui Ulpian era adresat tuturor juriștilor, inclusiv funcționarilor publici.) Uneori este periculos și când ne sondăm prea mult subconștientul (păcătuind cu gândul), dar apoi când îl sondăm pe al altora? Domnul judecător Gabriel Caian vorbea deunăzi despre Suferința etică din magistratură…

Nici apelul (exclusiv) la rațiunea rece nu este suficient. Dar el este necesar! Rațiunea scoasă din contextul social pe care decizia trebuie să-l surprindă poate determina motivări de tip sofistic. Vedem deseori (din păcate), hotărâri motivate impecabil „pe drept”, dar fără legătură cu realitățile pe care se presupune că le „dezleagă”. De aceea, hotărârea trebuie motivată „în fapt și în drept”, trebuind să arate „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția”. Riscul unei gândiri „reci” este să nu-ți mai pese de (nimeni și de) nimic și să ajungi tot într-o formă de alienare – sociopatia/mizantropia. Invers, dacă pui prea mult la inimă, poți da în paranoia/teoria conspirației (încercând să găsești o explicație rațională coerentă unor acțiuni individuale umorale) sau în idealism. În ambele situații ratăm bazele dreptului enunțate de Celsus – binele și echitatea – care necesită simț moral („prințipuri”) și empatie („mizericordie”), dar (și aceasta este în mod esențial surprins de Ulpian) aplicate la cazul particular într-un mod rațional.

Veți descoperi pe parcurs că, în domeniul profesiilor juridice, nebunia este boală profesională. Unii dintre voi poate își amintesc despre un judecător concurent la ediția din 2014 a emisiunii MasterChef. El declara atunci că „Dacă n-ar fi veselia asta, am lua-o pe brăila. Și nu doar eu, toți colegii mei. Munca de judecător este o muncă foarte grea, uite, mi-a albit părul la treizeci și ceva de ani”. Ulterior, a fost exclus din magistratură și apoi s-a sinucis. Nu, această boală nu este recunoscută ca atare și, de aceea, din păcate, nu există remedii adaptate pentru ea (e.g. pensii ocupaționale, retragere demnă din viața activă, consiliere psihologică țintită pe problemele profesiei). În schimb este acceptată implicit. Mult hulitul „spor de suprasolicitare neuropsihică”, în ciuda denumirii pompoase, are un temei justificat în tensiunea cotidiană pe care o generează această stare de încordare de a decide pentru viața unor oameni. Și de a găsi decizia corectă și de a defini limitele rezonabile ale comportamentului uman.

Vă doresc să vă descoperiți din timp limitele și să nu le depășiți!