luni, iunie 24, 2024

Examene, meditații și cum 3 = 10. Privire înauntrul educației de afară, episodul doi

În primul episod al privirii înăuntrul educației de afară am vorbit despre structura școlii britanice și legătura ei mai largă cu societatea. Discuția inițială a pornit de la rezultatele nemulțumitoare la simularea Testării Naționale de anul acesta. Între timp a avut loc și simularea pentru examenul de bacalaureat, unde aproximativ 35-40% dintre elevi nu au obținut nota 5 la limba română sau matematică. Se menține ubicua întrebare – când va avea și România o educație ca afară? Să pornim așadar de la coadă la cap, cu examenele și meditațiile, urmând ca apoi să privim cotidianul procesului educațional mai în detaliu.

Examene și Meditații

Examenele din învățământul obligatoriu în UK sunt în primul rând de două feluri: opționale și obligatorii. Cele opționale sunt pentru admiterea în învățământul privat sau selectiv de stat. Cele obligatorii sunt în fapt unul singur, dar voluminos ca probe și intens, și se numește General Certificate in Secondary Education sau GCSE. Acesta are loc la finele anului sau clasei a 11-a (Year 11) când elevii au în jur de 16 ani. Mai există și un GCE (General Certificate in Education) care se mai cheamă și A-Levels, dar acesta nu este obligatoriu decât pentru tinerii care au optat pentru învățământul teoretic după vârsta de 16 ani și se susține la finele anului 13 de studii, adică la vârsta de 18 ani.

O excepție de la regulă este seria de examene SATS (Standard Assessment Tests) care este obligatorie la sfârșitul ciclului primar, dar care funcționează mai degrabă ca un instrument de verificare a școlilor și învățământului per ansamblu. Asta nu înseamnă că elevii nu sunt conectați la tensiunea unui examen, uneori chiar excesiv, cu meditatori si lecții în plus, dar ei de regulă nu-și vor cunoaște rezultatul, iar necesitatea acestei testări în sine este dezbătută tot mai mult în fiecare an. Cu atât mai mult cu cât acest examen constituie baza predicțiilor pentru notele de la examenul GCSE de mai târziu.

În analiza mea, mă voi axa în principal pe două examene, cele mai reprezentative pentru ciclul primar, respectiv secundar.

Răsărit la lumina dicționarului

Examenul de admitere in școlile secundare selective de stat care se cheamă generic 11+ era cândva obligatoiu. Astăzi el este opțional. Aproximativ 100,000 de elevi îl susțin în fiecare an, ceea ce constituie cam 10% din totalul copiiilor care termină școala primară. Întâlnindu-mă cu subiectele pentru acest examen acum niște ani, mi s-a livrat o primă lovitură în complexul de superioritate care mă făcea să cred că în România se învață carte cu adevărat, nu ca în occidentul delăsător.

Deși susținut de copii în septembrie-octombrie, la începutul clasei a șasea (ultima din ciclul primar), deci la vârsta de 10 ani (se cheamă 11+ pentru că școala secundară începe la 11), examenul în cauză este unul dificil, de regulă cu patru probe: engleză (comprehensiune pe text la prima vedere, gramatică, vocabular și scriere creativă), verbal reasoning (viteză de gândire, raționament verbal), matematică și non-verbal reasoning (inteligență non-verbală, patternuri, forme, orientare spațială). Examenele durează în jur de o oră fiecare, și constau în aproximativ 50 – 80 de întrebări grilă, deci timpul de gândire pentru fiecare este minimal. Rezultatele sunt ponderate cu vârsta elevului măsurată în luni pentru a oferi un ușor avantaj copiilor mai mici.

Aviz doritorilor de învățământ britanic – acest examen nu poate fi promovat fără pregătire, indiferent de nivelul de inteligență nativă a elevului. Nu este deloc o exagerare când spun că în anii ce precedă examenul, copii de 8-9 ani lucrează 2-3 ore pe zi în plus, uneori trezindu-se de la 5 dimineața pentru a nu supraaglomera seara când trebuie să-și facă temele pentru școală. Despre weekenduri libere nici nu poate fi vorba. Spre exemplu, la engleză există liste de sute de cuvinte pe care este indicat ca elevii să le știe pe de rost, cu ortografiere și definiție. Sau altfel, imaginați-vă pe dvs la nici 10 ani deschizând DEX-ul înainte de răsăritul soarelui pentru a memoriza diferența dintre elocuțiune și alocuțiune, precum și ce alte cuvinte puteți forma prin anagramarea celor două. La matematică, multe întrebări concurează ca dificultate cu cele de la testele Pisa sau Testarea Națională.

Cei mai mulți părinți nu-și pot pregăti singuri copiii, fie din lipsă de timp sau de cunoștințe, așa că apelează la meditatori. Se întâmplă ca părinții cu posibilități financiare să angajeze până la patru sau cinci meditatori în paralel. Există meditatori specializați, dincolo de probe, pe tehnici de examen. În prezent lucrez cu un băiat care învață engleză generală și raționament verbal cu mine, cu alt profesor învață să-și dremăluiască timpul și să simtă când au trecut cele 20 de secunde pe care să le aloce fiecărei întrebări, iar cu altcineva face simulări de comprehensiune. Asta poate costa în jur de 500 de lire lunar de copil, pe materie de examen, dar, după cum am scris în primul episod, te scutește de la a plăti peste 20.000 de lire anual unei școli private pentru următorii șapte ani. Cine are, câștigă.

