Există un paradox pe care modelele noastre economice nu-l prea pot digera și pe care, tocmai de aceea, l-au ocolit cu eleganță în toate bilanțurile de după moțiune. De ce cel mai competent administrator public al generației sale, omul cu cel mai coerent program de consolidare fiscală din ultimele trei decenii, susținut inițial de o majoritate confortabilă și de o presiune externă (piețe, Comisie, agenții de rating) care ar fi trebuit să-i disciplineze aliații, a căzut în mai puțin de un an? Nu printr-o criză externă, nu printr-un scandal de corupție, ci prin mecanismul cel mai banal al democrației parlamentare, o moțiune de cenzură votată de o majoritate heteroclită, dar reală.
Explicațiile puse în circulație de economiștii care au susținut programul de reduceri bugetare — și mă adresez aici, cu prietenie polemică, mai ales colegilor din zona ASE–BNR care au aplaudat consolidarea — se reduc la trei variante ale aceleiași teze: populismul a învins rațiunea; comunicarea a fost deficitară; sistemul (PSD, baronii, sindicatele, clientela) s-a apărat. Toate trei sunt parțial adevărate și toate trei sunt analitic sterile, pentru că toate trei presupun că reforma însăși era un obiect neutru, o operațiune aritmetică asupra căreia nu mai e nimic de spus, iar eșecul trebuie căutat exclusiv în mediul care a respins-o.
Propun aici o lectură diferită, pe care aritmetica nu și-o poate pune câtă vreme rămâne la cifre. Oare ce fel de obiect cultural a fost această „reformă Bolojan”? Răspunsul meu, pe care îl voi argumenta cu instrumente pe care economiștii le respectă chiar și atunci când nu le mai recitesc, este că reforma Bolojan nu a fost în primul rând un program fiscal, ci o „etică” — și că a eșuat exact acolo unde eșuează, de la Weber încoace, orice etică predicată unei societăți care nu-i împărtășește premisele.
Precizez de la început, pentru a nu fi greșit înțeles. Aritmetica luată în calcul era corectă, iar deficitul era nesustenabil. Dar o aritmetică corectă poate fi citită pe jumătate, iar aici se impune o nuanță pe care dezbaterea publică a ocolit-o cu grijă. Pentru că deficitul românesc nu se naște, în primul rând, din cheltuieli mari, ci din venituri mici. Cu venituri fiscale de circa 27%-28% din PIB, față de o medie europeană care depășește 40%, România nu are un stat obez, ci un stat subfinanțat care cheltuiește prost. Deficitul este copilul evaziunii, al exceptărilor și al unei structuri fiscale regresive cel puțin în aceeași măsură în care e copilul risipei. Guvernul Bolojan nu avea timpul necesar să rezolve această jumătate a problemei — colectarea nu se reformează în unsprezece luni, nici dacă vrei. Dar trebuie consemnat, pentru acuratețea diagnosticului, că nici n-a vrut! Programul de reformă a considerat din start deficitul exclusiv prin lentila cheltuielii, iar partea de venituri a rămas, cu excepții cosmetice, neatinsă. Alegerea acestei lentile nu a fost tehnică și confirmă, avant la lettre, teza acestui text: pentru etica ascetică, deficitul este întotdeauna un păcat al lăcomiei, niciodată o slăbiciune a venitului. Iar acest păcat se ispășește prin tăiere, nu se vindecă prin colectare. Nu scriu, așadar, un text împotriva consolidării, ci împotriva iluziei că un program corect în sine este și un program potrivit societății căreia i se aplică. Pentru că un program corect în sine nu există în politică. Un medicament nu este corect în abstract, ci corect administrat pentru un pacient anume și incorect pentru altul, fără să-și fi schimbat între timp formula. Un program prost care eșuează nu ne învață nimic, fiindcă știam de la început că va eșua. Dar un program impecabil pe hârtie care eșuează ne învață totul despre distanța dintre hârtie și țară.
Reforma ca vocație
Să recitim, ca text, comportamentul public al programului Bolojan — nu intențiile, nu biografia, nu psihologia, ci textul, care este integral public și verificabil.
Ce vedem? Un stil de guvernare construit în jurul câtorva invariante: austeritatea personală expusă ca exemplu (biroul, programul, refuzul protocolului); munca prezentată nu ca mijloc, ci ca valoare în sine; cheltuiala publică tratată nu ca instrument de politică, ci ca o problemă morală în care risipa nu e ineficiență, ci vină; banul public administrat nu ca resursă politică, ci ca bun încredințat, pentru care administratorul va da socoteală; refuzul aproape fizic al negocierii clientelare, adică al liturghiei prin care statul românesc și-a cumpărat, de la Carol al II-lea la Dragnea, pacea socială. Și, poate cel mai frapant, indiferența la costul politic al tăierilor, inclusiv acolo unde ele loveau în propria bază electorală.
Orice cititor al lui Max Weber recunoaște imediat acest portret. Este Beruf-ul — vocația — din Etica protestantă și spiritul capitalismului. Este asceza mutată din mănăstire în lume, în profesie sau în administrarea bunurilor. Weber o opunea ascezei care fuge de lume, a călugărului care se retrage în chilia sa. Aici, însă, călugărul rămâne în piață, în birou, la buget, și tocmai de aceea le transformă. Timpul devine o resursă morală care nu poate fi risipită fără a cădea în păcat, frugalitatea devine virtute publică, iar omul devine administrator, nu proprietar, al celor ce i s-au dat.
Weber a descris acest complex ca matrice culturală a capitalismului raționalizat. Ceea ce am văzut între 2025 și 2026 la Palatul Victoria a fost probabil primul experiment contemporan de guvernare construit explicit în jurul unei etici ascetice. Nu un premier care face austeritate pentru că-i cer piețele, ci unul pentru care austeritatea este mod de a fi, iar guvernarea un exercițiu de virtute.
Distincția nu e ornamentală, ci predictivă, și aici încep consecințele incomode pentru modelul bazat pe homo economicus. Dacă austeritatea ar fi fost doar calcul economic, ar fi fost negociabilă. Un guvern care optimizează cheltuielile amână o tăiere, o împarte în etape, cumpără sprijinul unora ca să treacă măsurile care îi lovesc pe alții, oferă compensații celor care pierd, cum recomandă orice manual de economie politică a reformei. Dar guvernul Bolojan nu a făcut aproape nimic din toate acestea, și nu din inabilitate — omul care a administrat două decenii un județ nu e naiv politic — ci pentru că, în logica vocației, compromisul asupra principiului nu e cost de tranzacție, e trădare. Predicatorul nu negociază conținutul predicii. De aici și faimoasa „comunicare deficitară” pe care i-o reproșează unii. Comunicarea guvernului Bolojan nu a fost greșită, ci a fost, să-i zicem, mărturisitoare. Enunțarea adevărului fiscal era datorie, nu persuasiune. De aceea stilul nu a fost un accident al programului. Stilul era, de fapt, programul.
Societatea care nu a semnat contractul
Aici intervine a doua mișcare a argumentului care aparține unui autor – Karl Polanyi – pe care colegii economiști îl citează mai rar. Economia, spune Polanyi în Marea transformare, este întotdeauna înrădăcinată în relații sociale. Tentativa de a o dezrădăcina — de a impune logica pieței sau a bilanțului peste țesutul de obligații reciproce care ține o societate laolaltă — produce, cu regularitate de ceasornic, o contra-mișcare de autoapărare socială, care ia formele politice disponibile la momentul respectiv.
Care este țesutul social real peste care s-a aplicat etica ascetică a reformei? Să-l numim, fără dispreț, pentru că este o instituție, nu o patologie, contractul paternalist. În spiritul lui Douglass North, este instituția informală fundamentală a raportului stat–societate în variantă românească, în care statul ca părinte distribuie — pensii, sporuri, posturi, scutiri, subvenții — iar cetățeanul ca beneficiar cedează, în schimb, controlul și nu cere socoteală. Acest contract nu este doar o instituție informală, ci expresia unei dependențe de cale care face ca orice încercare de reformă să fie, structural, costisitoare și nesigură. Și, tocmai pentru că nu e scris nicăieri e mai puternic decât orice lege. Așa se face că a supraviețuit celor mai diverse regimuri politice, a fost renegociat, dar niciodată denunțat, cel puțin din anii ’30 ai secolului trecut până azi. Și acest contract are propria teologie implicită, dar de sorginte răsăriteană, în care mila e superioară dreptății, iertarea datoriilor e virtute, iar suferința impusă în numele unui viitor abstract e suspectă moral.
Reforma Bolojan nu a propus renegocierea acestui contract, ci l-a tratat ca pe o eroare de calcul care trebuie corectată prin ordonanță. Din perspectiva etică a reformatorului, distribuția clientelară nu era o instituție, ci un păcat colectiv. Din perspectiva societății, dislocarea acesteia nu era însănătoșire, ci impunerea unei morale străine. Un fel de convertire forțată. Iar la convertiri forțate societățile au răspuns întotdeauna prin apostazie în masă. Moțiunea din mai nu a fost, în această lectură, victoria populismului asupra rațiunii. A fost contra-mișcarea polanyiană în forma ei parlamentară. Societatea, prin reprezentanții ei cei mai puțin prezentabili, nu a respins cifrele — pe care mai nimeni nu le-a citit — ci teologia politică din spatele lor. Aritmetica nemulțumirii, despre care am mai scris, avea ca numitor nemulțumirea care nu era doar materială, ci și, sau mai ales, morală. Oamenilor nu li se luau doar sporuri, ci li se spunea, implicit, că felul în care au trăit în și cu statul lor timp de secole a fost o greșeală vinovată.
Colegilor care obiectează că „reforma a eșuat din cauza execuției” le răspund deci că obiecția confirmă teza. Execuția inflexibilă, refuzul secvențializării măsurilor, comunicarea ca mărturisire de credință, nu sunt abateri de la model, sunt chiar expresia modelului. Un Beruf nu se poate executa altfel. Iar celor care spun că „sistemul s-a apărat” le dau dreptate integral, cu un mic amendament. Pentru că sistemul care s-a apărat nu era doar clientela, ci o cultură a raportului cu statul, în care clientela e doar stratul vizibil.
Geografia unei etici: enclava și scara
Obiecția, „dar modelul Oradea a funcționat” este previzibilă și merită tratată frontal. A funcționat, într-adevăr, și, tocmai de aceea, trebuie să vedem unde a funcționat.
