Ce învață copiii despre adevăr, autoritate și ceilalți atunci când intră în clasă
Școala oferă în fiecare zi mai mult decât materia din orar. Prin regulile, interacțiunile și situațiile obișnuite ale vieții de clasă, copiii învață și cum se argumentează, cum se greșește, cum se ascultă și cum se exercită autoritatea. Timp de mii de ore, din aceste experiențe mici și repetate, își construiesc treptat o idee despre felul în care pot funcționa relațiile dintre oameni și despre locul lor în această lume. Trebuie însă spus acest lucru: natura, frecvența și efectele acestor experiențe diferă enorm de la o clasă la alta și de la un copil la altul.
Am avut norocul să întâlnesc, de-a lungul școlii și facultății, profesori cel puțin decenți. Tocmai de aceea îmi amintesc atât de precis unele momente care ieșeau din tiparul acesta.
La facultate, unul dintre profesori dădea note exigente, dar corecte. La examenul considerat cel mai greu din toți cei trei ani de licență luasem opt de la prima examinare, a doua cea mai mare notă. Corectitudinea evaluării sale nu mi-a ridicat probleme și mi-a rămas ca reper pozitiv.
Doar că, la curs, descuraja abordarea matematică a electrostaticii și prefera fenomenologia. Nu era o așteptare pe care s-o facă explicită de la început. Într-o zi ne-a cerut să demonstrăm că forțele electrostatice reciproce dintre două sarcini au aceeași mărime, aceeași direcție și sens opus. Eu pregătisem o demonstrație cu vectori de poziție. Dumnealui aștepta un răspuns fenomenologic, fără să fi precizat asta vreodată.
O colegă a răspuns cu voce tare, iar profesorul i-a spus că răspunsul era greșit. Am ridicat mâna, fără să vorbesc. M-a privit: „Ai auzit de politețe?”, pe un ton pe care atunci l-am simțit ca pe o palmă dată în treacăt. După foarte puțin din explicația mea a venit și concluzia: „Mai citește.” Mai târziu aveam să întâlnesc aceeași demonstrație, cu vectori de poziție, și în alte cursuri de fizică.
Emoția exactă s-a estompat. Îmi amintesc însă socoteala care a urmat și care probabil a durat două secunde: merită să mai ridic mâna la ora asta? Am decis că nu.
Momentul acela nu spune totul despre profesorul respectiv și nici nu trebuie să spună. Spune, însă, ceva important despre clasă: un elev poate avea un argument și poate ajunge foarte repede la concluzia că expunerea lui costă mai mult decât merită.
Aveam nouăsprezece ani și încă nu predam într-o școală. Mi-am promis atunci că nu voi pune vreodată un elev într-o asemenea situație.
Am descoperit mai târziu cât de greu este să-ți respecți toate promisiunile făcute înainte să ajungi de partea cealaltă a catedrei.
Școala ca model
Ani mai târziu, un elev m-a întrebat într-o oră de fizică: „Ce este, de fapt, un model fizic?” I-am explicat că un model păstrează anumite trăsături ale realității și le lasă pe altele deoparte. Îl folosim pentru a înțelege, explica și prezice, apoi îi căutăm limitele.
Întrebarea mi-a rămas în minte pentru că școala funcționează, într-un anumit sens, tot ca un model. Copilul petrece acolo mii de ore într-o comunitate cu reguli, ierarhii, sancțiuni, recompense și conflicte. Vede oameni care trebuie să lucreze împreună chiar și atunci când nu se plac. Lecția aceasta rulează zilnic, indiferent dacă apare sau nu în planificare.
Copilul observă cine poate vorbi, cine este întrerupt, ce se întâmplă cu cel care greșește și dacă regulile se aplică tuturor. Observă ce face omul aflat în poziția de autoritate atunci când este corectat. Din toate acestea învață ceva despre adevăr: cine trebuie să-și justifice afirmațiile, cine poate spune „cred că aici ați greșit” și ce urmează după acest moment.
Copiii învață ce le spunem despre adevăr și învață, în același timp, cine are voie să-l spună.
Și aici apare, aproape inevitabil, cuvântul „respect”.
Respect, autoritate, putere
Un elev vorbește în timp ce profesorul explică. Altul încearcă să urmărească. Profesorul îi cere primului să se oprească. În scena aceasta banală există deja o regulă, o autoritate, mai multe drepturi care trebuie protejate și o decizie pe care cineva trebuie să o ia.