Desigur, nu câștigă toți. Cu toată pregătirea, procentajul de promovare (deci accedere la o școală selectivă de stat) variază în funcție de surse de la 1 din 6 la 30% – fiecare autoritate locală are cifrele ei și centralizarea nu e obligatorie. Din propriile observații, pot afirma că nepromovarea acestui examen poate fi un factor motivant pe mai departe sau o traumă cu efecte prelungi, după cum părinții candidaților își amintesc sau nu că gestionarea eșecului este cel puțin la fel de importantă ca pregătirea succesului. 

Însă dincolo de severitatea rece a acestui examen, să reținem că el rămâne opțional. Următorul examen la care mă voi referi este național și susținut de cinci milioane de elevi anual.

Examenul maturității în adolescență: Jane, Mary și Charlotte au interzis la băieți

Examenul GCSE, desfășurat anual în mai-iunie (cu sesiunea celei de-a doua șanse în noiembrie), echivalează ca nivel cu o Testare Națională mai grea. Diferența fundamentală constă în numărul materiilor, de regulă undeva între nouă și douăsprezece. La fiecare materie, fiecare examen este împărțit în mai multe probe, majoritatea scrise, astfel încât întreaga sesiune se întinde pe aproximativ o lună de zile și însumează în jur de 30 de examene propriu-zise a câte 1-2 ore. De regulă se susțin două examene pe zi.   

Statistic, pentru majoritatea elevilor, adică cei care nu au susținut examenul pentru școli selective la 10 ani, examenul GCSE constituie prima întalnire cu miza notei și a rezultatului.

Personal pregătesc elevi pentru acest examen de 10 ani, în principal la limba și literatura engleză care sunt materii separate. De-a lungul timpului am mai participat într-o formă sau alta în examenele de istorie, geografie, limbi străine, matematică sau științe. Tipul și dificultatea subiectelor variază în funcție de materie.

Ca observații generale, în primul rând există o mai mare diversitate a tipului de întrebare. La mai toate materiile, poate în afară de literatură unde se merge pe elaborarea de răspunsuri lungi, de tip eseu, avem un amestec de întrebări cu răspuns grilă, întrebări cu răspuns lung, intepretări de date, demonstrații.

Apoi este adevărat că primează aplicația și practica.

La istorie, candidatul trebuie să poată explica credibilitatea unei surse (fotografie, articol de ziar, descoperire arheologică) sau să traseze relațiile de cauzalitate care au dus la desfășurarea unui anumit eveniment, și mai puțin să rețină date.

La geografie, elevii nu trebuie să știe a plasa pe hartă râuri, lanțuri muntoase sau țări, și cu atât mai puțin să rețină altitudini așa cum mi se cerea mie. În schimb, trebuie să memoreze studii de caz, spre exemplu despre ultimul mare cutremur din Chile, câte victime a făcut și la cât s-au ridicat pagubele materiale.

La matematică, geometria se aplică unor situații de viață, cum ar fi vopsirea unui gard sau aranjarea unor cutii într-un camion, la fel și aritmetica sau algebra. Există și exerciții pur teoretice „să se rezolve”, dar ponderea acestora e mică. Demonstrațiile de orice fel sunt lăsate pentru finalul examenului și, vom vedea, în funcție de an, se poate obține notă maximă și fără a le rezolva. Două dintre cele trei examene la matematică și toate examenele la științele exacte permit folosirea calculatorului. Ca cineva care și-a petrecut bacalaureatul la chimie înmulțind mase molare cu multe zecimale ca un elev de clasa a patra, socot că cel puțin în cazul științelor, calculatorul este un ajutor beinevenit.

Engleza este împărțită în două materii: limbă și literatură. La examenul de limbă, elevii citesc și analizează texte la prima vedere, ficțiune și non-ficțiune, și compun, la rândul lor, propriile lor articole, eseuri, scrisori, descrieri sau narațiuni.

În cazul examenului de literatură, ne întâlnim cu o cunoștință mai veche, citatul memorat. Întrucât mai toate școlile studiază aceleași texte, iar subiectele de examen sunt șabloane aplicate repetitiv unui număr mic de teme sau personaje, în pregătire se mizează pe elaborarea unor eseuri care să poată fi învățate ca atare și regurgitate mai târziu. Până acum opt ani era permisă intrarea în examen cu o copie neadnotată a textului studiat. Autoritățile de la vârful educației de atunci au decis că asta simplifică prea mult lucrurile, astfel că s-a ajuns acum ca luni bune înainte de examen recapitularea să constea în alcătuirea și memorarea unor liste de citate pentru fiecare text, câteva zeci în total. În fiecare an, prin aprilie, încep să-i aud pe elevi: „Sir, ce citate trebuie să știu? Există vreo listă pentru Macbeth? Dar pentru poezie? La școală nu ne-au dat decât 20 de citate, mai trebuie?”. În unele școli, conducerea preocupată de rezultatul examenelor a trecut la inscripționarea citatelor cu vopsea pe pereții coridoarelor astfel încât elevii să aibă parte de o cât mai intensă expunere la materialul de examen. Unde la mine în școală erau trimiteri critice la Steaua și Dinamo, adică pe grinda de deasupra toletei, în Marea Britanie tronează versul „Fair is foul, and foul is fair”, scris de mâna șefei de catedră.