Etosul ascetic nu este, în România, un import livresc, ci are baze sociale reale, măsurabile, doar că regionale, nu naționale. Există o geografie discretă a acestui substrat, mai exact ceea ce am putea numi centura biblică românească — un arc care pornește din Suceava, trece prin Maramureș, Bistrița, Sălaj, Cluj, Bihor și Arad și coboară până în Timiș, urmând aproape exact periferia nordică și vestică a țării. De-a lungul lui, comunități întregi trăiesc, de generații, exact complexul weberian. Pentru acestea, munca este o datorie, frugalitatea o ispășire, disciplina comunitară o obligație, iar neîncrederea în stat ca distribuitor și încrederea în comunitate ca asigurător, reguli de viață, nu simple opțiuni. Nu e un simplu accident cartografic, pentru că acest arc se suprapune, cu o fidelitate care ar merita un studiu separat, peste teritoriile fostei administrații habsburgice și peste Bucovina istorică — adică peste regiunile în care statul a fost, secole la rând, o instanță străină cu care se negociază, nu un părinte de la care se așteaptă, și în care pluralismul confesional e o experiență veche, nu o anomalie recentă. Nu întâmplător, recensământul din 2021, desfășurat pe teren în 2022, arată că acest segment prezintă singura demografie confesională în creștere într-o țară în care toate celelalte scad. Și nu întâmplător, aceleași regiuni au produs unele din cele mai dense lanțuri de migrație spre Occident și cele mai disciplinate fluxuri de remitențe și antreprenoriat de întoarcere. Acolo, contractul paternalist descris mai sus nu a fost niciodată semnat pe deplin. Statul a fost istoric perceput ca instanță străină, iar auto-organizarea ca normă, nu ca excepție.
„Miracolul Oradea” a fost favorizat de această ecologie confesională și nu creat în laboratorul abstract al bunei guvernanțe. Reforma locală a fost legitimă pentru că era congruentă cu substratul social și confesional. Administratorul ascetic guverna o populație pentru care ascetismul era recognoscibil, chiar familiar, indiferent de confesiunea fiecăruia. Eroarea — una clasică în literatura transplantului instituțional, de la North la Pritchett — a fost extrapolarea unei reușite de enclavă la nivel național. Ceea ce la Oradea era guvernare cu rădăcini culturale a devenit, la București, o guvernare care dezrădăcina. Aceeași etică, același om, același stil, însă aplicat pe un alt substrat. Modelul Oradea nu infirmă, deci, lectura weberiană a eșecului, ci o demonstrează prin contrast. Acolo unde substratul exista, etica a părut legitimă, dar acolo unde nu exista, a produs respingere.
Onestitatea analitică cere însă să nu idealizăm enclava. Variabila care generează virtuțile ei — autonomia principială față de stat — nu este selectivă. Această ecologie confesională nu produce doar o etică a responsabilității, ci poate genera și forme de contestare a autorității statului și a expertizei care depășesc cu mult domeniul economic. De aceea aceeași neîncredere care produce hărnicie, frugalitate și auto-organizare produce, cu aceeași consecvență, și refuzul instituțiilor publice acolo unde acestea, tot weberian zicând, au monopol legitim. Aceleași județe din arcul descris mai sus se regăsesc sistematic la coada acoperirii vaccinale, în statisticile educației alternative sau la limita reglementării, și în cazuistica serviciilor sociale paralele care suplinesc statul până ajung să-l concureze. Dar ar fi o eroare să citim aceste fenomene ca simple deficite de dezvoltare, corectabile prin mai multă administrație. De fapt, sunt cealaltă față a aceleiași autonomii. Pentru că, acolo unde comunitatea își asumă funcțiile pe care în altă parte le exercită statul — educația, asistența, îngrijirea, transmiterea normei — aceasta va prefera, previzibil, ba chiar va încerca să impună propriile sale instituții. Nu întâlnim aici absența ordinii, ci o ordine de alt tip, întemeiată pe autoritatea comunitară și confesională, nu pe cea rațional-legală a statului modern. Ceea ce, din perspectiva Bucureștiului, apare ca rămânere în urmă — rezerva față de școala publică, față de medicina instituționalizată, față de expertiza administrativă — este, din interiorul acestor comunități, apărarea unui mod de viață față de o autoritate resimțită ca străină. Asistăm deci, în termeni weberieni, la ciocnirea a două legitimități, cea a statului rațional-birocratic și cea de tip cvasi-carismatic, operaționalizată la nivelul unor comunități care nu-s dispuse să renunțe la propriile norme. Cine nu așteaptă nimic de la stat nu-i acceptă nici pretenția de a ști mai bine. Enclava care face posibilă guvernarea ascetică este, cu alte cuvinte, aceeași care face dificilă politica publică. Iar un proiect politic construit pe acest substrat moștenește ambele fețe ale monedei, fie că le recunoaște, fie că nu.
Böckenförde la București
Rămâne întrebarea cu adevărat importantă, singura care privește viitorul, pentru că următoarea consolidare — și va exista una, aritmetica nu iartă — moștenește integral problema nerezolvată de aceasta.
Ernst-Wolfgang Böckenförde a formulat, în 1964, dilema care îi poartă numele, avertizând că statul liberal secularizat trăiește din premise normative pe care însă nu le poate garanta. Statul de drept presupune cetățeni care cred în lege înainte ca legea să-i constrângă. O astfel de credință nu poate fi produsă prin lege, pentru că atunci statul va înceta să mai fie liberal. Aici aș propune o reformulare și o contextualizare: statul reformator trăiește din premise morale pe care nu le poate produce prin ordonanță de urgență. O consolidare fiscală presupune o societate care valorizează, măcar minimal, frugalitatea, amânarea gratificației și echitatea sarcinii. Acesta este un substrat etic pe care reforma îl consumă, dar nu-l poate fabrica. Iar Weber a descris trei secole de acumulare a acestui substrat înainte ca acesta să ia forma capitalismului raționalizat. Modelul Bolojan de reformă a vrut să realizeze toate acestea în câteva luni.
De aici decurge și răspunsul la întrebarea care îi obsedează acum pe cei dezamăgiți de eșecul reformei. De ce nu a mers, dacă, așa cum cred ei, omul era integru și cifrele corecte? Nu despre integritate mă pronunț aici, ci mă opresc la a doua premisă, cea a cifrelor. Acestea nu sunt corecte pur și simplu, ci interpretabile în funcție de context. Ceea ce s-a prezentat drept adevăr contabil era, de fapt, o jumătate de adevăr selectată dintr-un întreg, în care deficitul a fost citit ca lăcomie a cheltuielii și niciodată ca anemie a venitului. Și dacă nu există cifre în afara lecturii lor sociale, atunci orice buget este o hermeneutică înainte de a fi o aritmetică. Or, cum am explicat mai sus, hermeneutica a fost gândită în cheia eticii protestante. Dar chiar și acolo unde cifrele păreau elocvente, corectitudinea lor rămânea condiția necesară, dar nu și suficientă, pentru a da legitimitate întregii operațiuni. Pentru că legitimitatea este o relație, nu un atribut. Legitimitatea nu se deține, ci se construiește, în timp, prin instituții intermediare, prin ceea ce literatura dezvoltării numește, după Pritchett și Woolcock, evitarea capcanei capabilităților. Nu poți transplanta forma, adică bugetul echilibrat și statul suplu, fără funcția socială care o susține. Iar această funcție nu se decretează sus și tare, ci este expresia consimțământului și a încrederii construite în timp prin mecanisme specifice, nu improvizate prin deturnarea unor organizații de la funcția lor socială spre una politică.
Aceeași comunitate care refuză statul ca distribuitor refuză, într-o măsură crescândă, și partidul ca distribuitor, astfel încât votul ei nu se lasă ușor capturat de logica clientelară pe care s-au sprijinit formațiunile mari. El se dispersează — între oferte confesionale, regionale sau antisistem — și alimentează tocmai fărâmițarea reprezentării care a făcut, la rândul ei, posibilă căderea guvernului. Enclava care produce guvernarea ascetică la scară locală produce, la scară națională, un electorat greu de agregat într-o majoritate stabilă. Iar o reformă care are nevoie de răbdare parlamentară și de continuitate va găsi, tot mai des, un parlament incapabil să i le ofere. Böckenförde a numit premisa pe care statul nu și-o poate produce singur, iar aici aceasta are și o formă aritmetică, pentru că e nevoie de o majoritate fără de care nicio consolidare nu supraviețuiește propriului calendar.
Întrebarea pentru economiștii care pregătesc următoarea rundă a reformei nu ar trebui să fie, așadar, „cum calibrăm mai bine tăierile”, ci cine și cum produce legitimitatea fără de care orice program de reformă riscă să devină un guvern Bolojan în reluare? Răspunsurile posibile sunt puține și niciunul nu e confortabil. Ele trec prin democratizarea deciziei fiscale (bugetul ca negociere publică, nu ca revelație tehnică), prin reconstrucția instituțiilor intermediare care fac legătura între stat și societate, și — cel mai greu — prin renegocierea explicită, la vedere, a contractului paternalist, în locul denunțării lui unilaterale. Adică exact prin ceea ce etica reformatorului solitar, prin natura ei, nu poate face. Să coboare de la amvon la masa tratativelor.
Weber a scris Etica protestantă pentru a descrie un etos care a transformat lumea tocmai pentru că societatea care-l purta îl interiorizase, generație după generație, de jos în sus. Noi am asistat la experimentul invers, în care o etică a fost impusă de sus în jos unei societăți care nu o ceruse. Deznodământul putea fi anticipat, pentru că autorii citați în acest text îl descriseseră deja, fiecare în limbajul lui. Votul din parlament a fost doar consemnarea acestui refuz. Nu al reformei, ci al reformei fără consimțământ. Dar ceea ce nu a descris nimeni, pentru că nimeni nu a trăit-o înaintea noastră, este situația în care ne aflăm acum.
Bibliografie orientativă
Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Humanitas, București (ed. orig. 1904–1905).
Karl Polanyi, Marea transformare, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013 (ed. orig. 1944).
Douglass C. North, Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press, 1990.
Ernst-Wolfgang Böckenförde, „The Emergence of the State as a Process of Secularisation” (1964), în Constitutional and Political Theory: Selected Writings, Oxford University Press, 2017.
Lant Pritchett, Michael Woolcock, „Solutions When the Solution Is the Problem”, World Development, 32(2), 2004, pp. 191–212.
Institutul Național de Statistică, Recensământul populației și locuințelor, runda 2021 (RPL2021). Rezultate definitive: Caracteristici etno-culturale, București, 2023 (disponibil pe https://www.recensamantromania.ro)
Comisia Europeană, Direcția Generală Impozitare și Uniune Vamală (DG TAXUD), Annual Report on Taxation 2025, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2025 (https://data.europa.eu/doi/10.2778/6367826)
„…o moțiune de cenzură votată de o majoritate heteroclită, dar reală”
Cu permisiunea autorului articolului, îndrăznesc o modestă observație…
Nu este necesar să filozofăm pe teme legate de doctrinele economice pentru recunoaște adevărul frust al faptelor evidente care au condus România la această criză guvernamentală/politică.
Și nici pentru a arăta că sprijinim PSD, cea mai reprezentativă marionetă a cleptocrației, și a-l decredibiliza pe I Bolojan, cel care a fost și este discreditat în mod concertat de cleptocrați și reprezentanții lor, inclusiv cu ajutorul presei aflată la dispoziția lor.
Este suficient să ne amintim faptele, așa cum s-au petrecut…
Pur și simplu, PSD, partid care făcea parte din alianța de guvernare, a demis cu sprijinul Președintelui Republicii, domnul N Dan, guvernul din care el însuși făcea parte.
Deci, nu a părăsit guvernul, pentru că nu mai era de acord cu politicile sale etc.
Nu, s-a dorit imperativ și s-a înfăptuit demisia guvernului.
