Experiența mea Fulbright TEA. Diferențe față de România

,,Nu există probabil vreo țară în lume unde să întâlnești mai puțini trândavi decât în America, și unde toți cei care lucrează să fie mai înflăcărați în căutarea bunăstării. Dar dacă pasiunea americanilor pentru plăcerile materiale este puternică, cel puțin ea nu este deloc oarbă, iar rațiunea, neputincioasă în a o potoli, o conduce”. (Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. 2, ed. Humanitas, 2005, p. 152)

Universitatea din Wisconsin-Madison

La finalul lunii august 2023 am primit un mail de confirmare prin care am fost anunțat că, în urma aplicației din primăvara aceluiași an și a selecției ulterioare, am obținut participarea la programul de perfecționare profesională Fulbright TEA din Statele Unite ale Americii în toamna anului 2024. Programul, susținut financiar integral de către Departamentul de Stat al Statelor Unite prin IREX, este destinat profesorilor din întreaga lume care vreme de 6-7 săptămâni participă la cursuri și asistă la ore (6 zile de muncă de teren în acest sens, de dimineață devreme până destul de târziu după-amiază) într-un oraș mediu din SUA. Sensul central al schimbului cultural este acela de a învăța cum arată la firul ierbii sistemul de educație dintr-o țară dezvoltată și a stabili legături internaționale între profesorii participanți. Țările în curs de dezvoltare se identifică la nivel teoretic prin absența unei modernități mature și stabile la nivel social.

Alături de Carmen Pascaru, profesor de limba engleză și limba franceză la Școala Gimnazială Bogdănești din județul Bacău, am avut onoarea de a participa la acest program de formare în perioada septembrie – octombrie 2024. Experiența a fost deosebită pe toate planurile. Departamentul de stat al SUA a asigurat cazarea, mâncarea și banii de buzunar ai tuturor participanților, proveniți din întreaga lume, dovedind o atenție sporită față de folosirea judicioasă a banilor publici, una de invidiat pentru orice cetățean român responsabil și implicat în comunitate. Ce minunat ar fi dacă statul român ar învăța câte ceva de aici! Suma generală estimată sub formă de bursă directă se ridică la puțin peste 2,000 de USD pentru aproape 2 luni consecutive. Banii au fost mai mult ca sigur corect și transparent distribuiți, SUA nefiind o țară unde prețurile sunt mici, după cum se știe, în comparație cu Europa de Est. În România banul public se alocă greșit și fără o funcționalitate clară pentru comunitate, deși bugetul local și chiar central se află de cele mai multe ori pe minus fără împrumuturi într-o țară unde sărăcia și lipsa resurselor sunt la ordinea zilei. Bogații își drămuiesc banii, săracii îi aruncă în stânga și-n dreapta cu o generozitate oarbă și contraproductivă, în speranța că zeița Fortuna îi va înmulți de la sine. Este atât de trist că suntem blocați în superstiții premoderne și în ilegalitate în materie de alocare a resurselor publice ca țară. Lipsa de patriotism al faptelor din partea aleșilor noștri ridică întrebări cu privire la sensul şi destinul identității noastre naționale, dacă mai crede cineva cu adevărat în așa ceva. Fără un sentiment viu al apartenenței și al practicilor comunitare potrivite este superfluu să discutăm despre un stat-națiune. 

Clădirea Bascom Hall, sediul central al Universității Wisconsin-Madison, final de octombrie 2024

Din cei peste 100 de bursieri, cei 23 de alumni din Europa Centrală și de Est (plus Armenia, Azerbaijan și Kazakhstan) au urmat cursurile Universității din Wisconsin, orașul Madison, capitala statului cu același nume, supranumit the Dairyland of America din pricina fermelor întinse din mediul rural. UWM, universitate publică, se află pe poziția 36 în topul mondial conform Academic Ranking of World Universities de Shanghai Jiao Tong University în 2023. Numărul total al studenților înscriși este momentan de 41,265. Bugetul anului universitar 2023-2024 se ridica la suma apreciabilă de aproximativ 4 miliarde de USD, ceea ce constituie o treime din bugetul educației pe un an în România (57,4 miliarde lei în anul școlar 2024-2025, adică 12,593,789,600 USD).

