Este putinismul fascist?

Cum contribuie eticheta de fascism la înțelegerea războiului din Rusia

Utilizarea termenului fascism în legătură cu acțiunile actualului stat rus are cel puțin trei dimensiuni. În primul rând, avem de-a face cu o analogie istorică utilizată pentru a ghida interpretarea publică a evenimentelor actuale prin prisma unor episoade bine cunoscute din trecutul recent. În al doilea rând, este un cifru ucrainean care exprimă experiența trăită de milioane de ucraineni astăzi. Acesta este comunicat de Kiev cu scopul, printre altele, de a genera simpatie internațională pentru victimele terorii ruse în masă din Ucraina. În al treilea rând, „fascism” este un termen generic academic care servește clasificării academice, permite comparații în timp și spațiu și evidențiază diferențele și asemănările dintre fascismul istoric, pe de o parte, și putinismul de astăzi, pe de altă parte.

Fascismul ca analogie istorică

Majoritatea caracterizărilor publice ale regimului lui Putin ca fascist îndeplinesc funcția unei analogii diacronice sau a unei clasificări metaforice. Ele sunt menite să facă înțelese mai bine evoluțiile actuale din Rusia și din teritoriile sale ocupate. Ecuația istorică și vizualizarea prin cuvinte a unui fenomen actual prin intermediul unor evenimente și imagini din trecut ajută la înțelegerea caracteristicilor și provocărilor cruciale din Rusia de astăzi. Prin atribuirea caracteristicii de „fascism” regimului Putin publicul larg poate înțelege mai bine ceea ce se întâmplă în Rusia și în teritoriile ucrainene ocupate de Rusia.

Comparația cu fascismul este justificată în măsura în care există numeroase paralele între retorica și acțiunile politice interne și externe ale Rusiei lui Putin, pe de o parte, și ale Italiei lui Mussolini, precum și ale Germaniei lui Hitler, pe de altă parte. Până la sfârșitul anului 2024, s-au acumulat o serie de asemănări politice, sociale, ideologice și instituționale. Acestea variază de la caracteristicile tot mai dictatoriale și, în unele privințe, totalitare ale regimului rus, la caracteristicile revanșarde și tot mai genocidare ale comportamentului extern al Kremlinului. Influentul istoric american Timothy D. Snyder a subliniat, de asemenea, că memoria istorică oficială a Rusiei și iconografia politică au devenit, într-o formă codificată, pro-fasciste.

În 2018, de exemplu, Snyder a atras atenția asupra unui intelectual de dreapta al emigrației ruse din perioada inter și postbelică care a devenit la modă sub Putin – admiratorul lui Mussolini și Hitler Ivan Ilyin (1883-1954). În reflecțiile sale asupra unei Rusii post-comuniste, dictatoriale și naționaliste, Ilyin a oferit, în cuvintele lui Snyder, „o justificare metafizică și morală pentru totalitarismul politic, pe care a exprimat-o în schițe practice pentru un stat fascist. Astăzi, ideile sale au fost reînviate și celebrate de Vladimir Putin”. În 2018, politologul rus Anton Barbashin a adăugat: „Ivan Ilyin este citat și menționat nu numai de președintele Rusiei, ci și de prim-ministrul [de atunci] [Dmitri] Medvedev, ministrul de externe Lavrov, mai mulți guvernatori ai Rusiei, patriarhul [Bisericii Ortodoxe Ruse] Kirill, diverși lideri ai Partidului Rusia Unită [aflat la putere] și mulți alții în plus.”

La sfârșitul lunii septembrie 2022, Putin și-a încheiat discursul cu ocazia anexării oficiale (ilegale) de către Rusia a oblastelor ucrainene Donețk, Luhansk, Zaporojie și Kherson cu următorul citat din Ilyin: „Dacă eu [Ilyin] consider Rusia patria mea, înseamnă că iubesc, reflectez și gândesc, cânt și vorbesc în limba rusă; cred în puterea spirituală a poporului rus. Spiritul său este spiritul meu; destinul lui este destinul meu; suferința lui este durerea mea; înflorirea sa este bucuria mea”.