…Indiferent de consecințele crizei politice pe care a declanșat-o acțiunea sa iresponsabilă.
…Și în mod aberant, întrucât guvernul aplica exact măsurile politice convenite în cadrul alianței, pe care PSD le-a agreat și semnat.
Când anume a vrut PSD demisia guvernului?…
Exact atunci când, în Etapa a II-a a măsurilor de redresare bugetară, a venit vremea reducerii cheltuielilor.
Adică, atunci când măsurile pe care PSD le-a agreat formal au afectat interesele cleptocraților.
PSD nu a avut nicio problemă cu creșterea veniturilor bugetare prin majorarea taxelor și impozitelor.
Cu afectarea intereselor cleptocraților pe care-i reprezintă are probleme PSD.
Deci, nu ține de Marx, Weber, de Friedman, sau Keynes – și nici măcar de Cristi Socol – acțiunea PSD care a adus România în criză, ci este legată în mod direct de jaful din averea publică.
…Jaf pe care Bolojan a încercat să-l oprească.
Și nu știu dacă a încercat să-l oprească din convingeri doctrinare ci, aș spune mai mult ca sigur, ar fi trebuit să-l oprească pentru că guvernarea Nicu&Marcel a lăsat vistieria țării goală.
Adică, pur și simplu, nu mai erau bani!
Nici după criterii creștine catolice, nici ortodoxe, nici protestante, nici budiste, ori shintoiste etc.
Nu mai erau bani, domnule!
Carevasăzică, NU mai erau bani la Buget, în conformitate cu criteriile oricărei religii!
În context, este util să ne amintim că, în conformitate cu propriile credințe [socio-religioase] și în linia propriei doctrine economice, șeful PSD a spus că-l doare în organul genital de deficitul bugetar.
…Expresie pe care, însă, n-am găsit-o în „Economie și societate” a lui Max Weber. O fi din altă lucrare?!…
”deficitul românesc nu se naște, în primul rând, din cheltuieli mari, ci din venituri mici. Cu venituri fiscale de circa 27%-28% din PIB, față de o medie europeană care depășește 40%, România nu are un stat obez, ci un stat subfinanțat care cheltuiește prost.”
Asta e doar o mare mistificare, cu care sunt îndoctrinate noile generații de studenți socialiști. În realitate, fiscalitatea asupra muncii reale este dusă până la absurd în România:
https://adevarul.ro/economie/suntem-oficial-cei-mai-taxati-din-ue-cat-pierde-2541500.html
România e țara bugetarilor cu apartamente în Dubai. Știe cineva bugetari germani sau francezi care au apartamente în Dubai? Cumpărate din salariile de la stat și din șpaga aferentă funcției?
Urletele de jale după Bolojan au altă explicație: Germania controlează politica de la București, iar rolul lui Bolojan a fost să aloce fonduri SAFE pentru Rheinmetall. Așa că acum toți promotorii intereselor Berlinului plâng după Bolojan.
Ironia întregii situații este că acum oamenii rușilor pot face mai puțin rău României: un guvern condus de Grindeanu n-ar avea cum aloca 6 mld euro pentru Rusia 😀
Se referă la TVA și la impozitele pe proprietate.
Cui, în afară de Rheinmetall voiai să dea banii din SAFE? Argumentează!
?! „Veniturile colectate de statul român din taxele, impozitele și contribuțiile datorate de contribuabili și companii, venituri care reprezintă peste 80% din bugetul general consolidat, s-au ridicat la 27,3% din PIB în 2021, al doilea cel mai redus nivel din UE (după Irlanda, care are un statut aparte), reiese din datele Eurostat.”
https://cursdeguvernare.ro/o-tara-ca-afara-cu-venituri-fiscale-ca-in-tara-romania-vs-veniturile-incasate-la-bugete-de-celelalte-state-ue.html
se refera exact la rot ce inseamna venit fiscal al statului roman. diferenta de Nuanta este ca acei 27% reprezinta veniturile Colectate /PiB. cu alte cuvinte taxarea o fi ea la nivel EU sau similar dar nu se colecteaza anumite sume. si am mica banuiala ca multe sunt acolo doar din pix ca arierate si dobanzi la arierate pe tot felul de afaceri falimentare de stat + niscai fraude pe partea de petrol combustibil. nu cred ca vin de la TVA neaplicat pe alambicul personal sau pe rosile din piata(alea de la producator mic, local nu importuri si tot felul de invarteli). despre Gap de tva au mai fost articole inclusiv pe aici, si acolo o buna parte tine de metodologia aplicata pt calcul si lipsa de explicatii, detalieri si particularizari pe economia Ro, tara cu 48% populatie rurala.
Doar că un mic efort ne arată că exact ăsta este adevărul, România cheltuiește puțin comparativ cu alte state europene are comparativ mai puțini bugetari și taxe mai mici. Dar e păcat să ne mai uităm și la date când oricum dăm peste câte un comentariu care citează articole care, la rândul lor, spun prostii.
https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Government_expenditure_by_function_%E2%80%93_COFOG
corect! un mic memento : https://www.libertatea.ro/stiri/reforma-bugetara-in-mandatul-bolojan-33-000-de-posturi-ocupate-au-disparut-analiza-5810100
asta ca sa coboram din sferele inalte si mult prea indepartate de realitatea noastra de fiecare zi.
iar aspectul privitor la veniturile statului, atat de drag intregii sfere socialiste europeene :
1. doar asa patura de mijloc a UE s-a subtiat continuu si inexorabil
2. ai imp pe profit ridicat la 16%+ pe dividente 16%+10% Cass = 42% pt fiecare leu castigat de un antreprenor. chiar prea destul, mai ales daca se compara cu acele tari capioane la % venituri din pib. la pfa e similar taxelor pe salarii.
3. nu poti compara nevoile unei tari cu populatie rurala, deci mult autoconsum si chestii nefiscalizate din motive mai mult sau mai putin intemeiate (ce tva sa platesti pe lemnul recoltat in nume propriu din padurea ta!?) cu cele ale unor tari cu doar 6-14% populatie neurbana!
4. intotdeauna este util sa comparam mere cu mere : ok, Ro incaseaza mai putin procentual din taxare. dar care este structura taxarii in tarile din acea medie UE? e similara, diferita? si care este structura cheltuielilor statelor campioane la taxare? etc. doar asa ne putem da seama daca avem anumite zone scapate de la taxare (coplata. prima zi de concediu – pana la urma un lucru obisnuit in multe tari UE, cas pe pensii – iarasi foarte obisnuit) sau pur si simplu exista gap-uri de incasari.
N-am înțeles unde intervin aici nume importante în guvernul pe care primul-ministru l-a construit. Ex. Predoiu ori Trăilă.
Nu e adevărat că nu a fost tratată „niciodată ca anemie a veniturilor”! Păi nu au mărit impozitele pe proprietate, TVA etc.?
Articolul este extrem de interesant și instructiv, prin combinarea unei realități simple cu filosofie economică…
1.Simplificînd însă lucrurile la adevărurile simple ale ,,economiei dezvoltării”, constatăm că PM. Ilie Bolojan n-a declanșat o reformă economică, ci un exercițiu administrativ-financiar județean la nivel național, rezultatul neputînd fi altul decît eșecul acestei ,,aplicații economice” locale, neavenită pentru o întreagă țară.
In etape economice-financiare critice, sînt inadmisibile experimente ale unor politicieni străini de procesele de dezvoltare economică.
Spun acest lucru, deoarece trebuia plecat de la lucrarea lui Liviu Voinea din 2010, ,,Reindustrializarea Romaniei Politici…”, care concluziona:
,,Romania are un deficit structural industrial și are nevoie de un NOUJ MODEL ECONOMIC – INDUSTRIAL !”
a.Deficit structural ,,înspăimîntător” deoarece ,,marea industrie a Romaniei”, este formată de pildă în ,,zona electrice și electronice” din cca. 20 de firme producătoare de ..aspiratoare, expresoare electrice, frigidere, aragaze, componente pentru electrocasnice (6 firme străine), căști, sisteme audio, hote bucătărie!
Asta-i tot ce are Romania ca inventar industrial național în domeniu!Muncă manuală, mărunțișuri, salarii minime pe economie, impozite modice, iar aceeași situație este în toate ,,industriile țării”!,,Marii economiști! se mai miră de ce nu avem același procent la TVA cu străinătatea, în raport de PIB, cînd industria noastră este MANUFACTURIERĂ, comparativ cu a Poloniei sau Ungariei!Cum să ai incasări bugetare și TVA consistente fără producție de autovehicole, electronică industrială, calculatoare, trenuri de mare viteză, aeronautică, produse din a treia și a patre revoluție industrială?
Noi sîntem în prima revoluție industrială, manuală, iar la Oradea d-l Bolopjan a realizat-o cu succes deplin!
Mai puțin în marea industrie din țară, deoarece de la Mioveni se retrage Renault în loc de alți investitori industriali majori, nu ,,cafetieriști” sau cu ,,hote de bucătărie”!
b. D-l Bolojan – contabilul de la Oradea – nu știe că este nevoie de un model economic nou, industrial, mergînd tot pe cel bugetar pasiv, consumerist, bazat pe credite.
Dezastrul clasei politice liberale , recte și PM Bolojan, este că în ,,vechea/clasica știință micro și macroeconomică NU poate fi construit un nou model economic, ca bază a unei reforme economice CLASICE compusă din controlul strict al cheltuielilor și proiect de reindustrializare (în loc de experimente județene) care să aducă banii pe care nu-i aduce industria manuală de azi!
Nu mă mai refer la restul industriilor deoarece și cea a tîmplăriei, confecțiilor, mare parte a ,,industriei agricole”, etc. este manuală ori slab mecanizată.
Această stare industrială și agricolă a trimis în Vest forța de muncă, pe care procesul de reindustrializare o va recupera cu greu.
Concluzia este că n-a fost vorba de o REFORMĂ în Romania ci de un experiment tip FMI, fiindcă nu se știe nimic despre noua știință a dezvoltării, iar specialiștii și politicieni nu cunosc ,,istoria” economică recentă, n-au învățat nimic din ea – deoarece nimenu NU citește nimic și NU vrea să învața nimic!
De aceea se desfășoară o criză politică fără soluție economică, fiecare partid și lider ,,codindu-se” să facă ori să intre într-un guvern – deoarece la fel ca PM. Bolojan pleacă din start către un eșec economic și politic de anvergură…
Fără proiectul de țară cu obiectivul reindustrializării pe care l-am propus spre evaluare și promovare PM Bolojan și PNL, refuzate, nu se va forma nici pînă în 2028 un guvern, ori dacă va fi creat, soarta guvernului Bolojan o va repeta fiecare dintre ele…
Este vorba despre COLECTAREA TVA, nu despre proveniența acesteia! Nu despre faptul că vine din industrii mici ci despre faptul că, atâta cât este, nu se colectează nici aceea!
Economia românească reală nu are capacitatea de a suporta un TVA nici de 19%, nici de 21%.