Campusul universitar este vast, primitor, curat și îngrijit zilnic, unit cu orașul real, cu multe spații verzi și gazon impecabil. Americanii își iubesc țara și se simt responsabili pentru bunăstarea lor colectivă. Capacitatea de a organiza servicii educaționale cu o bază materială modernă este ieșită din comun și cel mai probabil o operațiune imposibil de a fi realizată în România. Societatea noastră nu deține valorile și competențele minim necesare pentru o activitate comună de natura coordonării eficiente a unui campus universitar constând în zeci (sau poate sute) de clădiri, în care locuiesc și lucrează zeci de mii de profesori, cercetători și studenți zilnic. Nu este vorba doar de costurile uriașe implicate într-un asemenea proces de valorizare a educației superioare, ci și de corectitudine în utilizarea banilor publici, fenomen aproape necunoscută în România. Dacă sistemul educațional românesc ar beneficia printr-un miracol de sumele de bani existente într-un singur stat al SUA, unul de dimensiuni apropiate ca suprafață și demografie, banii s-ar scurge în scurt timp în afacerile conexe sau direct în buzunarul unor dinastii titrate de rectori, decani și profesori universitari, ale căror contribuții științifice sunt dubioase, fără să se simtă o creștere sau o îmbunătățire în calitatea cercetării sau a rezultatelor sociale imediate (locuri de muncă, absolvenți înalt calificați, ranking global pe măsură). Cu părere de rău, suntem subfinanțați academic (de către stat) întrucât o finanțare corespunzătoare înseamnă a arunca banii pe geam având în vedere calitatea umană îndoielnică și valorile publice antinaționale din instituțiile noastre de stat. Cui îi folosește cu adevărat un efort financiar considerabil când rezultatele ar adânci inechitățile și inegalitățile deja existente în România? 

Valorile democratice la zi 

Din cele patru cursuri urmate de alumni Fulbright, cu tema Media Literacy and Technology, câteva mențiuni se cuvin a fi făcute. Întâi de toate amintesc de prezența profesorului asociat Jeremy D. Stoddard, al cărui curs Digital Media and Technology in Schools, s-a concentrat pe metodele de analiză a ecosistemelor media, propagandă, obiceiuri de consum media, dezinformare prin reclame și sloganuri etc. În alte sisteme educaționale europene se studiază, sub formă de curs obligatoriu sau opțional, materia numită Media Literacy. Elevii de liceu află pe larg despre rolul manipulării și al informării intenționat înșelătoare atât în relatarea unor fapte diverse, cât și a discursurilor politice, încărcate ideologic și având un potențial ridicat de a șubrezi sau de a submina credința în instituțiile democratice. Jeremy Stoddard s-a ocupat mai ales de mecanismele retorice și tehnicile digitale prin care un discurs ajunge dominant ca instrument de propagandă antidemocratică. Un al doilea curs, centrat pe aplicații online de folosit în școală ca metode de predare, realizat de Zack Minnier, a constat doar din exerciții practice în acest sens, realizate de două ori pe săptămână vreme de aproape două luni. Andrea Poulos ne-a predat Language Pedagogy, un curs interactiv, cu invitați speciali o dată pe săptămână, curs în care cei 23 de profesori din Europa Centrală și de Est au împărtășit experiențe interesante de predare și au discutat despre metodele de lucru reale folosite la clasă. Tot o dată pe săptămână un guest speaker experimentat a ținut o prezentare în cadrul cursului Contemporary Issues in Education, urmată de sesiunea obligatorie de întrebări și răspunsuri. Tematicile cuprind grija americanilor pentru valorile democratice pe care le consideră amenințate de regimurile autoritare din prezent din Rusia, Iran și Ungaria, dar și de resurgența unor viziuni similare în alte democrații ale lumii: multiculturalismul polilingvistic, rasism, mindfulness, încălzirea globală, minoritatea LGBTQ+. Majoritatea zdrobitoare a cursurilor a cuprins prezentări pe teme similare (pluripartidismul democrațiilor evoluate, multitudinea ideologiilor și perspectivelor sociale, cadrul legal al democrației americane), urmate de seminare socratice și dezbateri critice coordonate cu atenție sporită pentru diferențe de opinii centrate pe experiențe de viață practice. Întreaga dimensiunii a vieții publice americane contemporane a fost concentrată în modul de lucru și în subiectele acestor cursuri. 

Monona Grove High School și Verona Area High School 

Legătură dintre universitate și școlile și liceele preuniversitare este una mai strânsă decât în România și mai puțin formală ca la noi. Profesorii angajați au de multe ori asistenți din rândul preservice teachers (viitori profesori). Profesorii în curs de formare participă la sute de ori ale unui profesor experimentat în cadrul formării lor. Deosebirile dintre sistemele educaționale american și românesc sunt enorme.

