Război ideologic împotriva democrației (II).
În prima parte am analizat ruptura instituțională internă a Statelor Unite și logica prin care aceasta a produs noua Strategie de Securitate Națională. Partea a doua urmărește efectele acestei rupturi asupra Europei, obligată astăzi să își confrunte propriile limite instituționale într-o ordine liberală devenită fragilă și incertă.
3. Europa în fața propriilor limite instituționale
Europa se află astăzi în situația de a confrunta consecințele unei traiectorii instituționale construite într-o epocă în care stabilitatea internațională era garantată de Statele Unite, iar această confruntare nu privește doar adaptarea la o nouă geometrie a puterii, ci redescoperirea propriilor vulnerabilități structurale. Întregul edificiu european, de la arhitectura tratatelor până la cultura strategică a statelor membre, a fost conceput pe premisa că ordinea liberală are un centru clar și că acel centru este Washingtonul. În măsura în care America își redefineste raportul cu propria tradiție liberală, Europa trebuie să-și regândească poziția într-un mediu care nu-i mai oferă certitudini exterioare.
Această schimbare impune o lectură neoinstituțională, întrucât dificultățile Europei nu izvorăsc din lipsa resurselor sau a voinței politice, ci din modul în care instituțiile sale au fost configurate să funcționeze într-o lume în care garanția de securitate era asigurată din exterior. Path dependence-ul descris de Pierson explică acest fenomen căci odată instalat un model de cooperare în care apărarea este externalizată, instituțiile naționale și europene tind să consolideze această dependență, deoarece orice alternativă implică costuri de coordonare, adaptare și reconstrucție a capacităților, costuri pe care actorii politici ezită să și le asume într-un mediu democratic fragmentat.
În Europa, acest efect al dependenței s-a manifestat printr-o distribuție instituțională a responsabilităților ce a produs o diviziune informală a muncii între NATO și Uniunea Europeană. NATO a devenit garantul securității dure, iar Uniunea Europeană arhitectul integrării economice și normative. Această împărțire a funcțiilor nu a fost un compromis, ci un mecanism prin care instituțiile au modelat preferințe și au stabilizat comportamente. Atâta vreme cât America rămânea fidelă rolului de garant al ordinii, această arhitectură părea naturală. În clipa în care Washingtonul transmite că nu mai consideră ordinea liberală o responsabilitate intrinsecă a propriei identități democratice, modelul european devine insuficient, căci instituțiile care l-au produs nu sunt pregătite să genereze în mod autonom o strategie coerentă de securitate.
Acest vid strategic nu reflectă incapacitatea Europei, ci consecința mecanismului prin care instituțiile creează așteptări și formează reflexe. Timp de decenii, sistemele politice europene au internalizat ideea că stabilitatea internațională este un bun public furnizat de America, iar această idee a modelat investițiile, prioritățile și modul de evaluare a riscurilor. De aceea, încercările recente de a dezvolta o autonomie strategică par ezitante. Instituțiile europene, de la Consiliu și Comisie până la structurile militare ale statelor membre, nu au fost concepute pentru a acționa într-un mediu global în care responsabilitatea securității trebuie asumată intern.
Ruptura americană obligă Europa să intre într-o etapă de maturizare instituțională pe care o amânase în mod structural. Democrațiile europene trebuie să învețe să genereze coerent voință colectivă într-un domeniu tradițional sensibil la suveranitățile naționale, iar acest demers necesită nu doar investiții materiale, ci reconfigurări profunde ale mecanismelor decizionale. Pentru prima dată după sfârșitul Războiului Rece, Europa este chemată să transforme valorile democratice, adesea invocate în registru normativ, într-o resursă de proiectare strategică.
Această transformare nu poate fi instantanee, deoarece spațiul european funcționează prin proceduri lente, negocieri repetate și căutarea consensului. Dar tocmai faptul că reacția este lentă confirmă logica neoinstituțională. Instituțiile create pentru o anumită lume nu se adaptează ușor unei alte lumi, iar orice încercare de reconstrucție presupune costuri politice semnificative. Cu toate acestea, vidul strategic generat de reorientarea Americii impune Europei să-și depășească propriile reflexe instituționale și să își formeze o identitate geopolitică care până acum părea opțională.
În acest sens, poziția Europei nu este una de declin, ci una de trecere. Continentul nu este condamnat să rămână un actor secundar, însă pentru a-și transforma potențialul într-o strategie coerentă trebuie să depășească inerțiile instituționale acumulate în decenii de dependență. Ordinea liberală nu mai poate fi reconstruită prin simpla prelungire a reflexelor vechiului parteneriat transatlantic, ci prin capacitatea Europei de a-și revendica rolul de actor politic într-o lume în care democrațiile sunt puse la încercare de forme noi de competiție și de vulnerabilități interne ce nu mai pot fi externalizate.
4. Convergența discursurilor anti-liberale ca simptom al transformărilor instituționale
Convergența discursurilor anti-liberale, vizibilă astăzi în spații politice foarte diferite, nu este rezultatul unei imitații directe sau al unei coordonări ideologice, ci al faptului că instituțiile care structuraseră în mod tradițional comportamentul democratic se află sub o presiune simultană în multe societăți occidentale. Atât democrațiile consolidate, cât și regimurile autoritare se confruntă cu tensiuni care provin din aceeași sursă structurală, anume dificultatea de a integra pluralismul într-un mediu internațional caracterizat de competiție permanentă și de erodarea mecanismelor tradiționale de cooperare. În măsura în care instituțiile nu mai reușesc să garanteze coerența internă, discursurile politice tind să se reorienteze către forme simplificate de interpretare a realității, care reduc complexitatea, privilegiază autoritatea executivă și transformă ambiguitățile inerente democrației în simptome ale unei vulnerabilități percepute.
Această dinamică este explicată de neoinstituționalism prin faptul că instituțiile nu doar canalizează preferințe, ci creează și tipare de interpretare a lumii. Atunci când mecanismele lor informale slăbesc, societățile tind să se reorienteze spre ceea ce pare a fi o soluție rapidă: consolidarea executivului, restrângerea deliberării și reorganizarea responsabilității în jurul unor idei care promit coerență imediată. Din acest motiv, democrațiile occidentale și regimurile autoritare dezvoltă un vocabular similar în ceea ce privește pluralismul, instituțiile internaționale și cooperarea. Ele nu converg pentru că ar împărtăși valori, ci pentru că se confruntă cu aceeași presiune de a reduce disonanțele create de instituțiile care nu mai funcționează fluid.