Pentru curioși, examenul de literatură cere studierea unei piese de Shakespeare, a unui roman de secol XIX, a unui text dramatic sau în proză de secol XX și a unei antologii de 15 poezii, pe lângă subiectele de poezie la prima vedere pentru care nu poți toci în avans. În opinia mea, volumul de studiu este superior celui pentru Testarea Națională și mai apropiat de BAC, cel puțin din ce-mi aduc aminte. Texte și antologii sunt mai multe la alegere, dar școlile, după cum am spus, sunt consecvente în alegerile lor după următoarele criterii:

  1. Vor fi alese texte cu autori britanici pentru că în urmă cu opt ani mai-marii educației au dat interdicție la străini. Veți spune că așa este peste tot, dar să nu uităm că și autorii americani sunt de limbă engleză. Un exemplu bun ar fi nuvela lui Steinbeck „Despre oameni și șoareci” care plăcea copiilor, și era o bună primă întâlnire cu niște teme mai de oameni mari, dar care acum nu mai poate fi text de examen. Unii profesori o mai predau la clasele mai mici, până în 14 ani. În ultimii doi ani am observat un curent compensatoriu, iar cea mai nouă antologie de poezie pentru examen conține numeroase poeme de autori britanici reprezentanți ai minorităților etnice.
  2. Vor fi alese cu precădere textele pe care le-au mai ales și alții, pentru că astfel ai o asigurare că vei găsi materiale de predare, multe și gratis, online. Profesori sunt puțini, deseori nespecialiști și extenuați de volumul de muncă – de unde timp pentru planificare și lecturat texte noi? Se formează astfel un îngust cerc curicular unde, un text odată intrat, cu greu mai este înlocuit. Exemplu – deși au în jur de șapte piese Shakespeariene la alegere, peste 90% din elevi studiază Macbeth.
  3. Nu vor fi alese textele lungi decât în școli selective (sau private) și chiar și acolo, în proporție covârșitoare, în școlile de fete. A fost îmbrățișată ideea că băieții nu mai citesc începând din adolescență, așa că pretenția ca un băiat să citească 400 de pagini de Frankenstein devine o nesăbuință din partea educatorului care poate risca astfel dezastrul în examen pentru întreaga unitate de învățământ. Este preferabilă dimensiunea nuvelistică a Colindei de Crăciun. Nu mai spun cât s-a plâns când au fost goniți șoarecii lui Steinbeck.
  4. Și o veste bună pentru cei îngrijorați că Vestul decadent încurajează fluiditatea de gen. Textele cu autor și/sau personaj principal feminin sunt rezervate școlilor de fete, iar băieții primesc autori și protagoniști masculini. Este și o alegere în spiritul punctului anterior. Jane Austen, Mary Shelley sau Charlotte Bronte au scris lucrări de prea mari dimensiuni pentru capacitatea de efort mental a tânărului mascul britanic.

La limba și literatura engleză examenele nu mai sunt de câțiva ani pe niveluri de dificultate (tiered). La unele materii însă, acest lucru încă se aplică. Astfel, există subiecte cu nivel mai scăzut de dificultate, dar pentru care candidatul nu poate obține mai mult decât nota de trecere, și subiecte mai dificile care merg cu punctajul până la nota maximă. Menționez că diferențierea pe profiluri (uman/real/profesional) nu există în UK până la 16 ani. Alegerea gradului de dificultate a examenului este făcută de profesor în numele elevului pe baza capacității acestuia din urmă. Este mai bine așa decât în România? Vă las pe dvs să decideți.

Materiile de examen sunt și ele împărțite în opționale și obligatorii. Cele obligatorii sunt engleza, științele și matematica. Ele se studiază în toate unitățile de învățământ. Restul, de la limbi străine la informatică, de la latină la creșterea copilului sunt opționale, cu două mențiuni. În primul rând, disponibilitatea lor depinde de oferta educaționață a fiecărei școli. Apoi, chiar și acolo unde oferta este bogată, scoala nu permite elevilor o alegere liberă. Materiile sunt grupate valoric după coeficientul pe care Departamentul pentru Educație al UK a hotărât că îl vor avea în clasificarea școlii. Astfel, engleza și matematica sunt cele mai importante; științele, limbile străine, istoria și geografia le urmează; toate celelalte sunt codașe. Astfel, elevii vor fi ghidați să își aleagă materii mai grele, din categoria a doua, la care e probabil să obțină note mai mici, pentru că o notă puțin mai mică la o materie mai bine cotată cântărește în contabilitatea școlii mai mult decât o notă mai bună la o materie mai slab cotată. Interesul elevului pare să cântărească cel mai puțin.

Note cu „N” de la Nostradamus

Iată că vorbim și de rezultate. În stabilirea rezultatelor precum și în alte arii ale educației, cuvântul cheie pare să fie predicția. Fiecare elev are un set de note prezise pentru examenele GCSE (și, după caz, GCE). Aceste predicții sunt alcătuite în funcție de școală pe baza rezultatelor la testele SAT (de când elevul avea 10 ani!), a rezultatelor precedenților elevi din același background etnico-social ca al său și/sau pe baza opiniei profesorilor de la clasă. Pe baza acestor predicții, candidații la examen vor primi oferte condiționate de la unitățile de învățământ, să îl numim, post-liceal sau universitar, urmând ca apoi ei să întrunească sau nu condiția notei la examen.