Am să încep cu descentralizarea, care este doar o minciună savantă în România. Școala românească este asaltată de documente și rapoarte săptămânale superflue de la minister și inspectorat. Numărul de hârtii este rău atât din punctul de vedere al legiferării după ureche, cât și al creșterii dependenței administrației de fluctuațiile decizionale ale factorului politic. În Statele Unite nivelul federal nu controlează la un asemenea nivel intruziv pe cel statal, iar cel statal nu reglează în detaliu pe cel local. Profesorul nu este visul de-o noapte al vreunui birocrat din Washington, D.C. Dimensiunea țării nu permite așa ceva. Este o utopie periculoasă să gândești astfel. Avem o lege a educației din 2023 care menționează explicit dispariția inspectoratelor școlare în forma actuală, adevărate instituții parazitare și politizate excesiv în România, însă aplicarea acestui punct a fost amânată strategic prin ucaz tot politic până în 2025. Populația asistă pasiv la o altă minciună pe care o îngăduie cu o permisivitate exasperantă. Deși rapoartele OECD și indicațiile venite de la Bruxelles sunt în favoarea descentralizării educației, politicienii români sunt obsedați de controlul asupra școlii. De ce? Dintr-un obicei de natură sovietică, întrucât aceleași metehne le-am întâlnit în discuțiile cu colegii profesori din Ucraina, Ungaria și Serbia. Suntem încă în profunzime infuzați de ideile administrative ale anilor 1950-1960, când umbra lui Stalin se întindea peste estul Europei. De Stalin am scăpat, de urmașii lui mărunți și abuzivi încă nu. 

În Statele Unite, fiecare școală există pentru și în favoarea comunității, un concept necunoscut în România. Comunitatea susține școală prin taxe și impozite plătite direct către administrația locală. Cu cât e mai bogată comunitatea, cu atât mai dezvoltată este școala din zonă. Taxele chiar se plătesc în Statele Unite și sunt un obiect de interes deosebit pentru cetățenii obișnuiți. Discuția se poartă doar despre mărimea acestor biruri, nu despre înșelarea sau sabotarea statului. Neexistând inspectorate, school board-ul unei școli (Consiliul de Administrație) este alcătuit din părinți sau reprezentanți ai comunității și un superintendent, care are în grijă aproximativ zece școli. Superintendentul este un fel de CEO al acestor instituții de învățământ și are misiunea de a stabili judicios bugetul fiecărei școli. Funcția de superintendent nu este politică, dar acesta discuta politica locală cu părinții. Directorii și directorii adjuncți sunt angajați sau reangajați la câțiva ani în urma unui interviu pe baza performanțelor lor anterioare de către superintendent și de cei din school board. Directorul nu predă, dar angajează profesorii pe un termen de câțiva ani sau pe o durată nedeterminată, în funcție de competențele lor dovedite. Legea este puternică în Statele Unite, așa că acest sistem ar fi unul contraproductiv în România, unde asemenea funcții ar deveni surse de rente și corupție locală. Nu avem cum să implementăm asemenea scheme de lucru până când nu reducem corupția aparatului de stat în România. E un vis depărtat în acest moment, întrucât corupția mică și medie a statului român este apropiată prin dimensiuni de țările extraeuropene și puternic subdezvoltate, deși economia României, branșată și dependentă de cea vest-europeană, este superioară unei asemenea organizări politice primitive. Acest paradox aparent hrănește doctrina neoliberală în spațiul public românesc, consolidând opinia greșită că statul nu participă la bunătatea colectivă. Politica este tratată ca aflându-se în afara vieții comunitare, manifestată prin ocazionale petreceri câmpenești. Dar tot politica dezastruoasă poate pune umărul la sărăcia celor mai mulți români, după cum se poate observa trăind în România.