În această logică, pluralismul nu mai este înțeles ca expresie a vitalității democratice, ci ca element care perturbă capacitatea statului de a acționa decisiv. Instituțiile internaționale nu mai apar ca infrastructuri ale ordinii liberale, ci ca mecanisme care limitează libertatea de manevră într-o lume percepută ca ostilă. Cooperarea devine o problemă nu din cauza partenerilor, ci din cauza faptului că instituțiile interne nu mai generează reflexe compatibile cu ea. În acest sens, discursurile anti-liberale care se manifestă în Statele Unite, în unele democrații europene și în regimurile autoritare nu reprezintă o deviere ideologică distinctă, ci rezultatul unei structuri instituționale tensionate, care nu mai furnizează resursele necesare pentru stabilizarea pluralismului și pentru menținerea încrederii în cooperare.
Fenomenul este vizibil și în modul în care se raportează aceste discursuri la Europa. Continentul este criticat pentru birocrație, rigiditate și excese normative nu pentru că aceste trăsături ar fi noi sau neobișnuite, ci pentru că ele contrastează cu exigențele unei lumi politice în care reflexele instituționale ale cooperării au slăbit. Deținătorii discursurilor anti-liberale percep orice structură complexă ca obstacol, orice mecanism deliberativ ca pierdere de timp și orice instituție supranațională ca intruziune. Ele exprimă, în mod diferit, aceeași dificultate de a reconcilia diversitatea cu eficiența deciziei într-un mediu geopolitic dominat de anxietate.
În plan teoretic, această convergență poate fi înțeleasă prin ceea ce Isaiah Berlin identifica drept tentația monismului, adică tendința societăților de a căuta un singur principiu ordonator atunci când instituțiile nu mai reușesc să gestioneze tensiunile dintre valori. Într-o astfel de dinamică, complexitatea democrației devine incompatibilă cu presiunea exercitată asupra instituțiilor, iar discursurile politice se orientează către interpretări simple, cu liniile de conflict și responsabilitățile clar delimitate. Efectul este o simetrie între poziții politice care, în mod tradițional, se aflau la extremele spectrului ideologic, dar care astăzi par animate de nevoia de a restabili controlul asupra unui sistem perceput ca instabil.
Această simetrie nu trebuie interpretată ca o alianță, ci ca un indiciu al faptului că instituțiile democratice nu mai reușesc să exercite funcția de mediere dintre complexitate și acțiune, iar discursurile care câștigă teren sunt cele care promit reducerea tensiunilor prin centralizarea puterii și prin simplificarea normelor. Convergența dintre aceste discursuri devine astfel un simptom al unei ordini politice care își pierde caracterul liberal, nu prin înfrângerea democrațiilor, ci prin oboseala instituțiilor care ar trebui să le susțină.
5. Genealogia rupturii
Pentru a înțelege amploarea transformării americane, nu este suficient să analizăm strategiile recente sau discursurile liderilor, ci este necesar să observăm modul în care instituțiile ce structurau politica americană au evoluat în ultimele decenii, chiar și atunci când, în aparență, își păstrau forma. Neoinstituționalismul arată că instituțiile pot continua să funcționeze formal fără a mai produce rezultatele pentru care au fost create, iar această incongruență dintre formă și funcție constituie nucleul rupturii actuale. Genealogia acestei rupturi trebuie așadar înțeleasă ca un proces lent, care a început cu mult înainte ca strategia de securitate să o expună în mod vizibil și s-a desfășurat prin acumularea unor schimbări ce au alterat modul în care America își concepe interesul și responsabilitatea.
Un prim moment decisiv poate fi identificat în reorientarea strategică formulată în mediile de reflecție apropiate de Elbridge Colby, unde competiția cu China a fost prezentată ca unic criteriu ordonator al politicii americane. Acest mod de a defini prioritățile nu a contestat direct principiile liberalismului internațional, dar a început să le golească de substanță, deoarece instituțiile care susținuseră timp îndelungat vocația universalistă a Americii nu mai erau percepute ca resurse, ci ca elemente secundare față de imperativul confruntării cu o putere rivală. În măsura în care instituțiile produc preferințe, această reorientare a creat premisele pentru tratarea Europei nu ca partener indispensabil, ci ca spațiu în care costurile depășesc contribuțiile, iar logica solidarității strategice este înlocuită de o aritmetică a eficienței.
Un al doilea moment semnificativ apare în influența conceptuală a mediilor de la Heritage Foundation, unde instituțiile internaționale, tratatele multilaterale și mecanismele de cooperare au fost reinterpretate ca limitări ale influenței americane. Această critică nu poate fi redusă la o simplă poziționare ideologică, deoarece ea reflectă o schimbare mai profundă în modul în care instituțiile americane erau percepute de propriile elite. În trecut, structurile multilaterale consolidau puterea americană deoarece extindeau ordinea internă către exterior, iar această extensie era considerată firească. Odată cu redefinirea normativă propusă de aceste cercuri, aceeași ordine a început să fie interpretată ca mecanism de redistribuire a costurilor în favoarea altora. Instituțiile internaționale au fost astfel recodificate simbolic, iar această recodificare a influențat modul în care elita politică a început să conceapă rolul Americii în lume.
Un al treilea moment, de natură diferită, dar cu impact decisiv, se regăsește în emergența curentului politic cunoscut sub numele de America First. Acest curent nu a propus o analiză sofisticată a echilibrului de putere, ci a dezvoltat un imaginar politic în care voința executivă este singura expresie legitimă a democrației, iar instituțiile, inclusiv cele care limitează puterea, sunt privite cu suspiciune. Spre deosebire de tradiția republicii, unde controlul puterii era considerat condiție a libertății, această viziune reduce democrația la o identitate politică primară și privilegiază acțiunea neintermediată a statului. În acest fel, instituțiile nu se mai află în centrul ordinii politice, ci în periferia ei, iar această mutație produce ceea ce North descria drept pierderea coerenței normative, momentul în care regulile formale nu mai sunt susținute de consensul informal care le dădea sens.
Aceste trei orientări doctrinare au evoluat în paralel, fără intenția de a produce o ruptură convergentă, dar au generat în timp o schimbare de fond în modul în care America își definește interesul. Ele au fost amplificate de apariția unor figuri politico-instituționale din ultimul deceniu, precum Kash Patel, Douglas Macgregor și Christopher Miller, care au reconfigurat raportul dintre expertiză, adevăr și autoritatea executivă. Patel a contribuit la instalarea unui climat în care construcțiile conspirative au început să concureze informația verificată, ceea ce a slăbit instituțiile ce permit statului să proceseze realitatea în mod coerent. Macgregor a reinterpretat conflictul internațional printr-o lentilă ce reproducea justificări autoritare, ceea ce a afectat percepția publică asupra responsabilităților Americii în ordinea liberală. Miller, în schimb, a erodat ideea de control civil asupra forțelor armate, ceea ce reprezintă unul dintre pilonii instituționali ai republicii.
