Europenizarea si identitatea nationala ca o chestiune de nomadism

Europenizarea se traduce printr-o serie de drepturi civile şi economice transformate în avantaje competitive la nivelul cetăţeanului şi al mediului de afaceri. În timp ce, la nivel practic, suveranitatea este doar apanajul elitelor politice care au mai multă sau mai puţină libertate de a face ce vor când guvernează.

Cei care se întreabă fals câtă suveranitate trebuie/vrem/putem să cedăm ar trebui să-şi pună întrebări mai simple: vrem să circulăm liber în Europa (şi în lume, pentru că puţine sunt statele care cer vize europenilor) sau vrem suveranitate? Vrem să acces facil la bunuri de pe piața europeană şi să exportăm fără bariere (băneşti sau birocratice) sau vrem libertate totală pentru ca politicienii noştri să găsească cele mai bune soluţii – aşa cum le văd ei – pentru a asigura creştere (sau descreştere) economică? Vrem ca  cineva să ne împingă de la spate să ne reformăm justiţia sau îi lăsăm pe parlamentari să ne desfiinţeze instituţiile anticorupţie care au început să mişte? Şi apropo: Justiţia şi Afacerile Interne  sunt un domeniu în care cu voie sau fără voie am cedat din suveranitate de facto atunci când am aderat şi ni s-a impus Mecanismul de Cooperare şi Verificare pe Justiţie şi nu ne-a făcut deloc rău. Sunt multe alte domeniile în care apartenenţa la spaţiul european ne oferă avantaje uşor de cuantificat. Nu ştiu cum unii nu le văd sau se fac că nu le văd. Ei vin cu nişte aşteptări nerealiste, bizare, critică construcţia europeană dar nu se obosesc să ne ofere modele alternative de dezvoltare. Pentru că da, există un model european: europenizarea presupune democratizare, libertate economică şi transfer de valori multiculturale (că ne place sau nu, suntem o multitudine de culturi compatibile).

Sunt mai multe teorii care încearcă să explice europenizarea şi integrarea europeană dar zilele acestea, în contextul în care Franţa şi Germania cer un nou tratat pentru întărirea guvernanţei economice, trebuie să ne reîntoarcem la clasicul neofuncţionalism.  Teoria dezvoltată de americanul E. B. Hass şi publicată încă din 1958 este din ce în ce mai confirmată empiric. Această teorie contestată de mulţi pentru că nu explică toate procesele istorice aferente construirii UE (nici nu ar avea cum, o teorie nu poate acoperi totul, în ştiinţele politice/relaţii internaţionale) este în opinia mea o teorie care explică esenţa apariţiei şi dezvoltării Uniunii. Şi are multe de spus în discuţia noastră despre suveranitate. În teoria sa, ulterior dezvoltată şi de alţii, Hass ne spune că odată demarată integrarea (cooperare europeană) acesta dezvoltă mecanisme reglementatoare suprastatale care la rândul lor creează condiţiile pentru apariţia unor noi reglementări suprastatale într-un proces dinamic care urmează o logică proprie. Adică crearea Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului a dus la apariţia Pieţei Unice, care a dus Comunitatea Economică Europeană, care a dus la nevoia de reglementare în domeniul schimbului liber (free trade), care a dus la necesitatea ridicării barierelor vamale (tarifare şi netarifare) şi la apariţia spaţiului comun de circulaţie a oamenilor, capitalului şi serviciilor, care a dus la apariţia monedei Euro ca răspuns la speculaţiile financiare care se făceau pe seama monedelor naţionale, (aceste speculaţii de curs de schimb cântăreau câteodată mai mult decât productivitatea şi competitivitatea economiilor). Iar astăzi trebuie să apărăm Euro prin întărirea Guvernanţei Economice: Q.E.D., neofuncţionalismul este confirmat. Pe viitor este posibil să fie nevoie să apărăm guvernanţa cu mijloace de securitate, cine ştie. (Cred că am deschis multe comentarii cu propoziţia anterioară). Este vorba despre aşa-zisul efect de „spill-over” care se face simţit atât în interiorul Uniunii cât şi pe pielea vecinilor acesteia. Aşa birocratică şi plină de frământări cum este ea, Uniunea e încă foarte atractivă tuturor vecinilor din Est sau din Balcanii de Vest.

Ca unul care merge des în Republica Moldova şi de multe ori cu treaba de a evalua ce s-a mai făcut într-un domeniu sau altul în privinţa adoptării şi implementării aquis-ului european pot să vă spun cu mâna pe inimă că în aceşti doi ani şi mai cu seamă în ultimul an, s-au făcut progrese inimaginabile în toate domeniile pentru a compatibiliza ţara cu Uniunea Europeană. Aici Europenizarea este vizibilă, uşor de măsurat, aproape palpabilă. Formele schimbă fondul şi asta se vede în primul rând în modul în care generaţiile tinere, formate în România şi în Occident au acces la guvernare şi promovează reforme. Evident, nu e totul perfect dar lucrurile se schimbă vizibil. Pe 5 decembrie au demarat negocierile pentru adoptarea unui Acord de Liber Schimb Comprehensiv şi Aprofundat (adică condiţionat de tone de aquis comunitar în toate domeniile care afectează mediul de afaceri) şi vor intra în scurt timp în faza a doua a semnării unui acord liberalizare a vizelor pentru a călători liberi în Europa. Daca rezolvă instabilitatea politică, în câţiva ani cetăţenii republicii se vor bucura de facto de multe din avantajele europenizării, doar că nu vor avea politicieni în Bruxelles pe la diferitele instituţii. La Chişinău e o frenezie a reformelor, a experţilor de toate felurile trimişi de donatori internaţionali de toate felurile care vor să facă din mica republică modelul de succes, campioana, parteneriatului Estic. Singurii care au probele şi dileme de suveranitate naţională sunt antireformiștii şi comuniştii.