Așa cum nu s-ar putea colecta un TVA de 35%, tot așa nu se poate colecta nici 21%. Însă bugetarii nu înțeleg astfel de lucruri, ei nu înțeleg că banii sunt produși în economia reală. Din experiența lor, un funcționar sau un ministru semnează o hârtie, iar ei primesc mai mulți bani. Cam până în clasa a VII-a, așa credeam și eu.
TVA-ul este un impozit regresiv: cu cât e omul mai sărac, cu-atât îl afectează mai mult TVA-ul. Dincolo de asta, veniturile din TVA sunt supra-estimate mereu, ca să demonstreze statul român că poate să se împrumute în continuare. Asta a fost principala realizare a lui Bolojan, statul român s-a împrumutat în continuare. Așa-zisul ”gap de TVA” include estimările privind prostituția și auto-consumul. În delirul lui fiscal, statul român de astăzi pretinde că ar putea taxa prostituția, deci e justificat să se împrumute în continuare.. Un asemenea stat trebuie să se prăbușească, la fel ca în 1989. Și mai vedem după aceea.
„Este asceza mutată din mănăstire în lume, în profesie sau în administrarea bunurilor. ”
Cred ca vorbim cel mult de secolul 19 nu de secolul 21. Asceza lui Weber a încetat de mult sa existe chiar și în lumea protestanta.
Nu e nevoie sa dau exemple. Ele sunt zilnic pe ecranele TV.
Numai că nu a eșuat, a fost blocată.
Excelent, domnule profesor!
Am aflat ceea ce știam deja, că în marea sa majoritate poporul român este paternalist. Adică vrea pomeni, nu reforme. Vrea să i se dea, nu să contribuie.
Bun. În regulă. Avem (încă) o analiză pertinentă a simptomului.
Însă și parțială.
Pentru că ea – analiza – nu prea vorbește de uriașele și întinsele rețele de corupție denumite curent „clientela de partid”. Acestea sunt structuri informale dar omniprezente, la-ndemâna oricărui primar, președinte de consiliu județean, șef de agenție, CEO de companie de stat, prin care fonduri publice uriașe se scurg în conturi private, legate de politic. Aceste structuri înțeleg bine chestia cu paternalismul și prosperă sistematic sub umbrela instinctului popular.
În fine, îmi vine în minte să mă întreb totuși cum facem atunci reforma cheltuielilor statului, când ne aflăm cu sabia unui deficit bugetar uriaș deasupra capului statului (scuze pentru metafora mai puțin inspirată)?
Apelăm la un guvern care administrează tot poțiunea paternalismului, la fel cu cel anterior care a asistat la acumularea necontrolată a acestui deficit? Sau, cu orice preț, lăsând teoriile sociologice de-o parte, apelăm la o mână de oameni capabili să acționeze la sacrificiu, oripilând paternalismul popular – musai să-l desfidă, altfel nu ar putea avea succes – și confruntând periculos „clientela de partid”, adică lezând direct vectorii corupției?
Mă tem că articolul dumneavoastră nu mă lămurește legat de această posibilă întrebare.
Pe scurt, domnule profesor, aplaud analiza dumneavoastră, dar o pun la index mai degrabă ca pe o încercare de a ascunde puțin sub preș marea problemă a reacției extinselor rețele de corupție omniprezente în parazitarea resurselor statului și care nu ezită să se amestece în politică când se simt amenințate.
Pentru cei care caută o explicație nuanțată, se găsesc în componența acestor rețele ale clientelei de partid și entități ce nu ezită să contribuie la prosperitatea cercetării universitare, dacă cineva, un fixer, le oferă acest pont, explicându-le că la nevoie se va găsi cineva de renume să le fie de folos cu o cercetare, un articol, o opinie.
„poporul român este paternalist. Adică vrea pomeni, nu reforme. Vrea să i se dea, nu să contribuie.
Iar cei care au lucrat toată viața la stat au contribuit, nu li s-a dat, așa e? 😀
Milioanele de români care au plecat din țară, de ce au plecat? Fiindcă au așteptat ”să li se dea”? Sau fiindcă au refuzat să mai contribuie la bunăstarea bugetarilor?
Nu mă întrebați pe mine, nu eu am susținut această teză a eșuării guvernării Bolojan într-un „stat cu o cultură majoritar paternalistă”.
Eu nu cred în „contractul paternalist”. Ceea ce văd este intenția politicienilor de stânga de a crea și întreține artificial o presupusă „cultură paternalistă” îndărătul căreia să-și alimenteze clientela de partid, prin mecanismele corupției generalizate.
@Cristian Felea _ „Ceea ce văd este intenția politicienilor de stânga…”
Vă rog să mă scuzați că intervin în schimbul dumneavoastră de opinii cu @Harald, dar aș îndrăzni, cu permisiunea dumneavoastră, două observații…
Prima, în rândul partidelor politice din România este o cumplită harababură doctrinară.
Bunăoară, se pot identifica politici tradițional/doctrinar „de dreapta” adoptate de partide „de stânga” și invers.
Iar în privința comportamentului individual al membrilor PSD – partid considerat „de stânga” – există nenumărate dovezi că se situează mai degrabă „la dreapta”…De la celebrii pantofi cu talpă roșie, ori ceasul „cu brățara defectă”, la …
https://snoop.ro/lux-pe-datorie-la-psd-deputatul-marian-mina-intra-in-vacanta-cu-un-audi-de-120-000-de-euro-ratele-ii-depasesc-veniturile-vreti-sa-venim-cu-trotinete/
Apoi, având în vedere faptul că România este de 36 de ani o cleptocrație…
Singura „doctrină” clară și urmărită consecvent în politica românească este cea a cleptocrației, a cărei cea mai reprezentativă marionetă este PSD.
Această doctrină este definită prin obiectivul său fundamental, anume transferarea frauduloasă a unei cantități cât mai mari din resursele publice în proprietatea privată a membrilor săi și a apropiaților acestora, fără a suferi sancțiuni din partea legii.
„Dependența” reală, ori sugestivă, a unor categorii de alegători față de membri ori reprezentanți ai cleptocrației are mai puțin caracter „paternalist” și mai mult unul tehnic, în scop electoral.
Ea se realizează atât prin măsuri socio-economice, aparent favorabile respectivelor categorii de alegători, dar mai ales printr-o puternică și eficientă manipulare/marketing politic, bine făcută, finanțată în general din resurse publice.
Păi rețelele alea sunt compuse FIX din cei care doresc „să li se dea”!
Din păcate, nu se poate tăia în carne vie, pentru că, pe lanțul acesta, intervine parlamentul, compus și el din cei care doresc „să li se dea”!
Sint de acord cu dumneavoastra in privinta presului despre care vorbiti.
Citind interesantul articol al domnului Pirvulescu, am simtit un crescendo in argumentatie, apoi m-am oprit ca sa ma lamuresc despre ideile lui Polanyi si am revenit la text, asteptand sa gasesc la capatul acestui crescendo lucruri despre coruptie, retele transpartinice, Simbioza, ori Cele doua fete ale unui corp politic ale lui Lucian Croitoru si despre ce ne macina tot mai grav de 35 de ani. Si…nimic…
Am recitit articolul…Weber, Polanyi, North, Bockenforde…ar fi trebuit sa ma intimideze, sau sa ma trimita la studiu serios cativa ani, inainte de o opinie, pentru ca eu nu am educatia formala a celor care scriu articole pe Contributors…
Si totusi nu s-a intamplat, pentru ca am simtit o fractura in argumentatie. Ardelean fiind ( din cercul biblic :) ), stiu ca asceza noastra si frugalitatea (unde ele exista), nu vin din confesiune, ori filosofie, ci de acasa (ca si valoare morala), ori din nevoi. Copil fiind, lucram cu tata, iar cand il intrebam ce sa mai fac, adeseori imi spunea „indreapta cuie”. Adica sa nu irosim niciodata timpul de lucru si nimic din ce avem. Raportul nostru cu autoritatea nu s-a bazat niciodata pe strain-nestrain, ci intotdeauna pe incredere-neincredere. Si atunci de ce Weber, Polanyi, de ce sa studiem cativa ani, ca sa intelegem ce-i de facut (iar cand am inteles, sa fie prea tarziu) in situatia asta grava ? De ce sa nu actionam (Bolojan si guvernul, in situatia data) dupa un model Cynefin (chaotic stage, azi) ?
Cand am ajuns la ultima fraza din comentariul dumneavoastra, domnule Felea („Pentru cei ce cauta o explicatie nuantata………”), am inteles. Poate ca mai exista un fixer in ecuatie si, precis, exista un pres.
Cred ca am mai descoperit un pres. In titlu. Un pres mai mare.
Ma gandeam la lucrurile surprinse de autor (captivante, dealtfel) : Stilul comunicarii era chiar programul, comunicarea a fost marturisitoare, beruf…
Ei, acest beruf mi-a declansat filmul Horea, in cap.
Il vad trecand prin sate, inlantuit, in picioare, intr-un car. „No oameni, hai sa ne luam slujba in primire” le zice el cand pornesc. Cei ce-l poarta vor sa-l arate in lanturi de fier, dar si weberiene, polanyiene si sa convinga oamenii, cu orice pret, ca n-a inceput nimic (nu s-a intamplat nimic, l-am capturat, reforma in felul asta nu o acceptam!). Un grup de copii danseaza in cerc, la marginea drumului; cercul se invarte anti-dextrosum, iar dupa trecerea lui Horea, cercul se invarte dextrosum; oamenii ingenuncheaza in fata celui care si-a luat slujba in primire si le-a aratat ca se poate.
„Odata trebuia sa inceapa, oricum, da’ sa inceapa!”
„Amu’, cu voie de la imparat (simbiotic) ori ba, am invatat ca se poate”
„Vreme de trei saptamani oamenii nu s-au mai simtit robi si asta nu ne-o puteti lua inapoi!”
Cea mai mare frica a Simbioticilor e sa nu se stinga cea mai mare frica a noastra: sa nu afle ei ca n-am uitat sa zburam. Prea tarziu. De o vreme, cea mai mare frica a noastra e sa nu uite copiii nostri sa indrepte cuie.
Al doilea pres ascunde faptul ca reforma n-a esuat. Ascunde reforma, polichinelic, dupa ce cineva a aratat ca se poate.
In 35 de ani n-am mai vazut asa zvarcoliri de moarte ale Simbiozostanului ! Au aruncat in lupta, la vedere, si a doua fata a Corpului politic, dar si pe a treia si a patra, pe care inca ei nu le recunosc oficial ca facand parte din Hidra.
Primul pres ne trimite sa ne gandim si sa comentam de ce a esuat reforma (acceptand astfel, ca a esuat), pe baza unei analize partiale, cu scopul de-a ascunde ce-i sub presul al doilea:
Reforma nu a esuat ! Am vazut ca se poate si asta nu ne-o poate nimeni lua!
Minunat text ati scris! Poate il citeste si autorul eseului.
Pe ,,cel mai cel” administrator economic al ,,generației noastre” l-a doborît nu democrația parlamentară ci necunoașterea/nerespectarea ,,legilor politice și economice” de administrare a națiunii, aflată în criză existențială!Moțiunea ca formă a parlamentarismului a fost doar ,,instrumentul/forma” concretă care a sancționat înlocuirea științelor încălcate, cu contabilism local.