Împreună, aceste evoluții nu au produs doar o schimbare de ton sau o serie de decizii conjuncturale, ci au generat o modificare structurală a cadrului instituțional care organiza politica externă americană. Instituțiile continuă să existe, însă nu mai sunt populate de actorii pentru care au fost create și nu mai produc orientările normative necesare pentru a menține ordinea liberală. Strategia de securitate actuală nu reprezintă cauza rupturii, ci expresia ei finală.
6. Ordinea liberală în fața transformării instituționale
În momentul în care strategiile de securitate ale Statelor Unite devin principalele locuri de vizibilitate ale unei anxietăți normative tot mai accentuate, iar instituțiile care conferiseră coerență democrației americane își pierd treptat capacitatea de a genera orientări stabile, ordinea liberală se regăsește într-un spațiu de tranziție în care continuitatea nu mai poate fi garantată nici prin reflexele vechiului parteneriat transatlantic, nici prin inerția instituțiilor create după 1945. Transformările recente nu reprezintă o schimbare episodică de politică externă, ci marca unui moment în care structura instituțională a Occidentului se rearanjează sub presiunea unor dinamici interne ce au modificat modul în care democrațiile se raportează la pluralism, cooperare și responsabilitatea globală.
Criza Americii fondatorilor nu este rezultatul unui accident politic, ci consecința degradării instituțiilor informale ce susțineau arhitectura republicii și, prin extensie, a ordinii liberale. În absența unei culturi politice care să asigure coerența valorilor democratice, instituțiile formale rămân fără mecanismul intern de semnificare ce le transforma în instrumente ale cooperării. Strategia americană actuală arată că această coerență a fost serios afectată, iar ordinea liberală nu mai poate fi gândită în continuare ca proiect condus sau garantat de America.
Europa, confruntată cu această schimbare, nu se află într-o poziție de declin, ci într-un moment de responsabilitate istorică. Instituțiile sale sunt rezultatul unei epoci în care securitatea era externalizată, însă aceeași logică poate fi transformată într-o resursă de reconstrucție, dacă democrațiile europene reușesc să depășească inerțiile instituționale acumulate și să producă un proiect strategic adaptat unei lumi în care pluralismul, cooperarea și democrația nu mai pot fi considerate date structurale, ci valori care trebuie apărate și cultivate.
În acest nou context, ordinea liberală nu mai poate fi imaginată ca o proiecție firească a puterii americane, ci ca un efort colectiv ce necesită reînnoirea instituțiilor ce organizează spațiul politic occidental. Viitorul ei depinde de capacitatea democrațiilor de a recrea fundațiile normative ce conferă legitimitate cooperării și de a transforma pluralismul într-o resursă, nu într-o vulnerabilitate. Dacă această reconstrucție va reuși, Occidentul poate recupera funcția de orientare morală și politică pe care a avut-o timp de decenii. Dacă va eșua, tranziția în care ne aflăm se va transforma într-o redefinire structurală a ordinii internaționale, în care modelul liberal își va pierde treptat nu doar influența, ci și capacitatea de a oferi un cadru coerent pentru democrație.
Bibliografie orientativă
National Security Strategy of the United States of America. November 2025
North, Douglass C. Institutions, Institutional Change and Economic Performance. Cambridge: Cambridge University Press, 1990.
Pierson, Paul. Politics in Time: History, Institutions, and Social Analysis. Princeton: Princeton University Press, 2004.
Thelen, Kathleen. How Institutions Evolve: The Political Economy of Skills in Germany, Britain, the United States, and Japan. Cambridge: Cambridge University Press, 2004
Mahoney, James, and Kathleen Thelen, eds. Explaining Institutional Change: Ambiguity, Agency, and Power. Cambridge: Cambridge University Press, 2010.
G. John Ikenberry, Liberal Leviathan. The Origins, Crisis, and Transformation of the American World Order. Prinston: Princeton University Press, 2011.
G. John Ikenberry, A World Safe for Democracy. Liberal Internationalism and the Crises of Global Order, New Haven: Yale University Press, 2020.
Tony Judt, Postwar. A History of Europe Since 1945. London: Penguin, 2005.
Tony Judt, Ill Fares the Land. London: Penguin, 2011.
Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, New York: Harbour Brace. Tradusă în română Originile totalitarismului. București: Humanitas, 2006.
Hannah Arendt, Between Past and Future, New York: Viking Press, 1961. Tradusă în romană Între trecut și viitor. Filipeștii de Pădure: Antet, 1997.
Isaiah Berlin, The Crooked Timber of Humanity. Chapters in the History of Ideas, John Murray, 1990. Tradusă în romană Lemnul strâmb al omenirii. București: Humanitas, 2021
Isaiah Berlin, Liberty and Its Betrayal. Six Enemies of Human Freedom. London/Prinston: Chatto & Windus and Princeton University Press, 2002.
Timothy Snyder, The Road to Unfreedom. Russia, Europe, America. New York: Tim Duggan Books, 2018. Tradusă în română Drumul spre nelibertate,București: Editura Trei, 2021.
Timothy Snyder, On Tyranny. Twenty Lessons from the Twentieth Century. New York: Tim Duggan Books, 2017. Tradusă în română Despre tiranie. Douăzeci de lecții ale secolului XX.București: Editura Trei, 2018.
Pierre Rosanvallon, La légitimité démocratique. Impartialité, réflexivité, proximité. Paris: Points Essai, Seuil, 2008.
Pierre Rosanvallon, La contre-démocratie. La politique à l’âge de la défiance. Paris: Points Essai, Seuil, 2006.
Karl Polanyi, The Great Transformation. The Political and Economic Origins of Our Time. New York: Farrar & Rinehart, 1944. Traducerea în romană: Marea transformare. Cluj-Napoca: Tact, 2013.
Sven Biscop, European Strategy in the 21st Century. New Future for Old Power, Routledge, 2019.
Pierre Hassner, La violence et la paix. De la bombe atomique au nettoyage ethnique, Paris: Seuil, 1995.
Pierre Hassner, La revanche des passions. Métamorphoses de la violence et crises du politique, Paris: Fayard, 2015.
Vladislav Surkov, „Nationalization of the Future: Paragraphs pro Sovereign Democracy” în Russian Studies in Philosophy. vol. 47. no. 4 (Spring 2009)
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Este evident că sunteți suporterul unei Europe închistate prin mecanismele pe care și le-a creat . Liberalismul înseamnă intervenție cât mai scăzută a statului. Ce observăm ? La Bruxelles s-a creat o birocrație excesivă care pentru a își justifica existența inventează probleme pe care nu știe să le rezolve sau promovează politici care afectează libertatea cuvântului , libera concurență , independența de gândire și de asociere , într-un cuvânt esența liberalismului. Poate Europa să vorbească pe o singură voce ? Nu cred !