De aceea „respect” este un cuvânt dificil. Poate însemna „nu vorbi peste mine”, „recunoaște-mi rolul”, „nu mă umili”, „fii politicos”, „respectă regula” sau „ascultă-mi argumentul”. Profesorul care spune „vreau să fiu respectat” poate cere, perfect legitim, condițiile necesare pentru a preda. Elevul care spune că nu a fost respectat poate vorbi despre ridiculizare, despre faptul că nu a fost ascultat sau despre o consecință pe care o consideră nedreaptă.
Prefer să mă gândesc la o autoritate explicabilă. Profesorul conduce clasa, stabilește limite, evaluează și poate spune un „nu” ferm, în condiții rezonabile. Elevul nu are drept de veto asupra fiecărei decizii, iar ora nu poate deveni, cred, o negociere permanentă. Criteriul și motivul intervenției trebuie însă să poată fi explicate.
Autoritatea protejează și copilul care încearcă pur și simplu să învețe. Dacă zece minute dispar pentru restabilirea ordinii, le pierde și el. Exigența face parte din aceeași responsabilitate: o lucrare poate fi insuficientă, o sarcină poate trebui refăcută, iar un răspuns poate fi greșit.
Contează foarte mult mesajul care însoțește toate acestea. „Poți mai mult, uite unde trebuie să lucrezi”, „asta e tot ce poți” sau „ești brânză bună în burduf de câine” pot porni de la aceeași performanță și pot lăsa în urmă lucruri complet diferite.
Prin putere înțeleg asimetria reală a rolurilor. Profesorul evaluează, stabilește consecințe, controlează o parte importantă din timpul clasei și poate modifica printr-o singură replică felul în care un copil este văzut de colegi. Această asimetrie face parte din profesie. Competența profesională include și felul în care este folosită.
„Trebuie să te impui”
Mulți profesori aud la un moment dat formula „trebuie să te impui”. Uneori ea desemnează consecvență, limite și capacitatea de a conduce grupul. Alteori descrie distanță, severitate și așteptarea ca o clasă bine condusă să răspundă instantaneu prezenței profesorului.
În spațiul public, mai ales online, verdictul vine repede. Câteva zeci de secunde cu elevi gălăgioși pot produce concluzii precum „nu știe să se impună”, „nu are autoritate”, „nu are ce căuta la catedră”. Dintr-o secvență se formulează o judecată asupra competenței unui om. Istoricul clasei, ce s-a întâmplat înainte, efectivul, ora din zi, sprijinul școlii și zecile de alte decizii luate de profesor în ziua respectivă rămân în afara cadrului.
Profesorul știe că este privit. Poate simți că o ezitare va fi citită drept dovada că „a pierdut clasa” și că trebuie să arate repede că deține controlul.
În cealaltă parte a aceleiași scene se află elevul. Și el face uneori calcule foarte rapide: dacă răspund și greșesc, cine râde? Dacă îl contrazic pe profesor, folosind argumente valide pe baza unor cunoștințe concrete, ce urmează? Dacă întreb ceva „evident”, ce vor crede ceilalți? Poate că e mai sigur să tac. Nu e o slăbiciune a copilului, dar reprezintă o evaluare realistă a riscului, într-un loc unde riscul chiar există.
Profesorul se poate teme că, dacă nu reacționează imediat, ceilalți vor vedea situația drept dovada că a pierdut controlul. Elevul se poate teme că, dacă răspunde și greșește, clasa va transforma greșeala într-un verdict despre el. Amândoi simt publicul. Profesorului îi revine însă responsabilitatea profesională de a decide ce rol îi dă acestui public.
De aceea întrebarea „știe să se impună?” mi se pare prea săracă. Prefer una mai concretă: poate conduce clasa într-un mod previzibil, legitim și suficient de sigur pentru participare, inclusiv pentru greșeală și dezacord?
Prin „sigur” înțeleg o clasă în care elevul poate întâlni dificultate, frustrare, consecințe și eșec, iar prețul lor nu devine umilirea.
Cele trei secunde
Toate acestea sună mult mai ordonat într-un text decât într-o clasă. Uneori profesorul trebuie să aleagă următoarea replică în trei secunde.