Indiferent de predicția școlii însă, există undeva într-o bază de date națională o așa numită notă-target. Un document de peste o sută de pagini cu formule de analiză matematică și logaritmi explică algoritmul prin case se ajunge la această țintă. Depășirea acesteia în examen atrage după sine un punctaj favorabil pentru școală la fel cum un rezultat mai slab va trage școala în jos în clasamentul național. Elevii își cunosc atât notele target cât și predicțiile. Și acum vă întreb: cum motivezi un elev căruia i s-a tot prezis de la vârsta de 10 ani că își va pica toate examenele? Ori minte statistica, ori minte profesorul care îi spune că se poate. Ori profesorul nu-i mai spune nimic și e mulțumit dacă elevul se încadrează în target, adică să pice dar nu prea tare. Un 4 e mai bun pentru clasemente decât un 3.

Dar nu doar notele fac obiectul predicțiilor. Și aici, o mică paranteză.

Pe când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de ocale, am susținut și eu examenul de bacalureat în România. Cu câteva zile înainte de proba la limba română, cele șase variante de subiect elaborate de minister erau de vânzare pe piața neagră, numită și Romană din București. Eu am aflat din ziar, de unde a aflat și ministerul, care a elaborat în consecință niște subiecte de urgență pe care unii le-au considerat punitive pentru că cereau tratarea temei intelectualului într-un roman interbelic. Candidații mai puțini agili, saturați cu Ion și Moromeții, i-au făcut pe protagoniștii acestor romane intelectuali pentru o zi. În anul următor, ca să elimine posibilitatea extragerii subiectelor din seif în avans, ministerul a publicat toate variantele de subiect, peste o sută dacă mai țin bine minte, urându-le elevilor mult spor la toceală. Ca un făcut, subiectul extras din urnă în acel prim an cu subiectele „la vedere” a fost despre Semănătorism, pe care foarte puțini îl învățaseră, obișnuiți cu temele mari din anii precedenți și neobișnuiți cu cruzimea egalitarismului probabilistic. Carnagiul la notare a fost mai însângerat ca sapa gândirii lui Ion aplicată promoției mele.

De ce v-am spus toate acestea? Pentru că în UK munca de previzionare a întrebărilor de examen revine profesorilor. Ofqual, autoritatea de auditare și control a examenelor, impune companiilor care elaborează subiecte să asigure un conținut cât mai variat în fiecare an și mai diferit de anul precedent. Dar la cele mai multe materii, această diversitate se traduce printr-o rotație. Astfel, în ultimul meu an petrecut în învățământul de stat, un coleg profesor de fizică mi-a prezentat un vast tabel cu conținutul întrebărilor de la fiecare item din precedenții cinci ani. Pe baza acestuia, susținea el, se putea ști ce va pica elevilor în anul curent, la fiecare întrebare, astfel încât să le fie predate repetitiv numai acele teme. Naiv fiind, m-am îndoit de eficacitatea metodei. Apoi a venit examenul și am rămas mut. Subiectele păreau construite în întregime pe baza predicțiilor colegului meu. I-a ajutat asta să înțeleagă fizica pe elevii mei britanici mai mult decât i-a ajutat Semănătorismul să înțeleagă literatura pe mai tinerii mei colegi din România anului 2007? Știu doar că Nostradamus ar fi fost un coach educațional neprețuit indiferent de țară, numai de s-ar fi născut mai târziu.

Ion, Ilie să ne ierte pentru judecăți nedrepte

Am tot vorbit de rezultate. Adică de note. Dar cum sunt ele de fapt?

Examenele britanice sunt referențiale la normă, nu la criteriu. Asta înseamnă că, deși există un punctaj pentru fiecare examen, el nu determină automat și o notă. Nota (grade) merge valoric ascendent de la 1 la 9. La unele materii se mai folosește încă gradația mai veche anglo-saxonă G-A pe care o cunoaștem din filmele americane. Nota 4 este considerată o trecere slabă (weak pass), nota 5 este o trecere solidă (strong pass). În sistemul vechi, C era nota de trecere, A*(A-Star) nota maximă. Complicat? Stați numai să aflăm că 5 nu este întotdeauna egal cu 5.

Așadar, nota finală este calculată (de companiile care redactează și corectează examene) pe baza Curbei lui Gauss în funcție de ce au făcut ceilalți candidați. În fiecare an, un grup restrâns de examinatori trasează niște linii de demarcație pe un grafic și decide câți elevi iau note normale, câți pică, câți sunt excepțional de buni. Criteriul – să fie aproximativ la fel de mulți în fiecare categorie ca în anul precedent ca să nu se perturbe admiterea în ciclul următor.

Astfel, dacă la examenul de limba engleză din 2024 Eleva X obține 100 de puncte din totalul de 160 și aste se traduce într-o notă finală de 7, anul următor, dacă „se dă mai greu”, Eleva Y, tot cu 100 de puncte, poate fi notată cu 8 sau chiar 9. Cum ar veni în anecdota noastră, 60 de puncte la BAC ar fi egal cu un 7 în anul cu intelectualul, și un 9 în anul cu Semănătorismul. E lung baremul, ba e lat.