Poate Europa să se reformeze și să revină la esența proiectului european ? Nu cred. Birocrația de la Bruxelles și cea conexă din statele europene nu vor ceda niciodată puterea acumulată .
Este necesară Uniunea Europeană ? Da , dar nu afectată de politici falimentare contrare spiritualității europene și interesului european. Poate Europa să adopte politici coerente și comune în domeniul apărării pentru a descuraja Rusia.
Nu cred. Există atâta opacitate încât nu dau nicio șansă unui astfel de proiect . ( vezi discuțiile interminabile privind viitorul tanc european sau viitorul avion de generația a șasea ).
Interesele sunt atât de diferite încât doar spaima de Rusia să ducă la o politică comuna.
Va lăsa SUA ca Rusiei să domine Europa. Nu cred . Nu este în interesul ei. Numai că , pentru a asigura umbrela strategică , Europa va trebui să plătească. Simplu.
În rest , numai de bine.
P.S. Sunt îngrozit de calitatea oamenilor politici de la noi , dar nici cei europeni nu sunt mai breji .
Totul e fals ce scrieți.
Ce probleme a inventat Europa? Două exemple îmi ajung.
Ce politici afectează libertatea cuvântului sau libera concurență? Două exemple îmi ajung.
De ce să vorbească pe o singură voce? Cum se împacă o „singură voce“ cu „libertatea cuvântului“ și „libera concurență“?
Care este esența proiectului european? Care sunt spiritualitatea europeană și interesul european? Înainte de a le clama ca obiective, ar trebui să arătați ce înțelegeți prin enunțurile astea. Altfel ele devin o masca pentru orice și un pretext pentru critici lipsite de substanță.
Birocrația de la Bruxelles și cele conexe sunt, măcar teoretic, trecătoare. Nu pot acumula putere, nici pe departe cat POTUS.
Tocmai discuțiile interminabile sunt dovada lipsei de opacitate. Discuțiile interminabile relevă viziuni diferite, exact cum se întâmplă pe acest forum. Opacitatea înseamnă să impui o singură viziune. Poate fi eficient pentru scurt timp și se poate raporta îndeplinirea normei, dar rămâne ineficientă pe termen mediu și lung.
Tocmai totalitatea intereselor diferite și cristalizarea din interiorul lor a celor comune asigură politicile publice. Dar este nevoie de timp și resurse. Doar nostalgicii comunismului mai vor cincinalul în doi ani și jumătate.
https://www.politico.eu/article/us-donald-trump-wants-strong-europe-eu-should-listen/
Sunt de acord că nu sunt de acord cu dumneavoastră. Vă rog totuși să citiți articolul din Politico semnat de Mathias Dopfner Președinte și CEO al Alex Springer.
1. Un exemplu de politică greșită este Green Deal.
2. Al doilea , politica imigraționistă.
3. Interzicerea unor opinii sau conturi care nu sunt pe placul normelor instituite de către Bruxelles cu aplicare la nivel național. În loc să combată , mai simplu interzice. Vezi activitatea Consiliului Național al Audiovizualului . S-a instituit un adevărat Minister al Adevărului . Vă aduce aminte de ceva ?
3. Când m-am referit să vorbească pe o singură voce, aveam în vedere o poziție comună față de Rusia .
4. Vă mulțumesc că îmi explicați ce înseamnă opacitate . Eu , consider că interminabile discuții , fără a conștientiza pericolul rusesc , este chiar mai mult decât opacitate , este PROSTIE.
5. Vă admir insistența de a trage mașina pe Academiei dar nicio urmă de nostalgic comunist în comentariul meu .
Dezbaterea noastră , pe acest forum , este de multe ori un exercițiu să zicem intelectual , dar când stabilești politici care afectează sute de milioane de cetățeni e altceva. Trebuie pragmatism.
Lipsa acestuia a făcut ca UE să îți piardă din puterea economică și să rămână în urma SUA și a Chinei în progresul tehnologic.
Poate și aceasta este o reflectare a politicilor greșite în anumite domenii.
În final , ca european , sunt nemulțumit de evoluția UE în ultimii 20 de ani.
În rest , numai de bine.
Exemplele 1 și 2 sunt politici. Politicile respective sunt răspunsuri, bune sau rele, la niște probleme existențe, nu sunt „probleme inventate“. Ar fi bine să vă puneți la punct cu semantica română.
3. ce opinii au fost interzise în UE? Prin ce lege s-au recomandare? Două exemple îmi ajung.
Văd că perorați împotriva UE și nu e nimic cenzurat. În SUA DOGE a început reducerile de personal bugetar cu cei critici la adresa noii administrații. Peste 70% dintre cei 317.000 au criticat-o. Cunoașteți vreo acțiune similară în UE? Doua exemple îmi ajung.
4. Vi se pare ca pericolul rusesc este ignorat de UE? Curios, dar am senzația că cei care îl ignoră sunt tocmai cei care critică UE: Orbán, Fico, AfD, LePen, Georgescu, Șoșoacă șamd. Mai reflectați ca nu doare!
Apoi vă reamintesc exact ceea ce ați scris dumneavoastră: intervenția statului trebuie să fie minimă. Disputele tehnice privind sistemele militare sunt treaba specialiștilor, nu a administrației publice.
5. UE nu are încă 20 de ani. UE nu a fost niciodată o putere militară sau politică, ci doar una economică. Extindere ei spre estul european și integrarea (citește “educarea”) noilor membri a costat enorm. Poate ca ar fi fost mai bine sa n-o fi făcut sau să se fi limitat la Slovenia, Cehia, cel mult Polonia și Țările Baltice. N-ați mai fi avut ocazia să fiți nemulțumit. Când știți atât de puține despre UE și vă luați numai după poveștile propagandei antieuropene, asta ar ajuta mai mult decât orice argument.
L-am supărat pe domnul Hantzy ! Am încercat , naiv , să dau câteva exemple . Nu au fost bune ! Vrea dânsul legi .Aici m-am încurcat . Să caut printre regulamente , directive , recomandări ,etc. Cică Green Deal este o strategie care cuprinde și regulamente ,și directive și recomandări . Nu e bun ca exemplu. Mai ales că a fost modificat pe ici pe colo , prin părțile esențiale.
Nici cu imigrația nu am nimerit-o. Acolo , tot cu strategie .Cu tot tacâmul.
Au discutat ani de zile și bucurie mare s-a ajuns la un compromis în 2024.