Există ore în care este obosit, clasa a fost deja întreruptă de câteva ori, cineva vorbește peste el și materia continuă să existe indiferent de câtă energie mai are adultul. În asemenea momente, monologul interior poate suna aproximativ așa:
Nu e corect să-l fac exemplu. Dar dacă nu fac ceva acum, pierd toată ora. De ce tace tocmai acum? Tăcerea asta mă face să mă simt de parcă n-aș ști ce fac.
Onestitatea despre principii este relativ ușoară la birou. Mai greu este să privești ce intră în aceeași încăpere în minutul patru al unei ore care alunecă: principiile, oboseala, orgoliul, frustrarea și nevoia foarte concretă de a continua.
Sarcasmul poate părea eficient. Produce râs, poate opri un comportament și poate reda profesorului senzația de control aproape instantaneu. Costul apare uneori mai târziu, la următoarea întrebare, când mâna rămâne jos.
Unele victorii de zece secunde merită pierdute.
Mai există și zile în care aceste trei secunde vin după alte cincizeci de asemenea momente. O clasă numeroasă, mai multe ore consecutive, întreruperile și lipsa sprijinului îngustează repertoriul din care profesorul poate alege repede. O replică nepotrivită rămâne nepotrivită. Prevenirea ei nu poate depinde exclusiv de autocontrolul individual al unui adult obosit. Cei mai mulți profesori pe care i-am cunoscut reușesc, în aceste condiții, mai mult decât ar trebui să li se ceară vreodată.
Umorul are o direcție. Și are și sens
M-am întors în ultima vreme la mărturiile foștilor elevi ai profesorului orădean de fizică Ludovic Schwartz. Portretul care apare acolo este interesant tocmai prin ambivalența lui: foști elevi își amintesc competența, cultura, umorul și o disciplină descrisă drept „liber consimțită”, alături de severitate, teamă de ascultare și momente de ironie.
În aceleași mărturii apare un episod care mi se pare mai util decât imaginea unui profesor ideal. Un elev pregătise o metodă proprie de studiere a unei mișcări cu ajutorul stroboscopului. A venit cu dispozitivul în fața clasei și, exact atunci când trebuia să funcționeze, experimentul nu a funcționat.
Schwartz a început să spună o poveste amuzantă despre un alt experiment nereușit, făcut chiar de el. Atenția și râsul clasei s-au mutat spre poveste. În timpul acesta, elevul și-a reparat dispozitivul, iar experimentul a reușit.
Schwartz nu i-a reparat aparatul; ar fi însemnat să facă o parte din proiect în locul său. I-a protejat câteva secunde în care să și-l poată repara singur.
Într-o clasă, umorul profesorului are o direcție. Poate îndrepta douăzeci de priviri spre copil sau le poate lua, pentru câteva secunde, de pe el. Iar sensul acestuia, departe de a fi trivial, poate susține întreaga clasă în a descoperi ce este cu adevărat lipsit de superficialitate.
Profesorul păstrează în ambele situații controlul atenției clasei. În episodul acesta îl folosește pentru a-i restitui elevului puțin spațiu. Uneori respectul se vede exact într-un asemenea gest.
„Am greșit”
Competența profesorului nu presupune infailibilitate. Profesorul poate interpreta greșit intenția unui elev, poate calcula greșit, poate omite un pas important sau poate formula prost o explicație. Competența include și capacitatea de a detecta eroarea, de a o corecta și de a continua.
„Am greșit” poate fi, în acest sens, o propoziție foarte profesională. Evident, dacă este dispus să acționeze și să le arate elevilor cum anume este dispus să își corecteze greșeala.
Pentru un profesor de științe, ideea ar trebui să fie familiară. Modelele au limite, măsurătorile au incertitudini, ipotezele pot fi respinse, iar explicațiile se modifică atunci când apar dovezi mai bune. Dacă îi cer elevului această disciplină intelectuală, are sens să mă poată vedea practicând-o.
O autoritate care nu suportă să fie corectată predă despre adevăr înainte să mai apuce să predea materia.
Asta nu transformă orice obiecție a elevului într-un argument valid. Profesorul poate avea dreptate, iar elevul poate greși. Obiecția trebuie examinată, iar statutul celui care vorbește nu ar trebui să înlocuiască analiza argumentului.