Asta mai înseamnă și că, în oricare an, un elev cu 90 de puncte poate avea aceeași notă ca unul cu 75 pentru că notele se acordă pe o plajă de punctaj, nu pentru o valoare singulară. Nu contează dacă pe lângă Ion ai mai scris și de învățătorul Herdelea câteva rânduri, e ca și cum te-ai fi uitat pe pereți.

Și mai înseamnă că, într-un an în care fie s-a dat greu, fie s-a învățat subțire, se poate lua notă maximă cu un punctaj foarte mic, de pildă cam 30% din total. Nu este un exercițiu de imaginație, s-a întâmplat la examenul GCE (care determină accesul în universități) de matematică în urmă cu cinci ani.

Nu sunt apologetul sistemului românesc și, sper, nici vreun reacționar, dar lansez o întrebare studenților și absolvenților de științe exacte: în România se poate intra la Politehnică sau ASE cu 3 la matematică?

Dacă da, poate s-ar găsi un loc și pentru fiul Glanetașului.

Doamna, doamna, domnul profesor copiază!

Toate examenele din UK sunt organizate de companii private. Departe de Albion închistarea comunistoidă centralizată a ministerului de resort. La stat întunericul, la privat lumina. O lumină care strălucește mai ales pentru alți privați, adică școlile private. Și iată de ce.

Companiile britanice de profil produc examene în baza programei așa cum în România editurile publică manuale alternative. Britanicii nu au manuale mai deloc, în schimb au examene alternative. Fiecare școală are dreptul de a alege cu ce companie își va da examenele la fiecare materie.  Jucătorii pe această piață sunt patru sau cinci companii mari. Unele sunt ramuri ale companiilor care preiau școlile-academii (vezi episodul 1) și le vând apoi materiale educaționale.

Banii vin din bugetul școlii, deci de la autoritatea locală sau direct de la guvern (episodul 1). Un examen costă în jur de 40 de lire de elev, pe materie. Un calcul simplu ne duce undeva la suma de două miliarde de lire cheltuite anual de stat cu examinarea, numai pentru GCSE. De acești bani, subiectele de examen sunt redactate, trimise școlilor (nu și multiplicate, asta face școala din alt buget), mai apoi colectate și corectate anonim prin calculator. Supravegherea examenelor este făcută de supraveghetori angajați separat de școală și plătiți din alt buget. Corectorii sunt tot profesori, sub contract în fiecare vară cu companiile, și lucrează de acasă, fiind plătiți la normă. Lucrând trei săptămâni între 8 si 10 ore pe zi la corectură, un corector poate strânge în jur de 2000 de lire, adică, cum mi-a spus o colegă, își face un concediu.

Fiecare firmă producătoare de examene va încerca să împace capra autorității verificatoare cu varza dezirabilității pe piață, adică dorința școlilor ca elevii lor să ia note cât mai mari. Una dintre firme produce un tip de examen/calificare cu o mai largă recunoaștere internațională care se cheamă iGCSE (i de la international) și care costă mai mult. Un avantaj al acestei calificări este ponderea mai mare a lucrărilor practice în nota finală, lucrări practice care se aseamănă mult cu referatele noastre, și care sunt realizate în strânsă conlucrare cu profesorii, asistenții, meditatorii și alți adulți interesați de soarta elevului. Iată de ce școlile private preferă acest tip de calificare. Unde sunt mai mulți profesori, mai mulți bani pentru meditatori și părinții plătesc sume semnificative pentru rezultate bune, acolo va exista și motivația ca aceste rezultate să iasă cum trebuie, adică să fie bine ca să nu fie rău.

S-a încercat și la una dintre școlile de stat unde am lucrat implementarea aceluiași model. Însă volumul de muncă pentru personalul care scria lucrări în locul elevilor era atât de mare, încât paraliza alte activități. Tânăr și idealist fiind, l-am ajutat odată pe un elev prea bine și am fost dojenit de profesorul lui de engleză. Mi-a încercuit pe foaie neologismele nedorite și m-a trimis să rescriu lucrarea, de data asta cu sinonime mai simple, ca să pară că a fost scrisă de elev.

Și așa apare întrebarea: dacă școlile au tot interesul ca elevii să ia note cât mai mari, companiile de examinare să își vândă produsul către școli, iar supraveghetorii sunt angajați direct de fiecare unitate de învățământ, nu există tentația de fraudare a examenelor?

Nu, pentru că britanicul, la orice vârstă, este un monument de onestitate și fairplay. Nu știu dacă romanii vorbeau limba dacă, dar știu că fairplay-ul britanic pare să fi fost inspirat din niște practici aduse pe falxul lui Burebista.

Chiar și în examenele obișnuite, fără referat, unii elevi au dreptul la un cititor și/sau scrib, un adult care citește sau le și scrie răspunsurile pentru dictare. De regulă dislexia este condiția care îndrituiește candidatul la așa ceva. Evaluatorul cu ștampila de dislexie este independent, din mediul privat, angajat tot direct de către școala care are în vedere obținerea de rezultate cât mai bune. În unele școli, elevii cu cititori și scribi primesc camere separate pentru examen unde cititorul este și supraveghetor. Din când în când mai vine în vizită un supracontrol care stă câteva minute și bifează pe o foaie că a verificat buna desfășurare a examenului.