1.In 2009 Valeriu Stoica (fost președinte PNL) dezbătea alături de ,,floarea liberalilor” politici, cauzele ,,eșecului capitalismului funcțional și a liberalismului politic în Romania”.Amintesc că în 2009 Romania se afla în criza economică a ,,banilor cu buletinul”.
El afirma că liberalismul roman a eșuat, deoarece ,,a lipsit salariatul și antreprenorul responsabil – clasă mijlocie – care să fi împiedicat derapajul politic și economic al clasei politice!”
Ori ,,salariatul și antreprenorul independent de baronii locali sau ieșirea electoratului sărac din masă de manevră a PSD nu apărea din neant, ci trebuia să fie creația unei dezvoltări economice-industriale – LIBERALE – care nu există de trei decenii în Romania postcomunistă!
2.Logica economică a omului, partidelor, țărilor este lupta pentru resurse.Această luptă la nivel politic este extrem de acerbă, resursele politice ale PSD sînt în principal primarii, consiliile județene și locale, sinecurile, intreprinderile de stat și capacitatea de a fi la butoane economice pentru a distribui bani.
Proiectul Bolojan fiind de natură să limiteze/taie capacitatea acestora de a se autosusține pe ele cît și partidul, trebuia eliminat din acest motiv, cît și pentru altul fundamental: nu producea dezvoltarea care să reconstruiască economic-industrial țara și odată cu ea clasa mijlocie: baza liberalismului politic.Adică a lipsit susținerea de JOS a ,,reformei”!REFORMA fără restructurare/reconstrucție industrială (prin atragerea masivă a investitorilor industriali majori) care să creieze resursele lipsă nu avea cum să se ,,autosusțină” social-politic.
Tăind resursele PSD și incapabil de a crea resurse pentru PNL și clasa mijlocie, Guvernarea Bolojan s-a prăbușit din propria neputință de susține siguranța banului public și ieși din criza de trei decenii a Bugetului național.
Rezultatul acestei reforme este agravarea stării economice și sociale, cu creșterea electorală a extremismului suveranist, deși Simion, Peiu sau ceilalți ca dumnealor n-au habar ce trebuie făcut în economie pentru ieșirea din crizele gemene…
O discuție filozofica ce vrea sa mascheze cum un grup de mafioți unii in parlament alții în toate instituțiile statului au acționat pentru a bloca orice acțiune care le taie privilegiile. și pe termen mai lung ar fi rezolvat și incadarile. Spațiul public ar avea de câștigat dacă așa zisii analiști ar trebui sa decolare contractele de consultanta. Vom vedea atunci că opiniile nu sunt atât de libere pe cât pare.
O analiza f. buna ale unor teorii economice si sociale, dar fara a putea fii aplicate la o tara care trebuie sa treaca de la structuri comuniste inca active, la cele capitaliste. Articolul nu ofera solutii concrete. Iar I.Bolojan nu a facut reforme, ci doar strict contabil a incercat sa reduca deficitul.
Din momentul în care a anunțat public ce urmează – reforma pensiilor militare, reforma companiilor de stat și reforma administrativă, am înțeles că Bolojan nu va mai fi prim-ministru mult timp.
Grupul infracțional organizat care deține PSD a mai așteptat doar cât să treacă bugetul pe 2026, pentru că erau disperați că nu pot încasa facturile umflate emise către primăriile pe care le jefuiesc în complicitate cu primarii psd.
Apoi au declanșat debarcarea unui om și a unui tip de a face politică complet străin de modelul imposturii, contra-selecției și corupției generalizate care funcționează de 80 de ani în aparatul de stat românesc.
Iată un eseu în marca inconfundabilă a autorului, filozofie economică aplicată în criză politică.
Nu cred că suntem îndreptățiți să evaluăm apriori capacitatea unui demnitar de a replica la nivel național un succes administrativ dovedit la nivel local doar suspecându-l de provincialism sau reducționism contabilicesc. În doctrina managerială modernă, accentul se pune pe consecvența și urmărirea punerii în aplicare a unei decizii și mai puțin pe evaluarea riguroasă a corectitudinii ei în atingerea obiectivului. Că ar putea crește mai agresiv gradul de colectare al impozitelor este e presupunere rezonabilă, însă criza politică actuală nu a apărut ca urmare a protestelor sociale de amploare puse pe seama măsurilor de austeritate. Actuala criză provine doar din refuzul premierului de a distribui la cerere bani din bugetul național către bugetele locale. Există o masă critică de primari în România care pur și simplu nu pot pricepe că acest model de administrare nu mai poate funcționa. Lucrurile stau astfel nu pentru că premierul e reducționist ci pentru că acei bani NU EXISTĂ. Și pentru că nu există s-ar presupune împrumutați, ceea ce ar crește și mai mult costul împrumutului, punând mai multă presiune pe niște deficite deja nesustenabile. Liderii acelor primari au urmărit cu obstinație numiri favorabile la parchete, inclusiv DNA, dând deja un indiciu că nevoia lor nesățioasă de bani publici nu provine doar din incapacitatea administrativă. E o rațiune în plus pentru care un demnitar responsabil trebuie să blochează acest model administrativ de tip feudal.
„Weber a scris Etica protestantă pentru a descrie un etos care a transformat lumea tocmai pentru că societatea care-l purta îl interiorizase, generație după generație, de jos în sus. Noi am asistat la experimentul invers, în care o etică a fost impusă de sus în jos unei societăți care nu o ceruse.”
Dar experimente de-astea au mai fost. În 2010 n-a cerut nimeni în România reducerea salariilor, sporurilor, pensiilor etc, etc.. și nici creșterea TVA-ului. S-au întâmplat toate astea? S-au întâmplat! Cam tot pe-atunci, nici grecii nu ceruseră să le pice nivelul de trai, de n-aveau bani să-și ia prelate ca să-și acopere piscinele nedeclarate, de frica propriului fisc. Le-o picat? Le-o picat! E-adevărat că experimentele astea n-au avut nicio treabă cu Weber sau cu protestantismul, au avut treabă doar cu instituția aia neutră confesional de-i zice FMI. Și mă gândesc așa, într-o doară, că ceea ce a vrut cu adevărat dl Bolojan, ușor de înțeles și la Oradea și la București, n-a fost nicidecum propovăduirea eticii weberiene întregii societăți, ci doar, dacă se poate, să facem cumva să-i ținem cât mai departe de România pe ăia de la FMI, cu experimentele lor cu tot. Da’ dacă nu se poate, asta e, nu se poate.
”În 2010 n-a cerut nimeni în România reducerea salariilor, sporurilor, pensiilor etc, etc..”
În 2007, guvernul Tăriceanu angaja bugetari în neștire. La vremea aceea încă mai aveam două firme în România, iar salariile trebuiau majorate la fiecare 3 luni, doar ca să nu plece angajații la stat.
De asta a fost nevoie de reducerile din 2010, din cauza bunăstării nejustificate pe care v-ați însușit-o începând cu 2007, prin grija ”liberalului” Tăriceanu.
Aha, deci RO nu-i o orade mai mare ?
„Cel mai competent administrator public al generației sale”, „omul cu cel mai coerent program de consolidare fiscală din ultimele trei decenii”.
Mă simt ca la o ceremonie de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa, ascultând Laudatio rostit de susținătorul candidaturii.
Ca economist și umil doctor în științe, aș observa doar că aceste afirmații sunt, deocamdată, nedemonstrate. Admit, desigur, că ar putea fi demonstrabile.
Propun însă, ca ipoteză de lucru, o explicație mai simplă. Laurence J. Peter, cercetător al fenomenului competenței în organizații, a descris un mecanism prin care un om competent la un anumit nivel poate ajunge incompetent la un nivel ierarhic superior, deoarece natura problemelor și competențele necesare pentru rezolvarea lor sunt diferite.
Nu afirm că aceasta este explicația eșecului. Dar, înainte de a căuta cauzele exclusiv în societate, în partide, în electorat sau în absența unei „etici protestante”, cred că ipoteza merită măcar examinată: competența demonstrată într-un anumit context administrativ este suficientă pentru a demonstra competența necesară guvernării unui stat?
Este o întrebare, nu un verdict. Spre deosebire de afirmațiile de la care pornește articolul.
Dacă-mi permiteți un răspuns: nu este suficientă dar este o bună recomandare. Nu cred că suntem îndreptățiți să suspectăm că o persoană care a dovedit pe termen lung abilități administrative incontestabile la nivel local își va fi dovedit acolo limitele mai mult ca probabile. Sau să invocăm ipoteza lui L. J. Peter ca suport al acestei presupuneri fără riscul de a renunța la rațiune în favoarea empiricului în luarea unor decizii cu impact major. În definitiv, care sunt criteriile de selecție? Sunt de înțeles nemulțumirile atrase de decizii care pot fi luate în discuție privitor la oportunitatea lor (spre exemplu: chestiunea sporului de doctorat) dar poate că înainte de a face degrabă reevaluări drastice ar fi mai cu folos să apelăm la reziliență înțelegând contextul în ansamblu. Ca specialist în domeniu, știți bine că așa cum arată datele macroeconomice actuale, spațiile de acțiune în jurul pârghiilor administrative sunt foarte înguste și cu multiple constrângeri, înțelegeți că modelul economic de creștere trebuie reconsiderat din mers fiindcă și-a dovedit limitele, crize pe care nu le putem controla aplică constrângeri suplimentare. Deficitele au început să fie ajustate încurajator, pe de altă parte avem stagflație, dar dacă vrem un citeriu de evaluare sintetic fără a ne rătăci în dispute de politică economică aș zice că trebuie să ne uităm doar la ratingul de țară. În atare context, cred că aceea e ”hârtia de turnesol”, ”cheia de verificare” care ne dă cel mai neutru și valoros indiciu privitor la adecvarea măsurilor adoptate iar cel mai competent administrator este cel care poate evita junk-ul (chiar dacă nu toate măsurile adoptate vor fi fost strălucite). Unde ar trebui să îl căutăm? După ce criterii și ce l-ar recomanda?
Vă mulțumesc pentru răspuns. Aveți dreptate că performanța administrativă demonstrată pe termen lung reprezintă o bună recomandare. Principiul lui Peter nu presupune însă inevitabilitatea incompetenței la un nivel superior, ci doar o probabilitate, mai ales atunci când natura funcției și competențele solicitate se modifică. Poate că problema interesantă în cazul domnului Bolojan este tocmai aceasta.
Timp de aproximativ douăzeci de ani, domnul Bolojan a exercitat funcții în care beneficia de legitimitate electorală proprie. Ca primar sau președinte de consiliu județean, raportul dintre autoritate, decizie și responsabilitate este fundamental diferit de cel în care se află un prim-ministru al unui guvern de coaliție. În acest din urmă caz, autoritatea este derivată din susținerea unei majorități parlamentare, iar negocierea și menținerea acestei majorități nu sunt obstacole în calea guvernării, ci condiții ale exercitării ei. Este posibil, ca simplă ipoteză, ca metodele validate prin succes timp de douăzeci de ani să funcționeze diferit într-o altă arhitectură instituțională.