Exigență fără verdict asupra persoanei
O clasă liniștită poate însemna lucru, atenție și respect pentru timpul celorlalți. Poate exista și o liniște învățată prin evitare. După câteva răspunsuri întâmpinate cu râs, oftat sau „asta trebuia să știi”, tăcerea devine o strategie foarte rezonabilă.
Ttocmai atunci pierdem informația de care avem nevoie. Răspunsul greșit ne arată unde s-a rupt înțelegerea. Întrebarea stângace scoate uneori la suprafață ceva ce zece exerciții mecanice ascund.
De aceea, succesul unei ore se poate vedea și prin câte mâini mai îndrăznesc să se ridice după primul răspuns greșit.
Același principiu se aplică exigenței. „Ai omis justificarea aici și aici” descrie o performanță observabilă. „N-ai învățat” presupune o cauză. „Ești leneș” mută verdictul asupra persoanei. Toate trei pot apărea în aceeași secundă de frustrare, iar pedagogic spun lucruri foarte diferite.
Elevul poate primi o notă mică și poate fi tratat cu respect. Profesorul trebuie să poată explica criteriul, iar elevul trebuie să poată afla ce are de îmbunătățit. Refuzul de a cosmetiza performanța poate transmite chiar că profesorul îl consideră capabil de mai mult.
Respectul pentru elev include suficientă încredere încât să-i ceri ceva greu și suficientă grijă încât să nu-i transformi dificultatea în spectacol.
Ce încerc să fac în acele trei secunde
Nu am o metodă infailibilă. Am câteva gesturi care mă ajută.
Uneori îmi aud deja replica în minte înainte să o spun. Elevul vorbește peste mine, ceilalți încep să se uite, iar câteva cuvinte bine plasate ar obține râsul clasei. Dar, cel mai probabil, nu ar fi corect față de nimeni. În asemenea momente încerc să-mi cumpăr trei secunde și să spun doar: „Vorbim după oră.”
Această frază nu rezolvă singură disciplina unei clase și nu funcționează în orice situație. Îmi oferă însă timpul necesar pentru a separa nevoia de a opri un comportament de tentația de a câștiga scena.
Dacă sunt iritat și un elev contestă o notă, pot cere două minute să mă uit din nou la lucrare înainte să răspund. Mai folosesc și un test imperfect: aș spune același lucru dacă elevul și cu mine am fi singuri în încăpere? Uneori intervenția trebuie să fie publică, fiindcă regula privește întreaga clasă. Dacă replica mea își pierde aproape tot efectul fără spectatori, merită să mă întreb de unde venea efectul.
Și încerc să-mi amintesc stroboscopul lui Schwartz. Uneori elevul are nevoie ca profesorul să intervină direct. Alteori are nevoie doar de câteva secunde în care să-și poată rezolva singur problema, fără să fie sancționat pentru asta.
Ceea ce rămâne
Elevul care m-a întrebat ce este un model fizic probabil a uitat conversația. Va uita și multă fizică, așa cum am uitat cu toții enorm din ceea ce am învățat pentru teste. Mi-ar plăcea să-i rămână câteva reflexe: să întrebe de unde știm, să poată spune „nu știu încă” fără rușine și să-și schimbe părerea atunci când apar dovezi mai bune.
Mi-ar plăcea să-i rămână și ceva despre ceilalți: că omul cu care nu este de acord își păstrează demnitatea, că o regulă serioasă funcționează și când devine incomodă și că statutul nu face un argument mai adevărat. Toate acestea se învață prin gesturile mici ale unei ore: cine este ascultat, cine poate greși, cine poate cere explicații și cine trebuie să-și justifice afirmația.
Undeva, într-un amfiteatru cu bănci de lemn, o mână a coborât după un calcul de câteva secunde. Era mâna mea. Acum sunt eu omul din fața clasei, cel spre care se uită ceilalți când trebuie să aleg foarte repede ce spun.
În acele trei secunde decid cum continuă ora. Nu pot ști de fiecare dată ce decide, în același timp, copilul din bancă.
Uneori aflu. Alteori, nu.
Intr-o scoala din Bayern, Germania, era un profesor care nu prea era pe linie, mai ales cu anumite ideologii obligatorii in tarile „democratice”. Desigur ca nu putea sa spuna cu voce tare si folosea un mic trick. Avea o eleva cunoscuta drept putin revolutionara si o intreba cum vede o anumita problema. Eleva avea si o cuvantare extrem de acida dar plina de argumente si logica. Profesorul se multumea s-o contrazica de ochii lumii, dar de fapt se vedea de la o posta ca isi spunea parerea prin gura elevei.