Nu mi s-a cerut niciodată în mod direct de către conducere sau superiori să ajut un elev, dar:

Ni s-a sugerat, mie și colegilor mei, să facem tot ce putem ca elevii să treacă sau să ia o anumită notă.

Ni s-a spus ce întrebări urmează să pice la literatură de către profesorii care intraseră dis de dimineață în seiful cu subiecte venite de la producători și aruncaseră o privire.

Ni s-au făcut remarci că școala se bazează pe noi, iar scribii ai căror elevi obținuseră rezultate nerealist de bune în anii precedenți au fost lăudați în fața colectivului și li s-a făcut tovărășește cu ochiul.

Am fost instructați să completăm fișa de scribi în așa fel încât să reiasă că elevul ne-a dictat ortografierea fiecărui cuvânt și punctuația, deși n-o făcuse, pentru ca acesta să ia cam 15% în plus la punctaj.

Nu am văzut niciodată un elev eliminat din examen sau sancționat în orice fel pentru tentativă de fraudă.

Și exemplul cel mai înduioșător – un elev mi-a oferit toate economiile lui strânse din prestarea de munci part-time ca să-i fac examenul de literatură. Nu am acceptat pentru că eram mai tânăr și mai verde la minte. Astăzi i l-aș face pe gratis.

Și asta deoarece conflictul de interese și metodele speciale descrise mai sus sunt o prezență sistemică în învățământul britanic, fără legătură cu suportul adițional pentru nevoi speciale de învățare sau alte cazuri particulare. Dacă tot e să se-aleagă praful, să se-aleagă cinstit și pentru toată lumea care are nevoie.

Odată am muncit mai multe săptămâni împreună cu alți trei colegi ca să facem de la zero o lucrare practică de examen la o materie vocațională în numele a doi elevi care altfel ar fi ieșit din școală fără nicio calificare. Elevii erau prezenți uneori în camera de lucru, amuzându-se de situație, jucând jocuri pe telefon sau dormind. Nu a fost ordin, ci rugăminte de la direcțiune. Am acceptat pentru că asta însemna să lucrez departe de zgomotul și violența din clase și pentru că, la drept vorbind, orice busolă morală aș fi avut vreodată mi se resetase. Știind ce se întâmplă în școlile private, ar fi fost nedrept ca doi copii de la stat, din familii defavorizate, să nu aibă parte de un ajutor similar. Directorul nostru crescuse în adăposturi pentru nefamiliști și înclin să cred că gândea la fel.

Iar dacă oricum 75 = 90 = 7 = 8, și poți prezice cele mai multe întrebări la un examen precum colegul meu de fizică, cine comite de fapt frauda?

Dar ce se întâmplă în școlile private? Într-un articol The Times (coincidental accesibil cu plată) ni se explică limpede cum părinții tinerilor care nu se descurcă prea bine în examene pot cumpăra statutul de dislexic de la evaluatori privați, iar apoi angaja cititori/scribi tot privați pentru că legea permite acest lucru. Chiar și în condițiile unei săli de examinare comune, cuplul elev-scrib va păcăli supraveghetorul în felul următor: scribul începe să scrie, iar elevul nu face decât să citească cu voce tare ce s-a scris deja, din exterior părând că elevul dictează. Cu puțin exercițiu, se poate. Pentru examenul GCE (patru materii), un astfel de scrib capabil de lucrări foarte bune costa acum mai bine de cinci ani două-trei mii de lire pe sesiune. Îmi imaginez că prețurile au mers cu inflația.

Uneori aceste ajutoare sunt chiar meditatorii care au pregătit elevii. Și așa ajungem la ultimul popas de astăzi, meditațiile a l’Anglaise.

Meditații: Baltagul ≠ Baltagul

Ce bine este să înveți într-un sistem în care nu există meditații, unde școala este condiție suficientă pentru succes, iar timpul liber este dedicat recreerii și dezvoltării laterale! Dacă sunteți în căutarea unui astfel de sistem, evitați Marea Britanie.

În Regatul Unit, un meditator bun este secret, nu de stat ci de familie. Îi dai numele prietenilor celor mai apropiați, îl ascunzi de părinții pe ai căror odrasle le percepi ca o amenințare concurențială pentru copilul tău. Numărul de telefon al meditatorului este o monedă de schimb: i-o strecori cunoștinței care lucrează la policlinică și te-a ajutat cu o programare peste rând (da, se practică). Și mai ales te rogi să mai fie locuri, pentru că ele sunt rezervat și cu mai mulți ani în avans.

Odată ce am început să dau meditații acum 10 ani, mi-am dat seama că învățământul așa-zis remedial este aspectul cel mai imediat similar omologului românesc. Este mai probabil ca părinții și copiii care fac meditații și recunosc public acest fapt să provină din minorități etnice. Generalizez, desigur, dar am observat că pentru aceste categorii sociale a avea meditatori pentru copii reprezintă un semn de statut și de parenting corect – îți pasă de educația copilului tău și investești în ea. Mi s-a întâmplat să sugerez unor astfel de părinți cu copii excepționali că nu ar avea nevoie de mine pentru pregătirea examenelor și am provocat un soi de panică. Mi s-a spus să continui, pentru că orice contact educațional în plus n-are cum să le strice.

