Republica Moldova și Ucraina au început recent negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Deși cele două candidaturi au fost depuse în 2022, abia în 2026 s-a luat decizia politică de a demara aceste negocieri. Cu toate acestea, nu există un consens la nivelul statelor membre UE cum ar trebui să se desfășoare aceste negocieri și în cât timp ar trebui finalizate.
La fel s-a întâmplat și se întâmplă și în cazul statelor din Balcanii de Vest. Deși a existat la un moment dat ideea de a avea un moment unic pentru aderare în 2030 (“big bang”), această idee a rămas doar la stadiul de exercițiu retoric. Niciodată nu a fost alcătuit un plan concret pentru a pune în aplicare acest scenariu. Muntenegru este cea mai avansată țară dintre acestea dar nici în acest caz nu există o dată concretă a aderării.
Problema lărgirii UE nu este, pentru prima dată de când se discută extinderea formatului inițial de 6 state, una ce ține de stadiul pregătirilor tehnice. Liderii politici își pun întrebarea dacă aderarea Ucrainei, Republicii Moldova și țărilor din Balcanii de Vest va contribui la o Europă mai puternică sau, dimpotrivă, va avea ca rezultat o Europă mai expusă unor riscuri de securitate la care nu este pregătită să le facă față. Extinderea UE este privită în continuare în dimensiunea sa economică dar din ce în ce mai mult se discută despre aspectul de securitate. Extinderea UE este, din această perspectivă, privită în general ca o extindere a unor garanții de securitate din direcția unui centru stabil în direcția unei periferii vulnerabile. Astfel, extinderea UE a început să fie privită întrucâtva precum extinderea NATO la jumătatea anilor 1990.
Această logică ce tinde a deveni curentul majoritar la Bruxelles nu are un corespondent în realitate. La ora actuală, Ucraina apără Europa, nu invers. Totuși, statele europene, deși cunosc foarte bine această realitate, acționează cumva împotriva propriilor interese. O nouă Cortină de Fier se ridică la granițele UE, pe întreaga suprafață a ceea ce numim, oarecum convențional, Flancul Estic. Din Finlanda până în România se încearcă diferite formule de protecție militară împotriva amenințărilor Federației Ruse. Se construiește o nouă realitate, o linie de fortificații mult mai solidă decît cea care separa Vestul capitalist de Estul comunist. De cealaltă parte a acestei noi Cortine de Fier se află Ucraina care absoarbe în permanență atacurile Federației Ruse. Capacitatea Federației Ruse de a lansa noi atacuri, inclusiv împotriva unor state membre UE, se degradează astfel zilnic, datorită Ucrainei. Inovările strategice folosite de Ucraina nici măcar nu au început a fi studiate temeinic. În ciuda acestei realități, Ucraina este văzută în continuare la Bruxelles ca o verigă slabă în securitatea continentului european. Ucraina este scutul Europei, iar extinderea UE trebuie privită ca fiind integrarea brațului care poartă acest scut în corpul de care aparține în mod firesc.
Ucraina a ajuns să aibă un ciclu de inovare și producție în materie militară care începe să semene foarte mult cu cel al Israelului. Un model care se îndepărtează de regulile și practicile în materie de achiziții de echipament militar practicate în Europa. Contractele militare sunt în continuare pe termen lung, planificarea industriei militare se face pe perioade foarte mari. Ţările europene produc scump, încet dar de calitate. Războiul din Ucraina a dovedit că, de cele mai multe ori, nu calitatea contează, ci cantitatea, precum și capacitatea de producție. Programul SAFE este construit pe aceeași logică: puține preocupări pentru inovare, multe garanții pentru a vinde produse scumpe care încă nu și-au dovedit eficacitatea pe câmpul de luptă. Încet dar sigur, statele membre UE adâncesc vulnerabilitatea strategică, mult timp obliterată de lipsa unui conflict armat major pe continent. Se vorbește foarte mult despre reziliență dar se omite faptul că, la ora actuală, cea mai rezilientă societate din Europa este cea ucraineană.
Logica extinderii UE ar trebui, din aceste motive, schimbată radical. Extinderea a fost gândită, așa cum am afirmat, ca un proces tehnic care la sfârșit ar putea avea și un efect strategic. Niciodată nu s-a discutat deschis despre beneficiile strategice ale aderării unei țări. În acest moment, logica noii confruntări strategice în care RP Chineză și Federația Rusă devin din ce în ce mai mult aliniate, iar SUA a devenit un adversar al UE în materie economică dar și din perspectiva unei interpretări diferite a libertății de exprimare, impune o abordare strategică a extinderii. Aceasta nu înseamnă erodarea unor standarde democratice ori renunțarea la unele dintre ele, ci doar crearea unei noi liste de priorități din care dimensiunea strategică să facă parte – unul dintre capitole, poate nu primul dar cu siguranță nu ultimul.