Ca si profesorii trebuie sa respecte o anumita „norma”, nu pot spune ce le trece prin cap!
PS Noi. astia batrani; simtim si acum efectul unor profesori bestii care au incercat sa ne distorsioneze sufletul, nu numai gandirea. Din fericire nu toti, chiar si atunci au existat profesori oameni adevarati?
Hai neamtule, lasă fitilele astea conspiraționiste! Nu mai există din anii 60 în Bavaria învățământ ideologizat. Nu există nicio linie, niciun comportament anormal care să fie “normat” în școlile europene. Corectitudinea politică este ea însăși normalitate, dar nu există politică corectă. Nu trebuie confundate cele două.
Apoi chiar și presupunând că ar exista linii și norme, care sunt conceptele de o parte și de alta ale acestor linii? Erau bestiile de profesori “pe linie” sau pe alături? Era profesorul care-și întărâta eleva să spună cu voce tare ce nu putea el să spună o bestie, un rebel de duzină sau un dizident ideologic? Ce anume scotea din eleva cu vocabularul acid la purtător? Eu cred că era un fricos, care ar fi căzut la pedagogie.
Uite, pe la jumătatea anilor 80, eu am avut un profesor de filosofie care avea într-adevăr curaj să nu fie pe linie. Îl chema Ion Popescu (chiar ăsta îi era numele, nu e ți. Musterman), era relativ scund, îndesat, dar fără a fi gras, cu o alură de neandertalian, accentuată de gâtul scurt, pilozitatea abundentă și platele a la Florian Pittiș. Intra de obicei la oră și citea știrile din ziare. O dată a citit despre o nouă invenție a francezilor privind transporturile în comun. Era o știre de fapt divers, de pe ultima pagină. Apoi întorcea ziarul și declara ritos, cu voce tare: “În RSR s-a reinventat, prin decret prezidențial, atelajele cu cai, boi si măgari.” La care adăuga “numai de catâri n-au nevoie ăștia! Dar sunt știri din ziarele socialiste, deci nu au cum să mintă!”
Un alt exemplu: filosofând despre diferențele dintre societățile europene și cele din Orientul Îndepărtat, profesorul a spus că noi, europenii, am evoluat preponderent materialist. Pentru noi are mai multă importanță cuiul și rama tabloului, poate chiar și culoarea să se potrivească cu ambientul, pentru chinezi și indieni este mai Important mesajul decât acuratețea reprezentării. De asta, deși picturile lor ne par stereotipuri, ei recunosc diferențe de mesaj între două realizări aproape identice.
Și adaugă apoi cu zâmbetul pe buze: “bineînțeles cu excepția tablourilor care atârnă în fiecare sală de curs din SSMD.”
Învață să dea cadouri pentru a fi bine văzut.
Învață că dacă cineva îl agresează fizic sau psihic și el ripostează, evde vina.
Învață să nu știe ce sexvare.
Etc
Simon Sinek avea dreptate: ar trebui că toată lumea să înceapa cu DE CE?
De ce se afla profesorul acolo, in fata copiiilor? De ce se afla copiii acolo, in clasa, in fata profesorilor?
Fiecare ar trebui sa își definească DE CE-ul, și viața ar fi mai usoara pentru toată lumea.
Profesorii o fac pentru bani. Pentru faima. Pentru pasiune. Pentru răzbunare. Pentru recunoaștere.
Elevii …sunt prea mici că să știe, ei de la ei, de ce sunt acolo, in fata profesorilor.
Părinții le spun: mergi la școală că să înveți.
Profesorii le spun: sunteți aici că să învățați
Bunicii le spun: mergeți la școală că să invatati.
Dar nimeni nu le definește „învățarea”. Așa că se comporta copilăresc: vorbesc în ore, răspund când au chef, sunt atenți cat pot, se mai joaca pe telefon, se supără ușor, poarta supărarea poate toată viața samd. Unii mai și învață, pentru că „de ce-ul” lor este sa nu își supere părinții. Sa nu își supere profesorul preferat. Să fie recunoscuți în clasa. Să se diferențieze cumva.
