Ce aș putea spune, într-o singură frază, despre excelentul album aniversar Monica Lovinescu. O viață, o voce, un destin întocmit de Cristina Cioabă și apărut cu foarte puțină vreme în urmă la editura bucureșteană Humanitas? Că dacă, prin cine știe ce minune, protagonista lui ar putea să îl vadă, ar fi, cu siguranță, mulțumită. Încântată chiar.
De ce spun asta? Mai întâi fiindcă avea dreptate Gabriel Liiceanu să îl definească drept o capodoperă editorială. Albumul este realmente excepțional din punct de vedere grafic, dispune de o iconografie nu doar foarte bogată, ci și cum nu se poate mai adecvată, în deplin consens cu textul. Text în care Cristina Cioabă izbutește să spună tot ceea ce trebuia și cum trebuia spus despre drumul prin viață, evoluția intelectuală și durabila lucrare a uneia dintre cele mai importante voci ce ni s-au adresat de peste hotare, au fost acolo conștiința noastră în perioada comunistă pentru ca, mai apoi, după 1990, vocea să i se metamorfozeze în cărți. Cărți înzestrate cu șansa de a se conjuga cu eternitatea. Unele dintre acestea reproducând cronici sau eseuri deja rostite de la microfonul Europei Libere în limba română, altele, cum e, de pildă, cazul volumului La apa Vavilonului ori cel al Jurnalului ținut cu regularitate din 1981 încolo, cu totul inedite.
Cred însă că cel mai mulțumită ar fi Monica Lovinescu constatând că albumul surprinde ceea ce aș numi ideea esențială a vieții și activității sale. Adică faptul că, deși a părăsit România în ultimele luni ale anului 1946 în niște condiții care îi arătau deja că nu va mai prea exista cale de întoarcere, că deși nu a mai putut reveni în țară decât în luna aprilie 1990, că în pofida realității crunte că și-a plătit libertatea cu prețul despărțirii de mamă și cu obsesia că Ecaterina Bălăcioiu a plătit cu viața libertatea fiicei, Monica Lovinescu nu a părăsit, de fapt, niciodată România. Că Bucureștiul, România s-au găsit de fiecare dată la feluritele adrese din Paris unde a trăit prin timp familia Ierunca-Lovinescu.
Monica Lovinescu. O viață, o voce, un destin începe prin a relata povestea nașterii, copilăriei, adolescenței și a primei tinereți, toate consumate în România interbelică. La București, la Fălticeni ori la Crușeț, în compania mamei și/sau a tatălui. Avem și povestea vacanțelor de la Mangalia dintre care cea din vara anului 1943 a fost întreruptă de vestea tragică a morții tatălui. Criticul E. Lovinescu. Mai încolo, tânăra care, inițial, nu și-a revendicat nici cea mai mică apetență pentru implicarea în politică, avea să se manifeste public fie cu ocazia manifestației pro- Regele Mihai, fie la conferința studențească de la Cluj la care fusese delegată. Cuvântul ei a dejucat tentativa de confiscare pe care au încercat-o comuniștii. Pesemne, încă de atunci Monica Lovinescu avea să devină pentru comuniști nu doar subiect de supraveghere, ci începutul unei obsesii. Decontată ceva mai încolo în violență.
Monica Lovinescu ajunge în capitala Franței într-un moment în care cvasi-majoritatea intelectualilor de acolo, și nu numai, căzuseră pradă fascinației comuniste. În corespondența lui cu Ernest Nolte, François Furet, cel care mai târziu avea să fie un lucid istoric al Revoluției franceze ca și al iluziei comuniste, va explica motivele. Mai puțin de înțeles rămâne însă rezistența Franței, a cvasi-majorității Occidentului la strigătele de disperare din Est. Cazul Kravcenko, implicarea în el în calitate de martoră a Adrianei Georgescu, una dintre cele mai bune prietene ale Monicăi Lovinescu, totul descris cu lux de amănunte în La apa Vavilonului și rezumat de Cristina Cioabă, spun multe. Chiar dacă, odată cu apariția noilor filosofi, lucrurile păreau să se mai îndrepte, a trebuit să vină Arhipelagul Gulag al lui Sojneițin ca să înceapă dezvrăjirea Occidentului. Pare-se că de abia foarte târziu cât de cât completă. Motiv nu doar de exasperare, ci îndeosebi de acțiune pentru Monica Lovinescu. Pentru Virgil Ierunca. Și Mihnea Berindei.