Rămâne însă problema metricii succesului. Criteriul propus de dumneavoastră, evitarea ratingului „junk”, este legitim, dar deocamdată nu ne permite un verdict. După criteriul menținerii unei majorități parlamentare funcționale, avem însă deja un rezultat negativ. Mai mult, cele două criterii nu sunt independente, în condițiile în care instabilitatea politică reprezintă ea însăși un risc relevant pentru evaluarea de țară. Putem adăuga deficitul, creșterea economică sau reformele structurale și vom obține, probabil, evaluări diferite ale aceleiași guvernări.
Poate că tocmai aici se află dificultatea afirmației „cel mai competent administrator”. Competența nu există în abstract, independent de funcție, context și obiectivele după care măsurăm performanța. Într-un regim parlamentar, executivul își derivă autoritatea din susținerea legislativului. Lipsa de coerență a majorității parlamentare se proiectează inevitabil asupra executivului, dar aceasta este o caracteristică a arhitecturii democratice, nu o disfuncție pe care executivul o poate elimina substituindu-se legislativului. Guvernarea democratică poate fi uneori ineficientă și frustrantă, dar riscurile concentrării puterii sunt mai mari decât costurile acestei ineficiențe. Înainte de a decide cine este cel mai competent, ar trebui probabil să stabilim ce anume îi cerem să realizeze, în interiorul cărei arhitecturi instituționale și după ce criterii vom decide dacă a reușit.
Este adevărat că un demnitar numit are o autonomie decizională mai restrânsă decât unul cu legitimitate electorală proprie. Trebuie într-adevăr să navigheze printre cerințele adesea antagonice ale unei coaliții de partide pentru a identifica acel compromis acomodant pentru toate. Totuși, sunt sceptic că actuala criză derivă din incapacitatea personală a premierului demis de a căuta rezonabil acel compromis ci mai degrabă din pretențiile nerezonabile ale unui singur partid. Am explicitat în comentariul din 07/07/2026 de mai sus la acest articol (cu erata de a se citi ”blocheze” în loc de ”blochează” ce apare pe ultimul rând). Am convingerea că perpetuarea unui model administrativ de tip feudal nu poate rezolva problema deficitelor și că actuala criză guvernamentală își are originea în incapacitatea unui singur partid de a se reforma și moderniza.
Este foarte posibil să aveți dreptate în privința responsabilității unui partid pentru actuala criză. Eu sunt însă mai rezervat în atribuirea responsabilităților politice, deoarece informațiile de care dispunem provin în mare măsură chiar de la actorii implicați. Pornesc de la prezumția că fiecare actor politic prezintă o versiune a realității adaptată propriului rol, propriilor interese și momentului politic. Probabil toate versiunile conțin, în proporții diferite, adevăruri, omisiuni și deformări.
Din acest motiv, prefer să separ problema responsabilității de cea a rezultatului. Cine și în ce proporție este responsabil pentru destrămarea unei coaliții poate fi foarte dificil de stabilit. Rezultatul este însă observabil: coaliția nu a mai putut asigura o majoritate parlamentară funcțională, iar guvernul a căzut. Această constatare nu demonstrează nici incompetența domnului Bolojan, nici responsabilitatea sa exclusivă sau principală pentru producerea crizei.
Revin astfel la problema metricii succesului. După criteriul evitării ratingului „junk”, verdictul este încă deschis. După criteriul reducerii deficitului, rezultatele pot fi evaluate diferit în funcție de orizontul temporal și de efectele economice ale ajustării. După criteriul menținerii unei majorități parlamentare funcționale, avem însă un rezultat negativ. Putem discuta îndelung despre responsabilitatea producerii lui, dar nu putem elimina rezultatul din evaluare.
Poate că tocmai aceasta este dificultatea afirmației „cel mai competent administrator”. Înainte de a evalua competența trebuie să stabilim funcția, obiectivele și criteriile de performanță. Altfel, riscăm să confundăm experiența cu succesul și să evaluăm rezultatele în funcție de concluzia la care dorim să ajungem. După șase căsătorii, cineva poate fi prezentat fie ca un om cu o vastă experiență matrimonială, fie ca un om care a eșuat de șase ori în menținerea unei căsătorii. Datele sunt aceleași. Metrica și framingul fac diferența.
Desi apar frecvent etichetari de tip feudal (baroni, moguli) care pot avea o valoare metaforică. realitatea este foarte diferita de feudalism. Un baron feudal avea o legitimitate derivată din legitimitatea regală care era de drept divin, rezultată din ceremonia de ungere a domnului. Un rege era mai presus de popor pentru că puterea lui era de inspirație divină. Baronul avea o autoritate rezultată din acordarea fiefului de către rege ca urmare a juramantului de loialitate si a serviciilor prestate coroanei. Era un sistem in esentă clientelar, complet si profund nedemocratic. Supusii nu puteau alege regi (Excepție in Polonia unde regii erau alesi de Seim). Supusii nu aveau nici o putere in fata baronului. Un presdinte de CJ sau un primar nu are nici o autoritate decat cea legală și atribuita prin alegeri.
Chiar neavând vreun partizanat politic, cred că putem admite ca ținând de esența exercițiului democratic să filtrăm din zgomotul de fond al declarațiilor politice pentru a ne însuși un adevăr propus măcar atât cât să putem face o alegere conștientă atunci când suntem chemați la asta, fiindcă vă rog să observați că în interpretarea actualei Constituții, un pas ne mai desparte până la noi alegeri. Pentru că mulți au renunțat să mai adopte vreo atitudine partinică și-au convertit alegerea pentru un anumit partid în alegerea pentru o galerie de fotbal iar această atitudine în sine atrage un risc sistemic major.
Cine poartă responsabilitatea destrămării unei coaliții poate să nu fie așa dificil de stabilit atâta vreme cât acea coaliție are la bază un document constitutiv, semnat de reprezentanții tuturor membrilor, cuprinzând un calendar și o foaie de parcurs, împreună cu un set de minime angajamente. Admițând analogia cu mariajul, nici destrămarea contractului marital nu survine din motive greu de stabilit. Pot fi doar cauze obiective prevăzute de lege dar pot fi și frivole. Mă tem că în actuala criză guvernamentală motivele obiective au lipsit fiindcă e cazul să admitem că nu e rezonabilă dărâmarea guvernului cu concursul unei galerii știind că asta poate atrage dizolvarea parlamentului tocmai când sunt de îndeplinit urgent niște jaloane asumate iar evaluarea rating-ului de țară e iminentă. Dacă admitem de asemenea că stabilitatea politică e parte a mixului ce intră în evaluare atunci cum ar putea o astfel de aventură să ne fie de vreun folos? Poate că atributul de feudal e cumva impropriu dar cu certitudine un partid care propune reload-ul unui premier contestat în stradă de peste 600.000 de cetățeni (nu pentru o măsură de austeritate ci pentru o chestiune de drept) într-o manifestare care la acea dată a uimit Europa este cel puțin anacronic.
@Gogu
Putem porni, pentru simplificarea discuției, chiar de la ipoteza că PSD și Sorin Grindeanu sunt integral vinovați pentru ruperea coaliției. Problema mea este că stabilirea vinovăției nu ne ajută, în sine, să reconstruim o guvernare stabilă.
Ieșirea de la guvernare și renunțarea la participarea într-o coaliție nu sunt, pentru un partid politic, gesturi triviale. Înseamnă renunțarea la ministere, la resurse administrative, la influență și la capacitatea directă de a participa la decizie. Putem considera decizia greșită, iresponsabilă sau oportunistă, dar trebuie totuși să presupunem că au existat motive suficient de puternice pentru ca PSD să considere costurile rămânerii la guvernare mai mari decât costurile plecării.
De aceea, întrebarea care mă interesează nu este doar cine este vinovat, ci ce anume a făcut imposibilă sau prea costisitoare continuarea coaliției. Dacă nu identificăm și nu tratăm această cauză, simpla atribuire a culpei nu rezolvă nimic. Putem demonstra convingător că PSD și Grindeanu sunt vinovați și să rămânem, la sfârșitul demonstrației, exact cu aceeași problemă: nu avem o majoritate stabilă care să guverneze.
Iar într-un moment în care avem nevoie de stabilitate politică, aceasta mi se pare problema care trebuie rezolvată.
Nu încerc să-l prezint pe Sorin Grindeanu în rolul de vinovat ci mai degrabă de inadecvat fiindcă se complace în această postură de proxi președinte la fel ca, mai demult, în cea de proxi premier. Actualmente, președinția PSD își are sediul la Craiova, acolo se iau deciziile importante în partid, acolo e viziunea și autoritatea. Dacă vrem să aflăm ce anume a făcut imposibilă sau prea costisitoare continuarea coaliției trebuie doar să urmăm îndemnul ”follow the money”. Nu ne uităm la fondurile din PNRR sau de coeziune fiindcă acelea sunt gardate de proceduri ci doar la programul Anghel Saligny. Acele fonduri se alocă cu cofinanțare și de 1% în condiții foarte laxe de urmărire a implementării și cu un factor adesea neglijabil de multiplicare în efect economic. Premierul a fost demis fiindcă a cerut oprirea alocărilor discreționare în proiecte care nu pot dovedi rentabilitate și nu pot fi urmărite obiectiv după niște proceduri transparente ceea ce atrage risipa presupusă apoi finanțată la costuri mari iar asta a devenit nesustenabil. Înlocuirea premierului demis cu vicepreședintele PPE, negociator și raportor european, ar înseamna în înțelegerea conducerii PSD ”scăpăm de drac și dăm de ta-su”.
Din fericire, stabilitatea politică este de facto asigurată fiindcă suntem deja într-o situație de deadlock. Avem un guvern demis, suplu și reformator, care urmărește deocamdată cu succes aducerea deficitelor în țintele negociate întru liniștirea agențiilor de rating. Însăși situația de interblocare le dă acestora garanția continuității.