Dincolo de pedagogia clasica puțin stufoasă și cam depășită, ar trebui poate sa folosim cunoștințele moderne de psihologia adultului și psihologia copilului. Să îi învățăm inca de la grădiniță sa stea într-un loc (controlul agitației se educa), sa ii învațăm să vorbească pe rand (controlul instinctelor se educa) sa ii învățăm să fie atenți 10-15-30 de minute, sa ii învațăm să asculte activ și să reacționeze cu moderație.
Problema multor copii este că vin în școală fără educație minima de la grădiniță, instinctuali și temperamentali.
Școală nu este doar despre cunoștințe, ci și despre social skills. Vedem tot mai mult pe media, sau in diverse poziții de putere, adulți instinctuali, care nu își înțeleg „de ce-ul”, rolul lor în pozițiile pe care le eu. Toate acestea ar trebui sa fie fost deja invățate în școală.
O singura observatie: „cunoștințele moderne de psihologia adultului și psihologia copilului” sunt la fel de stufoase si depasite ca si pedagogia clasica, exact din momentul in care apar. De ce? Pentru ca pedagogia si psihologia nu sunt stiinte, ci doar o colectie de pareri si idei pur subiective ale unora care nu au fost in stare sa priceapa atunci cand erau prin scoala matematica si disciplinele bazate pe logica si deductie.
In majoritatea cazurilor, aplicarea cu obstinatie a unor asa zise principii de pedagogie si psihologie nu numai ca este inutila, este chiar nociva, afectand grav capacitatea intelectuala a celor aflati la inceput de drum ( elevi, studenti).
A face instructie si educatie, adica a fi profesor ( autentic, nu surogat) , tine efectiv doar de talentele si aptitudinile( skills) pe care le ai ( de la natura sau formate in primii 20-25 de ani de viata), de nivelul de inteligenta si de capacitatea de exprimare si comunicare.
Orice alta caracterizare este un amalgam de sloganuri inepte.
Abordare gresita, psihologia copilului este stiinta, iti arata cum sa abordezi un elev
in functie de dezvoltarea anatomica si fiziologica. Pedagogia este stiinta pt ca te ajuta cum sa aplici cele mai bune metode de predare, dar si de a invata pe elevi. Pe discipline distincte. Treptat au aparut metoda Montesori si Waldorf. Copiii trebuie odata cu scoala sa invete ca in societate exista reguli si cum sa ne controlam instinctele. Se vede ca dv nu lucrati in invatamant dar va dati cu parerea.
@Stefan
Am considerat, in mod greșit !, că pedagogia „clasică” e depășită prin aportul 🤔 (perniciosul aport…) psihologiei moderne.
Regret să spun dar starea calității educației (in continuă scădere in OCDE) din ultimele decenii este rezultatul adoptării rapide si pe scara largă a teoriilor și studiilor fake (sau in cel mai bun caz speculative) ale psiho moderne.
Nu vreau să mă avânt în considerații asupra valorii descoperirilor, dezvăluirilor, concluziilor in urma „studiilor” psiho sau a războiului permanent ideologic și generational din cadrul acestui domeniu al cunoasterii care își revendică statutul de știință. Toate acestea conduc la o fluiditate permanentă și la o imposibilitate a stabilirii unui „teren ferm” asociat unei răspunderi intelectuale serioase ptr.ca psiho este beyond any reasonable doubt…..adica are fir direct cu Doamne-doamne, Sf.Duh, știe exact ce este in mintea noastră, etc.
Exemplu: teoriile despre relațiile de cuplu, parenting, omniprezenta depresiei, pacient = client, dezvoltare personala, etc.
Pedagogia clasică are avantajul irefutabil al confirmării in timp. Pedagogia clasică, cu toate minusurile ei, este unul dintre factorii care au dus la construcția/avansul tehnico-material al societății de astăzi. Să îi acordăm acest merit !
Psiho și „științele educației” bazate pe psiho modernă a condus, in very short time, la dezastrul școlar teribil din America de Nord.
Deși a irosit enorm de mult timp Ro.are încă șansa de a recupera ptr.ca bunul simț comun mai constituie încă un oarecare teren ferm.
@LS, @JB,
Ce pot sa spun este ca abia in ultimii ani se vorbeste mult mai mult despre deosebirile dintre copii / oameni.