Politica internă și externă a Rusiei de astăzi are o serie de asemănări cu cea a Italiei fasciste și a Germaniei naziste. Prin urmare, utilizarea termenului fascism pentru a explica analogic și a eticheta metaforic caracterul regimului lui Putin are o funcție iluminatoare pentru dezbaterile politice din mass-media, societatea civilă, educația civică și discursul public. Dacă avem în vedere aceste referințe demonstrative ale lui Putin și ale anturajului său la proto- sau pro-fascismul rusesc istoric, cum ar fi ideile lui Ilyin, pare util din punct de vedere euristic să vorbim despre fascismul rusesc actual.

Fascismul ca experiență trăită

Aplicarea termenului „fascism” la regimul lui Putin de către comentatorii externi urmărește să ofere publicului din afara Rusiei și Ucrainei o imagine asupra afacerilor interne și externe rusești actuale. În schimb, utilizarea în Ucraina a termenului „fascism” și a neologismului „ruscism” (rashizm) – o combinație de „Rusia” și „fascism” – este în primul rând un act expresiv. În Ucraina, etichetarea Rusiei drept fascistă, începând cu 2014, exprimă șocul colectiv, durerea profundă și disperarea continuă în fața cinismului morbid al Kremlinului față de ucrainenii obișnuiți – în special în ultimele 1000 de zile de război.

„Fascism” și «ruscism» sunt, de asemenea, folosite de guvernul și societatea ucraineană ca strigăte de luptă pentru a mobiliza sprijinul intern și extern pentru rezistența împotriva agresiunii ruse. Acești termeni sunt meniți să alerteze lumea exterioară cu privire la implicațiile grave ale războiului de exterminare al Rusiei pentru Ucraina. Adjectivele „fascist” și „ruscist” indică faptul că expansiunea militară a Rusiei nu vizează doar cucerirea teritoriului ucrainean. Aventura revanșardă a Rusiei, în special începând cu 2022, vizează distrugerea Ucrainei ca stat național independent și comunitate culturală separată de Rusia. Cuvintele și faptele guvernului rus sunt în mare parte congruente în această privință. Chiar înainte de 24 februarie 2022, declarațiile oficialilor guvernamentali, parlamentarilor și propagandiștilor ruși indicau faptul că intențiile Rusiei cu privire la Ucraina depășeau simpla redesenare a frontierelor de stat, restaurarea hegemoniei regionale și apărarea împotriva occidentalizării Europei de Est. Din 2014 cel târziu, Moscova a suprimat fără milă identitatea, cultura și sentimentele naționale ucrainene.

Ar fi exagerat să echivalăm ucrainofobia rusă cu antisemitismul biologic și eliminator al naziștilor. Războiul iredentist al Moscovei urmărește „doar” să distrugă națiunea ucraineană ca unitate politică conștientă de sine și societate civilă independentă; Kremlinul nu urmărește anihilarea fizică a tuturor ucrainenilor, așa cum au încercat naziștii cu evreii. Cu toate acestea, agenda rusă merge dincolo de „simpla” expulzare, hărțuire, deportare, reeducare și spălare a creierului rezidenților ucraineni. Aceasta include, de asemenea, exproprierea, terorizarea, întemnițarea, torturarea și uciderea acelor ucraineni (precum și a unor ruși) care se opun prin cuvinte și/sau fapte expansiunii militare, domniei politice de teroare și dominației culturale a Rusiei în Ucraina.