Problema la noi nu este filozofica, sociologica sau doctrinară – pt ca partidele de la noi n-au avut niciodată așa ceva, decât formal
Varfu partidelor de la noi e format, de regul, din oameni puși acolo să aprobe sau să încurajeze infracțiunea, hoția
La noi doctrina e simplă pt toți: să înfundăm repede wc, ca acum suntem la putere, să mai punem niște botox și silicon pe amante, câteva proprietăți prin străinătate și să ne râdem de fraierii din presă care se întreabă de unde are conducerea pesede mașini scumpe, când ei clamează un fel de socialism cu fatza umană – ca să cităm din tovarashu Ion Iliescu
Și așa a fost și în măreața perioadă interbelică, incompetenta marilor oameni politici cu nume de bulevarde și străzi a adus țara în incapacitate de luptă, cu țara în genunchi pe străzi,
Poporu a îmbrățișat extremismul și înainte de 1940 pt ca se săturase de aceiași incompetenți și hoți
Pt cine a uitat am să reamintesc ca in epoca conducerii țării de către infractorul dragnea și clica lui ( care prospera în continuare în diverse funcții publice), nimeni nu știa programul de guvernare, iar dragnea îi trimitea pe curiosii care doreau să știe programul de guvernare la infractorul vâlcov – omu care împreună cu pesedeaua a refuzat spitale regionale din fonduri UE ca erau prea ieftine și la ei calculu era mai scump
În aceiași perioadă a lu dragnea și clica lui încă la putere, am inceput să renunțăm la proiecte de infrastructură pe fonduri UE și am trecut la dezvoltarea infrastructurii pe fonduri interne- pt simplul fapt ca UE impune verificări, iar la conducerea noastră nu se doresc verificări, la noi mai pe sistem tradițional
Nu mai zic de incompetenta si reaua credință a conducerii pesede, penele, udemereu și inclusiv usere
Despre haur și sosoaca e evident ca ei sunt trompetele dușmanilor tarii din exterior, au o agenda proprie, știută doar de cei care îi coordonează din exteriorul țării
Dar după atâta manipulare din 89 până azi, o să înghițim în continuare trăsnăile cuplului tradițional jeorjescu – semeon – sosoaca – potu, etc etc
Acuma vreo 2000 de ani un strateg și tactician chinez spunea ca o țară slăbită din interior este mult mai ușor de cucerit
Era să uit, autocefalia bisericii noastre strămoșești de mii de ani a venit târziu, abia după măsurile lui Cuza – după care încă plânge înaltul cler, deși era vorba de averea bisericii grecești, dar dacă e avere e un păcat mare să se piardă, ar mânca și înaltul cler de la noi ceva – pe același sistem tradițional
Ca am avut în preajma lui 1940 guvern condus de patriarhul din cel moment , conducere cu adevărat dezastruoasă, dar asta e alta discuție
In acest haos conceptual a aparut un primar la Oradea Mare ( acesta a fost numele in perioada interbelica, iar episcopia ortodoxa păstrează acest nume) care a facut ceva, s-a vazut ceva
Altceva decat comisioanele luate de oprescu și vanghelie
Omu de rând care a vizitat Oradea a văzut ca se întâmplă ceva în acel oraș, drumuri de centură, modificări de bulevarde și străzi, ceva ce în alte orașe cu oameni pretinși mai pricepuți nu se întâmplă ( Cluj-Napoca cu metrou cu banii pe fereastră, Timișoara, Iași, Craiova, și inclusiv la capitala republicii).
Asta a dat țării speranță și încredere
Dar puterea corupe, ca vedem ca va trece legea nouă de salarizare cu salarii mărite la demnitari, ca se montează wc uri noi în instituții
Problema la noi nu a fost niciodată religioasă, problema a fost ca am avut, de prea multe ori, in varfu autorităților (puterilor) publice constituite în stat, de prea multe ori oameni total incompetenți, care au furat sau au încurajat infracțiunea, hoția și distrugerea țării
Servicii secrete, justiție, miliție au probat de prea multe ori ca sunt după chipul și asemănarea celor care conduc partidele politice de la noi – sunt de notorietate publică minunile tovarashei lia, numirile interimare în miliție și conducerea instanțelor, plus evaluările șefilor din parchete
Numai ca țara asta s-a construit și s-a menținut prin altruism, nu prin trăsnăi visate noaptea de Carol al doilea și clica lui și ceilalți mândrii urmași ai acestora de ieri și de azi
Nu în ultimul rând, pt același raționament pt care dialectica lui Hegel ne spune ca excesele, așa ziselor abuzuri numite libertăți ale republicii franceze sunt rezultatul absolutismului regilor francezi, am putea extrapola ca hoția și libertățile noastre de azi sunt rezultatul atâtor ani de opresiune comunistă. Totuși, un astfel de raționament nu poate fi primit, pt simplu motiv ca în comunism nostru tradițional conducerea țării era asigurată în principal de incompetenți: Emil Bobu 4 clase, etc
La noi religia mai pe sistem tradițional și mai puțin pe rațiune, logica și pe știința
Pe măsura modului în care se face educație și religie
Omu sfințește locu
Dar trebuie să ai oameni
am gresit, eparhia de Oradea Mare este catolica si nu otodoxa
https://ro.wikipedia.org/wiki/Eparhia_de_Oradea_Mare
”Oradea Mare ( acesta a fost numele in perioada interbelica …) ”
Există în Ungaria o localitate numită Oradea Mică, în ungurește e Kisvárda. Am trecut odată pe-acolo, e aproape de Zahony, de granița cu Ucraina. Înainte de 1918, fiind ambele în Ungaria, era nevoie de departajarea Oradea Mică vs Oradea Mare (Kisvárda vs Nagyvárad). După 1918, evident că transilvănenii îi spuneau în continuare Oradea Mare în românește. Ei știau despre Oradea Mică, numai regățenii nu știau, că nu era treaba lor.
În esență, ambele reprezintă descrieri, nu sunt nume propriu-zise. Cetatea Mică și Cetatea Mare.
O diferență semnificativă dintre tradiția creștină răsăriteană și cea protestantă occidentală constă în accentul pus de aceasta din urmă pe aplicarea principiilor și valorilor creștine în toate aspectele vieții cotidiene – în familie, la locul de muncă, în comunitate și în relațiile sociale. Desigur, acest lucru nu înseamnă că societățile protestante sunt lipsite de probleme sau că membrii lor respectă întotdeauna aceste valori. Cu toate acestea, în numeroase state din Europa Occidentală și din Statele Unite pot fi observate exemple de responsabilitate civică, integritate și respect față de binele comun.
În schimb, atunci când valorile religioase sunt percepute ca având relevanță doar în cadrul practicilor religioase sau al participării la slujbele de duminică, iar acestea nu se reflectă în comportamentul din viața de zi cu zi, apare o ruptură între credință și conduita publică. Efectele unei asemenea disocieri pot fi observate inclusiv în viața politică, unde corupția, clientelismul și lipsa responsabilității afectează încrederea cetățenilor și compromit perspectivele de dezvoltare ale României.
În acest context, se ridică întrebarea firească: care ar putea fi soluția pentru reducerea acestui decalaj dintre valorile declarate și comportamentul concret al societății?
@protestantul
Cred ca aveti o imagine distorsionată a realității
Este adevărat ca și articolul de mai sus poate induce unele fundamente gresite
Totuși, tradiția diferită între protestanți și ortodoxi este un punct greșit de plecare în raționament
Diferența fundamentală între protestanți și catolici nu constă în tradițiile diferite, diferența fundamentală derivă din ceea ce a făcut Luther și anume traducerea și popularizarea Bibliei – Cuvântul lui Dumnezeu
Pt protestanți credința creștină este rezultatul studiului individual al Bibliei, culegere de cărți, care au devenit accesibile pt fiecare protestant
În ortodoxie Cuvantul se întrupează și se interpretează, de regulă, de către preoți, punându-se accent pe tradiția istorică
Totuși, istoria a dovedit ca și Luther a făcut greșeli mari de apreciere, legate de răscoala țărănească și poziția lui Muntzer, etc
Contrar a ce scrie în articol și ce spuneți Dvs, noi ca națiune română, în special în provincia istorică Transilvania, prin înalți ierarhi luminați ai Școlii Ardelene, majoritatea greco catolici, au făcut mai mult pt devenirea creștină a națiunii decât nu știu câte milenii de religie creștină – pt ca au tradus clar și inteligibil pt primele dăți Biblia integral în limba română, făcând Cuvântul lui Dumnezeu accesibil pt fiecare român, indiferent de denominație creștină
Toate traducerile ulterioare ortodoxe sau catolice de la noi au plecat de la traducerea făcută de Școală Ardeleană – nu am descoperit eu asta, dacă aveți timp citiți primeie părți ale traducerii Bibliei după textul ebraic, Geneza (un efort colectiv în cadrul Colegiului Noua Europă) cu un cuvânt de Andrei Plesu, apărută la Ed. Humanitas, București, 2017, pag 40-45 ; dacă aveți timp căutați pe YouTube cultura cuvântului de Andrei Pleșu
Prima traducere a Bibliei în română nu a fost făcută de Școală Ardeleană, ci a fost Biblia de la București din 1688 – dar avea un limbaj greoi, fiind folosită preponderent de preoți și era pe alocuri neinteligibilă …
Aproape 100 de ani mai târziu, in 1795 Samuel Micu (Klein) publica prima traducere care a circulat în mai multe serii în spațiul romanesc, fiind considerată mama tuturor Bibliilor de la noi, respectiv a tuturor traducerilor ulterioare – informațiile sunt din cartea menționată mai sus
Revenind la postul Dvs. protestantismului a fost rezultatul tiparului, respectiv a accesului fiecărui credincios creștin la Cuvântul lui Dumnezeu, în plus, accesul ușor la tezele de interpretare ale lui Luther care au devenit obiect de studiu
Și la noi au existat mai multe încercări de reformare a ortodoxiei; reformă imposibilă în perioada comunistă
Totuși în perioada comunistă au început să apară oameni curați care au luminat și vor lumina în continuare credință creștină de la noi, pt cei care cred în credința legată de Cuvânt
Pt mine Nicolae Steinhardt a făcut pt ortodoxie și pt credința creștină de la noi mai mult decât toți patriarhii noștri la un loc, dar asta este o opinie personală
Omul sfințește locul
”în numeroase state din Europa Occidentală și din Statele Unite pot fi observate exemple de responsabilitate civică, integritate și respect față de binele comun.”
În care state din Europa Occidentală și din Statele Unite li s-a confiscat oamenilor terenul agricol și au fost obligați să muncească la CAP? În care state mai suportă oamenii o asemenea fiscalitate asupra muncii? Ce-ar fi să aplicați în România exact fiscalitatea din Kentucky (de exemplu) și abia după aceea să vorbim de etică protestantă? Politicienii și funcționarii publici români se comportă ca o ceată de briganzi, iar celor care plătesc taxe și impozite li se țin lecții de etică protestantă?
La origine, tot din repertoriul KGB provine și mizeria asta, așa erau stăpânite națiunile non-ruse din Uniunea Sovietică: li se repeta oamenilor la nesfârșit cât de inadecvați sunt ei. Exact același lucru se întâmplă de vreo 20 de ani încoace și cu românii ortodocși, cam de când a venit Merkel la putere în Germania: se scriu non-stop mizerii la adresa lor.
În realitate, psihologia nu funcționează așa. Consecința unui asemenea tratament este că oamenii ajung să desconsidere ”stăpânirea” și Occidentul în ansamblu, exact din cauza modului cum îi tratează ”Occidentul” (a se citi. fundațiile de partid din Germania). Există un motiv pentru care toate imperiile se prăbușesc atunci când ajung la Carpați. Iar Uniunea Europeană, reeditând politici sovietice de pe vremuri, tocmai a ajuns la Carpați 😀
”care ar putea fi soluția pentru reducerea acestui decalaj dintre valorile declarate și comportamentul concret al societății?”
Încetarea abuzulor statului asupra cetățenilor, măcar timp de vreo 5 generații. Însă politica de la București se face cu străini aduși să-i oprime pe localnici, tot ca pe vremea Uniunii Sovietice.
”Încetarea abuzulor statului asupra cetățenilor, măcar timp de vreo 5 generații. Însă politica de la București se face cu străini aduși să-i oprime pe localnici, tot ca pe vremea Uniunii Sovietice.”