Marea problemă cu care se confruntă acesastă schimbare de paradigmă este că abordarea din perspectiva garantării unui mai mare grad de securitate pentru UE necesită un nou vocabular. În realitate, chiar fără a realiza, folosim vechiul vocabular al precedentului Război Rece pentru a descrie o nouă realitate geopolitică, cu mai mulți poli de putere. Vorbim despre „arhitectura de securitate” sau despre „autonomia strategică” a Europei dar în realitate nu știm exact la ce ne-am putea referi.
Premisa corectă de la care ar trebui să pornească orice abordare a extinderii din perspectiva unor noi garanții de securitate pentru toate statele membre este că UE nu se poate compara în prezent cu SUA, RP Chineză sau Federația Rusă în termeni de proiecție la nivel global a puterii. Așa cum arată în prezent, inclusiv în materie de înzestrare militară, UE este la nivelul uneoi puteri medii, la fel precum Turcia, India, Israel sau Iran. Nu se poate vorbi despre „autonomie strategică”, iar motivul nu ține de aspectul financiar. Autonomie strategică nu înseamnă a fi pe picior de egalitate cu mari puteri precum SUA sau RP Chineză. Autonomie strategică înseamnă, paradoxal, capacitatea de a crea alianțe cu alte puteri de aceaași dimnensiune (în cazul de față, medie). A se observa că UE nu a avut până în prezent decât încercări timide în acest sens, contacte sporadice cu puterile medii, în lipsa unei strategii bine pusă la punct. Faptul că reprezentanții UE s-au deplasat în Turcia înaintea summit-ului NATO din iulie reprezintă un pas înainte important. Totuși, o putere medie precum Turcia este exclusă din SAFE. Oare teama de situația în care echipamentele militare produse în Turcia ar deveni mai competitive în confruntarea cu cele europene să fi determinat această excludere? Se mai poate remedia această situație? Totul depinde de felul în care UE va dori să se proiecteze în exterior din punct de vedere strategic. Pemtru ca situația să fie și mai complicată, Marea Britanie, Germania și Franța au viziuni complet diferite despre ce ar trebui să fie “autonomia strategică” a Europei. Pemtru țările de pe Flancul Estic, o asemenea discuție nici măcar nu a avut loc.
Exemplul Turciei este relevant în această ecuație și din altă perspectivă. Turcia deține cheile de acces la Marea Neagră, o regiune a cărei importanță strategică este dovedită pe deplin prin confruntările navale și aeriene care au loc între Ucraina și Federația Rusă. Totodată, Turcia este extrem de preocupată de Mediterana de Est, având propriile sale interese economice, divergente față de cel puțin două state membre UE (Grecia și Cipru). Politica externă a Turciei fașă de Federația Rusă a căpătat un grad foarte ridicat de autonomie. Turcia vrea să joace rolul de mediator în vederea păcii, a găzduit mai multe reuniuni în acest sens între oficiali ruși și ucraineni. Turcia nu acordă atenție unor eventuale sugestii de la Bruxelles sau de la Washington despre cum ar trebui să procedeze în relația cu Moscova.
UE nu a găsit până la acest moment cea mai eficientă cale de a conlucra cu Turcia. Parteneriatul este mult mai benefic decât o eventuală confruntare. Din motive mai mult istorice decat legate de prezent, există o reticență în a realiza un veritabil parteneriat strategic cu Turcia. „Autonomia strategică” europeană nu poate exclude Turcia, după cum nu ar avea sens dacă țările din Balcanii de Vest, Ucraina sau Republica Moldova ar fi excluse.
Ţările din Caucazul de Sud prezintă o problemă aparte. Este de discutat dacă pot sau sau nu să contribuie la mărirea „autonomiei strategice” a Europei. Georgia este deocamdată, cel puțin temporar, scoasă de pe orbita integrării europene dar Armenia dorește să avanseze în cadrul unui parteneriat cu UE. Joacă aceste țări rolul Ucrainei, în sensul de a fi furnizori de securitate și nu doar beneficiari? Foarte greu de apreciat ăn acest moment, intențiile Federașiei Ruse față de această regiune fiind extrem de volatile, iar evoluțiile – total imprevizibile.
Extinderea UE se mai confruntă cu o problemă cu care alte extinderi nu s-au mai confruntat. În trecut, Germania avea o miză cu totul aparte în extinderea spre Europa Centrală, în condițiile extinderii modelului său economic. De la începutul războuiului din Ucraina, acest model german nu mai există. Energia la prețuri mici nu mai vine din Federația Rusă. RP Chineză a început să fie un competitor serios al industriei auto germane. SUA au impus restricții exporturilor de produse germane. Extinderea UE spre Est a fost gândită ca o investiție care a adus dividende economiei germane. În acest moment, singurul argument al Germaniei pentru extindere, din punct de vedere economic, ar fi lărgirea rețelei de achiziții de echipamemte militare. Ţările din Balcanii de Vest ar putea fi o piață atractivă dar regiunea a trecut printr-un război pe care aproape nimeni nu vrea să-l mai repete, cu excepția unei minorități super-naționaliste fanatice. Republica Moldova este, din punct de vedere constituțional, un stat neutru, iar Ucraina a devenit cvasi-autonomă în materie de nevoi militare. Prin urmare, interesul Germaniei pentru extindere este limitat, iar starea economiei sale nu poate susține o extindere a UE la fel ca în perioada 2004 – 2007.