Prin urmare, nu este deloc surprinzător faptul că mulți ucraineni, precum și unii observatori ruși, descriu spontan comportamentul genocidar al Rusiei drept „fascist”. Milioane de ucraineni care au rămas în Ucraina în 2022 sau s-au întors acasă după ce au fugit în străinătate experimentează pe propria piele răul Moscovei sub forma atacurilor aeriene săptămânale în întreaga țară. Multe lovituri rusești cu rachete, bombe și drone în interiorul Ucrainei nu vizează obiecte militare sau fabrici de armament. Acestea sunt direcționate în mod deliberat către clădiri civile care nu au nicio legătură directă cu eforturile de apărare ale Ucrainei, inclusiv case de locuit, supermarketuri, spitale și instituții de învățământ.

Istoricii militari pot susține că atacurile deliberate asupra civililor și a infrastructurii non-militare nu sunt specifice doar războiului fascist. Cu toate acestea, majoritatea ucrainenilor se gândesc mai întâi la fascism pentru a-și descrie experiențele, deoarece istoria familiilor lor include experiențe cu fascismul istoric, în special nazismul german, inclusiv raidurile aeriene ale Luftwaffe lui Hitler. Unii ucraineni mai în vârstă încă își mai amintesc de războiul german împotriva URSS.

Conceptul științific de fascism

Un număr tot mai mare de experți proeminenți din Europa Centrală și de Est descriu acum Rusia lui Putin drept fascistă. Totuși, mulți istorici comparativi și politologi evită să folosească termenul fascism pentru a categorisi putinismul. Acest lucru are de-a face cu definițiile înguste ale fascismului generic pe care le folosesc mulți dintre acești savanți. Potrivit acestora, trăsătura definitorie care-i distinge pe fasciștii de alți radicali de dreapta este obiectivul lor de renaștere politică, socială, culturală și antropologică.

Fasciștii se referă adesea la o presupusă epocă de aur din istoria îndepărtată a națiunii lor și folosesc idei și simboluri din acest trecut mitologizat. Cu toate acestea, fasciștii nu caută să conserve sau să restaureze o epocă trecută, ci să creeze o nouă comunitate națională. Fasciștii sunt extremiști de dreapta, dar ei sunt mai degrabă revoluționari decât ultraconservatori sau reacționari. În prezent, mulți comparatiști ar fi precauți în a aplica termenul de fascism putinismului, deoarece acesta urmărește să restaureze imperiile țarist și sovietic, mai degrabă decât să creeze un stat și un popor rus complet nou.

Pe de altă parte, putinismul s-a dezvoltat mult în ultimii 25 de ani – atât în ceea ce privește obiectivele sale finale și retorica cotidiană, cât și în ceea ce privește politicile și acțiunile sale spontane. Inițial, Putin și-a început cariera politică în serviciul celor mai proeminenți doi democrați pro-occidentali ai Rusiei din anii 1990, lucrând pentru primul primar al Sankt Petersburgului post-sovietic, Anatoly Sobchak, și pentru primul președinte al Federației Ruse, Boris Elțîn. După ce Putin a devenit prim-ministru în 1999 și președinte în 2000, putinismul a arătat, de asemenea, unele trăsături liberale și proeuropene timp de mai mulți ani. Sub Putin, Rusia a rămas membră a Consiliului Europei, a Consiliului NATO-Rusia și a grupului G8 în anii 2000 și la începutul anilor 2010. Moscova a negociat chiar un acord de parteneriat global cu Uniunea Europeană până în 2014.

Regresul politic intern al Rusiei de la o proto-democrație la o autocrație a început odată cu venirea la putere a lui Putin în 1999. Dar abia opt ani mai târziu, cu infamul său discurs de la Conferința de Securitate de la München din 2007, Putin a anunțat îndepărtarea Rusiei de Occident. De atunci, putinismul a devenit mai iliberal, antioccidental, naționalist, imperialist și belicos cu fiecare an care trece, cu unele fluctuații în timpul „președinției paliative” a lui Dmitri Medvedev din 2008 până în 2012. Treptat, pseudo-federația rusă s-a transformat dintr-un stat semi-autoritar într-un stat semi-totalitar. Invazia la scară largă a Ucrainei de către Rusia în 2022 și întoarcerea simultană către state asiatice autoritare sau totalitare au fost mai degrabă o continuare decât o inversare a tendințelor anterioare.