Curriculumul școlar conține câteva indicații federale, dar cele mai multe comunități au puterea de a stabili ce materii se predau. În Verona Area High School, liceu cu aproximativ 1,800 de elevi, se studiază printre altele welding (sudură), woodworking (traforaj), gender in literature (studii de gen în literatură), adolescent psychology (psihologia adolescenței), culinary (studii culinare) deoarece comunitatea locală a decis asta. Se poate ca în alte counties și cu siguranță în alte state conservatoare (Florida sau Texas) materiile studiate să fie de cu totul altă natură, poate chiar una diametral opusă celor din counties progresiste, în funcție de aspirațiile sau valorile comunitare de la fața locului. America este diversă și multiplă, însă peste tot predomină același spirit democratic și liber, în ciudă polarizării ideologice existente. Dacă această diversitate probată a perspectivelor este utilă sau benefică sau nu, rămâne de văzut, însă cu siguranță că reprezintă dorințele cetățenilor americani de rând, nu gusturile unor tirani atotcunoscători de la centru sau ale unor moraliști inspirați de propria viziune a ceea ce este absolut bine și neapărat rău. 

Echipa de profesori Fulbright prezenți la ,,munca de teren” din Verona Area High School 

Profesorii își iau licența de predare o dată la 5 ani. Nu există instituția gradele didactice și nici profesori suplinitori sau titulari. Fiecare își negociază contractul de angajare cu directorul școlii în raport direct cu experiența la catedră și calitatea studiilor universitare (licență, master, doctorat). Salariile nete în Wisconsin sunt în medie de aproximativ 5,000 de USD pe lună (mai mici decât în California sau în multe școlile private din SUA), însă sunt profesori care lucrează și vara part-time pentru a-și acoperi diverse cheltuieli cu creditele la casă sau mașină. Standardele de viață sunt ridicate în SUA, iar meseria de profesor nu este asociată unei abstinențe eterne în materia de consum, cum se întâmplă în România. Probabil sunt profesori care ajung și la 8,000-9,000 USD în sectorul public american, dar vorbim de o minoritate neglijabilă statistic. România nu va avea prea curând asemenea venituri în sfera educație în ceea ce îi privește pe 99% din profesori. Mentalitatea românească este despre stabilitatea locului de muncă, un venit modest spre sărac, dar sigur, cât pentru a asigura supraviețuirea lunară în condiții relativ decente. Un popor educat de supraviețuitori nu poate fi decât un neam care supraviețuiește, mereu la limită. Posibilitatea de a angaja profesori în calitate de director se exclude: în darwinismul social românesc asta ar duce la umplerea cancelariilor de rude de sânge, cumnați, prieteni de familie, amante etc., ceea ce ar transforma școlile în… primării sau alte instituții conexe ale statului român. Iarăși, nu avem ce împrumuta din Statele Unite la acest capitol pentru că orice model exterior s-ar plia până la schimonoseala pe așteptările culturii locale, ale băștinașilor ,,la putere” care nu înțeleg cum funcționează legile statului și a celor care ridică din umeri când sunt furați și înșelați pe față, așteptând cine știe ce minune. 

În fața East End High School din orașul Madison, Wisconsin  

În ceea ce privește elevul american, aici discuția poate deveni extrem de complicată și problematică. Relaxați, siguri pe sine, îmbrăcați ca în vacanță, acceptați și încurajați la fiecare pas în diversitatea lor rasială, de gen și sexuală, elevii din Venora Area High School învață multe despre valoarea patriotismului și a democrației americane. Niciun profesor nu le dă teme pentru acasă pentru că elevii petrec 8 ore pe zi la școală. Școala este un univers deschis și prietenos în sine: profesorii vorbesc pe un ton așezat și întotdeauna politicos, masa se servește mereu la prânz în condiții optime, cele două piscine îi așteaptă pe elevi după-masă, sala de fitness le stă la dispoziție, terenurile de fotbal, de baseball și de tenis sunt ultramoderne și profesorii de Educație fizică și sport lucrează ca antrenori, cei 5-6 consilieri școlari și zeci de alți angajați îi pot sprijini în formarea lor și în starea generală de bine pe lângă profesorii de la clasă. Elevii sunt centrul educației, iar gradul lor de sănătate psihologică, de încredere în democrația națiunii lor și în deprinderile practice de învățare obținute din școală sunt pilonii educației din Verona Area High School. Un liceu normal are pe jumătate profesori, pe jumătate personal de sprijin și administrativ, de la profesori mentori până la multitudinea de psihologi aplicați. Vorbim de un liceu de 1,800 de elevi și aproximativ 230 de angajați. 