Sunt copii / oameni kinestezici, care au nevoie de miscare, care atunci cand sunt emotionati simt nevoia sa se miste (colegul agitat care atunci cand vorbeste la telefon se plimba prin birou), dar sunt si copii / oameni linistiti, introverti, care atunci cand sunt emotionati se inchid, nu raspund, nu se misca (colegii care interactioneaza bine doar prin mail). Profesorul ar trebui sa recunoasca si sa interactioneze cu acesti copii in mod diferit, sa ii tempereze pe kinestezici si sa ii incurajeze pe introvertiti.
Sunt copii / oameni care sunt matinali, la ora 5 – 6 sar „freshi” din pat, si la 9-11 dau maximul de randament, cu o scadere a randamentului spre 12-13. Dar sunt si copii / oameni care sunt „evening type”, care se trezesc mai tarziu, la 8-9 incep cu o cafea, si abia la 14-16 sunt in maxim de randament. Atunci cand vii ca profesor cu o lucrare la prima ora, cei „morning type” au cea mai mare probabilitate sa ia nota 10, pe cand cei „evening” nu dau maxim de randament. Ca profesor, trebuie sa alternezi orele, sa dai sanse egale tuturor copiilor.
De asemenea, a cunoaste tipurile de personalitate a copiilor: sangvinic, coleric, melancolic, flegmatic, ajuta la relationare si la modul de abordare a subiectelor, temelor de lucru. Clasic, copiii cei mai agitati sunt cei care vor acapara orele in toti cei 13 ani de scoala, introvertitii avand putine sanse de recunoastere / vizibilitate.
La fel, a cunoaste modul de dezvoltare a creierului uman, etapele clasice: 0-3 ani, copilaria inocenta 4-11 ani – cu limitarile ei de intelegere, adolescenta furtuna 12-18 ani – cu inegalitati in dezvoltare, este important in modul de abordare, in acceptarea reactiilor de la copii, in modul de interactiune. Nu se poate cere unui copil de scoala primara sa fie profund si responsabil, dar se poate stimula responsabilitatea la liceeni.
Pedagogia clasica il are pe profesorul „Dumnezeu” in centru si materia de studiu ca livrabil non-negociabil. Da, pedagogia clasica functioneaza inca in tarile asiatice: China, Singapore, Coreea de Sud, Japonia, Turcia, tari unde familiile si copiii inteleg ca saltul se face prin educatie. Ei au nevoie de disciplina si de acest salt.
În țările occidentale, adulții și copiii nu mai au nevoie de „saltul generațional”, copiii sunt doriți și protejați de familie. De aceea aici, pedagogia moderna pune mai mult accent pe copil/ elev, pe nevoile lui, pe emotiile si reactiile lui.
Sigur, este o tema larga de discutie. Nu sunt adeptul versiunilor alternative de educatie, gen Motessori sau Waldorf pentru ca traim intr-o tara cu mult bullying, si calirea in colectiv este necesara. Dar profesorul trebuie sa fie „aware” de psihologia copilului si de tehnicile moderne de persuasiune si captare a atentiei,
Relativ la testele PISA, nimeni dintre profesori nu le pregateste. Programa nu este adaptata, predarea la aceste materii este dupa programa clasica, nu dupa cerintele PISA, nu se pune accent la clasa pe cerintele specifice. Aici un exemplu din 2022: https://www.edupedu.ro/itemi-pisa-2022-exemple-de-probleme-primite-la-testarea-care-arata-un-procent-de-analfabetism-functional-de-49-si-un-nivel-de-excelenta-de-4-la-matematica-pentru-elevii-romani-de-15-ani-subiecte-cu/ Cati dintre profesorii de stiinte pregatesc elevii cu astfel de intrebari? Cum credeti ca abordeaza si rezolva elevii care vad acest tip de test pentru prima data in momentul testarii? Se preda teoria clasica, prin pedagogia clasica, dar avem pretentii sa avem rezultate bune la intrebari / abordari prin / ale cunostintelor moderne.
Dar ca sa existe scoala axata pe tipurile de elevi, la clasa primara maxim 14-16 copii, la gimnaziu la fel, la liceu 18- 20 elevi. Cu turma, nu poti sa cunosti f.copil in parte. Personal, dupa un trimestru, reuseam sa stiu f. elev dupa nume si dupa un an sa stiu firea fiecaruia. Si aveam 8 clase in predare. Asta la o clasa cu 28- 36 de elevu.