Pentru majoritatea comparatiștilor, aceste schimbări și altele similare din ultimul sfert de secol de istorie a Rusiei ar fi încă prea puține pentru a clasifica putinismul drept fascism. Dar transformarea politicii interne și externe a Rusiei de către Putin în ultimii 25 de ani a avut o direcție clară și se adâncește în fiecare zi. Transformarea Rusiei a însemnat și continuă să însemne creșterea continuă a agresiunii retorice, a represiunii interne, a escaladării externe și a radicalizării generale, care culminează acum cu amenințările lunare ale Rusiei cu un război mondial nuclear.

În plus, politica Rusiei în teritoriile ucrainene ocupate ar putea fi caracterizată drept cvasi-fascistă într-un sens mai direct. Campania nemiloasă de rusificare pe care statul rus o desfășoară în părțile ocupate ale Ucrainei prin teroare țintită, reeducare forțată și stimulente materiale urmărește să realizeze o transformare socioculturală profundă a acestor zone. Deși astfel de politici iredentiste, colonizatoare și omogenizatoare nu sunt considerate fasciste ca atare în cercetarea comparativă a imperialismului, instrumentele folosite de Kremlin pentru a-și pune în aplicare politica în Ucraina și rezultatele pe care încearcă să le obțină sunt, într-un fel, similare cu cele ale revoluțiilor fasciste interne, cum ar fi cele care au avut loc sau au fost încercate în Italia lui Mussolini și în Germania lui Hitler.

Moscova dorește să transforme fundamental comunitățile ucrainene cucerite și să le transforme în celule ale unui popor rus standardizat cultural și ideologic (russkii narod). Ultranaționaliștii imperiali ruși consideră mari părți ale Ucrainei ca fiind inițial pământ rusesc și se referă la acestea ca la „Noua” și „Mica Rusie” (Novorossiya, Malaya Rossiya). Ucrainenii – dacă termenul este acceptat – sunt astfel doar un grup subetnic al marelui popor rus, vorbind un dialect rusesc și având mai degrabă un folclor regional decât o cultură națională.

Oamenii care trăiesc „na Ukraine” – adică „pe [sau într-o zonă numită] Ucraina” – sunt considerați în naționalismul imperial rus drept locuitori ai unor teritorii „la marginea” (okraina) marelui imperiu și nu ai unei țări independente. Conform narațiunii iredentiste rusești, acești locuitori de la frontiera de vest a Rusiei au fost induși în eroare de forțele antirusești pentru a forma o națiune artificială, „ucrainenii”. Actorii străini, precum Biserica Catolică, Germania imperială, bolșevicii din anii 1920 și/sau Occidentul de astăzi au divizat poporul panrus și i-au îndepărtat pe „marii ruși” (velikorossy) din Federația Rusă de „micii ruși” (malorossy) din Ucraina.

Politica de ocupație a Moscovei în Ucraina pentru a inversa scindarea civilizației ruse, presupus cauzată de influența străină, ar putea fi văzută ca o încercare de a crea o „Mică Rusie” nou-născută. Scopul Kremlinului este de a provoca o revoluție politică, socială, culturală și antropologică locală în zonele anexate Rusiei din Ucraina. În timp ce campaniile de omogenizare a populației au fost comune în istorie și nu sunt exclusive fascismului, politica de rusificare în Ucraina este similară cu politicile fasciste clasice interne și de ocupație, astfel încât obiectivele transformatoare ale Moscovei cu privire la „frații” ucraineni ai Rusiei ar putea fi considerate cvasi-fasciste.