Cei 23 de absolvenți ai programului Fulbright, Media Literacy and Technology, University of Wisconsin-Madison, septembrie-octombrie 2024

Deosebirile sunt, din nou, radicale între sistemul românesc și cel american. Profesorii români ar dezaproba complet laxitatea și toleranța sistemului american. Nouă ne plac disciplina militară de fațadă și supunerea exterioară la ordinele superiorilor (secretarii de stat către inspectorii generali – cei generali către cei specializați – inspectorii de specialitate către directori din UI-uri – directorii față de profesori – profesorii ,,ofițeri” către elevii ,,soldați”). Chestiunile legate de gen și orientarea sexuală sunt subiecte tabu și motive de anatemizare în școală. Politica incluzivă (plus political correctness-ul aferent) și toleranța pentru diferențe nu există la noi și sunt cu siguranță privite ca forme de ideologie evitabile în acest moment în cele mai multe școli din România. Biserica și ipocrizia noastră morală au căzut de acord de această dată, deși scandalurile caterisitului Pomohaci și ale ex-episcopului necaterisit de Huși ne transmit altceva despre ce preocupări ferite au fețele clerului autohton. Componenta cetățenească a școlii americane (naționalismul american se referă la democrație, prosperitate și libertate) nu are nicio legătură cu spațiul românesc, unde viața comunitară deține atributele a ceva formal și complet fals (primarul, preotul și directorul școlii nu sunt nici admirați și nici recunoscuți ca subiect de mândrie la noi – americanii, în schimb, se recunosc pozitiv în aceste persoane ca unii de ai lor). În general, românii nu se simt agreabili și confortabil împreună dacă nu sunt din aceeași familie extinsă, indiferent de natura ocaziei și de sensul distracției. 

De asemenea, materiei școlare, pe lângă dimensiunea locală a disciplinelor școlare, îi corespunde cu totul altă regie pedagogică la Verona State High School. Fiecare oră durează 1h și 30 de minute. Școlile își decid singure orarul (sistem block sau ore de 45-50 de minute, în funcție de dorințele învățăceilor și ale părinților). Elevii petrec 6h de curs, plus 1 oră și un sfert pauza de masă. Profesorii lucrează 8 ore pe zi și au propria sală de curs, atelier, laborator etc., iar elevii merg dintr-o sală de clasă în alta. Nu există cancelarie pentru profesori în pauze, ci o sală de ședință în care au loc întâlniri săptămânale. Fiecare profesor scrie pe tablă titlul lecției și obiectivele sale generale la început. Toți elevii au acces la un Chromebook care aparține școlii. Prima treime a orei constă dintr-o prezentare de tip PowerPoint a lecției din acea zi. Fiecare profesor își încarcă planul lecției pe o platformă a școlii (Canvas), la care elevii au acces în timp real. Elevii pot lua sau nu notițe, după dorința fiecăruia, și pot pune întrebări lămuritoare în orice moment. Totul lasă impresia unei discuții publice interesante în care participanții au libertatea de a interveni oricând doresc. În a doua parte a lecției elevii sunt împărțiți în grupe și lucrează împreună la un proiect (realizează un poster, elaborează o serie de răspunsuri în grup, disponibile în Google docs) sau pot da online teste de etapă. În ciuda faptului că profesorul are obligația de a nu impune o disciplină pe bază de amenințări, ton ridicat al vocii sau de a atinge fizic în vreun fel elevul, disciplina este uimitor de bună: 80% din elevi sunt cuminți și jumătate destul de atenți. Profesorul nu simte nevoia imperioasă de a stăpâni clasa prin a se impune în forță deoarece orice abatere disciplinară implică o întreagă serie de proceduri și un număr mare de angajați din zona consilierii psihologice care vor studia și încerca să rezolve problemele ivite în comportamentul general al elevului. Doar jumătate din muncă educațională intră în obligația profesorului. Restul se realizează de armata de profesioniști cu pregătire psihologică, în sensul în care aceștia creează armonia de grup și starea de bine emoțional a elevului american. 