Fără discuție că unii copii au reală nevoie de ajutor: fie că au nevoi speciale, sau nu se descurcă la o materie, sau au intrat la o școală selectivă cu care nu mai pot ține pasul. În momentul de față școlile se confruntă cu o gravă criză de personal și tot mai mulți părinți angajează meditatori pentru a suplini pe cât posibil lipsa profesorului calificat la clasă. Este la fel de adevărat că pentru alții, meditațiile sunt o modă, dar înclin să cred că cei din prima categorie sunt mai mulți. Varii surse estimează undeva la o treime numărul elevilor care au făcut meditații măcar o dată, cu o ușoară creștere după începerea pandemiei de Covid.

Cu cât educația mainstream se destramă mai vădit, cu atât industria meditațiilor se extinde. Piața meditațiilor este estimată în funcție de sursă de la două la opt miliarde de lire anual, și nu știu dacă asta le include pe cele nedeclarate la fisc. Există firme care recrutează meditatori sau le intermediază legătura cu părinții. Există și companii care recrutează vorbitori de engleză din alte țări, preferabil cu pretenții financiare mai mici, care să mediteze online, mai ales la matematică și științe exacte. Există și așa-zise centre de meditații unde copiii sunt abandonați în fața unor calculatoare cu jocuri educative, iar supraveghetorii lor tineri și prost plătiți completează fișe cu ce punctaje au obținut.

O oră de meditații în stil clasic poate costa, pentru un singur elev, în funcție de materie și nivel, între 20 și 50 de lire, cu o medie în jur de 30. Pentru examene mai speciale cum ar fi cele pentru medicină și alte universități selective, se poate ajunge la 100 de lire. Există și meditații de grup care costă mai puțin de persoană. Meditațiile online se practică de ceva vreme, dar au luat amploare după 2020. Nu sunt neapărat mai ieftine, dar sunt mai convenabile logistic pentru profesor și elev. De exemplu, eu nu aș putea lucra cu elevi din mai multe orașe cum fac acum, dacă m-aș rezuma la a lucra în persoană.

Dar cine sunt meditatorii?  Eu sunt unul dintre ei. Unii sunt studenți, alții vin din alte profesii. Unii sunt profesori care își suplimentează veniturile. Alții sunt meditatori profesioniști full-time. În ciuda faptului că unele companii fac anumite verificări pentru calificări sau cazier, de regulă se merge pe încredere. O diferență față de România o constituie ponderea scăzută a profesorilor de școală în breasla meditatorilor. Asta pentru că profesorii nu au suficient timp liber și nici rezerve de energie seara sau în weekend pentru a mai da și lecții private, iar butonul condiționării notei la clasă de meditații nu există pentru că nu există note în sensul românesc.

Mai presus de orice, în UK, a fi meditator poate fi o profesie. Nu discut avantajele de statut sau sufletești, dar cele financiare sunt, pentru meditatorii de materii obligatorii, mai atractive decât cele oferite de cariera la clasă. Și nici nu riști să fi lovit cu materiale contondente.

Un fapt care s-ar putea să vă surprindă este gradul de specializare al meditatorilor. Nu mă refer aici la metode remediale dedicate nevoilor speciale. În domeniul meu, la literatură, există meditatori specializați numai pe anumite texte și/sau companii de examen. Imaginați-vă că luați legătura cu un meditator în România și vi se spune, „Îmi pare rău, eu pregătesc numai Baltagul pentru Super Examen ABC SA. Pentru Hanu Ancuței sau Baltagul de la Mega Test XYZ SA, mai căutați dvs sau vă dau eu un link la o firmă cu care am mai lucrat.” S-ar putea să vă surprindă și mai mult aflând că și la științe exacte este la fel. Oare Newton = Newton?

O concluzie din underground-ul Bucureștean

Ați dedus probabil până acum că sunt răutăcios și cinic. Majoritatea elevilor britanici nu fac meditații (nu că ar fi ceva rău în a face), și cu siguranță nu trișează la examene, la fel cum nici omologii lor români n-o fac. Ba chiar pot să spun că am observat lipsa tendinței de a te uita în foaia colegului, inclusiv la testele obișnuite. Copiii muncesc mult, enorm de mult și au rezultatele pe care le merită. Unii plâng, alții dansează cu profesorii când se eliberează plicurile cu rezultate (nu avem liste publice), și trebuie să recunosc că îmi plăcea să merg la școală în ziua rezultatelor (Results Day) chiar dacă nu eram obligat. Stresul examenelor rămâne uriaș, iar metodele implementate pentru a-l mai ușura sunt insuficiente dar măcar există discuții pe această temă, spre deosebire de dezinteresul total pentru sănătatea mintală a elevilor de care am avut parte în România.

Cu toate astea știu la fel de bine că mă bucur că nu mai sunt elev. Nu știu dacă să mă bucur sau nu că nu am fost elev în UK. Glasul obișnuinței mai că mă îmbie s-o fac. Cum tot obișnuința, cred eu, face ca unele aspecte precum cele menționate de mine mai sus să fie acceptate inerțial, necritic de către britanici. Pare că supușii Majestății Sale l-au studiat mai bine pe poetul de stradă Uzzi chiar și decât poporul său: „Așa vrem noi să fie, așa e, c-așa e bine”. Concluzia logică a unui sistem care încurajează obediența prin uniforme vestimentare, detenții, clasism nu poate fi decât acceptarea altor absurdități și abuzuri fără să clipești. Și continuă bardul din Pantelimon, „totul între noi și nicio treabă cu nimeni.” De la izolaționismul care a culminat cu Brexit nu ne putem aștepta la uitatul orientativ peste gard, pe continent. În definitiv, e bine. Poate de aceea nici copiii nu știu să copieze unii de la alții.