Concluzii

Dezvoltarea Rusiei în sine este încă deosebită de fascism, în sensul că Putin și anturajul său nu sunt revoluționari interni, ci mai degrabă reprezentanți ai ancien regime de dinainte de 1991 . Ei încearcă să restaureze ordinea țaristă și sovietică pe cât posibil, mai degrabă decât să dea naștere unui imperiu complet nou. Putin este mai puțin un Hitler rus decât comparabil, în unele privințe, cu ultimul președinte german al Reichului, Paul von Hindenburg, care l-a numit pe Hitler cancelar al Reichului la 30 ianuarie 1933.

Pe de altă parte, în naționalismul imperial rus, Ucraina nu este o țară străină, ci zona de frontieră vestică a Rusiei Mari. În timp ce majoritatea observatorilor care nu sunt ruși înțeleg politica Kremlinului față de Ucraina ca o expresie a priorităților externe ale Moscovei, mulți ruși ar considera-o o problemă internă a Rusiei. Agresivitatea Moscovei în relațiile cu ucrainenii are mult de-a face cu presupunerea multor ruși că aceasta este o afacere de familie în care normele juridice internaționale și convențiile umanitare nu se aplică.

Pentru multe victime ucrainene și opozanți neucraineni ai acțiunilor Moscovei în Ucraina, refuzul majorității comparatiștilor de a numi Rusia lui Putin fascistă pare ceva nepotrivit, dacă nu ceva nesincer sau chiar amoral. Forțele Rusiei și administrația de ocupație din Ucraina, în special începând cu 2022, se comportă într-un mod terorist, genocidar și uneori sadic. În acest context, pare ciudat să se insiste asupra faptului că politicile Moscovei și ideile din spatele lor sunt fără echivoc, absolut și exclusiv nefasciste.

Desigur, nu există un echivalent rusesc al camerelor de gazare naziste – la fel cum nu a existat un echivalent italo-fascist al acestei crime germane. Dar cum să clasificăm intențiile Moscovei din spatele crimelor în masă din Bucha sau Mariupol în 2022, a exploziei barajului Kakhovka în 2023, a deportării a mii de copii neînsoțiți, a torturii în masă a prizonierilor de război ucraineni sau a atacurilor aeriene rusești asupra civililor ucraineni? Aceste crime nu sunt nici simple daune colaterale ale operațiunilor militare, nici variații obișnuite ale politicii neocoloniale, așa cum au loc în toate regimurile de ocupație. O clasificare prudentă a ideologiei din spatele războiului de exterminare al Rusiei drept „iliberală”, „conservatoare” sau „tradiționalistă” pare insuficientă. Mulți observatori familiarizați cu detaliile oribile ale politicii Moscovei în Ucraina ar considera acești termeni inadecvați sau chiar înșelători.

Pe de altă parte, reducerea putinismului exclusiv la fascism este, de asemenea, nefolositoare. O explicație a motivației Moscovei pentru agresiunea sa militară care subliniază doar fanatismul ultranaționalist este incompletă. Deși există numeroși fasciști în Rusia de astăzi, inclusiv în cadrul elitei politice și intelectuale, majoritatea factorilor de decizie și de decizie cheie din Rusia sunt mai degrabă cinici decât fanatici. Un factor important – dacă nu chiar decisiv – în aventurile de politică externă ale Rusiei înainte de 2022 a fost ușurința lor politică, previzibilitatea strategică, victoriile militare, accesibilitatea economică și popularitatea socială.

Intervențiile militare ale Rusiei în Georgia în 2008, în Ucraina în 2014 și în Siria în 2015 nu au fost doar un succes ca atare. Acestea au avut, de asemenea, un efect stabilizator asupra domniei lui Putin în cadrul politicii interne rudimentare a Rusiei și al societății conformiste. A nu încerca din nou același truc la începutul anului 2022, când ratingurile de popularitate ale lui Putin erau din nou în declin relativ, ar fi fost, ca să spunem așa, ceva irațional, având în vedere experiențele pozitive de politică externă și internă pe care Putin le dobândise în urma aventurilor sale militare anterioare.