Albumul O viață, o voce, un destin descrie cu lux de amănunte cum a recepționat, comentat, chiar ajutat ori plătit cu sânge Monica Lovinescu această dezvrăjire la care a fost parte. Trecerea de la microfonul postului de radio Paris la cel al Europei libere, adoptarea fără rezerve a jurnalismului critic despre care vorbea Camus și a jurnalismului militant, înființarea, în 1967, cu ajutorul directorului legendar Noel Bernard a Actualității culturale românești și a Tezelor și antitezelor la Paris, după 1975 prezența pe unde scurte și a lui Virgil Ierunca și a emisiunii Povestea vorbei înseamnă momente importante. Relevate și documentate ca atare în album.
Care au fost fronturile de luptă anticomunistă ale Monicăi Lovinescu, așa cum apar ele în cartea datorată Cristinei Cioabă? Denunțarea consecventă a falsului și a minciunii comuniste. Salvarea de la pervertirea totală a culturii. Informarea completă și corectă a ascultătorilor cu dinamica ideilor, a culturii din Lumea liberă. Al cărei simbol era Parisul. Alertarea autorităților din Occident în legătură cu grozăviile din ultimul deceniu comunist din România.Susținerea activă a disidenței românești. A lui Paul Goma, a lui Mihai Botez, a lui Dorin Tudoran, a lui Radu Filipescu, a Doinei Cornea. Acceptarea întâlnirilor cu cei numiți clandestinii. Știind foarte bine că unii dintre aceștia ar putea fi trimișii Securității.
După 1989, acestea au fost înlocuite de semnalarea drastică a abaterilor de la un adevărat traiect democratic al țării. De deturnarea idealurilor Revoluției. De trecerea de la miracol la ceea ce Monica Lovinescu a numit o iluzie lirică. Însă și de credința în viitor, în vindecarea în timp a rănilor.
Pentru scrierea textului, Cristina Cioabă s-a slujit în primul rând de opera adunată în volume a Monicăi Lovinescu. De cărțile lui Virgil Ierunca. De alte volume de mărturii precum cele ale Adrianei Georgescu sau Annie Bentoiu. De interviuri. De cartea Această dragoste care ne leagă a Doinei Jela. Cert, Cristina Cioabă a scris ceea ce aș numi o carte nu doar bună, ci și foarte onestă. Autoarea evidențiază marile merite ale Monicăi Lovinescu, relevă forța pe care i-a conferit-o microfonul Europei Libere, aportul de excepție al lui Noel Bernard. Din păcate în vremea din urmă nedemn, nedrept și complet nepoliticos minimalizat ori trecut sub tăcere.
O viață, o voce, un destin este și o carte exemplar documentată. Nu am găsit decât foarte puține scăpări. De fapt, minore. Ca, de exemplu, detaliul că, după încheierea relativ abruptă a directoratului lui Ghiță Ionescu, până la revenirea în 1966 a lui Noel Bernard, postul de la München a fost condus vreme de doi ani de Preda Bunescu. După retragerea din calitatea de crainică a Tezelor…a Gabrielei Ionescu și până la venirea lui Alain Paruit, funcția a fost exercitată de Margot Ric. Invazia sovietică a Afganistanului a început la finele lui 1979, și nu în 1980. E vorba, firește, cum spuneam, despre lucruri minore. Fiindcă O viață, o voce, un destin este o carte de excepție.
Cristina Cioabă – MONICA LOVINESCU. O VIAȚĂ, O VOCE, UN DESTIN; Album aniversar, Editura Humanitas, București, 2023
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
In decembrie 1989 aveam 10 ani, iar astazi pot doar sa-mi imaginez ce emotii aveau parintii mei atunci cand ascultau Europa Libera, la ore mici din noapte. De cateva ori, de prea putine ori am ascultat si eu pentru cateva minute anumite voci de la REL (imi amintesc vocea lui Emil Hurezeanu), iar asta pentru ca ma strecuram in living noaptea, atunci cand mama incerca cu disperare sa regleze frecventa, oricum bruiata intens de Securitate. Acum inteleg oarecum de ce nu ma lasa sa ascult, avand in vedere pericolul de a vorbi la scoala despre asta si urmarile posibile. Daca eram mai mare, sunt convins ca as fi vorbit si m-as fi revoltat sau as fi facut parte dintr-un grup de rezistenta la acea vreme. As fi simtit ca fac ceva impotriva acelui regim. Altfel, de-a lungul timpului singura „putere” pe care am avut-o a fost stampila din ziua alegerilor, iar uneori s-a dovedit ca nici stampila nu este suficienta.
Oameni precum Monica Lovinescu, Doina Cornea, Corneliu Coposu si cati altii, reprezinta repere pentru noi toti sau cel putin ar trebui sa reprezinte. Fara aceste repere, consider ca nu putem trai si nu vom putea evolua ca societate. Poporul roman trebuie sa se raporteze si sa se inspire din vietile acestor oameni si din actiunile lor, altfel va intra intr-o criza morala din care nu va mai iesi.
Multumim!