Cu libertatea de expresie și libera concurență , fraierul de mine , m-am luat după ce spun proștii ăia de americani. Cică Digital services act ( am nimerit-o , am zis o lege sau ce o fi ) cenzurează opiniile , mai ales cele critice la adresa guvernanților. La libera concurență , ziceam să nu mă mai bag , dar observai că în domeniul IT , la nivel mondial cele mai mari companii sunt la troglodiții ăia de americani . UE , nu e !
Și apropo , UE există din 1993 , Tratatul de la Maastricht . Pe urmă Lisabona .
Așa , doar ca o precizare.
Și ziceam , eu antieuropeanul ( după cum mă categorisește domnul Hantzy ) că față de acum cca 25 de ani când UE și SUA erau la paritate ca PIB și nivel de dezvoltare tehnologică , acum diferența este atât de mare , încât Raportul Draghi cere măsuri urgente. Una dintre ele , dereglementarea excesivă din UE , una din cauzele principale ale blocării progresului economic și tehnologic.
Cine reglementează ? Ptiu drace , birocrații de la Bruxelles , care ca orice birocrați din toată lumea trebuie să își justifice existența.
Eu , nu mă iau după cine ziceți dumneavoastră . Încerc să gândesc , să îmi pun întrebări , să caut răspunsuri , niciodată nu pornesc de la idei preconcepute și de multe ori rezultatele sunt cele mai elocvente. . Poate câteodată greșesc , poate altă dată am dreptate dar faptul că în acest moment UE a rămas mult în urma SUA din punct de vedere economic și al progresului tehnologic este o evidență.
CEE și apoi UE au fost gândite ca o zonă a bunăstării și păcii. Din păcate , după 2014 , lucrurile s-au schimbat dramatic și UE nu a luat poziție față de Rusia , din contră , a continuat parcă nimic nu s-a întâmplat în Crimeea.
Așa că în final , dragă domnule Hantzy , vă asigur cu toată deferența că nu sunt antieuropean , din contră .
Și fie vorba între noi , dumneavoastră considerați că tot ce s-a făcut este perfect ? Nimic nu este criticabil ? De curând și doamna Lagarde a criticat Comisia ! Este și dânsa antieuropeană ? Nu cred.
Eu consider încheiat micul nostru ” duel” și vă doresc Sărbători Fericite !
În rest , numai de bine.
P.S. Închiderea unor conturi de către CNA nu este o dovadă de libertate de exprimare. Vezi cazul domnului Ion Cristoiu , pe care nu îl simpatizez deloc!
P.S. 2 Din nou reamintesc că am mai trimis două comentarii care nu au fost publicate.
imparțial, chiar dumneata ai pomenit de „probleme inventate“. Oricum ați suci acum termenii respectivi, „problemele“ rămân „probleme“ sau „provocări“, iar „inventate“ nu poate însemna altceva decât „închipuite“, in realitate „inexistente“. Sunt migrația și schimbările climatice chestii inexistente? Evident, nu. Sau politicile de răspuns sunt închipuite? Absurd.
Încercați măcar să înțelegeți că, atunci când faceți o afirmație, trebuie să aveți și exemple pentru a o susține. Altfel e lipsă de respect față de dumneavoastră și față de interlocutor.
Divagațiile sunt doar o perdea de fum, menită să mute atenția pe alte subiecte, dar nu le epuizează pe cele în discuție. Am explicat la un alt articol motivele stagnării europene față de avansul economic american. Iar opiniile administrației americane privitoare la libertatea de exprimare în UE rămân opinii, oricât de VIP ar fi emitenții lor, nu argumente. Nu are rost să le invocați.
Eu mă opresc aici, întrucât nu sunt sigur că înțelegeți tot ce scriu. Din comentariile mele anterioare evident nu.
Cu sau fără SUA, Europa este într-o dilemă teribilă: va fi sau nu va mai fi. Nu ca geografie ci ca entitate economică, politică și militară.
Mulți au vrut o „Europa Unită”, de la Charlmagne, la Napoleon, Stalin, Hitler, etc dar TOȚI voiau Europa sub sceptrul LOR, unificare făcută prin mijloace militare. Acum se vrea din nou chestia asta, dar de bunăvoie și nesiliți de nimeni, cică prin consens. Că, dacă nu se face chestia asta, draga Europa se sufocă și se înăbușă economic, politic și militar. Ăsta cam așa e, dar…. ușor de zis…greu de făcut….
Deci, cum facem Federația Europeană mult dorită de progresiștii de stânga europeni?
Propunerea mea ar fi ca, pentru început, Germania și Franța să renunțe la suveranitate, la propriile guverne, la propriul parlament și la propriile sisteme de Justiție și să se subordoneze Guvernului Uniunii Europene ( Comisia Europeană), Parlamentului European și altor instituții „europene”. Fiindcă „federalizarea” trebuie începută cu dulăii nu cu cățeii micimani. Dacă nu se face așa, atunci nu federalizării.
NB. Dacă Turcia și Ucraina vin și ele în „Federație”, atunci decizia democratica va fi a majorității din Est … nu a Franței și Germaniei care se vad deja conducătoarele Europei….
Comparația cu dictatorii de altădată este în cazul unui organism profund democratic complet aiurea. O găselniță care slujește obsesiilor personale, nu situația actuală.
Vi se pare că federalizarea ar fi început cu „cățeii“?! Ce dovezi aveți în acest sens? Sunt Ungaria, Solvacia, Bulgaria, Cehia, Luxemburg, chiar Olanda sau România mai integrate european decât dulăii Italia, Germania, Spania sau Franța? Explicați, oricât de detaliat, altfel rămâne vorbărie goală!
Cetățenii germani sau francezi sunt mai slabi reprezentați în PE decât cei greci sau români. Asta este realitatea. Dar propaganda antieuropeană găsește destui idioti utili pentru a-și difuza mesajul infect, șablonard, etichetând tot ceea ce aceștia nu pricep drept progresism de stanga. Bârna din propriul ochi … și bucuria apartenenței la noul imperiu otoman sau, după caz, leșesc.
Sunteți sigur că înțelegeți democrația? Regula pumnului în gură este lege și în democrație ( vezi mai recent cazul Ucrainei).
Special pentru dumneavoastră scrisesem „cat mai detaliat“, întrucât mă așteptam la vreo două rânduri, fără cap și fără coadă, care par ca vor să spună ceva ezoteric, dar de fapt n-au niciun rost. Din păcate, am avut dreptate.
Casa Albă a avertizat politicienii europeni că politica lor pe termen lung este civilizațional sinucigașă la scară mare:
„Europa se confruntă cu o potențială „dispariție civilizațională” (civilizational erasure), întrucât factorii de decizie politici ai continentului încurajează cenzura, reprimă oponenții politici și închid ochii la imigrația în masă”. – avertizează noua Strategie de Securitate Națională publicată de administrația președintelui Donald Trump.