Din pricina nivelului de trai scăzut din România, asemenea practici și tehnici de lucru sunt de neatins și de nesperat la noi. În plus, cultura publică românească se construiește pe toxicitate și negativism emoționale, pe bănuială reciprocă și dezimplicare civică, pe rapacitate și corupție. Noi am râde batjocoritor și cinic observând cât accent se pune pe starea de sănătate mintală a adolescentului american. Revenind la ultima parte a unei lecții, profesorul american recapitulează punctele importante și relevante ale conținutului lucrat și le reamintește elevilor termenele anumitor activități individuale sau de grup. Nu există note din ascultare. Nu se predă nimic pe caiet, pe care apoi elevul să îl învețe pe dinafară acasă. Nu se dau teme care durează câteva ore de lucru în plus pe zi. Nu se cer note maxime și nu există cultura excelenței și a elevilor cu rezultate deosebite la învățătură. Nu există obsesia admiterii la licee de elită și nu se poate observa elitism academic la școala gimnazială și liceu. Nu avem nici măcar profesori diriginți în toate școlile din Statele Unite. Admiterea la facultate se face în ultimul an de liceu în SUA: elevii absolvenți sunt ajutați să-și ia un număr de credite minimale și să-și redacteze personal eseurile de admitere la diferite colegii. Elitismul intelectual și studiul intens au loc în anii de undergraduate studies, la masterat și la doctorat în Statele Unite ale Americii, de multe ori în urma unor investiții financiare majore, exact acolo unde educația românească are mari dificultăți de recunoaștere internațională și de credibilitate profesională. 

În Wisconsin State Capitol din Madison, Wisconsin, SUA, septembrie 2024

Spre deosebire de elevul american de liceu, axat pe sporturi, activități comunitare, cerințe minime de studiu și educație, elevul român este tratat ca un material uman predestinat performanței prin reproducere mecanică, memorare precisă a unei imense cantități de informații și orizont enciclopedic larg. Cine nu se supune acestei site aspre, probabil 80% din elevii României, nu se alege cu ceva din curriculumul național, în afară de frustrări, complexe de inferioritate și un acut sentiment de antipatie (și dispreț arogant dacă elevul mediocru ajunge un adult ,,cu bani”) față de orice activitate intelectuală superioară. Iar cei 20% din absolvenții români care îndeplinesc criteriile de performanță ale statului român doresc să plece (și de multe ori chiar emigrează) în Statele Unite și Vestul Europei, devenind studenți la cele mai bune universități occidentale, unde iau burse și studiază alături de elevii americani descriși deja ceva mai sus. Din orice punct de vedere ai privi sistemul de învățământ românesc, până și în privința excelenței cultivate la noi, rezultatele sociale sunt extrem de modeste. Cei slabi și mediocri sunt probabil mai puțin educați formal decât elevul american mediu, care are măcar un set de valori bine conturat în cap și își respectă țara din care se trage, plus legile sale, în vreme ce vârfurile educaționale românești părăsesc România în galop spre centrele universitare din topul primelor 300-400 de universități în plan global. La ce bun acest sistem nereformat în esența sa de inspirație sovietică, dar mutilat de diferite grefe occidentale, stabilite de inspirația mai mult sau mai puțin nefericită a cohortelor de miniștri și secretari de stat din 1989 încoace? Cui folosește un sistem educațional care perpetuează subdezvoltarea României? Cititorul să decidă singur.

Baza materială și cum vede un profesor est-european lucrurile 

Atât liceul East End Madison, cât și Verona Area High School sau Monona Grove High School au sală de spectacole, cel puțin un bazin de înot, hectare întregi constând în terenuri sportive, toate aparținând școlii. Nu se taxează bani pentru folosirea lor lucrativă de către unii ,,furnizori de servicii”, cum mai mult ca sigur s-ar întâmpla în România. Nu, toate acestea sunt folosite de elevii comunității (și uneori chiar de părinți). Bugetul anual al Verona Area High School este de 100 de milioane de dolari. Suma este astronomică, mai ales că 90% sunt banii municipalității, nu ai statului federal. Mare parte din buget merge pe salariile profesorilor și a personalului de sprijin, care este, așa cum am precizat, mai numeros decât al cadrelor didactice. Tehnologizarea și digitalizarea școlii sunt la cote extrem de înalte. Spiritul liber, tolerant, politețea incredibilă din raporturile zilnice sunt de admirat la americani, însă imposibil de imitat în haosul civic din România. Valorile politice și credința în virtuțile cetățeneşti ale omului de rând sunt de o sută de ori mai prezente în școlile americane decât în România, uneori sub chipuri șocante pentru sensibilitatea pseudoconservatoare din țara noastră. Statele Unite nu mai este hegemonul global din anii 1990-2000, căci lumea s-a schimbat și e în curs de reașezare, însă, în comparația cu situația fragilă a statului român și penuria de idei, așteptări și valori din societatea românească, Statele Unite rămâne în continuare una din marile puteri ale lumii, focar de civilizație în materie de optimism și speranță în progres.

This [article] was funded [in part] by a grant from the United States Department of State. The opinions, findings and conclusions stated herein are those of the author[s] and do not necessarily reflect those of the United States Department of State.