Două dintre caracteristicile neofuncţionalismului sunt complexitatea reglementărilor (regulatory complexity)  şi automatismul tehnocratic. Guvernarea nu mai este aşa de simplă, cere un efort educaţional susţinut. Şi nu întotdeauna politicienii fac faţă şi nu mereu cetăţenii înţeleg ce se întâmplă. Europenizarea cu avantajele pe care ni le aduce ne impune şi o clasă de tehnocraţi, rupţi de contactul cu cetăţenii, neverificaţi politic prin votul popular, doar verificaţi profesional, şi asta atât cât se poate.  Dar acesta este unul din costurile neevitabile. Democraţia este compensată  prin mai multă participare, dar acesta trebuie să fie competentă căci altfel este irelevantă. Am menţionat aici complexitatea şi tehnocraţia pentru că mă ajută la paragraful de mai jos dedicat identităţii naţionale şi/sau europene.

Nu mă tem să intru în chestiuni de identitate naţională. Subscriu la articolul lui Dan Tapalagă care pune multe întrebări esenţiale şi încerc să formulez câteva opinii pe marginea subiectului în care Dragoş Aligică nu a vrut să intre, fără a încerca să fac vreo demonstraţie de tipul existenţei/nonexistenţei Bursucului Vorbitor.  Mi-a plăcut mult cartea „Scurtă istorie a viitorului” a economistului francez de origine everiască Jacques Attali (fost preşedinte al BERD). Nu discut aici partea de futurologie şi nu discut validitatea ipotezelor înaintate de acesta ci doar preiau cei doi termeni: infranomazi şi hipernomazi.  Primii sunt cetăţeni fără competenţe speciale, fără prea multă educaţie, nu dispun de condiţiile necesare circulaţiei internaţionale şi sunt astfel (zic eu aici) tributari unor naţionalisme locale sau regionale, tipice. Sunt oarecum victime ale globalizării. Ceilalţi sunt ingineri, medici, afacerişti, politicieni, manageri, artişti, informaticieni, feluriţi experţi care deţin condiţiile deplasării libere (financiare şi educaţionale) atât fizice cât şi prin intermediul tehnologiei. Pe ei îi întâlnim mai des prin aeroporturile internaţionale. Ei participă activ formularea regulilor şi pun bazele lumii viitorului de peste cinci, zece sau mai mulţi ani. Printre ei sunt si tehnocraţii din paragraful de mai sus. Şi de ce mi-ar păsa mie ce identitate naţională îşi asumă ei? Ce mă interesează pe mine din România că sunt greci, unguri sau portughezi? Îmi pasă că Barosso e portughez? Nu. Îmi pasă doar că e european şi că trage tare pentru Uniune şi interesele ei şi interesele mele. Cum să mă poziționez în discuţiile despre un nou tratat pentru întărirea guvernanţei economice? Cum i-ar fi mai bine României sau cum i-ar fi mai bine Europei? Slavă Domnului că nu trăiesc în Marea Britanie şi nu am dilema asta, mi-am pierdut de mult încrederea în capacitatea de modernizare a elitelor locale.

Suveranitatea naţională este un concept al statului naţional, stat care câteodată este eficient şi guvernat bine iar câteodată eşuează (Grecia, Italia, Bulgaria, România şi altele) în a livra bunăstare durabilă. Identitatea naţională este un concept prea dependent de factorii de socializare. Iar aceştia pot fi mai mult sau mai puţin fixaţi geografic. Dacă trăieşti într-o lume dinamică, competitivă şi diversă, suveranitatea naţională, adică acea caracteristică care este folosită la nivel practic doar de politicieni, devine mai puţin urgentă. Asta nu înseamnă că nu-ţi iubeşti ţara, asta nu înseamnă că eşti mai puţin român, asta nu înseamnă că nu vrei să pui deoparte pentru ţara ta şi pentru ai tăi ce-i mai bun pe lume. Asta nu înseamnă că o să ţin cu alte echipe de fotbal sau de baschet. Asta înseamnă doar a fi ca incercam sa fim oamenii vremurilor noastre. Asa nu înseamnă că nu o să-l mai prefer pe Ion Creangă, pe care nu-l voi putea înlocui cu nimeni, este un dat cultural preţuit. Cel mult, îmi voi diversifica doar preferinţele.