1.Regizorul Andrei Măjeri a împlinit deja 35 de ani. Din 2012, când a absolvit cursurile de licență ale Secției de Regie din Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babeș-Bolyai a devenit una dintre cele mai interesante, mai provocatoare, cum se spune astăzi, prezențe în teatrul românesc. Nu doar în cel făcut de generația tânără. O prezență cu atât mai importantă cu cât, spre deosebire de alți colegi de generație, Măjeri a montat, cel mai adesea cu real succes, atât texte extrem-contemporane cât și mari scrieri ale literaturii dramatice deja canonizate. De la Yvona, principesa de Burgund la Turda, Nunta însângerată la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, Meșterul Manole la Naționalul clujean, Richard al III lea la Teatrul Regina Maria din Oradea, până la, cel mai recent, Livada de vișini la Teatrul de Stat Constanța. Artistul, unul indubitabil autentic, este declarat interesat de felul în care marii tragici greci influențează teatrul din zilele noastre. Un teatru care fără ei aproape că ar fi de neimaginat.
Întâmplarea și nu numai ea a făcut să urmăresc parcursul regizorului cu o relativ bună constanță (e drept, unele spectacole mi-au scăpat și nu întotdeauna exclusiv din vina mea, a contribuit la aceasta chiar și creatorul, dar, ce să facem? asta-i viața !) și pot să spun că, dacă ar fi să facă un bilanț de etapă, Andrei Măjeri ar ieși evident pe plus. Nu toate montările lui au fost chiar fără cusur, au existat uneori și rateuri, însă cel mai adesea am avut de-a face cu creațiile unui om de teatru adevărat, clar dăruit pentru profesia aleasă.
De vreo zece ani buni, Andrei Măjeri, devenit între timp doctor în studii teatrale și profesor la Secția de regie a Universității de Arte din Târgu Mureș, s-a apucat și de scris teatru. Literatură dramatică, mai corect spus. În 2018, a debutat scenic în această nouă ipostază, regizându-și singur la Teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu, piesa numită Amplexus. Scrisă, de fapt, în anul 2016. A recidivat de câteva ori și cred că, și de data aceasta, un eventual bilanț ar fi tot în favoarea creatorului. O contribuție importantă având la reușita bilanțului și cea mai recentă scriere a sa. Oameni și zei, jucată în premieră absolută la Compania Tompa Miklós a Teatrului Național din Târgu Mureș. Și nu oricând, și nu oricum, ci la ceas aniversar, adică cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la inaugurarea Teatrului Secuiesc.
Oameni și zei abordează una dintre marile teme ale literaturii dramatice universale. Nu știu dacă nu cumva chiar cea mai importantă. Moartea. Singura certitudine a vieții. Mai precis, acel moment de interval când omul realizează confuz, stupefiat că ceva s-a întâmplat și că s-a despărțit pe neașteptate de viață. E vorba despre intervalul în care se trece în revistă, se recapitulează într-un efort de mare concentrare cam tot ceea ce a insemnat existența și se pregătește lansarea spre o altă lume. În cazul de față, acel ceva fiind un accident de automobil. Localizat în piesă pe o autostradă situată undeva în Secuime. Despărțirea, transformarea, căci despre așa ceva este vorba pentru că așa cum spuneam mai sus, moartea înseamnă singura realitate previzibilă a vieții, realitate ce intervine indiferent dacă oamenii au fost fericiți sau nu (desigur, gândul mă duce la o celebră replică din Caligula, capodopera dramaturgică a lui Camus, Les hommes meurent et ils ne sont pas heureux) se realizează în textul lui Măjeri uneori comic, alteori tragic, niciodată însă deranjant patetic, acesta fiind motivul în virtutea căruia dramaturgul și-a subintitulat scrierea comedie neagră. Oameni și zei te duce cu gândul poate și la Huis clos, piesa lui Sartre, dar mai ales la Dawn –Way (Oameni slabi de îngeri.Ghid de folosire) a lui Oleg Bogaev sau la Sufletul. Puncte de veghere de Dimitré Dinev.