Total de acord cu încetarea abuzulor statului asupra cetățenilor. Legat de straini adusi sa-i oprime pe localnici, mi-ar placea sa vad o schimbare a mentalitatii dinspre a da vina pe altii inspre a incerca sa schimbam noi (romanii) comunitatile in care ne aflam. Aici avem nevoie de o masa critica de oameni care sa produca o schimbare reala.
despre etica protestanta s-a tot discutat, conceptul a fost criticat. Mai degraba decat etica protestanta ar tr sa se spuna etica puritana, in speta calvinista, asa cum s-a adaptat ea in Noua Anglie si dincolo. Chiar a scris cineva o lucrare interesanta despre etica protestanta si spiritul reactionar, impotriva naratiunilor in special catolice care voiau sa vada in Reforma originea spiritului modern, revolutionar si democratic, ceea ce e o mare eroare, caci Reforma – cum arata si Culianu – a fost profund reactionara, o anti-Renastere. Regimurile printilor care au adoptat luteranismul erau autocratice, Germania a ramas asa pana la colapsul ei in cel de-al doilea Razboi mondial, chiar si dupa Ordoliberalismul a facut nota aparte. Capitalismul era deja realitate in orasele-stat italiene din Evul mediu, in Florenta renascentista, deci nu e o legatura de tip cauza-efect cu Protestantismul. Etc.
Cat despre ex lui Bolojan , cred ca s-ar putea vorbi de o etica neoliberala, neoliberalismul de tip Hayek si Chicago. De tendinte autoritare. Altminteri, cum sa pretinzi asemenea autoritate cu o legitimitate atat de subtire ? E si o anumita granita civilizationala, intre Ardeal si Regat. E imitatia unui model civilizational occidental, un fel de occidentalism. Dar e vorba tot de mituri si de ideologie, ca si in cazul Marxismului, o anumita ideologie si utopie trece drept realitate stiintifica, Adevar.
„Programul de reformă a considerat din start deficitul exclusiv prin lentila cheltuielii, iar partea de venituri a rămas, cu excepții cosmetice, neatinsă.” NU sunt in nicio masura de acord! Platesc taxe in Romania si cresterea taxelor nu a fost absolut deloc „cosmetica”! Nici nu inteleg cum puteti sa afirmati asta, probabil pentru ca nu sunteti antreprenor si nu cunoasteti ce modificari au fost in ultimii ani in fiscalitate, alta explicatie nu gasesc.
Un stat extractiv (sau regim extractiv) se referă la un sistem în care o elită restrânsă aflată la putere utilizează instituțiile politice și economice pentru a extrage bogăție și resurse de la majoritatea populației. Popularizat de economiștii Daron Acemoglu și James Robinson în lucrarea *Why Nations Fail* (De ce eșuează națiunile), acest tip de stat frânează creșterea economică generalizată, inovarea și reprezentarea democratică. Acum citesc cartea.
Administrație habsburgică a fost și în Oltenia între anii 1718 și 1739. Dar nu s-a prins nimic de ei.
Asta doar ca să găsesc un argument în favoarea teoriei domnului Pîrvulescu.
Teoria are mai multe hibe. Iar cea mai importantă este că se vorbește despre un om (Bolojan) ca fiind reprezentativ pentru un program asumat de o coaliție eterogenă de patru partide, cu un proces decizional agreat în comun.
Nu. domnule: eșecul acestei guvernări revine tuturor celor patru partide, nu unui singur om. Generalizarea dumneavoastră este seducătoare ca exercițiu intelectual, dar atât.
Articol greu! Unul dintre cele mai importante pe tema Bolojan, drept pentru care autorul merită FELICITĂRI !!! Deja au sărit comentacii să-l clasifice drept „filosofie economică”, dar nu trebuie să ne mirăm, suntem pe Contributors.ro!!!
Îndrăznesc să-l rezum astfel: Fanar vs Reformă (protestantă, nu bolojenească).
Se poate discuta și despre neoprotestantismul românesc (cam fără etică, la nivelul liderilor), dar e un subiect delicat într-o țară în care se bălește pe moaște. Iată și județele cu cea mai mare pondere de neoprotestanți: Arad, Bihor, Timiș, Sălaj, Bistrița-Năsăud și Suceava. Hmm, ce interesant, ca un arc, aproape …
Articolul se mai putea numi și It’s not just economy, stupid !!!, dar s-ar fi supărat dl Bolojan, a cărui gândire s-a format într-o facultate de mecanică și una de matematică, cu perioadele de studiu parțial suprapuse, dar nu e bine să vorbim de asta, că dă rău. Poate că omul a plătit dublu CASS pe bursa (de studiu).
dacă aștepți consimțământ deplin înainte să faci orice, nu faci niciodată nimic. clientela n-are niciun interes să renegocieze un sistem care-i avantajează. Deci “renegociere” fără presiune reală (externă piețe, UE sau internă) e doar un eufemism pentru status quo etern. Daron Acemoglu ar tinde sa spună ca “agency” sau capacitatea de acțiune a elitelor contează mai mult decât determinismul istoric. Nu știu dacă acum ne aflăm într-un moment de bifurcație (critical junctures) în care elitele sa decidă calea dar subiectiv așa pare și ca din nou a fost aleasă o traiectorie de ratare a ieșirii din zona gri. În lipsa coerenței culturale ce soluție a funcționat empiric în afara coerciției luminate în istorie ( mă refer la Japonia, Corea de Sud, Chile, Japonia)?. Nu pare ca am dorit pana acum să copiem ceva din modelul polonez sau spaniol post Franco de contract social reformist și pare deci improbabil ca o cale “frumoasă” de mijloc să se întâmple în afara unui UE foarte puternic și autoritar .
Domnule profesor, (v)ati dat cu stingul (PSD) in dreptul (stim cu totii despre cine-i vorba). Filozofia d-voastra va da apa la moara stufoasei cleptocratii. Imi pare rau ca tocmai asta e scopul articolului d-voastra. Vorba poetului nepereche: „mici de zile, mari de patimi”!
PS: e valabil si pentru domnul Caliman, a carui „biblie” nu a fost aplicata de guvern.
Analiză pragmatică a realității moral-sociale și economice a României de azi !
p.s. m-și fi așteptat in comentarii la cel puțin un Vă mulțumim domnule profesor ! nu la bla bla bla.
Cine te-a investit să stabilești standarde pentru alți comentatori?
este mai simplu sa gasim scuze inchipuite de ce nu merge „modelul Oradea” (+Bihor as zice) la nivel de tara decat sa privim realiatea in fata. dar ce vedem, cica modelul reapectiv merge foarte bine la Guvern: „Modelul Oradea la Guvern: Mihai Jurca anunță tăieri de 48% la Cancelaria Prim-Ministrului Ilie Bolojan. Cum s-a ajuns la „zero lei” pentru mașinile RA-APPS” https://m.ebihoreanul.ro/stiri/modelul-oradea-la-guvern-mihai-jurca-anunta-taieri-de-48-la-cancelaria-prim-ministrului-ilie-bolojan-cum-s-a-ajuns-la-zero-lei-pentru-masinile-ra-apps-203495.html
ceea ce spune multe despre rezistenta sistemului in locurile unde „nu se poate domnule. reducem da sa nu modificam nimic”
e oare chiar atat de exagerat sa cerem politicienilor si administratorilor sa aiba constiinta si dedicate in sar inile lor pentru comunitate?
Cred ca autorul ignora faptul ca deosebirile dintre lumea protestanta si restul Europei preced aparitiei protestantismului. Studii antropologice arata ca structura familiei, in special dreptul la mostenire, au fost diferite intre lumea protestanta si cea de la sud si est. In lumea ce a devenit ulterior protestanta se evita impartirea averii intre mostrenitori si, mai ales, catre fiice. Nu spun ca asta era in mod necesar bine, doar ca asta a favorizat acumularea de capital, la inceput funciar, mai tarziu industrial.
In Romania faramitarea averilor a continuat pana in 1946 si 1948, cand a fost a fost desavarasita, prin confiscare, prin „reforma agrara”, respectiv nationalizare. Sa nu uitam de reforma agrara a lui Cuza si cea din timpul lui Ferdinad.
Acest articol este probabil unul dintre cele mai bune aparute in presa romaneasca in ultimii 30-40 ani – felicitari, dle. Parvulescu! N-am simtit nevoia niciodata las comentarii online, dar dvs. propuneti aici o abordare politica bazata pe bagajul cultural si valorile grupurilor sociale din societatea romaneasca, cu nimic mai prejos de editorialele de analiza politica din presa occidentala. Un mare salt pentru dialogul politic romanesc, de la balacareala de mahala, la astfel de principii si valori fundamentale.
M-as bucura daca un astfel de dialog ar fi si acceptat, nu inchis prin divagatii diverse, sau negat, doar pentru ca e mai simplu asa. Am putea intelege mai bine cine suntem si ce ne dorim, ca societate – si am avea doar de castigat.
Reforma lui Bolojan a eșuat și toate celalalte reforme care vor urma vor eșua pentru că cei vinovați de corupție și hoție, politicienii știuți de toată lumea, înafară doar de justiție, nu sunt pedepsiți. Bolojan nu poate avea sprijinul societății cât, plângându-te că țara e în dezastru și zici ai nevoie de sprijinul comunității, cei vinovați continuă să fie la conducere și să fure mai departe. Niciodată nu voi sprijini un asemenea guvern în care politicienii fură iar eu, românul de rând, trebuie să plătesc oalele sparte. Când partidele vor plăti solidar pagubele produse de politicienii propuși în funcții publice abia atunci vor avea încrederea mea. Desigur, asta nu va întâmpla niciodată cu asemenea ticăloși prin partide. Niciodată nu voi sprijini asemenea partide. Corupția înseamnă trădare de țară și nu am spus-o eu. În rest, orice teorie ori analiză rămâne vorbă goală câtă vreme vinovații nu sunt pedepsiți iar statul rămâne captiv al unor magistrați îmbătați de propria putere, ei înșiși ticăloși. Acesta e adevărul meu, nu am nicio pretenție de mare analist și nici măcar nu mă aștept să-l publicați.
@CITITOR _ „Niciodată nu voi sprijini un asemenea guvern în care politicienii fură …”
Se înțelege că nu ați „sprijinit” guvernele Nicu &Marcel, care au adus România în starea economică actuală.
…Dar nu a fost nimic care să le împiedice să funcționeze, chiar fără „susținerea” dumneavoastră.
Așa cum nimic nu poate clinti cleptocrația de la conducerea României, de 36 de ani.
Iar PSD este cea mai reprezentativă marionetă a ei și în acești 36 de ani s-a aflat în mod direct sau indirect la guvernare.
Deci, carevasăzică, chiar nu „susțineți” PSD deloc, deloc?…Nici un pic?
Apropo, „reforma” la care faceți referire – de fapt, câteva măsuri minime, absolut necesare, urgente și incomplete, pentru echilibrarea Bugetului – nu este „a lui Bolojan”, ci a Alianței de guvernare, negociată, agreată și iscălită de toate partidele membre, inclusiv PSD.