Strategia menționează politicile de imigrare susținute de UE, suprimarea opoziției politice, restricționarea libertății de exprimare, scăderea natalității și „pierderea identității naționale și a încrederii în sine”, avertizând că Europa ar putea deveni „de nerecunoscut în 20 de ani sau mai puțin”.
Nu este greu de înțeles ce se întâmplă când, pe de o parte, politicienii subminează legislativ familia tradițională, glorifică homosexualitatea, legiferează sinuciderea asistată, când în școlile publice se încurajează automutilarea sexuală și sterilizarea și, pe de altă parte, se facilitează și chiar încurajează imigrația în masă. Singurul lucru uimitor este cât de mulți oameni sunt prea stupizi și miopi pentru a recunoaște ceea ce se întâmplă chiar în fața lor de ani, dacă nu chiar de zeci de ani.
Dar vor eșua, mai devreme sau mai târziu. Este doar o chestiune de cât de mizerabilă va deveni situația înainte ca bunul simț să fie restabilit. China a trecut prin asta. Rusia a trecut prin asta. Acum este rândul Occidentului să facă același lucru.
Tragedia este că atât de mulți oameni consideră civilizația ca fiind ceva de la sine înțeles, în ciuda faptului că nu au nicio idee despre ce este necesar pentru a o menține.
Este remarcabilă duplicitatea autorilor avertizării adresate europenilor: critică cenzura europeană în vreme ce eventualii vizitatori ai SUA sunt obligați să își dezvăluie delictele de opinie înainte de începerea vizitei.
“Suprimarea opoziției politice” în Europa? În care Europă? In Ungaria poate. Sau în Rusia, Belarus și China. Adică tocmai țările care”au trecut prin asta”. Câți Nemțovi, Navalnii au fost suprimați în Europa? Aud? Câți politicieni au fost țintele unor exaltați cu arme de foc? Ce politicieni de opoziție se plâng în Europa ca le e frică să meargă la Capitoliu … pardon! … la parlament?
Când și unde ați văzut vreo glorificare a homosexualității? Eu n-am văzut-o niciodată. A recunoaște că oamenii aceștia există printre noi și au aceleași drepturi ca și noi nu este glorificare. Sau vreți, de fapt, să nu aibă drepturi egale?
Unde ați văzut încurajarea mutilării sexuale sau a sterilizării? Eu nu am văzut niciun afiș pe care să scrie “Automutilarea sexuală este cheia succesului în viață!” sau “Sterilizarea asigură succesul în dragoste!”.
Cum este subminată legislativ “familia tradițională“? Ce este, până la urmă, această “familie tradițională”? Termenul nu-l găsesc în nicio legislație europeană. Cum poate fi deci subminat ceva existent doar în mintea paranoică a unor indivizi? Nu cumva aceștia sunt cei stupizi?
@parvulescu
Va multumesc pentru articol. Am citit ambele parti. Voi face comentarii din perspectiva unuia care si-a trait jumatate din viata in alta lume decat dv. Nu am exercitiul scrisului de articole, asa incat va rog pe dv si pe cei care vor citi notele mele sa-mi treceti cu vederea stangaciile de exprimare, si sa incercati sa va concentrati pe ideile pe care incerc sa le transmit, asa cum pot.
In primul rand, observ cum insistati pe ideea de consens, de dezbatere, de luat de decizii in urma unor profunde deliberari care duc la un soi de armonie placuta. Aceasta este o abordare feminina si care a fost adoptata de politicienii europeni (si canadieni, britanici etc), chiar daca sunt de sex masculin. Se evita discutiile in contradictoriu, neplacute, ca sa nu fie ofensat cutare sau cutare personaj, grup samd. America insa, ca si alte tari, are o abordare barbateasca. Cine credeti ca va domina intr-un final?
In al doilea rand, dv repetati o idee preluata de pe la altii, cum ca nationalismul nu-i bun. Pluralismul da. Va pun o intrebare clasica – daca cineva are sotie si copii, de cine ar trebui sa ingrijeasca mai intai? Cui ar trebui sa-i cumpere de mancare, sa-i dea haine, sa se asigure ca are o casa curata si ordonata, incalzita iarna etc? Lor? Sau mai intai cuiva din Burkina Faso, de exemplu, dupa care, cand si daca mai ramane ceva, si familiei proprii?
In al treilea rand, dv deplangeti faptul ca „birocratia profesionista” isi pierde autoritatea. Splendid eufemism pentru „deep state”, domnule politolog! Ce frumos si bine era cand in America functionarii astia nealesi de nimeni, imposibil de sanctionat pentru greseli sau coruptie, faceau legea … Precum „profesionistii din justitie” in Romania, de exemplu. Sau cand spuneti ca „cultura bipartizana a compromisului este inlocuita de o competitie adversativa” (ce traducere simplista). Asa, ceva gen PSD+PNL+UDMR, care ne-au lucrat la sase maini, de-am ajuns in prag de faliment.
In al patrulea rand, dv sustineti ca in America „resursele economice continuă să existe”. Din pacate nu-i deloc asa. Stiti care este datoria nationala a Statelor Unite? 38 de mii de miliarde de dolari. Stiti ca a crescut de patru (4) ori in vreo 15-20 de ani? Credeti ca America poate sa continue pe traiectoria actuala si ca poate, de exemplu, sa continue sa mentina baze militare in Italia, Japonia, Coreea de Sud, Qatar etc etc etc? Si va mirati de ce s-a anuntat reducerea de personal militar din Romania si de ce platitorul de impozite american nu mai poate plati lefurile „birocratiei profesioniste” din Ucraina?
Cu dezamagire,
Violeta
Dl Cr. P este un progresist aproape fanatic din echipa lui Soros. Globalismul este ideologia progresismului, ca și internaționalismul altădată pentru comunism. Dar nu, globalismul nu este marxist, este, ca și internaționalismul, doar anti-capitalist. Altfel spus, marxismul era anticapitalist din considerente de clasă( proletariatul exploatat), progresismul este anti-capitalist în sensul desființării statelor-natiune create de capitalismul clasic. Progresismul este ideologia multinaționalelor care vor desființarea statelor naționale fiindcă obstrucționează activitățile lor. Dar ce vor să pună în locul statelor naționale nu spun. Un fel de ONU? Un fel de Consiliu de Securitate? Un fel de Mare Maestru Mason?
Progresismul va duce la Dictatură.