În textul datorat lui Andrei Măjeri chiar sunt citate, cel mai adesea la modul ironic, alte câteva titluri de piese de azi, acum la mare vogă, iar două dintre cele 13 episoade dramatice care alcătuiesc meditația despre efemerul vieții și certitudinea morții pe care ne-o propune Andrei Măjeri fac referire la lumea teatrului. Privită, cum altfel?, decât la modul colegial-ironic.
Secvența intitulată Albă-ca –Zăpada are semnificația unui prolog. A unui incipit, dacă nu chiar a ceea ce se numește spațiu de instalare. Cea numită astfel, deși nu e nici albă, și nici obligatoriu pură, are mai multe meserii, aleargă dintr-un loc în altul, misiunea ei fiind de a ne conduce pe autostrada în care se vor consuma accidentele de automobil despre care este vorba în text. În locul devenit un fel de cimitir de mașini, așa ca în piesa lui Fernando Arrabal. Prima victimă va fi un bărbat relativ tânăr pe nume Szöke Gusztáv, sub ai cărui ochi din ce în ce mai îngroziți se vor petrece celelalte accidente. Detaliate în secvente purtând titluri precum Cuceritor, Noi două, Mototocicliștii, Vinovat, La Grande Dame, Microbuzul cu critici, Balint (în ungurește), Valentin în limba română, ș.a. Piesa are mai multe secvențe, poate nițeluș cam multe, fapt ce face spectacolul după părerea mea un pic cam prea lung, cu unele primejdii repetitive. Personajele, adică victimele, oamenii surprinși în marea trecere, sunt de aici, adică din zona Mureșului, dar și din lumea largă, de diferite condiții sociale și de felurite vârste.
Nu știu cum sună textul în maghiară, nu știu riguros exact nici cui i se datorează traducerea, site-ul Teatrului nu ni-l face cunoscut (să fie oare vorba despre Mark Christopher Demeter, cel pe care site-ul Teatrului îl indică a fi fost asistent al regizorului și asistent dramaturgie ori o fi cu totul altă persoană?), însă urmărind cât de atent am putut textul în românește am apreciat performanța lingvistică a dramaturgului. Fiecare personaj, altminteri surprinzător de bine caracterizat în pofida scurtei lui prezențe, vorbește exact așa cum îi sunt vârsta, felul, rangul, condiția socială. Indiferent că în ceea ce spune, mărturisește se referă la modul în care a parcurs drumul spre înalta societate (La grande dame) ori își recapitulează nostalgiiile pentru o mare vedetă a operetei maghiare de odinioară, condiția de emigrant/imigrant, târzia și cumva compromitătoarea experiență sexuală cu un tânăr ospătar agățat din întâmplare, fulminanta carieră actoricească ajunsă la apus, auto-acordatul prestigiu de critic de teatru, preocupat ridicol de importanța misiunii lui și de ceea ce se va spune despre el chiar și dincolo de moarte. Când, la urma urmei, nu mai rămâne decât teama metamorfozată în infantilizare,în chemarea presupus salvatoare a ajutorului mamei. Secvență de final care nu are cum să nu te ducă cu gândul la celebra poezie Duhovnicească a lui Arghezi.
Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas,
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii şi ai intrat pe unde?
Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
2. Cum era de așteptat, cum era firesc de altfel, Andrei Măjeri și-a asumat regia spectacolului ce i-a lansat la apă piesa. A conceput montarea sub forma unui megashow, cu evidente accente, chiar cu influențe afrimiene (stiu, Andrei se va face foc când va citi aceasta!), cu cântece interpretate live de o bună parte dintre componenții distribuției, cu inserturi muzicale din off, majoritatea extrase din telenovelele pe care știu că regizorul însuși le-a urmărit în vremea copilăriei și adolescenței sale (așa a învățat Andrei Măjeri limba spaniolă), cu dansuri. I-a avut alături pe colaboratorii deja verificați, precum Incze Katalin, cu care a mai lucrat și la spectacolul cu Las Meninas de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, sau pe Andrea Gavriliu, cea care a gândit o mișcare scenică de excepție pentru Cine l-a ucis pe tata, de la Teatrul bucureștean Metropolis.