Chiar dacă Germania nu mai poate fi principaulul motor al extinderii UE, aceasta nu înseamnă că ar trebui renunțat la acest obiectiv.
Extinderea UE nu înseamnă renunțarea la valori și nici la cerința de a aplica aceste valori comune în noile state membre. UE este o comunitate de valori care nu are echivalent la nivel global. Aceste valori, pentru a putea fi aplicate, ar trebui apărate față de cei care le neagă, prin agresiuni directe sau indirecte (dezinformare, etc.). Pemru a le apăra, este necesar a realiza că statutul de putere medie vulnerabilizează la ora actuală UE.
În absența unei viziuni legată de relația cu SUA, extinderea UE nu poate fi gândită. Chiar dacă în acest moment SUA se proiectează ca un actor global cu interese mai degrabă în zona Pacificului și a Asiei de Sud – Est, UE ar trebui să prezinte proiectul extinderii la Washington ca fiind în avantajul ambelor blocuri de putere. UE ar putea prezenta extinderea ca un mod de a eficientiza un front comun împotriva dominației economice, militare și politice a RP Chineze la nivel global. În trecut, extinderea UE nu era o problemă care să intereseze SUA. În prezent, orice consolidare a unui pol de putere este privit cu mare interes la nivelul tuturor celoralți jucători la nivel global. O ruptură bruscă în relația transatlantică nu ajută deloc la obținerea “autonomiei strategice” a Europei, ci dimpotrivă.
Poate rezista UE în contextul reetragerii graduale militare a SUA care reprezintă deja o certitudine și nu doar o ipoteză de lucru? Nu știm deocamdată ritmul în care se va desfășura această operațiune, știm însă că nu există un plan concret pentru a contracara absența americană. Răspunsul la această întrebare îl reprezintă tocmai extinderea UE pe considerente strategice.
Pentru a acționa strategic, UE mai are nevoie de un ingredient: percepția comună asupra riscurilor. Este evident că țări precum Spania sau Irlanda nu percep amenințarea Federației Ruse la fel precum Polonia sau România. Aceasta reprezintă o problemă care ar trebui abordată în paralel cu extinderea UE, printr-o strategie elaborată la Bruxelles, în acord cu toate statele membre. Nu trebuie exclus nici ca percepția riscului reprezentat de RP Chineză, o amenințare pentru întreaga piață comună europeană, să contribuie mai mult pentru crearea percepției unui risc comun.
Tendința în acest moment în materie de securitate o reprezintă semnarea de acorduri bilaterale. Statele membre UE nu mai au încredee că, în caz de nevoie, articolul 5 NATO va fi activat. Pe de altă parte, nu există nici suficientă încredere că, în condițiile unui atac din exterior, se va activa automat clauza de securitate comună înscrisă explicit în articoul 42.7 TUE. Președinția cipriotă a încercat un început de reflecție asupra felului în care poate fi aplicat articolul 42.7 dar această reflecție este încă intr-un stadiu embrionar.
UE a fost implicată în ultima vreme în misiuni de protecție maritime în Mediterana de Est sau în Marea Roșie. Puține state membre UE au acceptat însă să participe la aceste operațiuni. Pentru a merge în direcția “autonomiei strategice”, UE ar trebui să introducă un criteriu nou în cerințele de extindere: voința și capacitatea de a participa la acest gen de misiiuni.
În consecință, extinderea UE cu țările din Balcanii de Vest, Republica Moldova și Ucraina trebuie privită ca o oportunitate unică de a contribui la “autonomia strategică” a Europei despre care se discută mult dar se face puțin. Scopul nu este, așa cum am precizat, de a concura de la egal la egal cu SUA sau RP Chineză, ci de a demonstra că Europa contează în orice fel de calcul strategic realizat de terți. Deocamdată, scutul ucrainean funcționează și Europa este apărată. Extinderea UE ar trebui să pornească de la premisa că acest scut nu poate funcționa la infinit în absența unei integrări depline a Ucrainei în arhirectura de securitate europeană.
Cum ar trebui să se raporteze Republica Moldova la această viziune strategică, ce ar trebui să facă România pentru a accelera procesul extinderii UE? Dosarul de aderare al Republicii Moldova a fost până acum prezentat strict tehnic, în paradigma precedentelor extinderi. Câtă vreme nu s-a renunțat la această paradigmă, parcursul european al Republicii Moldova este garantat. Este nevoie însă și de prezentarea beneficiilor în materie de securitate pe care Republica Moldova le poate aduce. Acest fel de argumente sunt mai greu de construit la Chișinău dar România le poate formula cu mai multă claritate și mai multă putere de convingere, din perspectiva proprie. Aderarea Republicii Moldova (ca și în cazul Ucrainei) la UE este o investiție în securitatea României dar și a întregului continent european, o investiție incomparabil mai importantă decît orice program de tip SAFE.