Nu uit că am fost întrebat de cititori cum explic rezultatele la testele Pisa. Nici că am promis să aflăm ce, cum și de la cine se învață în școlile britanice. Despre toate acestea în al treilea și ultimul episod. Până atunci, mult succes la examene, alegeri și alte activități desfășurate în școală. Eu vă las cu o mențiune liniștitoare pentru că am simțit greutatea unei întrebări nepuse dar care sigur ar fi urmat în comentarii.

Eu am scris despre Ștefan Gheorghidiu. 

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Unul din cele mai bune si interesante texte citite pe aceasta platforma. Am invatat si ca „falx” exista in limba romana in aceasta forma latina originala, eu stiindu-l din italiana din combinatia „falce e martello”:)

    • A existat numai „falce”, care a fost înlocuită de „coasa” slavonească, dar a rămas „falcie„ , unitate de măsură agrară, și „fălcare,”la aromâni, având semnificația de grup de familii aflate sub conducerea unui „ celnic”.

  2. In 1960 m-am angajat – ca tânăr inginer, la o uzina de anvelope ce urma să se construiască – pe atunci lângă București, dincolo de comuna Popești-Leordeni, pe șoseaua Olteniței. Excelenta experiența și școală pentru mine. Toate utilajele, inclusiv dotarea unui complex laborator și embrion de institut de cercetare erau produse în West- Anglia majoritar – de înaltă calitate (nu cum perora “alde Pitrica Roman despre industria existenta în România prin 1990!). La laborator a fost livrat – demontat și un microscop electro onix – rară avis la acea data ! La “politicoasă invitație” a directorului uzinei, care ulterior se va nu-mi Danubiana- eram așteptați, zilnic, cei “cu treaba” la cafea + țigări “Gitane sau Caporal Gauloise” la 18;30. Deci … aveam un program “voluntar de 12ore zilnic (cu observația – tot politicoasă – ca după cafea & discuții – cei care nu mai aveau treaba puteau folosi microbuzul de servici pentru a merge “la oraș”. Restul ? Înapoi pe șantier ! Așa ca bunul meu amic și coleg, inginerul automatist, care nu avea, încă!, de lucru pe șantier, dar nici nu pleca la ora 15;00 , s-a “apucat” de montarea microscopului electronic și pubera în funcțiune ! Și acum vine legătură cu școală britanica! În contractul general al uzinei era prevazut un specialist pentru 60 zile pentru montare-punere în funcțiune microscop electronic. Nu va pot spune mirarea specialistului când a văzut scula montata și “aproape” reglata și pusa în funcțiune! Și NU NE-A CREZUT CA CEL CARE SE DISTRASE nu fusese specializat în West anticipat ! Dar am devenit prieteni și în cele două luni de discuții cu englezul (cu nume de familie renumit = Newton!)am descifrat sistemul de învățământ britanic -stat cat am putut, dar am avut și ocazia să verificăm “nivelul” cunoștințelor generale, de fapt, așa cum ziceam noi : nivelul de cultura generală al unor ingineri “de vârf”. Și – spre uimirea mea, am constatat uimitor de slaba cultura generală, aduc cu ce rămâi după terminarea scolii. Azi, la cei 90 de ani, păstrez convingerea ca nu școală ci ȘCOLARUL contează de ce va ajunge individul la maturitate! PS – Sunt “seria” amărâtă care trebuia să intre la liceu în 1945, și am intrat”fără examen” în gimnaziul Unic, iar in 1948, în urma “maretei reorganizări a învățământului” și alinierii la URSS, intr-unul din cele patru sau cinci licee teoretice “rămase în funcțiune”, în care n-am prea învățat mare lucru, ca nu se știa ce vor “tovarășii sovietici” !

  3. ”Ați dedus probabil până acum că sunt răutăcios și cinic. ”

    Și inspăimântător de inteligent. Dar promit să nu divulg asta la nimeni 😀

    P.S. În România nu este niciodată apreciată capacitatea unui om de a opera la un asemenea nivel de complexitate. A fost o idee foarte bună, aceea de a alege UK.

  4. Chapeau, o plăcere să vă citesc articolele (l-am accesat și pe primul). Le aștept pe următoarele, cu bucurie și curiozitate.

    Concluzia este că fără muncă, nu se poate. In orice societate, implicare părinților și munca extra-scoala a copiiilor asigura accesul către școli bune. Să nu ne mai dăm ochii peste cap și să ii mângâiem pe creștet la 10-11 ani cu „faci ce vrei”. Munca susținută este peste tot.

    Frumos articol, felicitări. Aveți talent. Cel mai probabil știți deja acest lucru. :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Șerban Anghene
Șerban Anghene
Absolvent de jurnalism al Universității din București și al unui master în dramaturgie al Kingston University, Londra, Șerban Anghene este un scriitor bilingv stabilit în Marea Britanie. Fost jurnalist de radio, prieten de asemeni cu literatura pentru copii și animația, lucrează din 2014 în învățământul preuniversitar britanic. Când nu scrie, este specialist independent în învățământ remedial și dislexie, și profesor de limba engleză pentru adulții din sectorul de business.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro