„Faceți ceva, ecranul s-a umplut cu un pătrat alb și nu mai rezistăm să-l privim!” Profesorat între minimalism și suprematism

Ce are singular acest prezent al nostru? Ce mă poate ajuta din experiențele și din sensurile mele ca să-i fac față, ca să pot înțelege ce se petrece cu mine, cu ceilalți? Nu cumva acest timp al realității zero ca trecere de la fizic la virtual ne-a prins cu mâinile/privirile goale? Ce mai înseamnă să fii profesor acum? Acum când, de fapt, nu mai sunt o față, ci am devenit fie un profil pentru că stau pe jumătate întoarsă către elevii din clasă, pe jumătate întoarsă către ecranul care mă captează pentru elevii de acasă; fie mai sunt doar o imagine pe o interfață, dislocată și ea de schemele cu care partajez ecranul, prin care le vine informația. Minimalismul digital propovăduit înainte de pandemie, care ne îndemna să ieșim din ecrane ca să ne privim fețele și ca să fim prezenți în lumea pe care o împărțim, se transformă treptat în minimalism uman. Ca profesor minimalist mă străduiesc să fiu instrumentul care transmite informația, nu prin sine, nu ca un sine, ci prin intermediul tehnologiei. Asta înseamnă că învăț să fiu cât mai eficientă, operațională, să spun doar ceea ce e necesar în scheme clare, într-un limbaj formal, în cuvinte fără nuanțe ca să nu pierd conexiunea. Nu mai știu decât vag cine e la celălalt capăt al conexiunii mele, nici nu mai contează, iar temerile mele s-au simplificat radical și s-au formalizat și ele. Dacă înainte îmi era teamă că nu am transmis sensuri, stări, semnificații pentru că nu am fost suficient de prezentă, acum singura mea grijă este să fiu destul de absentă ca să pot fi operativă și funcțională. Chiar începusem să mă adaptez la minimalismul care mă solicită să devin instrumentul prin care circulă informația, când o întâmplare din așa zisul „regim hibrid” mi-a amintit că realul nu ni se dezvăluie nici în fizic nici în virtual, ci în ceea ce le străbate și le animă, în evenimentele fragile care ne scot din ordinar și din minimalism.

„Doamna profesoară, faceți ceva, ecranul s-a umplut cu un pătrat alb și nu mai rezistăm să-l privim!” s-a auzit prin ecran vocea indignată a unei eleve din clasa a XI-a la ora de Dezbateri, oratorie și retorică. Da, exact asta se vedea pentru grupa care era prezentă online pentru că ecranul era potrivit încât să se vadă tabla, iar în fața tablei ar fi trebuit să fie profesorul care lăsa elevii să țină discursuri. Aceștia, plini de viață, exersând gesturi oratorice, se fereau să fie captați de ecran, așa că, într-adevăr, cei de acasă priveau de minute bune Pătratul alb pe fond alb, pictat în urmă cu un secol de Kazimir Malevici pentru a ne arăta cum o formă geometrică poate fi saturată cu sensibilitate. „Prin suprematism înțeleg supremația sensibilității pure”, spunea pictorul în 1920. Dar ecranul ar fi putut deveni și varianta mai blândă a suprematismului dacă tabla era neagră, Pătratul negru pe fond alb. Icoana nudă și fără cadru a timpului lui Malevici – pătratul gol de forme, dar plin cu sensibilitatea privitorului – a anticipat icoana nudă a timpului nostru – interfața sau ecranul umplut cu variate forme, însă nu și cu sensibilitate. Așa cum pătratele au fost atunci punctul zero al picturii, limita dintre reprezentare și non reprezentare, la fel sunt astăzi ecranele prin care ne conectăm, interfața sau punctul zero al realității ca limită dintre fizic și virtual. Interfața, ca frontieră convențională între două sisteme, permite schimburi de informații, dar poate fi saturată cu sensibilitatea celor astfel conectați, conectați în vederea educării? Mă întreb pentru că pătratul ca interfață ne face să tânjim după fața celuilalt. Și apoi, cum ar trebui să ne privim fețele prin intermediul interfeței încât să facem un schimb de conținut, sensibilitate, gânduri, semnificații, nu doar de informații?

Întâmplarea aceasta, ca toată situația de acum, m-a făcut să conștientizez cât de precar ne-am educat privirea în ultimul secol, uitând sau ignorând că privirea ne structurează modul de a gândi. Apariția pătratelor, care fac vizibilă sensibilitatea fără forme, a fost precedată de educarea privirii de către pictorii avangardelor de la care știm că putem să privim în planeitatea picturii, într-un pătrat, „nevăzutul care apare drept apariția maxim posibilă” (Jean-Luc Marion). În schimb, noi ne-am obișnuit ca prin vedere doar să organizăm realitatea într-o lume de forme și culori, noi știm să ne situăm la distanța la care putem să găsim perspectiva care să ne redea profunzimea realului, unghiul sau punctul din care să privim în jur astfel încât să discernem din ce este făcută realitatea. Lumea se așterne în fața acestei priviri ca o lume la îndemână, o lume care depinde de o gândire operațională și funcțională. Apoi, ne-am exersat să captăm informația predominant ca imagine, mai ales în epoca videosferei (Regis Debray), astfel că nu mai privim, ci vedem pe ecrane forme, reprezentări, semnificații transformate în imagini cu viteza care a instantaneizat timpul și a de-centrat spațiul ca loc. Nimic nu ne-a pregătit pentru paradoxul timpului pe care-l trăim acum când suntem nevoiți să păstrăm distanța fizic și să ne apropiem virtual. În consecință, vederea care organiza planuri, unghiuri, perspective e obligată acum să devină privire în proximitatea ecranelor, privire care depinde de consistența privitorului. Numai că noi ne privim ca cei care uită, poetic spus, că „vedem prin ochi, dar nu cu ochiul”, cu o privire pe cât de operațională, pe atât de lipsită de sensibilitate și spirit.

Singularitatea acestui timp în educație este dată de transformarea fețelor noastre în interfața pe care privirea să ne poată descifra sensibilitatea. Așa cum ne provoca suprematismul, din punctul zero al picturii, să privim în saturația pătratelor stările, gândurile, sensibilitatea noastră. Pe scurt, provocarea acestui timp este ca minimalismul profesorului ca rol să fie dublat de un suprematism al sensibilității ca om. Educația școlară a neglijat sensibilitatea în ansamblu, nu doar văzul, așa cum a ignorat imaginația sau creativitatea elevilor și a profesorilor deopotrivă. Dar în acest punct zero al educării prin ecrane, prin interfața ca limită dintre fizic și virtual, suntem obligați să plătim „prețul unei asceze” (Theodor Adorno) care să curețe câmpul vizual si mental de prejudecăți înscrise în felul de a vedea. Privitorul actual al ecranelor, marcat de funcționalitate și eficiență, e nevoit să învețe cum să întâmpine proximitatea celuilalt descifrându-i sensibilitatea înscrisă pe fața devenită interfață. Asceza privirii cere, pe de o parte, să ne dezvățăm să privim doar pentru a găsi perspectiva care ar descoperi utilitatea lucrurilor și să ne dezvățăm să credem în suveranitatea gândirii operaționale a unui subiect care vede lumea ca pe un spațiu la îndemâna sa. Pe de altă parte, aceeași asceză ne solicită să fim atenți la experimentele din artele vizuale care s-au ocupat pe parcursul secolului XX de educarea privirii și la modul cum le-a gândit filosofia contemporană, mai ales în varianta fenomenologică. Așa o să învățăm să ne privim fețele cu intensitatea care poate sabota minimalismul educațional. Să înțelegem că fața nu e o formă sau o imagine printre altele, ci pe față putem privi invizibilul, iar lumea se deschide în fața noastră dacă suntem dispuși să facem vizibil ceea ce ni se dă. Însă, nu ca o privire suverană, autoritară, ci ca un ecran care filtrează și convertește ceea ce se dă în vizibilitate, în sensibilitate vizibilă care poate fi descifrată chiar și prin interfață.

Cum putem să facem vizibilă sensibilitatea prin fața care se dă ca interfață? Sau cum pot „să fac vizibil invizibilul” (Paul Klee)? Un răspuns minimalist ar fi să fac vizibil faptul că un câmp vizual ascunde și pretinde părți invizibile care depind de ochiul care le privește. Un alt răspuns, care să se adreseze și sensibilității, ar fi să recurg la filmul experimental al lui Abas Kiarostami, din 2008, Shirin. Filmul are ca pretext un cunoscut poem iranian din Evul Mediu, Khosrow și Shirin, redat de Kiarostami doar prin coloana sonoră. Pe toată durata filmului, în loc să vedem proiecția unor forme și întâmplări pe un ecran, auzim o poveste și suntem convocați de regizor să descifrăm filmul pe fețele privitorilor care sunt în jur de 100 de femei iraniene (cărora li se adaugă Juliette Binoche). În loc să fim privitori pasivi, suntem implicați în film și suntem nevoiți să creăm noi filmul din reacțiile femeilor care privesc spre un ipotetic ecran gol. Povestea lui Shirin este un experiment despre fenomenologia fețelor, fețele au devenit ecranul pe care se derulează un film a cărui valoare diferă în funcție de sensibilitatea și imaginația privitorilor. Privitorul filmului depinde atât de consistența propriei priviri, cât și de felul în care se întipărește pe fața celor care privesc ceva ce apare doar în sensibilitatea lor. Fețele pe care le privim se transfigurează privind povestea unor întâmplări în propria sensibilitate, nu privind derularea lor pe ecranul exterior. Trăim acest film în actualitatea școlii online pentru că profesorul poate transforma informațiile într-o poveste al cărei efect este vizibil și poate fi descifrat pe fețele elevilor săi. Acum, mai mult ca oricând, este evident faptul că profesorul are atâta consistență câtă e vizibilă pe fețele pe care se întipărește ceea ce predă, de aceea e așa de vital să poată privi aceste fețe. Profesorul nu poate fi coloana sonoră pentru o interfață transformată într-o multiplicare de pătrate negre sau albe, oricum goale, dacă nu le e vizibilă sensibilitatea.

Singularitatea prezentului nostru, dată de distanțare fizică, dar apropiere virtuală și de nevoia de a ne comporta minimalist construind un suprematism al sensibilității, reclamă un profesorat specific. Acum profesorul e constrâns să-și construiască sensuri care-i pun în joc sensibilitatea și creativitatea ca să poată umple ecranul transformat în interfața a ceea ce e vizibil doar pe fețele elevilor săi. De fapt, acum profesorul se deconstruiește și se reconstruiește singur, nu e nevoie nici de amenințările care se tot înmulțesc, de ordine ministeriale sau de promisele programe simplificate, nici de criticii care-i vânează incompetențele. Pandemia ne-a găsit ca profesori într-o poziție dificilă, prinși între așteptările părinților, demotivarea elevilor, atacurile societății și propriile limite. Dacă părinții așteptau ca școala să le transforme copiii în cineva sau ceva funcțional, în schimb elevii navigau, glisau, scanau ecrane și înainte cu o prezență absentă din propria viață, rătăcind prin școală fără sens, dar cu scopul clar de a trece examene. Societatea, prin formatorii de opinie, a tot fluturat din 2012 analfabetismul funcțional de care e vinovat profesorul, sistemul, planeta, dar niciodată lipsa de implicare a elevului și a părinților lui. Criticii profesorilor din România funcționează conform principiului: criticând incompetența altora ai iluzia propriei competențe. Nu cred că e atât de decisiv să avem „în sistem” elevi funcționali și profesori minimaliști. Poate că ar fi decisiv dacă, în loc de criticile de dragul propriei imagini, am fi urmărit toți să se realizeze Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă, publicată de ONU în septembrie 2015. Raportul Comisiei Internaționale a Educației pentru secolul XXI din cadrul UNESCO se concentrează pe criza majoră din educație, datorată separabilității dintre educația științifică si educația umanistă, și recomandă educarea unui nou tip de inteligență fondată pe echilibrul dintre inteligența analitică, sentimente și corp. În acest sens, propune „patru stâlpi ai învățării”: a învăța să cunoști, a învăța să faci, a învăța să trăiești cu ceilalți, a învăța să exiști – care nu se pot realiza altfel decât transdisciplinar. Întreb, așadar, ați făcut, cei care știți cum ar trebui să se facă școală, un proiect transdisciplinar ca să devină posibilă educarea integrală a omului, minte, afectivitate, corp? Ați făcut un proiect care să ne scoată din „aberația pedagogică” din România unde încă separăm educația în umanistă și științifică? Mai ales pe colegii din universități, care mă tot anunță că nu fac nimic cu elevii în liceu, i-aș întreba dacă au propus așa ceva, undeva?

Înainte de pandemie, toate aceste anacronisme și blocaje mă mâhneau, acum mă gândesc că eleva mea, speriată de pătratul suprematist, poate că își dorea ca privirile noastre să saboteze interfața și să ne privim din adâncul sensibilității. Poate că deja înțelege și ea că toată consistența pe care o avem e făcută din evenimente fragile care nu țin cont de fizic și virtual, dar pentru care merită să ne exersăm privirea.