@Viorel Stefanescu _ „…daca cineva are sotie si copii, de cine ar trebui sa ingrijeasca mai intai? Cui ar trebui sa-i cumpere de mancare, sa-i dea haine, sa se asigure ca are o casa curata si ordonata, incalzita iarna etc?”
Deși întrebarea nu-mi este adresată, permiteți-mi, vă rog, un răspuns clasic.
Oarecum simplist vorbind, observăm că, de-a lungul istoriei, omenirea a experimentat mai întâi „grija” față de famile, apoi, față de clan, apoi față de trib, față de cetate, față de stat, față de federație, față de planetă.
Ce zice dl. Pîrvulescu, cu care de altfel nu sunt mereu de acord, este raportat la starea evolutivă a societății de astăzi.
Desigur, nu este recomandat să contrazicem membrii Societății Pământului Plat și pe simpatizanții lor, dar putem îndrăzni să le recoimandăm să parcurgă manualul de istorie, pentru a înțelege de ce oamenii au refuzat la un moment dat să se îngrijească doar de familiile lor și au privit Lumea dintr-o perspectivă mai largă.
1. Daca pe langa istorie am citi si carti de antropologie, am vedea ca omul este „wired” pentru comunitati. Cele mai „naturale” sunt familia / clan / trib / natiune, dar evident sunt exista si unele organizate dupa credinte / valori / placeri. Personal, evit sa gandesc ca cei care au loialitati pentru familie sunt inapoiati. Cred ca o institutie care a functionat multe mii de ani (cel putin cat toata istoria scrisa a umanitatii…) are mai putin de dovedit decat niste ideologii „vechi” de 20-30 de ani.
2. Data caderii imperiului roman e o conventie istorica. Poate ca „Europa” a cazut deja (fiind incapabila sa se apere), poate ca nu a cazut. Vom vedea peste 200 de ani.
3. In orice caz, Europa nu are viitor decat intr-o forma agregata. Italia nu-si pune problema intoarcerii la orasele cetati, nici Europa nu ar trebui sa se intrebe daca „cetatile” ei trebuie sa se uneasca sau nu.
4. In ultimii 30 de ani, SUA si-au protejat excesiv o categorie (afacerile si proprietarii lor) in detrimentul altora (cetatenii). Ma feresc sa judec ca inapoiata incercarea cetatenilor de a reface echilibrul.
5. Ultimii 30 de ani de mai arata ca tari foarte sarace cu o elita educata si autoritara au progresat enorm (China), intr-un timp extrem de scurt. Putem citi multe carti bune despre istoria Chinei ca sa vedem de ce acest lucru a mers la ei, si de ce o astfel de alternativa ar fi moartea pentru o tara ca Romania.
6. Oricat ar fi de tentante alte sisteme, Romania poate avea succes doar in formula unei societati democratic-liberale (atat cat ne lasa filonul nostru salbatic, balcanic…), in interiorul unei Europe care se aduna impreuna.
E oarecum ciudat ca dupa ce am citit de zeci de ani articole in Foreign Policy fara a avea vreo problema de intelegere citesc in mod repetat pasaje din articolul autorului fara a intelege coerenta ideilor domniei-sale.
„Convergența discursurilor anti-liberale, vizibilă astăzi în spații politice foarte diferite, nu este rezultatul unei imitații directe sau al unei coordonări ideologice, ci al faptului că instituțiile care structuraseră în mod tradițional comportamentul democratic se află sub o presiune simultană în multe societăți occidentale. Atât democrațiile consolidate, cât și regimurile autoritare se confruntă cu tensiuni care provin din aceeași sursă structurală, anume dificultatea de a integra pluralismul într-un mediu internațional caracterizat de competiție permanentă și de erodarea mecanismelor tradiționale de cooperare. În măsura în care instituțiile nu mai reușesc să garanteze coerența internă, discursurile politice tind să se reorienteze către forme simplificate de interpretare a realității, care reduc complexitatea, privilegiază autoritatea executivă și transformă ambiguitățile inerente democrației în simptome ale unei vulnerabilități percepute.
Această dinamică este explicată de neoinstituționalism prin faptul că instituțiile nu doar canalizează preferințe, ci creează și tipare de interpretare a lumii. Atunci când mecanismele lor informale slăbesc, societățile tind să se reorienteze spre ceea ce pare a fi o soluție rapidă: consolidarea executivului, restrângerea deliberării și reorganizarea responsabilității în jurul unor idei care promit coerență imediată. Din acest motiv, democrațiile occidentale și regimurile autoritare dezvoltă un vocabular similar în ceea ce privește pluralismul, instituțiile internaționale și cooperarea. Ele nu converg pentru că ar împărtăși valori, ci pentru că se confruntă cu aceeași presiune de a reduce disonanțele create de instituțiile care nu mai funcționează fluid.”
Doar citeva intrebari:
Sint tensiunile din democratiile consolidate si cele din regimurile autoritare similare? Au ele o origine comuna?
„În această logică, pluralismul nu mai este înțeles ca expresie a vitalității democratice, ci ca element care perturbă capacitatea statului de a acționa decisiv.”
Inteles de cine? Ce state democratice vad pluralismul ca element perturbator?
„Criza Americii fondatorilor nu este rezultatul unui accident politic, ci consecința degradării instituțiilor informale ce susțineau arhitectura republicii și, prin extensie, a ordinii liberale.”
Total fals. E vorba de o pregatire serioasa a luarii puterii de catre Trump in al doilea sau mandat prin grupuri ca the America First Policy Institute, the Conservative Partnership Institute, the Center for Renewing America si American Moment, plus Project 2025. La fel de importanta e subordonarea SCOTUS trumpismului si decizia majoritatii de a-i acorda lui Trump in 2024 imunitate penala absoluta pentru acte care tin de nucleul atributiilor sale constitutionale.
Poate autorul o avea dreptate, cine stie, dar fara exemple concrete mie mi se pare un articol greu de digerat si sustinut.
„Sint tensiunile din democratiile consolidate si cele din regimurile autoritare similare? Au ele o origine comuna?”
Da, au ceva in comun.
Dpmdv, toata tarasenia razbelului cultural (i)in occident si (ii)dintre cele doua tabere a fost initiat-exacerbata de catre aia care-s responsabili pentru si au avut doar de castigat din criza 2007-8, adica unii finantisti si finantatori cleptocrati cu interese financiar-economice „BIpartizane”, adica atat in occident cat si in BRICS+.
In perioada 2009-2013, trebuiau „stinse” (a)occupy wallstreet si (b)esecul programului din 2 parti de dres criza, care program nu a facut altceva decat sa puna banii tipariti cu nemiluita in aceleasi maini care au produs criza – vedeti scuzele scrise prezentate de Andrew Huszar.
Europa a fost o zona demilitarizata dupa WWII.
A gresit strategic, adormind in multe domenii. Poate se trezeste.
Limitele interne pot fi depășite.
Cele externe mai greu.
Rusia și SUA nu agreează o Europa unită.
Ceea ce e ridicol acum in politica mondială, este că Trump s a făcut preș in fata lui Putin, care a înfeudat tara Chinei.
Dar Trump considera China cel mai mare adversar.
Se pare că sunt mulți lideri mondiali de Spitalul 9
E clar ca federatia trebuie facuta, altfel Evul Mediu revine in Europa. E interesant ca Neagu Djuvara era convins, inca inainte sa apara indicii in acest sens, ca Europa nu va putea evita recaderea intr-un nou ev mediu.
E clar ca rezistenta la schimbare va fi principala frina in drumul spre federatia europeana, majoritatea europenilor avind mari dificultati sa-si reprezinte renuntarea brusca la propria identitate in favoarea alteia impuse de sus.
E clar ca trebuie inventat un pericol major, care sa anestezieze frica europenilor de intrarea in sala de operatie (noua federatie), fiindca povestea cu „vin rusii” nu o crede nimeni.
E clar ca doar un vag sentiment de frica e insuficient. Trebuie fabricata si indusa cumva o spaima violenta, paralizanta, infricosatoare, dupa care oamenii ingroziti si disperati, smulgindu-si parul din cap, vor vota tot ce li se va cere de un mare lider salvator ridicat din haos si, astfel, se va putea face Marea Federatie Europeana (MFE). Cam cum s-a votat la noi FSN-ul si Ion Iliescu, cu majoritati zdrobitoare, batind fierul cit inca mai era cald pe nicovala cu teroristi care trageau din orice pozitie, cu mosieri intorsi de la Paris sa suga singele poporului, cu intelectuali diabolici, cu sarantocul R. Campeanu cu bordel la Paris, cu miliardarul Ratiu – traficant de arme etc.
În vederea ținerii popoarelor sub control se induc în societate de către STATE și MASS-MEDIA+REȚELELE SOCIALE, frici, spaime, manipulări, etc precum războaie, epidemii(COVID…), Roboți+IA, etc. Acum vine Trump și ne zice că Europa va dispărea de pe fața pământului din motive ideologice. Bineînțeles, ” Europeniștii” ne sperie și ei și ne zic că ne vor distruge Rușii dacă nu facem Federația Europeană franco-germana.
Minciuni, manipulări, ticăloșii. Băieți, mai lăsați-ne în pace!
Problema e că euro-parlamentarii sunt puși că și la noi in tara pe pilesi nepotism, nu sunt cei mai buni oameni pe domeniul lor (gen Elena Băsescu, Gigi Becali și altii) . Cum să facă ei ceva repede și bun, daca nu sunt cei mai buni ?
Acest studiu prezentat de domnul prof. Pârvulescu este interesant, temeinic și deosebit de important privind democrațiile politice contemporane, considerate ca democrații polarizate. Autorul observă în mod corect că s-a produs o mutație în ceea ce privește modul de tratare a pluralismului politic ,,nu ca sursă de vitalitate democratică, ci ca vulnerabilitate, semn că mecanismul prin care societatea integra conflictul politic s-a dezechilibrat.”
„Congresul nu mai funcționează ca spațiu deliberativ, cultura bipartizană a compromisului este înlocuită de o competiție adversativă permanentă, iar instituțiile epistemice ale statului sunt vulnerabilizate de atacuri politice repetate.”
Toate acestea au drept cauză și efect polarizarea politică excesivă. Principalii factori instituționali care contribuie la polarizarea politică sunt partidele politice.
Democrația presupune pluralismul politic, iar pluralismul implică existența raporturilor de opoziție care îmbracă multiple forme, în numeroase domenii, în special în ideologie și în politică.
În logica formală, noțiunea de opoziție desemnează un gen de raporturi ce cuprinde trei specii: contrarietatea, contradicția și subcontrarietatea. Cele mai importante raporturi de opoziție politică se referă la obținerea și exercitarea puterii în stat și ies cel mai pregnant în evidență în cadrul procesului electoral ca raporturi de contradicție și raporturi de subcontrarietate. Raporturile de contrarietate nu sunt specifice procesului electoral.
În viața politică, diferitele forme de opoziție au urmări diferite.
1.Dacă avem în vedere alegerile parlamentare la care concurează două partide A și B, acestea se vor afla în opoziție unul față de celălalt sub forma raporturilor de subcontrarietate caracterizate prin aceea că este posibil să intre în parlament și A, și B. Subcontrarietatea este singura formă în cadrul căreia și-și este posibil, iar nici- nici este imposibil. Este cea mai permisivă formă de opoziție și are un caracter funcțional. La nivel politic produce o ușoară polarizare, funcțională, echilibrată de mecanismul democratic al votului Competitorii care se află în această formă de opoziție au toate posibilitățile în direcția compatibilizării cu ceilalți competitori.
Ea poate apărea doar în cazurile în care organul ales este un organ colectiv a cărui putere este partajabilă existând posibilitatea ca toți competitorii să-și adjudece, în mod democratic, o parte din putere. Aceste organe au, de regulă, un rol deliberativ și la constituirea cărora participarea partidelor politice este normală și necesară.
2. Dacă avem în vedere alegerile prezidențiale la care concurează candidații partidelor A și B, partidele și candidații lor se vor afla într-un altfel de opoziție numită contradicție, caracterizată pin aceea că este imposibil și A, și B, imposibil nici A, nici B, obligatoriu ori A, ori B. Aceasta, pentru că organul care este ales este un organ unipersonal a cărui putere este nepartajabilă. La constituirea unei asemenea autorități publice participarea partidelor politice nu este nici necesară, nici benefică. La nivel politic produce o polarizare excesivă, disfuncțională. Contradicția este cea mai disfuncțională forme de opoziție, pentru că aceasta dă naștere antagonismelor politice unde amănuntele nu mai contează. În astfel de situații, competitorii se radicalizează, escaladează și amplifică contrariile, postulează, fără temei, incompatibilitatea totală dintre aceștia, imposibilitate și inutilitatea dialogului. Un mediu politic sfâșiat în grupuri antagonice este cel mai toxic cocktail pentru o națiune. Într-o asemenea situație, competitorii își neagă reciproc legitimitatea, dreptul de a exista și își doresc reciproc dispariția, după sloganul: ori noi, ori voi!
Contradicția politică instituționalizată nu este o fatalitate. Ea poate fi evitată doar dacă autoritățile publice a căror putere este nepartajabilă sunt instituțional dezangajate partinic. Aceasta ar presupune ca în alegerea președintelui statului să nu fie implicate partidele politice.