Cimitirul de mașini reprezentând cadrul scenografic de bază al spectacolului, valorat de înzestrările tehnice ale turnantei, dobândește o semnificație simbolică grație automobilului sub formă de pasăre imaginat de Adrian Balcău drept piesă dominantă. Sound designul, care atrage atenția încă din momentul în care spectatorii își caută locurile în sală, înseamnă încă o realizare importantă pentru palmaresul oricum deja impresionant al foarte tânărului Adrian Piciorea. El intră în conjuncție cu video-designul de mare clasă a cărui importanță crește exponențial în partea finală a spectacolului, video-design creat de Andrei Cozlac, și cu light-design-ul datorat lui Samu Trucza. Fado-ul cântat ca de undeva departe, din viscerele lumii, de Amalia Rodrigues are în context o rezonanță care nu are cum, nu poate lăsa spectatorul rece. Îi induce acestuia emoție ca și o senzație de primejdie. Si dacă el e următorul pe listă? Și dacă el este cel căruia i-a venit rândul?
Oameni și zei e și dramaturgic, și spectacular o alternanță de monologuri și de scene cu mai multe personaje. Astfel se face că Andrei Măjeri a convocat în distribuție actori importanți, încercați ai trupei Companiei Tompa Miklós, așa cum sunt Balász Varga (cu totul remarcabil în ipostaza de raisonneur implicat, el este și deoparte, și de alta, el și afară, și înăuntru, și transparență, și obstacol), Moldován Blanka, Őrdőg Miklós, căruia îi revine monologul lui Hassan, care nu are cum să nu îți amintească de piesa Incendii. Bokor Barna, elegant și relevant și în calitate de actor de teatru dramatic, și în aceea de performer muzical, Viola Gábor, interpretul politicianului plin de sine căruia îi este greu să înțeleagă că și el este un simplu muritor, Fülöp B. Erzsebet și Rozsa László, amândoi absolut electrizanți în monologuri cu mare încărcătura emoțională. Lor ca și celorlaltor componenți mai noi sau mai vechi ai trupei (Benö Kinga, Szabó Fruszina, Bartha László Zsolt, Kovács Botond, Béres Ildikó, Somody Hajnal, Renczés Viktória, Fülöp Beata, Tollas Gábor, Varga Andrea, Gecse Ramöna, Galló Ernö) li s-au alăturat studenții Kovács Norbert, Szakács Ágnes, Tompa Ferenc, Szebedi- Hăineală Lenke.Un fapt ce are simbolistica sa în contextul aniversar în care a fost produs spectacolul.
Unul care îl recomandă încă o dată pe Andrei Măjeri drept un regizor serios, stăpân pe meserie, pentru care a scrie pentru scenă nu e un simplu violon d’Ingres. Iar în calitate de regizor, Majeri a stimulat energiile creatoare ale trupei maghiare de la Târgu Mureș. Ceea ce nu e nici pe departe puțin lucru.
Teatrul Național din Târgu Mureș-Compania Tompa Miklós
OAMENI ȘI ZEI– Comedie neagră de Andrei Măjeri
Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Adrian Balcău
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Consultant muzical: Katalin G. Incze
Soud design: Adrian Piciorea
Ilustrația muzicală: Andrei Măjeri
Video design: Andrei Cozlac
Light design: Samu Trucza
Asistent regizor, asistent dramaturgie: Mark Christopher Demeter
Asistent scenograf: Kata Mihály
Cu: Kinga Benö (Alba –Ca-Zăpada), Balazs Varga (Szöke Gusztáv), Szabadi Nóra (Mama Soacră), Szabó Fruszina (Mireasa, Studenta), Bartha László Zsólt (Mirele, Sanyi), Kovács Botond (Instructor), Nagy Dorottya (Marta), Moldován Orsolya (Magda), Őrdőg Miklós Levente (Hassan), Bokor Barna (András), Kovács Norbert (Bandi), Viola Gábor (Politician), Béres P. Ildikó (Lena), Somody Hajnal (Hajnal), Renczés Viktoria (Viki), Fülöp Bea (Kata), Tollas Gábor (Berci), Szakács Ágnes (Critic, studentă, Moartea), Fülöp B. Erzsébet (Actrița), Vanderlik Boróka (Cîntăreața, studentă), Varga Andrea (Ea), Tompa Ferenc (Moartea, El, Student), Szebeni-Hăineala Lenke (Studentă, Moartea), Galló Ernö (Bărbatul fărâ mâini), Rózsa László ( Balint, Student)