A fi educator este o meserie grea, indiferent de disciplina predată. Ești cumva la mijloc între mintea ta și mintea elevului, între obligația profesională/educativă și necesitatea coerciției/ instrucției. Mintea încă ne formată a elevului îți deformează propria minte. Este, ca educator, de multe ori insuportabil. De aici apare și bulling-ul profesoral.
A găsi în fiecare zi un just echilibru între obiectiv și subiectiv este destul de stresant. Dar în asta constă arta/ harul meseriei de dascăl. Îți trebuie vocație ca să faci educația unor suflete ne formate și pe care „să le formezi” tu. Dacă nu reușești, te ratezi, nu profesional ci ca om. O meserie grea.
Scoala romaneasca are multe bile negre. Dar asta nu inseamna ca nu exista profesori f.buni, dar sunt tot mai rari. Dupa anul 2000, retelele de socializare si parintii au redus cu mult notiunea de decenta si respect fata de invatatori si profesori. Degeaba profesorul cere norme si reguli de bun simt, daca acasa parintii acasa, fata de copii, zic, da-l naibii!! Sau vin si cer socoteala pt.notele primite. Copii si tinerii de azi, numai saluta vecinii, nu ii ajuta pe cei in varsta sa le deschida o usa, sau sa le cedeze un loc in tramvai!! Iar adevarata scoala se face cu maxim 16 copii la primar si gimnaziu si 20 la liceu. Avem numarul cel mai mare de elevi alocat la un profesor din UE. Scolile nu sunt scoli ci clocitori de petrecut timpul si nu de facut educatie.
„Ce este, de fapt, un model fizic?”
de regula totul incepe cu definitii si principii simple, inainte de a cunoaste ce va urma; daca elevul pune aceasta intrebare dupa ce a parcurs deja materia, pare sa exprime oportunitatea unei reevaluari dintr-un unghi mai larg, cu mintea de pe urma; destui profesori ar considera ca momentul analizei e de mult timp depasit, prezentul fiind rezervat subiectelor tipice de examen, nu e vreme de recuperat raniti din urma;
totodata, e dezgustator sa constat o permanentizare a brutalitatii cu care e „pedepsita” greseala; elevii sunt intimidati, in loc sa simta placerea profesorului de a-i readuce pe calea corecta; cu atat mai rau ca li se inhiba capacitatea de a argumenta si a combate; greseala atrage etichete nepotrivite, in loc sa fie exploatata ca o fireasca ipoteza falsificatoare, care ar intari teoria prin reducere la absurd;
pentru ca in pragul bacului inca nu s-a pus niciodata problema unor meditatii, imi pare socant sa aud alti parinti care cauta meditatori la clasa a V-a; educatoarea a fost exceptionala, la gimnaziu profesorii au fost cel putin sufletisti, dar la liceu e jale mare…
Am predat la clase cu 36- 44 de elevi, in 3 schimburi. Plecam dimineata si veneam seara, cu naveta la 20 km de Bucuresti, comuna, cu 2 scoli de 1-8. Nu aveam timp sa ascult f.elev. Eram obligata sa dau 2 extemporale si sa dau puncte in plus la cei care raspundeau la ore. Ora era de 45 minute, din care 10 minute ca sa fac calm si liniste dupa recreatie. Scoala adevarata se face cu numar mic de elevi, nu cu turma. Ca urmare, dupa 3 ani de chin, naveta, am plecat definitiv din invatamant.
ma intreb de ce e nevoie de extemporale sau de note intermediare pana cand elevul nu capata viziunea de ansamblu
Pentru ca reglementarile didactice ale ministerului de resort, nici inainte de 1990 si nici acum, nu lasa timp ca elevii sa vada materia pe ansamblui ci pe lectii. Inainte de 1990, la fiecare 10 lectii, profesorii buni, faceau o lectie de sinteza cu aspectele esentiale, pe doua ore. Cati mai fac azi asa ceva?!!
Felicitari pentru articol !!! Sper sa il citeasca multi profi si parinti…..
Profesorii iau în medie 1.500 de decizii pe zi, ceea ce echivalează, cred, cu 3-4 decizii pe minut!
Suntem pe locul doi după controlorii de trafic aerian (din păcate, nu și prin felul în care suntem recunoscuți, prețuiți)!